Drumul prin trecătoare era anevoios din pricina zăpezii groase

Capitolul 10

Colonelul Stanley Witkowski acţiona rapid, apelând la cei care

de-a lungul anilor îi rămăseseră datori. Şi erau destui. Luă legătura
cu adjunctul şefului Siguranţei pariziene, un fost ofiţer de contrain-
formaţii care condusese garnizoana franceză din Berlin, un tip al nai-
bii de isteţ cu care Witkowski, pe atunci maior de contrainformaţii în
armata americană, făcuse schimb de date ocolind regulamentele şi le-
gile, treabă care l-ar fi putut duce pe scaunul electric - „ştiţi, ne-am
gândit că noi doi oricum eram de aceeaşi parte a baricadei, domnule
senator." Colonelul dispunea acum nu numai de cadavrul lui Harry,
ci şi de cele ale asasinilor săi. Toate trei au fost introduse sub nume
fictive în frigiderele morgii de pe rue Fontenay şi asupra atacului te-
rorist s-a pus un embargou informaţional total.

Witkowski fusese de la început de acord cu propunerea lui Drew

Latham, înţelegând din prima clipă un lucru care acestuia îi scăpase.
Dispariţia cadavrului lui Harry avea să creeze o anumită confuzie în
rândurile urmăritorilor, iar prin lipsa oricăror informaţii, la care se
adăuga şi dispariţia fără urmă a celor doi ucigaşi, confuzia devenea
serioasă şi putea genera acte necontrolate.

într-o cameră de hotel din apropierea aeroportului Orly, pregătit

să plece spre Miinchen cu avionul care urma să decoleze în mai puţin
de două ore, individul slăbuţ, cu ochelari cu rame metalice, se învâr-
tea agitat prin faţa ferestrei. Privirile îi erau atrase din când în când
de avioanele care decolau ori aterizau pe o pistă sau alta iar vuietul
motoarelor îl făcea şi mai neliniştit. La fiecare câteva secunde se întorcea
şi se uita concentrat spre telefonul care se încăpăţâna să rămână mut.
Luase legătura cu filiala din Paris a grupului Blitzkrieger, ucigaşii de
elită formaţi de „Frăţie", două sute de oameni de o mobilitate extra-
ordinară care operau în Europa, America de Sud şi Statele Unite:
Catbird fusese informat din sursa cea mai sigură că în patru ani de
când începuseră să primească misiuni, numai trei căzuseră - doi fu-
seseră prinşi dar reuşiseră să se sinucidă înainte de a fi interogaţi iar

al treilea fusese împuşcat la Paris în timpul executării unei misiuni.

Despre cei trei nu transpirase nimic, „Frăţia" impusese un secret ab-
solut asupra acestor lucruri. Până şi Catbird fusese nevoit să ceară
ajutorul omului numărul doi din conducerea „Frăţiei", generalul von
Schnabe, ca să poată intra în legătură cu organizaţia din Paris.

Atunci de ce nu suna telefonul? De ce întârzierea asta? Se declanşase

o operaţiune de filaj extrem de bine pusă la punct, încă din clipa sosirii
lui Harry Latham la aeroport, la ora zece şi douăzeci şi opt de minute, şi
se acoperise şi plecarea lui de acolo cu maşina, aproape de ora unspreze-
ce, fără să simtă nimeni nimic. Acţiunea demarase superb, băieţii erau
fără discuţie nişte profesionişti de clasă, dar acum era trecut de unu şi
jumătate şi nimic, nimic, nimic! Catbird simţea că-i plesnesc creierii. Se
îndreptă în grabă spre telefonul de pe noptieră şi formă numărul la care
puteau fi găsiţi profesioniştii Blitzkrieger.

— Depozitele Avignon, bună ziua, răspunse în franţuzeşte o voce

plăcută de femeie.

— Vă rog, cu sectorul frigorific, cu Monsieur Giroux.

— Mă tem că e ocupat...

— Mai aştept exact treizeci şi două de secunde şi dacă linia lui

Monsieur Giroux nu se eliberează până atunci, anulez comanda.

Femeia păru să ezite o clipă, apoi spuse:

— înţeleg. Nu va fi nevoie, domnule, aveţi legătura.

— Alo, Catbird? se auzi în receptor o voce de bărbat.

— Uf, gemu uşurat Catbird, măcar bine că n-am încurcat paro-
la... Ce naiba se întâmplă? De ce nu m-ai sunat până acum?

— Pentru că nu am nici eu nici o ştire.

— Bine, dar e ridicol! răbufni furios Catbird. Au trecut mai bine
de trei ceasuri şi nici...

— Nu ridica tonul la mine. Ultimul contact cu echipa l-am avut

exact acum o oră şi douăsprezece minute. Totul era conform planu-
lui. Oamenii noştri urmăreau de la distanţă un Renault negru condus
de o femeie, în care se afla şi Latham. Ultimul lor mesaj a fost „si-
tuaţia e sub control". Mai clar de-atât ce vrei?

— Nu... Dar zici că asta a fost acum o oră şi ceva?

— Da.

— Şi de atunci nimic? Nimic?

— Nu. Ţi-am spus că a fost ultimul mesaj.

— Şi unde se află oamenii tăi acum, în clipa asta?

— Asta aş vrea să ştiu şi eu.

— Şi încotro se îndreptau?

— Spre nord, în afara Parisului. N-au precizat unde.

— De ce?

— Cu atâtea frecvenţe radio libere, asta ar fi fost o imprudenţă de
amatori. Iar cei doi băieţi ai mei n-audat greş niciodată.

— Crezi că e posibil să nu le fi mers?

— Teoretic e posibil. Practic nu. Şansele sunt extrem de mici.

— Chestia asta cu „extrem de mici" nu înseamnă pentru mine

nimic. Operaţiunea asta e vitală!

— Toate operaţiunile noastre sunt vitale.

— Ce să-i spun lui von Schnabe? Mai e puţin şi pleacă avionul.

— Catbird, rosti Giroux cu tonul omului a cărui răbdare are şi ea

o limită, întrebarea asta trebuie pusă altfel: „Ce-o să-i spunem noi lui
von Schnabe?"

Şi trânti receptorul.

După altă jumătate de oră în care a stat ca pe jăratic, Catbird se
hotărî şi formă numărul unui complex de clădiri în construcţie din
zona Vaclabruck din Germania.

— O informaţie inutilă, absolut inutilă, se înfurie generalul von

Schnabe, rostind sacadat cuvintele. Obiectivele trebuiau eliminate, e
clar? Am aprobat ordinele date de Herr Doktor Kroger pentru că,
dumneata i-ai spus că ştii bine traseul şi nu vor fi dificultăţi.

— Ce-aş putea să vă mai spun, Herr General? Nu există nici;

măcar o informaţie, nu s-a primit nici un mesaj, absolut nimic.

— Verifică prin omul nostru de la ambasada americană. Poate a

auzit el ceva.

— Deja am făcut-o, domnule. Ultima discuţie interceptată de el

confirma faptul că fratele lui Latham se afla sub protecţia grupării
antinctyos. Dar nu ştia unde.

— Rămâi la Paris. Mă suni imediat ce afli ceva.

— Acum tu ai luat-o razna! strigă Karin De Vries. Gândeşte-te că
tipii aceia te-au văzut şi deci te cunosc, aşa că nu mai ai cum să joci
rolul lui Harry!

— Ba am să pot, dacă ei n-au să mă vadă, răspunse Drew. Mă

mut dintr-un loc în altul şi ţin în permanenţă legătura cu tine şi cu
colonelul. Ambasada nu e un loc sigur. A fost penetrată, asta am
aflat-o aseară, când m-am pomenit cu un Hitler în miniatură făcând
pe şoferul. Cred că am putea afla despre cine e vorba.

— Cum?

— Am să te sun de trei-patru ori la rând, dându-mă drept Harry, ca
să-ţi cer nişte hârtii din dosarele lui Drew, fratele meu care a decedat.
Am să-ţi indic pe unul din curierii lui Witkowski să se întâlnească cu
mine undeva, într-un loc aglomerat. Eu am să mă aflu acolo, dar fără să
mă zărească nimeni. Dacă apare curierul care trebuie şi văd că nu e filat,
perfect. O să am grijă să arunc tot ce-mi trimite. Pe urmă te caut iar la
telefon, cu o chestie urgentă, să-mi mai trimiţi ceva fiindcă am dat de un
fir. E un semnal, tu trebuie să pui receptorul în furcă şi să nu spui nici
un cuvânt. Să nu încerci să-mi transmiţi absolut nimic.

— Iar dacă apare cineva, ai să ştii din primul moment că e un

neonazist şi telefonul e ascultat, îl întrerupse Karin.

— Exact. Şi dacă avem noroc, poate că-l pescuim şi-l dăm pe

mâna chimiştilor noştri.

— Şi dacă sunt mai mulţi?

— Am folosit şi eu cuvântul „dacă".

— încerc să gândesc ca tine şi constat că planul acesta are un

cusur: ce motiv ar mai avea Harry Latham să rămână la Paris?

— Pentru că e un tip al naibii de tenace. Nu uita, e vorba şi de

moartea lui Drew, fratele lui.

— Sună bine, îi dădu dreptate Karin. Dar cum ai să faci ca să

răspândeşti vestea asta?

— Aici cam aşa e, e destul de greu, recunoscu Drew. Tipii de la

C.I.A. au să mă bocească şi au să-l ia pe „nu ştiu" în braţe, au să nege
până la Dumnezeu că m-ar fi vârât ei în treaba asta. Oricum ar fi, nu
poţi să-i dai de-o parte. Poate are şi Witkowski vreo idee. A rămas să
mă întâlnesc cu el ceva mai încolo, într-o cafenea din Montmartre.

— Tu şi colonelul? Şi atunci cu mine cum rămâne?

Uşa anexei în care se aflau se deschise şi intră medicul.

— Doamnă, veştile nu sunt chiar rele: Sunt convins că veţi recâş-

tiga minimum optzeci la sută din mobilitatea mâinii drepte. Din păca-
te, veţi pierde vârful falangei de la degetul mijlociu, dar vi se va
putea fixa o proteză permanentă pe deget.

— Mulţumesc, doctore. Am să revin pentru consult după cinci

zile, aşa cum mi-aţi spus.

— Scuzaţi, domnule... Vă numiţi Latham?

— Exact.

— Trebuie să-l sunaţi pe un domn S din Washington. Puteţi folo-

si telefonul meu, costul convorbirii va fi inclus în nota de plată.

— Dacă mai sună, te rog să-i spui că m-ai căutat, dar plecasem

înainte de a apuca să-mi comunici mesajul lui.

— N-are să se supere, domnule?

— îţi va mulţumi, oricum. El personal aprobă decontarea notelor
de plată.

— Da, înţeleg...

— Nu înţeleg,- spuse Karin întorcându-se către Drew pe când
mergeau pe aleea betonată spre parcarea clinicii. De ce n-ai vrut să
vorbeşti cu Sorenson? Mi-ai spus că în el ai toată încrederea.

— Am. Dar mai ştiu şi că e legat prea profund de sistem. De ani

de zile îi respectă regulile.

-Şi?

— Imediat s-ar gândi la necazurile pe care le-ar putea avea din cauza
mea. Ar ţine una şi bună că asta e o treabă a C.I.A. şi că altcineva n-are
dreptul să ia hotărâri. Şi bineînţeles că dreptatea ar fi de partea lui.

— Şi dacă el are dreptate, atunci de ce o faci? Iartă-mă, am pus o

întrebare prostească...

— Îţi mulţumesc, îi spuse Latham uitându-se la ceas. E aproape

şase seara. Ce-ţi mai face mâna?

— N-aş zice că prea bine.

— Eşti sigură că vrei să mergi la întâlnirea cu Witkowski?
Se opriră lângă maşină şi Drew deschise portiera.

— Ştiu că n-o să-mi ascunzi nimic. Dar aş vrea să-mi explici cum

o să acţionezi mai departe.

— Bine, am să-ncerc.

Latham închise portiera din partea ei, apoi ocoli maşina şi urcă la,
volan. Porni motorul şi se înscrise pe banda de ieşire din parcare.

— De unde mama dracului a mai ieşit şi Gerhardt Kroger ăsta?

Şi cum îl putea ţine el sub control pe Harry? izbucni el furios.

— Să-l ţină sub control? Cum asta? Poate e vorba de un medic cu

simpatii neonaziste, pe care Harry l-a cunoscut în Hausruck. Proba-
bil s-a îmbolnăvit şi doctorul ăsta, Kroger, l-a tratat.

— Da, numai că Harry avea faţă de el o atitudine mult peste re-

cunoştinţa normală a pacientului faţă de medicul care l-a făcut bine,
vorbi Drew urmărind cu atenţie indicatoarele, în căutarea drumului
spre Montmartre. Când l-am întrebat pe Harry cine e Kroger, mi-a
răspuns cu nişte cuvinte pe care n-am să le uit niciodată... Mi-a spus
exact aşa: „întreabă-l pe Lassiter, eu nu pot să-ţi spun nimic." Nişte vor-
be al naibii de ciudate pentru un tip extraordinar de lucid cum era el!

— Da, s-a purtat ciudat, dar... se potriveşte cu reacţiile lui. Ră-

bufnirea aceea sentimentală, lacrimile, strigătele prin care ne implora
să-l ajutăm... Un alt Harry. Nu mai semăna deloc cu omul calculat,
gata să analizeze rapid orice detaliu... Şi care în ruptul capului nu
s-ar fi lăsat dominat de sentimente!

— Nu, spuse calm Latham. încearcă să scoţi cuvintele astea din con-

text, repetă-ţi-le în gând de mai multe ori şi îl vei auzi vorbind tot pe
Harry pe care-l ştim amândoi, omul care îşi cântăreşte bine vorbele,
incapabil să ia o decizie până când nu analizează temeinic toate con-
secinţele, „întreabă-!, pe Lassiter, eu nu pot să-ţi spun nimic. Hm!

Şi Drew simţi cum îl trec fiorii dar se stăpâni şi viră ca să intre pe

magistrala care ducea spre centrul Parisului.

— Gerhardt Kroger e mai mult decât un doctor oarecare întâlnit

de Harry accidental. S-ar putea ca tocmai el să-l fi ajutat să evadeze.
Dar oricine ar fi, cu siguranţă că de la el putem afla ce-a păţit Harry
când a ajuns acolo şi cum a reuşit să pună mâna pe listă.

— Crezi că s-ar putea să avem în el un aliat, nu un neonazist? Iar

Harry, în confuzia psihologică, încerca de fapt să-l protejeze?

— Nici eu nu mai ştiu ce să cred. dar ştiu că acest Kroger e mai

mult decât un doctor care să-l fi tratat de cine ştie ce guturai nenoro-
cit. Simt că doctorul ăsta era mult mai important pentru Harry. Şi toc-
mai pentru asta eu zic că aici e cheia enigmei, la doctorul ăsta, Kroger,
şi de-asta trebuie să dăm neapărat de urma lui.

— Şi cum ai de gând să faci?

— Deocamdată habar n-am. S-ar putea să aibă Witkowski ceva
idei, poate apelăm şi la grupările antinayos, să răspândească ei peste
tot zvonul că Harry trăieşte şi de murit am murit eu... Nu ştiu. Pur şi
simplu nu ştiu de unde să încep.

INTERNATIONAL HERALD TRIBUNE

- Ediţia pariziană -

Atac terorist asupra personalului ambasadei americane!

Un purtător de cuvânt al Ambasadei americane a anunţat că doi terorişti
mascaţi au atacat ieri un restaurant din suburbia Villejuif în care se aflau şi
doi cetăţeni americani, ambii făcând parte din personalul ambasadei S.U.A.
Domnul Drew Latham, referent la serviciul administrativ, a căzut victimă
acestui atac. Fratele său, domnul Harry Latham, consultant tehnic în cadrul
ambasadei, a scăpat cu viaţă. Agresorii au reuşit să dispară şi au rămas ne-
identificaţi. Pentru moment mobilul atacului rămâne incert. Martorii oculari

au declarat că cei doi terorişti sunt de înălţime mijlocie şi erau îmbrăcaţi în

costume de culoare închisă. Pentru moment, acestea sunt singurele detalii.

Supravieţuitorul acestui atac, domnul Harry Latham, declară că ambii

agresori trebuie să fie serios răniţi, datorită prezenţei de spirit a fratelui său,
care a ripostat prompt în autoapărare. Domnul Drew Latham, trăgător de eli-
tă, era întâmplător înarmat şi a reuşit să tragă mai multe focuri înainte de a fi
lovit. Autorităţile anchetează cu toată responsabilitatea acest caz tragic.

Se fac diverse supoziţii, deoarece nu trebuie scăpat din vedere faptul că, în

eventualitatea în care Irakul sau Libia...

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce mama dracului se întâmplă

acolo? răcnea furios în receptor secretarul de stat Adam Bollinger.

— Dacă aş şti eu, ai şti şi tu, răspunse plin de sarcasm ambasado-

rul Daniel Courtland. Vrei să mă schimbi? Dă-i drumul, Adam bă-
iete, fă-ţi numărul! M-aţi aruncat ca nişte ticăloşi în rahatul ăsta şi
nici măcar nu ştiu destulă franceză ca să chem pe cineva în ajutor. Eu
sunt diplomat de carieră, domnule secretar de stat, nu clănţău uns de
voi ambasador pe criterii politice sau pe lins tălpile...

— Daniel, nu e momentul răutăţilor! se înmuie Bollinger.

— Nu zău! Nu ţi se pare că a sosit în sfârşit momentul să mai re-
spectaţi şi voi filiera pe cale ierarhică? Drew Latham e omorât după
ce a scăpat cu viaţă ca prin urechile acului din patru atentate şi eu nu
pot da un răspuns la chestia asta împuţită. înţelegi ce poate însemna
asta, Bollinger?

— Fratele lui trăieşte... încercă s-o scalde secretarul de stat.

— Splendid! Mă entuziasmezi! Şi nu cumva ştii şi unde se află în
momentul de faţă frate-său ăsta? Că sunt curios...

— Daniel, mă aflu în contact permanent cu C.I.A., rosti pe un ton'

aproape rugător Bollinger. Cum aflu ceva te anunţ, îţi promit!

— Rahat! Ţi-am mai spus şi altădată că nu ştii pe ce lume tră-

ieşti, dar n-ai vrut să mă asculţi! Prin urmare tu chiar ai impresia că
tipii de la CI. A., cum află ceva, se reped numaidecât să-ţi spună ţie?]
Tocmai ţie, Bollinger? Bravo! îmi placi! Tu stai cu fundul pe jilţul tău
capitonat, nu te ninge nu te plouă, dar ei trebuie să facă orice ca să)
supravieţuiască. în situaţii de-astea noi contăm fix cât un zero, deş-
teptule. Nouă ne spun doar câte o chestie care nu le mai trebuie lor!

— Ei, ei, nici chiar aşa! Nu suntem noi autoritatea? Chiar tu

ziceai adineauri de respectarea filierei ierarhice...

— Alt rahat! Asta ai putea să i-o explici cel mai bine lui Drewi

Latham, care a mierlit-o fiindcă n-am fost noi în stare să-i asigură¹protecţia. Ne-au penetrat ambasada, deşteptule!

— Ăăăă... Nu înţeleg. Cine a penetrat pe cine? Şi cu ce?

— Ar fi mai bine să înţelegi, domnule secretar de stat. Nazismul
nu e un joc de societate!

Wesley Sorenson stătea cu fruntea sprijinită în mâini la biroul

său. Pierderea lui Drew Latham era un eveniment cumplit. Şi pentru
ce trebuise să fie eliminat? Sorenson trăia sentimentul că se apropia
de sfârşit. Nu mai avea nimic de oferit şi îi fusese dat să vadă prea
multă moarte. Iar dacă existase în munca asta măcar o fărâmă de
lumină, din nefericire el nu avusese parte de aşa ceva...

Telefonul ţârâi strident în liniştea biroului, făcându-l să tresară.

— Wes! Sper că afurisitul ăla de scrambler funcţionează, nu?
auzi el în receptor, o voce care făcu să i se taie răsuflarea.

— Drew! Christoase Dumnezeule! explodă Sorenson pălind ca un

mort şi lăsându-se cu pieptul pe birou. Drew băiete, nu se poate să fii
chiar tu! Chiar trăieşti?

— Wes, sper că n-ai pe nimeni în birou. Secretara mi-a spus că

eşti singur.

— Da, singur, dar... lasă-mă puţin, să-mi mai trag sufletul! De

necrezut! Chiar tu eşti, băiete?

— Dacă mă uit în oglindă, aşa îmi vine să zic...

Tăcere. Liniştea dinaintea furtunii.

— Atunci vreau să cred că ai o explicaţie care să ţină, bătrâne.

Adineauri am semnat scrisoarea de condoleanţe către părinţii tăi.

— Când ai fixat înmormântarea? N-aş vrea să lipsesc tocmai eu!

— Îţi mai arde de glumă când...

— Oricum, parcă e mai bine aşa, domnule director, îl întrerupse

Latham. N-avem timp de pierdut.

— Nu scapi fără o explicaţie. înseamnă că Harry e... cel ucis?

— Da. Şi l-am înlocuit.

— Poftim?

— Chiar aşa. L-am înlocuit.

— De ce? Eu n-am autorizat asta. Şi nici n-aş fi autorizat-o.

— Ştiam. De-asta te-am şi sărit când am hotărât substituirea asta.
Dacă iese bine, n-are să zică nimeni că ai greşit tu. Are să-ţi prindă
bine. Şi dacă iese prost... oricum, tot nu mai contează, nu?

— Să le prindă bine altora! Eu vreau să ştiu acum ce crezi tu că

realizezi cu giumbuşlucul ăsta. încalci cu bună ştiinţă nişte reguli ele-
mentare pentru orice agent aflat în misiune!

— Parţial, domnule. Toţi avem dreptul să luăm decizii la faţa

locului, autorizaţia ne-aţi dat-o chiar dumneavoastră!

— Da, dar numai atunci când o situaţie de criză nu mai permite

contactarea operativă a filierei prestabilite. în timp ce eu sunt oricând
de găsit, ori la birou, ori acasă, ori în altă parte... Dar tu ai binevoit
să mă sari! De ce nu m-ai contactat?

— V-am mai spus, fiindcă mi-aţi fi respins planul. Ar fi fost o

greşeală şi n-aş fi avut cum să vă fac să înţelegeţi, fiindcă nici eu nu ;
sunt convins că înţeleg pe de-a-ntregul. Dar ştiu că nu mă înşel.

— Scuteşte-mă, Latham, zise Sorenson obosit. Mai departe ce

vrei să faci?

Drew îi relată pe scurt evenimentele care duseseră la uciderea lui

Harry şi insistă asupra lui Gerhardt Kroger.

— Nu sunt deloc lămurit ce rol joacă neamţul ăsta. Presupun că;

l-a tratat pe Harry până să evadeze. E o presupunere, repet. Se pare
că între ei se stabilise un fel de legătură care o depăşise pe aceea;
obişnuită între medic şi pacientul lui.

— Sindromul Stockholm, da, s-ar putea. Victima ajunge să fie

recunoscătoare călăului. Bineînţeles, simplific eu, chestia e mult mai;
complicată, zise Sorenson, care devenise foarte atent. ;

— Tocmai asta e, nu ştim dacă acest Kroger e un călău sau ce e*

Ar putea fi un foarte bun prieten. Oricum ar fi, el ştie ce s-a întâm-;
plat cu fratele meu, poate ştie şi cum a reuşit să pună mâna pe bles~
temata aia de listă. E posibil să fie de partea noastră şi chiar el să i-o
fi pus la dispoziţie. ^

— Totul e posibil, bătrâne. în clipa de faţă numele acelea sunt o

adevărată bombă care poate exploda din clipă în clipă. Tipii de la
F.B.I. sunt gata să-i pună sub cea mai a dracului urmărire pe toţi câţi
figurează pe lista lui Harry. Mi-e şi frică să mă gândesc ce poate ieşi
de-aici!

— Şi pe mine mă cam trec fiorii.

— Aşa e, şi înţeleg şi motivele. Harry Latham a fost cel mai bun
agent al C.I.A. N-ai voie să ignori dezvăluirile lui.

— Nu a fost, Wes. Este. Nu uita că Harry e în viaţă. Trebuie să

rămână în viaţă până când reuşesc să dau de Kroger.

— Dacă trăieşte, Harry trebuie să ia neapărat legătura cu C.I.A

E omul lor! La asta nu te-ai gândit, deşteptule?

— Nu, n-are s-o facă, pentru că ştie foarte bine, după cum ţi-a

spus şi ţie, că centrala de la Langley a fost penetrată până la nivelul
AA-zero, ceea ce înseamnă chiar biroul directorului, Talbot.

— Chestia asta i-am pasat-o şi eu lui Knox. Nu m-a crezut.

— Greşeala lui. Am confirmarea:

— Da, dar până la urmă l-am convins şi acum verifică de zor,

spuse Sorenson. Dar pe tine n-are să te ierte nimeni. Şi nimeni n-are
să mai aibă încredere într-un bandit singuratic.

— Nu sunt chiar singur.

— De la mine să-ţi iei gândul. N-am de gând să compromit cu
bună ştiinţă Operaţiunile Consulare jucându-mă de-a v-ati ascunselea
cu CI. A.

— Ştiam că aşa ai să faci, aşa că am tras cu ochiul în altă parte.

Şoarecele care nu ştie decât o gaură îl prinde repede pisica. îl mai ţii
minte pe Witkowski?

— Bineînţeles. Cu G-2 la Berlin. Chiar ne-am întâlnit de câteva

ori şi ne-am înţeles perfect, un tip destupat...

— E şeful securităţii pesonalului la ambasada noastră din Paris. A

lucrat cu Harry la Berlin şi e cea mai bună verigă pentru comunicaţiile
noastre pentru că fratele meu se încredea fără rezerve în el. Şi cum naiba
să nu se încreadă când colonelul i-a pus pe tavă o groază de chestii
culese de G-2 în zonă! Tipul ajunge când vrea la Talbot pe canale strict
confidenţiale şi-i poate cere să facă săpături după Kroger ăsta.

— Sună bine. Witkowski e credibil. De la mine ce vrei?

— Absolut nimic. Nu ne putem asuma riscul unor verificări
încrucişate, cârtiţele neonaziste au nişte antene al naibii de lungi. Dar
recunosc că m-aş simţi foarte bine să ştiu că aştepţi în umbră. Uneori
fiecare simte nevoia unui sfat bun.

— Nu sunt chiar sigur că mă mai ţin curelele. Au trecut nişte ani

de-atunci, nu?

— În mare, povestea-i simplă. Harry Latham trăieşte, e bine

mersi şi face tot ce poate ca să dea de un doctor. Asta-i tot. Ţinem
legătura.

Se auzi clicul final şi Wesley Sorenson rămase cu privirea la recepto-

rul pe care încă îl mai ţinea în mână. Acţiunile lui Latham erau pericu-
loase prin imprevizibilul lor şi mai cu cap ar fi fost să le oprească încă
din faşă. Directorul Operaţiunilor Consulare era conştient de asta şi îşi
spunea că, dacă vrea să scape basma curată din toată vânzoleala asta, ar
fi trebuit să-l sune pe Knox Talbot şi să-i îndruge orice, numai ca să-şi
protejeze propriul om. Dar nu putea face asta. Drew îl mirosise: Soren-
son lucrase de nenumărate ori încălcând cu bună ştiinţă regulamentele,
pentru că înţelesese de la început, de fiecare dată, că deciziile lui puteau
fi anulate de alţii, chiar dacă ştiau că soluţia lui era unica şansă de reu-