Drumul prin trecătoare era anevoios din pricina zăpezii groase

Capitolul 2

— Din datele de care dispunem noi la O.S.I., începu Latham,

rezultă că în iunie 1946 un repatriat care luptase în Rezistenţă s-a
folosit alternativ de două nume, Jean Froissant şi Pierre Jodelle, când
a contactat în mai multe rânduri ambasada noastră, recurgând la tot
felul de deghizări nereuşite şi totdeauna noaptea târziu. Pretindea că
tribunalele franceze l-au redus la tăcere, ignorând cu desăvârşire fap-
tul că fusese la curent cu actele de trădare comise de unul din prin-
cipalii lideri ai Rezistenţei. Presupusul trădător era un general fran-
cez care beneficiase de tratament preferenţial în timpul arestului la
domiciliu impus de înaltul comandament german tuturor ofiţerilor şi
generalilor care nu părăsiseră teritoriul francez. Categoric, acest
Froissant-Jodelle era un dezechilibrat psihic.

— Sigla O.S.I. provine de la Office of Special Investigations

explică Bressard observând surprinderea de pe chipul soţilor Villier.

Oficiul pentru Investigaţii Speciale.

Un departament creat de americani special pentru urmărirea crimina-
lilor de război.

— îmi cer mii de scuze, am avut impresia că ştiaţi asta, zise Drew

Latham. Oamenii lor acţionează pe scară largă în Franţa, colaborând
activ cu autorităţile locale.

— Normal, recunoscu Giselle. M-a luat puţin prin surprindere de-

numirea. Ştiam că la noi poartă alt nume.

— Vă rog să continuaţi, interveni Jean-Pierre.

Se încruntase şi era vizibil tulburat. Şi tot el vorbi primul:

• 
  Prin urmare, Jodelle a fost luat pur şi simplu drept nebun...
  
• 
  Asta a fost tot?
  

— Decizia n-a fost luată arbitrar, pot să vă asigur. L-au interogat în
amănunţime, luându-i-se trei depoziţii independente una de alta, ca să se
poată detecta eventualele necorelări. E vorba de o procedură standard

— înseamnă că deja dispuneţi de informaţia în cauză, îl între-

rupse actorul. Cine era generalul?

— Nu ştim!

— Nu ştiţi? strigă exasperat Brassard.

— Nu. Dosarul ne-a fost furat.

— Bine, dar tot dumneavoastră aţi zis adineauri „din evidenţele
noastre'', izbucni violent Giselle.

— Nu, doamnă. Am zis „din datele de care dispunem", o corectă

cu blândeţe Latham. Se întocmeşte o fişă pentru fiecare nume şi pe ea
se trece data respectivă; în fişierul general se includ informaţii din
care rezultă o sinteză a cazului respectiv, ce proceduri s-au respectat
şi care au fost concluziile finale. Dar materialele de bază, cum ar fi
interogatoriile şi depoziţiile, se păstrează separat în dosare catalogate
pe criterii de securitate, pentru a proteja viaţa individului respectiv de
efectele unor anchete părtinitoare... Ei, şi tocmai dosarele astea s-au
evaporat.

— Dar aţi ştiut despre mine, chiar aşa, cu dosarele evaporate.

Cum aţi aflat?

— În momentul în care apar informaţii noi, se actualizează şi fi-

şierul ţinut de cei de la O.S.I. Cam cu trei ani în urmă, acelaşi Jo-
delle, afumat bine, l-a acostat pe ambasadorul american chiar în faţa
teatrului Lyceum, unde jucaţi dumneavoastră, şi a strigat cât îl ţinea
gura că sunteţi un mare actor şi că îi sunteţi fiu, plângându-se că
americanii nu vor să-l asculte. Bineînţeles că personalul teatrului l-a
îndepărtat imediat şi uşierul l-a condus pe ambasador spre limuzina

oficială. I-a explicat că beţivanul acela era un vagabond nu prea

zdravăn la minte, un biet admirator care-şi pierde vremea prin preaj-
ma teatrelor unde jucaţi

— Dar eu nu l-am văzut niciodată!

— Tot uşierul ne-a spus că Jodelle se îndepărta când apăreaţi pe
uşa actorilor.

— Povestea asta n-are nici un sens, trânti Giselle.

— Mă tem că are, draga mea, replică trist Jean-Pierre.

— Vă rog să mă înţelegeţi, domnule, spuse Latham aplecându-se

mult înainte pe scaun. Cu exact cinci săptămâni şi patru zile în urmă,
fratele meu trebuia să ia legătura cu un om de-al lor din Munchen. Un
aranjament simplu, care nu lăsa nimic la voia întâmplării, în care factorii
de logistică erau atât de bine corelaţi încât totul trebuia să aibă loc în-
tr-un interval exact: douăsprezece ore. După trei ani de riscuri enorme,
rolul lui de agent infiltrat urma în sfârşit să înceteze. Dar după o săptă-
mână nu primisem de la el nici o veste. Am zburat din nou la Washing-
ton şi m-am apucat să studiez cu mare atenţie toate informaţiile aflate în
posesia noastră, absolut tot ce era legat de misiunea lui Harry Gândi-
ţi-vă, era vorba de fratele meu! Nici eu nu ştiu de ce, dar cele întâm-
plate la teatrul Lyceum mi-au trezit curiozitatea şi nu mi s-au mai
şters din minte. Se întâmplă adesea unor actori şi actriţe de renume
să fie sâcâiţi peste măsură de admiratori de-a dreptul obsedaţi de
idolii lor. Citim tot timpul despre asemenea manifestări...

— Aşa am zis şi eu, îl întrerupse Villier. Un fel de boală, care în

majoritatea cazurilor rămâne la forme inofensive.

— M-am gândit şi eu la fel, domnule. Dar de ce tocmai acolo?

— Aţi găsit răspunsul?

— Nu chiar, dar a fost de-ajuns ca să mă convingă că merită să

încerc să dau de Jodelle. În cele două săptămâni de când mă aflu la
Paris am scotocit peste tot.

— De ce? întrebă Giselle nedumerită. în ce constă acel adevăr

parţial de care pomeniţi acum? Ce anume v-a împins să transmiteţi la
Washington numele soţului meu?

— Aceleaşi întrebări mi le-am pus şi eu, doamnă Villier. Când am

trecut prin Washington, i-am făcut o vizită fostului ambasador american
la Paris, ca să-i cer şi lui părerea. Pentru că asemenea informaţie n-ar fi
putut ajunge pe mâna serviciilor secrete fără consimţământul lui.

— Şi ce ţi-a declarat bunul meu prieten, ambasadorul? interveni

Bressard pe un ton critic.

— De fapt soţia lui

— Da! exclamă înaltul funcţionar de pe Quai d'Orsay. Ar fi tre-
buit ca ea să deţină postul de ambassadeur, era mult mai inteligentă,
mult mai bine informată. Şi ştiţi, era doctoriţă!

— Da, am stat de vorbă cu ea. O mare iubitoare de teatru. Insista

mereu să stea cât mai în faţă, în primele trei rânduri dacă se putea.

— Locuri destul de proaste, zise pe un ton coborât actorul. Pierzi

perspectiva scenei de dragul apropierii de actori. Iertaţi-mi întreru-
perea, vă rog să continuaţi. Ea ce v-a spus?

— Au frapat-o ochii dumneavoastră, domnule Villier. în compa-

raţie cu ochii lui Jodelle, când i-a oprit pe trotuar şi s-a apucat să urle
ca un isteric. Vă repet cuvintele ei: „Amândoi aveau nişte ochi de un
albastru incredibil de intens, dar tonalitatea lor era uluitor de blândă.
Un lucru rar când e vorba de persoane cu ochi albaştri." Constatarea
a făcut-o să se gândească la eventualitatea că sub delirul bătrânului
ar putea fi şi un grăunte de adevăr, poate era o simplă iluzie sau poa-
te nu. Asemănarea izbitoare a ochilor putea fi rezultatul unei trans-
miteri pe cale genetică. A admis de faţă cu mine că totul putea fi o
pură speculaţie dar că nici nu putea trece cu vederea un lucru atât de
frapant. Mai ales că era de profesie medic, lucru pe care îl ştie şi
Henri.

— Până la urmă bănuielile dumneavoastră s-au dovedit justi-

ficate, zise Jean-Pierre clătinând gânditor din cap.

— în clipa când s-a transmis la televizor ştirea că un bătrân ne-

identificat s-a împuşcat în sală după ce a ţipat în gura mare că eraţi
fiul lui Ei bine, atunci mi-am dat seama că era Jodelle.

— Dar n-a fost să fie aşa, domnule Drew Latham. Aţi dat de fiu,

dar nu şi de tatăl pe care acesta n-a mai apucat să-l cunoască. Prin
urmare, unde ne găsim noi acum? Lucrurile pe care le ştim sunt in-
signifiante faţă de ceea ce dumneavoastră deja cunoaşteţi, iar practic
tot ce ştiu am aflat abia astă-seară de la singurii părinţi pe care mi-a
fost dat să-i cunosc vreodată. Ei mi-au povestit că Jodelle a luptat în
Rezistenţă, că a fost bariton la Operă, că l-au prins nemţii şi l-au de-
portat într-un lagăr de unde se presupunea că nu s-a mai întors. Şi to-
tuşi el a reuşit să se întoarcă.

— Povestiţi-mi şi mie cu exactitate ce s-a întâmplat, ceru Latham.

De la cei de la teatru n-am aflat mare lucru. Poliţia n-a fost de faţă
când s-au petrecut lucrurile şi martorii care mai erau acolo când am
ajuns eu, doar nişte plasatoare, mai mult m-au încurcat. Susţineau că

auziseră nişte strigăte şi la început au crezut că era vorba de uralele

publicului, apoi au dat eu ochii de un bătrân în haine soioase care co-
bora în fugă treptele culoarului dintre rândurile de la parter, răcnind
ca un apucat că sunteţi fiul lui, apoi a scos o puşcă şi a îndreptat-o
spre el însuşi şi a tras. Asta a fost tot.

— Nu, a mai fost ceva, zise Villier clătinând din cap. La un mo-

ment dat s-a făcut linişte în sală, o pauză foarte scurtă - ştiţi şi dum-
neavoastră, publicul luat prin surprindere trăieşte pe moment un şoc
şi după aceea începe vacarmul... În clipele acelea l-am auzit foarte
clar: „crede-mă, am încercat, dar am dat greş!" E tot ce-mi aduc
aminte, după care s-a declanşat haosul. N-am nici o idee ce semni-
ficaţie ar fi putut avea vorbele lui.

— Cuvintele astea ar putea fi tocmai cheia, domnule Villier, se

grăbi Latham să răspundă. înseamnă că i s-a întâmplat ceva atât de
grav, atât de dramatic, încât l-a obligat să rupă tăcerea pe care şi-o
impusese. Un gest ieşit din comun înainte de a se sinucide, ceva l-a
împins să-şi calce regula!

— Dacă nu cumva e vorba de ultima fază de degradare fizică a

unei minţi zdruncinate, sugeră Giselle.

— Nu cred, îşi exprimă americanul dezacordul pe un ton politi-

cos. Nu-şi pierduse luciditatea. Ştia bine ce făcea sau ce avea de
gând să facă. A reuşit să intre în interiorul teatrului cu o armă fără
să-l vadă nimeni - şi nu e deloc simplu să faci aşa ceva - apoi a aş-
teptat terminarea spectacolului şi ieşirea soţului dumneavoastră la
rampă ca să primească aplauzele publicului. Deci nu l-a răbdat inima
să intervină până nu s-a bucurat de triumful repurtat de fiul lui. Un
om împins de frenezia emoţională a unui act de-a dreptul nebunesc ar
fi tentat să întrerupă spectacolul ca să atragă atenţia sălii întregi
asupra persoanei sale. Jodelle n-a făcut-o. Pentru că o parte din fiinţa
lui continua să fie condusă de raţiune, de o generozitate care nu i-ar
fi permis să facă una ca asta.

— Eşti cumva psihiatru? întrebă curios Bressard.

— Nu mai mult decât tine, Henri. în definitiv, amândoi studiem
comportamente şi încercăm să facem pronosticuri asupra reacţiilor
umane, nu crezi?

—Să înţeleg că tatăl meu, tatăl natural, pe care nu l-am cunos-

cut, şi-a calculat cu sânge rece propria moarte pentru că-l împingea
la asta ceva ce i se întâmplase recent? spuse Jean-Pierre îngândurat.
Dacă-i aşa, va trebui să vedem care au fost motivele...

— N-am idee cum trebuie să procedăm, domnule, zise Latham.

Nu mai e printre noi.

lucrul Când un actor are de interpretat un personaj care se abate de

la clişeele cu care este el obişnuit, trebuie să înceapă să studieze rea-
litatea din jurul lui...

— Mă tem că nu vă înţeleg.

„ — Cu ani în urmă, am avut de interpretat rolul unui şeic sânge-
ros, un beduin care îi ucidea fără milă pe toţi pe care îi considera el
duşmanii lui Allah. Personajul te făcea să te gândeşti la clişeele ti-
pice: sprâncene demonice, cioc, bărbie ascuţită, buze subţiri şi rele,
ochi de Messia... Doamne, aşa de banale erau toate - sau cel puţin
aşa am crezut pe moment.-Aşa că m-am urcat în primul avion spre
Jidda¹, am ajuns în deşert - în condiţii civilizate, pot să vă asigur - şi
m-am întâlnit cu câţiva conducători de triburi de beduini. Nici vorbă
să fie cum mi-i închipuisem eu. Erau, într-adevăr, nişte fanatici reli-
gioşi, dar se dovedeau a fi nişte oameni foarte calmi, politicoşi şi con-
vinşi sincer că ceea ce europenii considerau a fi nişte crime comise de
strămoşii lor erau de fapt acte umanitare, pentru că cei ucişi se încă-
păţânau să trăiască în păcat, neacceptând adevărata credinţă, cea în
Allah. Chiar mi-au explicat că după fiecare omor strămoşii lor se ru-
gau pentru spălarea de păcate a celor ucişi şi pentru primirea lor în
paradis. Erau cuprinşi de mare tristeţe când trebuia să comită aseme-
nea fapte, dar erau nevoiţi, fiindcă altfel oamenii aceia nu s-ar mai fi
mântuit. Vă daţi seama?

— Eu tot nu înţeleg unde vreţi să ajungeţi, domnule Villier.

— Dacă ceea ce credeţi dumneavoastră despre Jodelle... dacă asta
se dovedeşte a fi adevărat, înseamnă că o latură a personalităţii lui se
dovedea a fi mai puţin malefică decât ar lăsa să se vadă actele comise
de el. Nu asta aţi vrut să-mi sugeraţi?

— Da, aşa cred. De asta m-am străduit să-l găsesc.

— Credeţi că un asemenea om, indiferent de marile lui infirmităţi,
era în stare să comunice cu ceilalţi, cu semenii săi ce-i erau egali prin
suferinţele îndurate?

— Probabil că da. De fapt sigur.

— Atunci va trebui să pornim de la realitatea trăită de el, de la
mediul pe care îl frecventa. Aşa vom face. Cel puţin aşa am de gând
să fac eu.

Port la Marea Roşie, în Arabia Saudita.

— Jean-Pierre! strigă alarmată Giselle. Ce tot vorbeşti acolo?

— Piesa pe care o jucăm acum nu are şi matineu. Numai un idiot

ar juca în Coriolan de opt ori pe săptămână. Ziua sunt liber.

— Şi? întrebă tulburat Bressard, arcuind din sprâncene.

— După cum tu însuţi ai afirmat cu generozitate de mai multe ori,
Henri, sunt un actor bun şi ştii ce pasiune am pentru deghizare. Iar
când deghizarea reuşeşte, bătălia e pe jumătate câştigată. Am să intru
în lumea în care trăia Jodelle şi poate o să am noroc. Sunt sigur că
stătuse de vorbă cu mulţi.

— Mediul în care se învârtea Jodelle e dubios, lumea aceea pes-

triţă e sordidă şi mai ales periculoasă, domnule Villier. Violenţa e
acolo ceva curent. Dacă vreunul din personajele acelea ajunge să
creadă că în buzunarele dumneavoastră s-ar găsi douăzeci de franci,
sunteţi în primejdie de a fi gâtuit. Eu port mereu o armă şi nu exage-
rez, în ultimele câteva săptămâni m-am văzut silit de multe ori s-o
scot la iveală. în plus, oamenii aceia ştiu să-şi ţină gura şi sunt bă-
nuitori faţă de orice străin, mai ales faţă de unul prea curios. Eu cel
puţin n-am reuşit să aflu de la ei nimic.

— Bine, dar dumneavoastră nu sunteţi actor, Monsieur, iar

accentul dumneavoastră vă dă de gol. Fără îndoială că v-aţi dus prin-
tre ei îmbrăcat cu hainele dumneavoastră obişnuite, cam aşa cum vă
vedem noi acum, n'est-ce pas?¹

— Păi... cam da.

— Iertaţi-mă, dar un bărbat în haine decente, bine ras şi care se
vede imediat că nu e francez, ar fi de mirare să inspire încredere tipi-
lor printre care se învârtea Jodelle.

— Jean-Pierre, încetează! exclamă Giselle Villier. Nici să nu te

gândeşti la aşa ceva! Chiar dacă ar fi să ignorăm cu desăvârşire sigu-
ranţa ta personală şi propriile mele sentimente, clauzele contractului
cu teatrul îţi interzic să te angajezi în acţiuni care implică riscuri le-
gate de integritatea ta fizică. Ştii că nu ai voie să schiezi, să joci polo
pe iarbă, nici măcar să zbori cu avionul!

— Bine, dar aici nu e vorba nici de schi, nici de polo şi nici de

zburat cu avionul. Pur şi simplu am să mă rezum la nişte plimbări
prin diferite cartiere ale Parisului, în scopul cunoaşterii unei anumite
faune umane. Oricum, e mai puţin riscant decât atunci când am mers
în Arabia Saudită ca să pot juca un rol secundar într-un film.

— Merdel strigă nervos Bressard. E absurd!

— Eu n-am venit aici ca să vă cer să faceţi aşa ceva, domnule
Villier, interveni Latham. Speram să aflu de la dumneavoastră nişte
lucruri care să-mi poată fi de folos, atât. Constat că nu se poate şi mă
mulţumesc cu atât. Guvernul meu poate oricând să angajeze nişte
profesionişti care să facă ceea ce ne sugeraţi dumneavoastră acum.

— Atunci, fără să mă laud, vă spun că n-o să găsiţi ceva mai bun.

Iar dumneavoastră vreţi să lucraţi cu cei mai buni! Nu-i aşa, domnu-
le Drew Latham? Sau poate aţi uitat de fratele dumneavoastră? Sunt
convins că e un om de treabă, un minunat frate mai vârstnic, care
mai mult ca sigur v-a ajutat în viaţă, şi e normal să simţiţi că-i dato-
raţi mult. Mă înşel cumva?

— Sunt îngrijorat, recunosc, dar e vorba de ceva strict personal,

domnule, îl întrerupse posac americanul. Sunt un profesionist.

— La fel şi eu, Monsieur. Şi eu sunt dator faţă de omul pe care îl

numim Jodelle, poate mai mult decât îi datoraţi dumneavoastră frate-
lui care nu mai dă semne de viaţă. Mi-ar face plăcere să veniţi mâine
din nou aici, la ora prânzului. Am să fiu pregătit şi până atunci fac
toate aranjamentele necesare.

Latham coborî cu liftul în subsolul ambasadei şi se îndreptă spre

centrul de comunicaţii, traversând un coridor luminat puternic. Intro-
duse cartela personală de acces în fanta dispozitivului de verificare;
se auzi un bâzâit ascuţit, apoi uşa blindată se deschise şi Drew pă-
trunse înăuntru.

încăperea avea pereţii de un alb imaculat, dispunea de aer condi-

ţionat şi de filtre de praf şi era înţesată de echipamente electronice de
telecomunicaţii. în faţa fiecărei console, din doi în doi metri, se aflau
scaune pivotante. Unul singur era ocupat, din cauza orei târzii. Cir-
cuitele telefonice erau mai libere între două noaptea şi şase diminea-
ţa, ora Parisului.

— Iar te-ai aranjat de un schimb de noapte, Bobby, se adresă

Latham unicului ocupant al încăperii. Ar trebui să le ceri nişte bani
în plus.

— N-o să crezi, dar mie îmi place mai mult noaptea, răspunse

Robert Durbane, un bărbat în vârstă de cincizeci şi trei de ani, spe-
cialist în telecomunicaţii al centrului de informaţii al ambasadei. Co-
laboratorii mei mă consideră un tip de treabă pentru că mă ofer de
multe ori să preiau schimbul de noapte. Se înşeală, dar n-am de gând
să le-o spun. Vezi cu ce mă chinui eu acum?

Şi Durbane ridică ziarul Times, împăturit în aşa fel încât să aibă

la vedere faimoasa pagină de cuvinte încrucişate.

— Aş zice că mai e vorba şi de ceva masochism, pe lângă ore

suplimentare, zise Latham apropiindu-se de scaunul din dreapta ope-
ratorului. Degeaba încerci cu mine, nu mă prind. Şi nici nu-mi plac
aiurelile astea.

— Ei, tineretul din ziua de azi! Fără alte comentarii!

— Parcă mi-ai reproşa ceva...

— Las-o baltă. Pot să te ajut în vreun fel?

— Vreau să vorbesc cu Sorenson pe linia cu scrambler¹.

— Nu te-a contactat acum o oră?

— N-am fost acasă.

— O să-i găseşti mesajul... cam bizar lucru! După cum vorbea, aş

fi zis că voi doi deja aţi apucat să discutaţi.

— Da, dar asta a fost acum trei ore.

— Bine, du-te la telefonul roşu din colivie.

Durbane îi făcu semn să intre într-o cămăruţă cu pereţi de sticlă,

amplasată în faţa peretelui liber şi înaltă până la tavan. I se spunea
colivie pentru că era o încăpere izolată fonic şi considerată absolut
sigură, în care se purtau conversaţii telefonice fără riscul de a fi inter-
ceptate. Personalul ambasadei mulţumea cerurilor pentru că exista
aşa ceva: din moment ce nu auzeau ce se vorbea înăuntru, nu-i putea
acuza nimeni de scurgere de informaţii.

— O să-ţi dai imediat seama când sunteţi protejati.de scrambler,

adăugă tehnicianul.

— Aşa sper şi eu, zise Drew, pândind semnalele acustice striden-

te de pe fir care precedau bâzâitul puternic al scramblerului.

Se ridică în picioare, se îndreptă spre colivia cu pereţii groşi din

sticlă şi intră. în mijlocul cămăruţei se găsea o masă cu blat melarninat
pe care trona un telefon roşu, alături de un carneţel cu hârtie de scris,
câteva creioane ascuţite şi o scrumieră. Latham se aşeză pe scaunul din
faţa mesei, având grijă să stea cu spatele la operatorul care lucra la
consolă. Măsurile de securitate vizau şi pericolul interceptării
convorbirilor de către specialiştii în cititul pe buze, o metodă de care toţi
râseseră la început, până când s-a descoperit o cârtiţă infiltrată în
centrul secret de comunicaţii al ambasadei şi asta le tăiase pofta de râs.

Drew ridică receptorul şi aşteptă. După optzeci şi două de secun-
de începu distracţia cu sunetele stridente şi bâzâitul acela puternic,
dar până la urmă reuşi să audă pe fir vocea puternică a lui Wesley
Sorenson, directorul departamentului numit Operaţiunile Consulare.

— Unde naiba te-ai ascuns? întrebă Sorenson nemulţumit.

— După ce mi-ai dat liber să-l contactez pe Henri Bressard şi să-l
pun în temă cu descoperirea făcută de noi, m-am dus la teatru şi apoi
i-am telefonat lui Bressard. M-a dus la locuinţa soţilor Villier de pe
strada Parc Monceau. Acum m-am întors.

— înseamnă că presupunerea ta s-a dovedit corectă?

— Văd că înţelegi.

— Christoase! Te pomeneşti că bătrânul era într-adevăr tatăl lui

Villier?

— Mi-a confirmat-o chiar Villier în persoană, aflase de la... îţi re-

pet cuvintele lui: singurii părinţi pe care-i cunoscuse în viaţă.

— Ţinând cont de cele întâmplate, cred că a avut un şoc teribil!

— Vreau să stăm de vorbă pe tema asta, Wes. Şocul l-a făcut pe
actorul acesta celebru să se simtă copleşit de o imensă vinovăţie. E
hotărât să facă apel la resursele lui actoriceşti şi să se deghizeze ca să
încerce să vadă dacă nu cumva reuşeşte să intre în contact cu prie-
tenii lui Jodelle, încercând să afle dacă nu cumva le-o fi spus bătrâ-
nul unde avea el de gând să se ducă până să moară, pe cine anume
voia să găsească şi ce avea de gând să facă şi să dreagă.

— Dar e scenariul proiectat de tine! îl întrerupse Sorenson. E

exact scenariul pe care voiai să-l pui în practică dacă presupunerile
tale se adevereau.

— Aşa trebuia să fie... dacă se adevereau. Dar scenariul acela presu-

punea să apelăm la oamenii noştri, nu să-l folosim tocmai pe Villier.

— Oricum, ai avut dreptate. Felicitări.

— Da, dar am avut şi noroc, Wes. Mă refer la soţia fostului nos-
tru ambasador.

— Bine, dar tu ai dat peste ea, nu altul.

— Nu cred că mai e cineva pe lume care să aibă fratele prins în-
tr-o situaţie aşa de împuţită.

— Te înţeleg. În clipa de faţă ce probleme ai?

— încăpăţânarea lui Villier. Am încercat să-l conving să nu se
amestece, dar n-am fost în stare şi nici nu cred să reuşească cineva.

— Şi de ce să nu-l lăsăm? S-ar putea să afle ceva. De ce te bagi?

— Pentru că persoana care a forţat sinuciderea lui Jodelle mai
mult ca sigur că l-a înfruntat. Probabil că l-a făcut să creadă că-şi
irosise viaţa, că era un om terminat... sau că, în orice caz, era la pă-
mânt într-o chestie decisivă din punctul lui de vedere.

— Din punct de vedere psihologic ai dreptate. Obsesia care-l

ţinuse până atunci în viaţă a ajuns să-l distrugă. Dar ce-i cu asta?

— Oricine ar fi, cu siguranţă că urmăreşte de la distanţă ce efect

a avut sinuciderea lui. Vinovatul nu-şi poate permite să ignore nişte
posibile valuri. Dacă apare cineva, indiferent cine, care pune între-
bări legate de Jodelle... ei bine, dacă duşmanul lui e cuplat cu cine
cred eu, înseamnă că va fi vai şi amar de el.

— Pe Villier l-ai prevenit?

— Nu chiar limpede, doar i-am spus că ce vrea el să facă e al nai-
bii de periculos. Pe scurt, mi-a spus că-mi răcesc gura de pomană.
Că el îi datorează prea mult lui Jodelle, în orice caz mult mai mult
decât îi datorez eu lui Harry. A rămas să trec pe la el mâine la prânz,
mă aşteaptă pregătit.

— Atunci profită de ocazie şi lămureşte-l cum trebuie, ordonă

Sorenson. Dacă insistă în continuare, atunci lasă-l s-o facă.

— Şi să contribuim la scurtarea carierei unui actor atât de talen-

tat? Nu crezi că şi-aşa avem destui oameni pe conştiinţă?

— De-aia se spune despre cutare sau cutare decizie că e neplă-

cută. Pentru că e greu de luat. Tu vrei să-l găseşti pe Harry şi eu
vreau să aflu cum se răspândeşte ciuma neagră în Germania.

— Aş vrea să împac şi capra şi varza, zise Latham.

— Te cred. Şi mie mi-ar conveni. Şi dacă actoraşul tău vrea
neapărat să intre în joc, lasă-l să intre. N-are decât.

— Vreau să-l acopăr.

— Aşa şi trebuie. Dacă o mierleşte n-are cum să ne mai spună şi
nouă ce-a apucat să afle. Vezi şi aranjează cu Deuxième Bureau,¹ ei
sunt foarte tari în chestii de-astea. Cam peste o oră am să stau de
vorbă cu Claude Moreau, e şeful lor şi atunci îl găsesc la birou. Am
lucrat împreună la Istanbul, e cel mai bun ofiţer de contraspionaj pe
care l-au avut ei vreodată... de fapt, printre cei mai buni din lume, ca
să fiu cinstit. Îţi pune el la dispoziţie tot ce-ţi trebuie.

— Nu crezi că ar trebui să-l pun în temă şi pe Villier?

— Eu sunt de formaţie mai veche, Latham, şi asta mă face să
cred că n-ar trebui să mă pronunţ. Dar dacă ai de gând să te înhami

la aşa ceva, vreau să nu existe absolut nici un risc. N-ar strica să-l

convingi pe Villier să aibă la el un microfon miniatural. Un risc în
plus de care trebuie să ştie.

— Mă bucur că suntem pe aceeaşi lungime de undă. îţi mulţu-

mesc mult.

— Eu am supravieţuit unui război dur, Drew, aşa că pot judeca

lucrurile la rece. Am fost şi eu de multe ori în situaţii de genul ăsta.
Seamănă cu o partidă de şah, în care pionii sunt sacrificaţi fără pro-
bleme prea mari. Dar cei pe care îi cunoşteai şi care nu mai sunt îţi
rămân pe suflet toată viaţa, fii convins de asta. Devin sâmburii coş-
marurilor nocturne.

— înseamnă că tot ce se spune despre tine e adevărat, nu? In-

clusiv preferinţa ta ca agenţii trimişi pe teren să ţi se adreseze pe nu-
mele mic.

— Mare parte din ce se vorbeşte pe seama mea e exagerat, zise

directorul de la Operaţiuni Consulare, dar când eram plecat în vreo
misiune mi-ar fi fost mai uşor dacă aş fi putut să-mi tutuiesc şeful,
să-i spun Bill sau George, sau pur şi simplu Casey. De-asta le cer oa-
menilor mei să mă tutuiască. Vorba asta, „domnule director", e pen-
tru străini, nu pentru prieteni.

— Aici ai dreptate.

— Ştiu. Aşa că vreau să faci exact ce trebuie făcut.

Latham ieşi din clădirea ambasadei de pe Avenue Gabriel şi se
îndreptă spre limuzina diplomatică blindată care urma să-l ducă
acasă la VUlier, în rue du Bac. Era un Citroen Sedan cu bancheta din
spate lăsată prea în jos, aşa că el prefera să stea lângă şofer.

— Cunoşti adresa? îl întrebă el.

— Da, sigur, domnule, că da.

Frânt de oboseală, Drew îşi aruncă în treacăt privirile asupra şo-
ferului. Era un puşcaş marin din forţele de pază şi accentul lui era
american, fără îndoială, dar ceva i se păruse în neregulă cu topica ex-
primării lui. Sau poate era el atât de obosit că nu mai auzea bine.

Rămase o vreme cu ochii închişi, fără să-şi poată da seama cât
timp trecuse, încercând să se bucure din plin de frântura asta de ră-
gaz. Agitaţia care îl ţinuse atâta vreme încordat se lăsă ţinută sub
control şi Drew simţi că îi reveneau puterile.

Se trezi brusc din starea asta din cauza trepidaţiilor. Deschise
ochii. Maşina zbura pe un pod ca la raliul Monte Carlo.

— Omule, nu mă grăbesc, poţi s-o laşi mai moale, zise el.

— Tut mir..} Scuzaţi-mă. domnule.

— Poftim?

Au lăsat podul în urmă şi şoferul roti brusc volanul, pătrunzând
într-o stradă care lui Latham îi era cu totul necunoscută. Creierul i se
puse brusc în mişcare. Era limpede că nu se îndreptau spre rue du Bac.

— Ce tot faci acolo? Unde naiba...

— E o scurtătură, drumul să-l scurtăm...

— Ce-nseamnă asta? Opreşte imediat!

— Nein! urlă deodată puşcaşul marin. Eşti cu mine şi mergi unde
eu te duc, omule... England, die Vereinigten Staaten oder Europa!...
SiegHeil!²

Şi şoferul scoase de sub tunică un pistol automat, îndreptându-l

spre pieptul lui Latham şi rămânând să ţină volanul doar cu stânga.

— Rahat! Un sieg ca ăsta să ţi-l bagi exact în fund, pufni Drew

netulburat, strecurându-şi şi el mâna spre armă.

Maşina zbura pe străzi slab luminate şi înăuntru era destul de în-

tuneric, aşa că începu să-şi mute piciorul stâng, centimetru cu cen-
timetru, spre pedala de frână.

— Ce-ai zice de o mică surpriză, ceva în stil Blitzkrieg? ³

încă înainte de a-şi termina întrebarea, apăsă zdravăn pe frână, li-
pind-o de podea, şi în aceeaşi clipă îl izbi pe şofer cu cotul peste bra-
ţul drept. Şoferul scăpă pistolul, Drew îl prinse din zbor şi trase un
foc în jos, spre picioarele individului, în clipa în care maşina se izbea
violent într-un zid.

— Ai pierdut, băiete! mârâi Latham deschizând portiera şi tră-

gându-l afară pe şofer de gulerul tunicii. Ia vino puţin încoace.

îl smulse din scaun şi îl lăsă să cadă pe trotuar, ameţit de durere,

cu genunchiul drept plin de sânge. Se aflau într-un cartier industrial,
o zonă care la ora asta era pustie şi slab luminată, dar farurile maşi-
nii luminau puternic şi lui Latham îi era destul.

— Va trebui să-ţi cam dai drumul la gură, amice, îl ameninţă el pe

falsul puşcaş marin care se făcuse ghem pe asfalt, gemând de durere
şi strângându-şi cu amândouă mâinile genunchiul rănit. Altfel... Ştii
ce-i asta, nu? adăugă el fluturându-i pistolul pe sub nas.

¹ Prescurtare a expresiei germane es tut mir- Leid, „îmi pare rău".

¹ Anglia, Statele Unite sau Europa!... Sieg Heil! (Sieg Heil - salutul nazist,
în traducere „Trăiască victoria").

— Nein! Nein! Nu mă împuşca!

— Nu, nu te împuşc. Am să mă mulţumesc să te mutilez. Pe via-
ţă. După mâini, are să vină rândul picioarelor... Ia zi, cine eşti şi cum
se face că ai pus mâna pe uniformă şi pe maşină. Vorbeşte!

— Avem uniforme amerikanische, französische, englische..

— Maşina! Maşina ambasadei! Ce-ai făcut cu şoferul nostru?

— I-au spus să nu se prezinte...

— Cine i-a spus?

— Nu ştiu. Maşina a fost adusă în faţa ambasadei, atât... The

Schlüssel... cheile... erau în contact. Mi s-a ordonat să te conduc.

— Cine ţi-a ordonat?

— Superiorii mei.

— Cei la care aveai de gând să mă duci?

— Ja...

— Cine sunt superiorii ăştia? Vreau să aud nişte nume.

— Nu ştiu. Nu ştiu cum îi cheamă. Pe noi ne contactează prin
intermediul unor coduri individuale, din cifre şi litere.

— Cum te cheamă?

— Erich Hauer, jur că nu mint!

— Să aud şi numărul tău de cod, Erich. Altfel poţi să-ţi iei adio

de la mâini şi de la picioare.

— C-zwölf... adică C-doisprezece.

— Vorbeşti englezeşte mult mai bine când nu eşti mort de frică,
drăguţule... Unde urma să mă duci?

— La cinci-şase străzi de aici. Urma să găsesc locul exact după

Scheinwerfer... După faairi... Trebuia să văd pe o străduţă în stânga
fascicule de lumină.

— Bine. Să nu te mişti de aici, micuţul meu Adolf, zise Latham şi

se ridică în picioare, apropiindu-se de portiera maşinii şi ţinând în
continuare pistolul îndreptat spre capul neamţului.

Se strecură cu greu pe scaunul şoferului şi cotrobăi cu mâna stângă

sub bordul maşinii, izbutind să găsească receptorul care îl putea pune în
legătură cu ambasada. Cum aparatura de transmisie şi recepţie era mon-
tată în portbagaj, erau şanse să funcţioneze. Presupunerea se dovedi
corectă şi Drew apăsă de patru ori pe butonul cu cifra zero. Codul
pentru urgenţe.

— Ambasada americană, se auzi în receptor vocea lui Durbane.

Americane, franţuzeşti, englezeşti... (germ.)

Statutul apelului dumneavoastră: zero-zero-zero-zero. Se înregis-

trează, vorbiţi.

— Bobby, sunt Latham...

— Ştiu, ţi-am reperat indicativul. Ce e cu fasoanele astea?

— Mi s-a întins o cursă.- Mai aveam puţin şi mă trezeam în faţa

plutonului de execuţie. Şoferul în uniformă de puşcaş marin era un
impostor, cineva de la dispeceratul maşinilor m-a luat la ochi. Veri-
fică-i imediat pe toţi!

— Dumnezeule! Eşti teafăr, Drevv?

— Doar o mică zdruncinătură. Am aranjat un mic accident de
maşină şi individului nu i-a căzut prea bine.

— Gata, e-n regulă, te-am localizat cu ajutorul reţelei radar. Îţi

trimit o echipă.

— Ştii cu precizie unde ne aflăm?

— Bineînţeles.

— Trimite două echipe, una să fie pregătită pentru o intervenţie

rapidă.

— Te-ai scrântit? Suntem la Paris, omule, asta e treaba france-

zilor, ce naiba!

— Pe răspunderea mea, Bobby. Ordinul vine de la Operaţiuni

Consulare... La cinci-şase străzi de aici, spre sud, aşteaptă o maşină
parcată pe o străduţă laterală pe stânga, o maşină cu farurile aprinse.
Trebuie înhăţaţi toţi!

— Cine-s tipii?

— Printre altele, cei care ar fi trebuit să mă găurească... Nu avem
.timp, Bobby! Dă mai repejor!

Latham trânti receptorul în furcă şi coborî din maşină, apropiin-

du-se de Erich Hauer. Individul putea să-i ajute să dea de sutele de
nebuni din Paris şi de aiurea, indiferent dacă era dispus sau nu să
vorbească. Substanţele chimice aveau să-i spargă blocajul mintal,
tipul deţinea informaţii vitale şi trebuia acţionat rapid. Drew îl smu-
ci de piciorul rănit şi neamţul gemu de durere.

— Te rog...!

— Taci! Eşti în laba mea, pricepi? Ai să începi acum să-mi spui
tot, ca să-ţi vină mai uşor mai târziu.

— Nu ştiu nimic. Sunt un simplu pion, C-Zwolf, atât...

— Nu-i destul. Poţi să mă crezi sau nu, băiete, dar mi se pare că
vrei să vezi ce sunt eu în stare să fac cu unul ca tine.

De undeva din întunericul ce domnea la capătul străzii apăru o

maşină neagră în plină viteză. Când se apropie încetini puţin şi atunci
izbucni răpăitul unui pistol mitralieră. Latham încercă să-l tragă pe
nazist în spatele limuzinei blindate. Nu reuşi s-o facă, dar se salvă pe
sine. în timp ce atacatorii se depărtau în goană, îşi privi prizonierul.
Ench Hauer, cu trupul ciuruit de gloanţe şi cu chipul năclăit de sân-
ge, era mort.