Drumul prin trecătoare era anevoios din pricina zăpezii groase

Francois începu să respire greu.

— Domnule Latham, văd că nu ştiţi câte mijloace au naziştii ca

să oblige pe cineva să coopereze cu ei...

— De exemplu? Să te aud, hai! Dar fii atent, că dacă încerci să

mă duci cu zăhărelul te fac terci, ai auzit? Nu glonţ, nu nimic, doar
îţi sucesc gâtul ca la un pui de găină! Când încearcă cineva să mă
mintă îl ghicesc cum ghiceşte radarul avioanele voastre afurisite...
Zici că te-au obligat naziştii să cooperezi cu ei. Vreau să aud cum.
Şi pe urmă vreau să te văd cum cooperezi cu noi!

Căpitanul Dietz închise staţia de emisie-recepţie şi se duse cu paşi
de pisică până la uşă, pândind orice zgomot de afară, de pe coridor.
Fusese anunţat că s-ar putea să primească o vizită şi trebuia să fie
pregătit. Trase piedica pistolului şi ascultă atent. Desluşi ceva abia
perceptibil, care cu siguranţă nu erau paşii vreunui locatar sau al cui-
va din personalul hotelului, care nu s-ar fi tupilat cu atâta grijă.

Se trase iute înapoi şi se ghemui în spatele unei comode, între-
bându-se dacă oaspeţii aveau chei potrivite sau aveau să spargă uşa.
Nu avu mult de aşteptat: uşa sări din balamale şi se prefăcu dintr-o
dată într-un mănunchi de fâşii de lemn, iar în încăpere năvăliră doi
inşi cu pistoalele în mână, care începură să se rotească agitaţi în toate
părţile, ţintind pe peste tot şi negăsind nimic, lucru care îi derută vizi-
bil. Din ascunzătoarea lui, Dietz ridică tacticos arma şi îl luă la ochi
pe unul din ei, dar exact în clipa aceea uşa dormitorului din stânga
lui se deschise şi apăru Karin, somnoroasă şi îmbufnată.

— Ce naiba e cu gălăgia... dădu ea să zică, dar vorba îi rămase

nerostită până la capăt.

— înapoi! răcni Dietz.

Karin înţelese şi se întoarse iute, dând să intre în dormitor, dar era
prea târziu. Auzi o plesnitură seacă şi simţi cum umărul stâng parcă
i se face ţăndări.

— Aruncaţi armele sau sunteţi morţi! strigă Dietz în nemţeşte.

Unul din intruşi se întoarse spre el şi dădu să-l ia la ochi, dar că-
pitanul nu-l aşteptă şi îi trase un glonţ drept în stomac. Individul
scăpă imediat arma din mână şi se făcu ghem.pe covor, gemând de
durere. Celălalt dădu să ridice arma spre Dietz şi acesta se rostogoli
repede pe covor, ca să nu poată fi nimerit, dar în aceeaşi clipă pe
spaţiul gol unde fusese uşa se năpustiră câţiva puşcaşi marini iar
unul, mai iute, îi trase nazistului un şut atât de puternic în dosul ge-
nunchilor încât îl seceră imediat şi-l făcu să scape pistolul din mână.

Latham se apropie cu paşi abia auziţi de uşa pe care se vedea limpe-

de urma dreptunghiulară a plăcuţei cu numele titularului biroului. Jac-
ques Bergeron nu avusese timp să pună alta cu numele lui. Intră fără
să bată şi dădu cu ochii de noul director al lui Deuxième Bureau,
care privea pe fereastră cu aerul absent al cuiva aflat în aşteptare.

— Domnule Latham! exclamă el vizibil încântat de vizită. Poftim,

ia loc... Ai reuşit să nimereşti aici? N-am fost anunţat că ai venit...

— Nu voiam să afli.

Faţa noului director se lungi a mirare.

— Nu voiam să afli, Jacques. Destul mi-ai ştiut până acum toate

mişcările.

— Domnule Latham! făcu acesta pe un ton plin de reproş şi faţa

lui de om cumsecade luă un aer mâhnit. Ce vorbe sunt astea? Află că
am dat dispoziţie să fii primit imediat ce soseşti...

— Da, Jacques, ştiu. Dar nu mai ţine, nu mă mai las fraierit.

Timp de o fracţiune de secundă ochii lui Bergeron avură o sclipire

rea, repede înăbuşită.

— Nu înţeleg, domnule Latham, zise el încet. Mă simt nedreptăţit.
Eu întotdeauna am avut faţă de dumneata cele mai bune...

Latham îi râse în nas.

— Ar fi cazul să lăsăm fiţele şi să trecem la subiect, omule. Nu-ţi
dai seama că nu mai are rost să joci teatru cu mine? Ai fost singura
fiinţă care ştia de orice mişcare a mea, afară de Moreau, bineînţeles,
dar pe el îl excludem. Tu ştiai unde e frate-meu, unde sunt eu, unde e
Karin, tu ai ştiut că trebuia mutată de la hotel la ambasadă şi la ce
oră... Şi acum ţii în mână nişte frâne al naibii de puternice, pe care ar
cam fi cazul să le laşi, până nu...

— Ei, taci! făcu batjocoritor Bergeron. Preşedintele Franţei nu-

meşte un om într-o funcţie şi vine domnul Latham şi anulează numi-
rea... sau cum ar veni? Cam aşa, nu? Domnul Latham stabileşte alt-
ceva decât a stabilit preşedintele Franţei... El ştie mai bine!

— Da. Ştie mai bine. Ştie că Jacques Bergeron e un Sonnenkind.

— Un ceee? Nu, că ai haz, prietene! Zău că ai haz!

— Mai mult haz are prietenul nostru Francois, care m-a lăsat să-mi

bag puţin nasul în calculatoarele voastre... Ai fost adoptat acum

cincizeci de ani de familia Bergeron din Lautenbourg, din Alsacia.

Nu apare nicăieri numele părinţilor reali, dar îmi pun gâtul că erau
nazişti fanatici. Ştii care a fost prostia ta, Jacques? Ai fost un student
prea bun, mai bun decât trebuiai La absolvirea universităţii ai avut
oferte ameţitoare şi le-ai dat cu piciorul, preferând să vii să lucrezi
aici, pe un salariu de funcţionar. Aveai ordin să te infiltrezi aici.

— Aveţi, desigur, şi ceva dovezi, stimate domn?

— Nu-mi trebuie dovezi. Te-am mirosit şi asta e destul. Fiindcă cea
mai mare prostie a ta ştii care a fost? Te-ai apucat să faci pe artistul ieri,
când ai aflat de moartea lui Moreau. Ai lăcrimat şi pe moment asta
m-a impresionat, spun drept, dar pe urmă mi-am adus aminte cum
făcuseşi pe beţivul la Parc de Joie. Cineva care află că a devenit din-
tr-o dată unul din oamenii cei mai puternici din Franţa şi din lume are
alt gen de emoţii, nu stă să lăcrimeze în onoarea predecesorului lui.

— Din ce în ce mai pe alături, domnule Latham. Un om poate fi

şi sentimental, nu numai maşină.

— Dar de regulă omul acela e maşină, nu? Fiindcă prostia cea mai

mare din toate, mai mare şi decât cea cu lăcrimatul, a fost alta: „Nu
cred că am stofa de conducător. Sunt doar un subordonat care exe-
cută. ~^L Ştii cumva cine a spus cuvintele astea? Cuvinte pe care le-am
auzit şi mai înainte de nu ştiu câte ori, sunt cuvintele disciplinei voas-
tre blestemate, de mecanisme care execută fără să gândească. Asta
mi s-a înşurubat al naibii de tare în cap şi m-a făcut să-mi aduc
aminte de povestea de la Parc de Joie şi de celelalte. Şi atunci m-am
hotărât să mă uit puţin prin calculatorul de aici.

— Domnule, cred că fantezia dumneavoastră e prea bogată. Po-

vestea cu adoptarea, de exemplu, e pentru mine o noutate. Să discu-
tăm serios, fără floricele de imaginaţie, sau lăsaţi-mă să-mi văd de
treabă. Nu m-a pus nimeni aici pentru şuete amicale...

Latham îl privi lung, examinându-i trăsăturile. Faţa lui Bergeron,

de obicei destinsă şi blajină, căpătase asprimea granitului şi ochii lui
aruncau sclipiri dure.

— Bine, te înţeleg, Jacques. Oricine în situaţia ta ar face la fel, dacă

nu şi mai şi. Dar e vorba de un fişier personal al lui Moreau, de care nu
ştiu dacă ai cunoştinţă. Eu nu mă pricep la calculatoare, dar am venit cu
un băiat care e dat naibii şi ne-am descurcat binişor. Moreau îmi dădu-
se parola fişierului şi prietenul meu Anthony a putut intra în el fără pro-
bleme. Am găsit acolo exact chestiile astea. Plus faptul că în ultimul
timp Moreau nu mai avea încredere în tine. Te mirosise. Probabil că
de asta ai pus să-l lichideze, Sonnenkind nenorocit ce eşti!

Fără un cuvânt, Bergeron se aşeză la birou, cu tâmplele în palme.

— Ai ceva de zis, domnule director? întrebă plin de interes Latham.
Eu, de exemplu, aş vrea să ştiu de ce nu i-ai avertizat pe cei de la
Bonn sau de la Berlin că eu îi luasem locul lui Harry, ca să stea liniş-
tiţi. Gândul că Harry trăieşte îi înnebunea. De ce nu le-ai spus?

Jacques ridică privirile spre el, aţintindu-l intrigat.

— Omule, ori eşti tâmpit, ori mă crezi idiot! Cum puteam să fac
aşa prostie? Chestia asta o ştiau atât de puţini oameni încât cercul de
bănuiţi s-ar fi restrâns imediat. Moreau m-ar fi mirosit pe loc.

— Dar am impresia că pe Moreau deja îl condamnaseşi. Când a

început să nu mai meargă treaba bine?

Jacques Bergeron oftă şi într-un târziu zise cu glas sleit de puteri:

— Când un dobitoc s-a apuca să-l împuşte pe şoferul maşinii
voastre, la cafeneaua aceea unde stăteaţi pe terasă... Numai Moreau,
cu mine şi cu Monique, secretara lui Moreau, ştiam unde vă aflaţi. A
trebuit să fie lichidată Monique, ca să se creadă că ai noştri au fă-
cut-o să vorbească sub tortură. Dar Moreau avea mirosul prea fin,
mi-a fost teamă că intuise ceva... şi...

— Amice, asta am vrut să aud. Te superi dacă-ţi spun că tot ce

am discutat noi acum a fost înregistrat de locotenentul Anthony, care
se află în anticamera ta? Cred că ai auzit de microfoanele multidi-
recţionale, cu rază de câte cincizeci-şaizeci de metri...

Capitolul 42

Desfigurat de furie, Jacques Bergeron ţâşni în picioare ca împins de

un arc şi urlă scurt, ca un animal rănit. înşfăcă un presse-papier masiv
şi se întoarse spre fereastră, aruncându-l cu putere în geamul care se
făcu ţăndări. Apoi, cu o forţă nebănuită în trupul lui uscăţiv, apucă
fotoliul greu, îl ridică deasupra capului ca pe un fulg şi îl aruncă
spre Latham, atât de violent încât acesta abia reuşi să se ferească.

— Stai la un loc, Bergeron! urlă furios Latham, scoţând iute pis-

tolul de la centură. Nu vreau să te omor, omule! Ascultă, pentru nu-
mele lui Dumnezeu!

Dar era prea târziu, noul director al lui Deuxième Bureau nu mai

auzea. Scosese de undeva un pistol şi Latham se văzu pe neaşteptate
luat în bătaia armei. Se rostogoli iute până în spatele unui fişet meta-
lic dar Jacques, urlând mereu, trase două focuri în tavan şi se năpus-
ti spre uşă, deschizând-o, străbătând în goană anticamera şi luând-o
de-a lungul coridorului. Imediat se stârni o zarvă cumplită, coridorul
se umplu de oameni scoşi de prin birourile lor de zgomotul împuşcă-

turilor, toţi întrebau intrigaţi, alţii răcneau dispoziţii, femeile începu-

ră să ţipe şi pe deasupra tuturor se auzeau urletele lui Latham:

— Feriţi-vă din calea lui! E înarmat! Gerry! încearcă la picioare!

Să nu-l omori!

— Jacques Bergeron a dispărut, zise ambasadorul Courtland pu-

nând receptorul în furcă. A şi fost dat în urmărire generală, cu foto-
grafii, cu variantele de fizionomii schimbate, făcute pe calculator...

Drew Latham, Karin şi Witkowski stăteau aşezaţi în fotoliile din

faţa lui şi păreau neliniştiţi. Karin avea umărul bandajat şi braţul
prins într-o eşarfă legată pe după gât.

— Şi nu ştiu dacă sunteţi la curent continuă ambasadorul." Clădirea

Bundestagului din Bonn a ars până în temelii. Câteva zeci de sinagoge
din Statele Unite au fost incendiate şi la fel s-a întâmplat cu mai
multe biserici frecventate de negri. Chiar aici, la Paris, magazinele ai
căror patroni sunt evrei au fost incendiate şi li s-au pus zvastici pe
ziduri. Era o acţiune mult mai complexă, nu numai otrăvirea apei...

Telefonul sună, întrerupându-l. Ambasadorul ridică receptorul,

ascultă câteva momente şi se întoarse spre Latham:

— E pentru dumneata, Drew. Un tip care se numeşte Francois.

Latham intră în celula în care fusese închis Francois Leblanc şi îi
ceru paznicului să-l lase singur cu arestatul.

— Ei? Ia să te aud, Francois băiete, ce e atât de important? zise

el aşezându-se pe marginea patului de fier. Pot să te ajut cu ceva?

— Domnule, zise sfârşit Francois, m-au arestat pentru nişte ches-

tii care nu fac doi bani. Dar vreau să spun tot. Poate îmi uşurez si-
tuaţia. Lor oricum am să le spun, dar nu ştiu dacă nu cumva dau peste
cine nu trebuie, înţelegeţi ce vreau să spun. De dumneavoastră nu mă
tem că aţi fi de-ai lor... Uitaţi, nu ştiu dacă sunteţi la curent cu cazul
Jodelle. Aţi auzit, fără îndoială, de marele actor Jean-Pierre Villier...

— Da, am auzit. L-am cunoscut personal. Şi ştiu şi cine era Jodelle.

— Ei bine, Jacques Bergeron mi-a dat mai demult un dosar care
nu apucase să fie introdus în calculator - era pe vremea când arhive-
le noastre erau trecute pe calculatoare, se lucra zi şi noapte la treaba
asta - mi-a dat dosarul ăsta să-l duc în mare secret pe Valea Loarei,
la un castel. în cea mai mare viteză. Mi-a dat o hârtie semnată de el
şi ştampilată cu ştampila lui Moreau, orice poliţist se scăpa pe el da-
că vedea aşa ceva... mi-a ordonat să zbor cu cât prinde maşina şi să
duc dosarul acolo. Am uitat să vă spun că mă sculase cu noaptea în

cap, când am ieşit din Paris nici nu începuse să se crape de ziuă.

Când l-am întrebat de ce e nevoie să plec aşa devreme s-a înfuriat şi
a început să ţipe la mine...

— La ce castel te-a trimis cu dosarul?

— Se numeşte Le Nid de l 'Aigle, domnule.

— Asta e o chestie cu vulturi?

— Da, chiar „Cuibul vulturului". Mi-a spus că e vorba de gene-
ralul Monluc, care fusese prieten cu De Gaulle...

— Generalul Monluc? făcu gânditor Witkowski. Sigur că am

auzit de el, dar nu ştiu dacă mai trăieşte. Şi în orice caz, trebuie să
fie bătrân de tot, nu cred să mai fie bun de ceva. Şi Francois ăsta nu
ţi-a spus şi ce era în dosar?

— Nu, răspunse Latham. Probabil că era legat cu şapte sfori şi

sigilat bine. Important e că prin dispariţia dosarului s-a rupt orice le-
gătură vizibilă între Jodelle şi Monluc.

Ambasadorul Courtland tuşi să-şi dreagă vocea şi interveni:

— S-ar părea, domnilor, că voi fi silit să cer o audienţă specială la
preşedintele Franţei. Partea proastă e că neonaziştii mişună pe peste
tot, probabil şi în jurul preşedintelui, aşa că nu ştim la cine să apelăm.

— Domnule, zise ferm Latham, aşa cum se prezintă lucrurile în

momentul de faţă, singura soluţie e să preluăm noi iniţiativa.

— Cum asta? Domnule Latham, gândeşte-te la ce spui! Membri

ai personalului ambasadei americane detaşaţi într-o ţară străină?
Vrei să angajezi Statele Unite într-un conflict diplomatic de pro-
porţii? Mă tem că nu eşti lucid când poţi spune aşa ceva.

— Domnule, se îndârji Latham, mă tem că mă siliţi să vă contra-

zic. E mai mult ca sigur că în acel castel, „Cuibul Vulturului", se
află o mulţime de dovezi, documente, numere de telefon, liste cu
nume de persoane implicate. Ne putem noi asuma răspunderea asta?
Să permitem să fie distruse? Pe Bergeron hai să zicem că-l lăsăm, la
urma urmei admitem că e treaba francezilor să-l găsească, e omul lor
şi pot să se spele pe cap cu el, dar aici nu mai e vorba de Franţa, nici
măcar de America, e vorba de o conspiraţie împotriva lumii întregi!

— Te rog să mă crezi că la fel gândesc şi eu, dar asta nu înseam-

nă că avem dreptul să acţionăm pe teritoriul unui stat străin, chiar
dacă sunt prietenii şi aliaţii noştri.

— Eu cred, interveni Witkowski, că dacă mai trăia Moreau situaţia

ar fi fost limpede. El ne-ar fi oferit o acoperire de faţadă şi toată lumea
ar fi ştiut că au operat francezii. Dar mă gândesc că poate ar exista

totuşi o soluţie. Biroul Doi colaborează cu Service ci 'Etranger, limitele

lor de competenţă se întrepătrund des. Şi de multe ori se ivesc situaţii
conflictuale, cam ca la noi între CIA, FBI şi DIA. Nimic nou sub soare.

— Stanley, unde naiba vrei să ajungi? întrebă intrigat ambasadorul.

— îndată, domnule. Se poate aranja ca tipul acela, Francois
Leblanc, să sune pe careva de la Service d 'Etranger cu care se are el
bine şi să-i spună numai jumătate din cât i-a spus lui Latham.

— Care jumătate?

— Aceea cu dosarul. Că Bergeron l-a trimis în puterea nopţii cu
un dosar la un anumit castel de pe Valea Loarei. Dacă ar transmite
chestia asta celor de la Biroul Doi acţiunea s-ar declanşa foarte greu,
la ei deocamdată e un vid de putere şi o harababură de nedescris.
Biroul Doi e pe moment paralizat, nu putem conta pe ei. Moreau a
fost lichidat ieri, succesorul lui a şters-o azi, după ce s-a dovedit că
era neonazist... Nimeni nu mai poate avea încredere în nimeni.

— În concluzie? Spune ceva concret ce trebuie făcut.

— în concluzie, domnule, în momentul în care SIE află de chestia
asta cu dosarul şi cu castelul de pe Valea Loarei, putem colabora cu
ei cum am fi colaborat cu Biroul Doi dacă ar mai fi trăit Moreau. Cu
condiţia, evident, să nu ştie că noi am suflat în informaţia asta să se
ducă spre ei, francezii sunt foarte orgolioşi.

Ambasadorul părea sceptic.

— Colonele, zise el, pe Moreau îl cunoşteam şi admit că... Dar ce
te face să fii aşa sigur că lucrurile vor evolua cum trebuie?

— Domnule, în momentul în care au posibilitatea să primească pe

tavă de la noi nişte rezultate, francezii nu au cum să refuze o aseme-
nea colaborare cu noi. Nimeni nu dă cu piciorul la nişte lauri, mai ales
când pentru laurii ăştia altcineva şi-a pus pielea la bătaie...

Francois Leblanc fusese eliberat de la arest, la un loc cu alţi agenţi ai

Biroului Doi care nu se ştie cum şi de ce ajunseseră acolo. Dar încurcă-
tura era perfect explicabilă: în învălmăşeala şi zăpăceala create în urma
fugii directorului Bergeron nu era de mirare că se găsise cineva care să
ordone arestarea celui mai apropiat colaborator al fostului director şi
nici că acest colaborator fusese găsit apoi curat ca lacrima. Drept care
Francois îl căutase imediat pe directorul adjunct Clement Cloche de la
SIE, cu care se cunoştea din tinereţe, şi i se plânsese, ca între vechi prie-
teni, de mizeriile pe care le avusese de îndurat de la canalia de Bergeron,
din cauza căruia ajunsese să stea şi o jumătate de zi la beci, suspectat
fiind că i-ar fi fost complice. îi spusese şi lui povestea cu dosarul trimis

la un castel de pe Valea Loarei, după care adăugase în treacăt că Latham

şi Witkowski şi-ar fi dat fiecare câte o mână numai să-l înhaţe pe
Bergeron şi să-l pună în frigare pentru figurile urâte pe care li le făcuse.
Mai ales Latham l-ar fi jupuit de viu pe nenorocitul de Bergeron, pe care
îl considera primul vinovat pentru moartea lui frate-său. Prin urmare,
nici nu ieşise bine Francois din biroul lui, că directorul adjunct Cloche şi
pusese mâna pe telefon, căutându-l pe Witkowski ca să-i propună o în-
trevedere. „Aşa, să mai stăm şi noi de vorbă, mon colonel, să mai
schimbăm ceva impresii..."

întâmplător, colonelul Stanley Witkowski avea ceva timp liber şi a

putut îndeplini dorinţa directorului adjunct Cloche. Numai că, a adăugat
el, poate n-ar fi fost bine să se întâlnească chiar la ambasadă. Nu de alta,
dar în tevatura iscată de evenimentele de la Deuxième Bureau chestia
asta putea să bată la ochi şi cine ştie ce naiba mai putea ieşi de aici. Ar
fi putut să se întâlnească discret pe teren neutru. De exemplu, avea ceva
împotrivă domnul Cloche să vină la hotelul Plazza Athénée? Acolo un
bun prieten de-al lui Witkowski, Latham, avea un apartament şi puteau
discuta în toată liniştea. Ba chiar cu ocazia asta domnul Cloche îl putea
cunoaşte pe acest Latham, care era un tip nemaipomenit. Bineînţeles
că domnul director adjunct Cloche nu a avut nimic de obiectat.

— Ah, mon colonel, suspină directorul adjunct Cloche de îndată

ce intră în apartamentul de la hotelul Plazza Athéiaée, ce tragedie, dra-
gul meu, ce catastrofă, da, acesta e termenul, catastrofă! Te rog să
mă crezi că mă zăpăcisem cu totul, dar cunoscând talentul dumitale
de a controla orice situaţie, mi-am zis că e neapărată nevoie să-ţi aflu
părerea... Oricând am ceva de învăţat de la dumneata, mon colonel!

— Mulţumesc, Clément, pentru o atât de faimoasă părere, deşi

nu ştiu sigur dacă o şi merit... Dă-mi voie să fac prezentările...

Când nişte oameni au interese comune se înţeleg repede, trecând

peste micile amănunte care nu ar face decât să încurce lucrurile. Pe
directorul adjunct Cloche nu-l putea supăra intervenţia americanilor
într-o chestiune asupra căreia oamenii lui ar fi putut pretinde mono-
polul, e drept, dar el nu-l putea refuza pe un vechi şi bun prieten ca
Stanley Witkowski. Mai ales fiind la mijloc şi o chestiune de familie,
el era obligat să înţeleagă o situaţie specială: neonaziştii îl omorâseră
pe fratele domnului Latham şi acum această ofensă se cerea spălată
în sânge, era limpede că el nu se putea pune împotrivă, aşa că dacă
domnii aveau nevoie să acţioneze...

întâmplător, bravul Clement avea asupra lui o hartă a domeniului

„Cuibul Vulturului", cu o descriere amănunţită a sistemului de forti-
ficaţii, vechi de sute de ani dar încă foarte rezistent. Importante erau
şi căile de acces spre castel, acesta aflându-se în mijlocul unor smâr-
curi unde orice armată s-ar fi putut împotmoli dacă o lua la întâm-
plare, fără să cunoască potecile sigure. De altfel, nu erau rare cazu-
rile când oştiri duşmane se înecaseră, uneori cu tunuri cu tot, înainte
de a apuca să înceapă asediul.

Clement Cloche se dovedea un mare cunoscător al castelelor de pe

Valea Loarei şi membrii echipei N2 se întrebau dacă pe toate le cu-
noştea aşa bine. Oricum, informaţiile furnizate de el erau dintre cele
de prima mână. Castelul era înconjurat de un zid de piatră înalt de
peste patru metri şi avea numai două intrări, poarta cea mare şi una
mai mică, laterală. De sărit peste zid nici nu putea fi vorba, pe cres-
tele lui se montase sârmă ghimpată, care pe anumite porţiuni era
electrificată la câteva mii de volţi, şi în orice caz existau paznici care
ar fi dat imediat alarma. în spatele castelului se afla o potecă uscată,
care ducea la o colină destul de înaltă. De pe colina asta s-ar fi putut
ajunge la castel fără primejdia mlaştinilor. Colina avea cam trei sute
de metri înălţime şi de pe creasta ei se putea privi mulţumitor în inte-
riorul zidurilor castelului, aşa că sus se putea aranja un mic post de
observaţie, care s-ar fi putut dovedi foarte important. SIE le putea
oferi domnilor ceva echipament de mare eficacitate, în primul rând
funii cu cârlige speciale de plastic, cu vârfurile îmbrăcate în cauciuc,
care se prind foarte bine, nu fac zgomot şi sunt mai sigure decât cele
de oţel, mai ales atunci când există primejdia unor reţele de înaltă
tensiune. S-ar fi putut găsi şi nişte costume de protecţie care rezistau
până la cincisprezece mii de volţi, dar exista posibilitatea de a afla în
cel mai scurt timp care erau zonele electrificate, aşa că aceste cos-
tume rămâneau numai pentru cazurile de forţă majoră.

— Domnule director, întrebă Latham, ştiţi cumva şi ce se găseşte

dincolo de zid? Adică în interiorul castelului?

— Domnilor, un moment, zise directorul adjunct Cloche. Zidul

acesta nu e zidul castelului, e un zid suplimentar de protecţie, ridicat
acum vreo patruzeci de ani. Zidul propriu-zis al castelului e altceva,
până acolo mai e. Terenul înconjurat de zidul exterior cuprinde o pis-
cină, nişte grădini, peluze, mă rog, tot aranjamentul unei locuinţe mo-
derne. Dar e un teren foarte greu de străbătut de cineva care vrea să
se strecoare neobservat. Priviţi planul acesta, vă rog...

Era aproape dimineaţă când conferinţa lor luă sfârşit. Toată

lumea era bucuroasă, dar cel mai bucuros din toţi era directorul ad-
junct Cloche, care se felicita pentru iscusinţa lui. Americanii ăştia
erau băieţi buni dacă ştiai cum să-i iei - şi unde mai pui că îi puteai
face să muncească pentru tine pe gratis!