Drumul prin trecătoare era anevoios din pricina zăpezii groase

Capitolul 4

Heinrich Kreitz, ambasadorul Germaniei la Paris, era un bărbat

scund şi uscăţiv, în vârstă de şaptezeci de ani. Avea obrajii supţi, părul
albit şi mătăsos, nişte ochi căprui veşnic trişti iar fruntea îi era tot timpul
plină de riduri. Fusese ani de zile profesor de politică europeană la
Universitatea din Viena şi intrase în corpul diplomatic datorită
numeroaselor sale lucrări privind istoria relaţiilor internaţionale de

Produse falsificate, înlocuitori sintetici (germ.)

lungul ultimelor două secole. Lucrările sale fuseseră incluse într-un
volum cu un titlu foarte inspirat Conversaţii între naţiuni, devenit ulte-
rior manual de studiu pentru diplomaţi şi tradus în şaptesprezece limbi.

La ora nouă şi douăzeci şi cinci de minute, Kreitz luase loc în faţa

biroului ambasadorului american şi îl privea tăcut pe Drew Latham,
aşezat în stânga ambasadorului Courtland. Moreau, de la Deuxième,
Bureau, stătea pe canapeaua de lângă perete.

— Nu trebuie să spuneţi nimic, înţeleg. Chiar dacă n-o zice cu

glas tare, fiecare se gândeşte la Germania, la Germania de azi, sub-
liniez, când apare în discuţie mişcarea neonazistă.

Vorbind, Kreitz îl privea pe Courtland, care se uita undeva, în

tavan. Drew însă îl privea ţintă pe ambasadorul german şi se gândea
că acesta chiar avea dreptate.

— Dar noi facem eforturi extraordinare ca să ţinem situaţia sub

control. În ciuda impresiei...

— Noi vă înţelegem bine, Monsieur l'Ambassadeur, îl întrerupse

Claude Moreau de pe canapea, dar ţara dumneavoastră a adoptat o
manieră cel puţin bizară de soluţionare a problemei. Aveţi o Poliţie
care ştie cine sunt liderii acestor fanatici. De ce nu-i închideţi?

— Când avem probe clare, care să ateste actele lor violente da,

atunci îi vârâm în închisori. Dar trebuie să ţinem seamă că suntem o
ţară democratică. Constituţia noastră prevede libertatea cuvântului la
fel ca în Franţa sau America. Trebuie oare ca noi să reducem la tăce-
re pe toţi câţi îşi exprimă dezacordul cu politica guvernului de la
Bonn, inclusiv pe cei care împânzesc pieţele când e vorba de mani-
festaţii îndreptate împotriva naziştilor?

— Nu, fir-ar să fie! izbucni Latham nervos. Nimeni n-a spus asta.

Dar trebuie să-i terminaţi pe neonazişti! Nu noi am inventat lagărele
de concentrare şi nici camerele de gazare. Voi le-aţi făcut, nu noi!

— Spre ruşinea noastră, am permis să se întâmple şi asemenea

lucruri... aşa cum şi voi aţi permis ţinerea în sclavie a unui întreg po-
por şi aţi stat de o parte în timp ce zeci de mii de negri au fost spân-
zuraţi de copaci în statele din sudul Americii. Iar francezii au făcut
lucruri oribile în Africa ecuatorială şi în coloniile lor din Orientul în-
depărtat. Naţiunile noastre au respectat atât bunul simţ cât şi crima.
Paradoxal, ne mai numim şi ţări civilizate.

— E absurd ce spui, Heinrich, şi tu ştii bine asta, interveni amba-:

sadorul Courtland pe un ton autoritar. Cunosc teoria pentru că ţi-am
citit cartea. Ai botezat-o Perspectiva din care se cer examinate rea-

lităţile istorice. Cam cum ar trebui percepute realităţile fiecărei etape
istorice. Dar n-o să poţi justifica porcăriile nazismului cu ajutorul
unor idei trucate.

— Nici n-am făcut-o, replică Kreitz. Am condamnat cu vigoare

Reichul pentru rolul avut în crearea unor false adevăruri, mult prea
convenabile unei naţiuni ce trăia într-o ţară devastată de ravagiile
războiului. Mitologia teutonică era un narcotic pe care un popor slă-
bit, deziluzionat şi înfometat l-a acceptat fără discernământ. Recu-
noşti că asta am susţinut?

— Da, e adevărat, recunoscu ambasadorul american dând din cap

aprobator. Am ţinut să-ţi reamintesc.

— Sunt receptiv oricând faţă de un asemenea argument. Aşa cum

tu protejezi în Franţa interesele Washingtonului, am la rândul meu
nişte obligaţii faţă de Bonn... Unde rămăsesem? Toţi vrem acelaşi
lucru.

— V-aş sugera, Monsieur l 'Ambassadeur, interveni în discuţie

Moreau ridicându-se de pe canapea, să-mi permiteţi supravegherea
discretă a anumitor ataşaţi ai ambasadei dumneavoastră.

— În afara faptului că asta ar reprezenta amestecul guvernului

gazdă în nişte lucruri ce depăşesc limitele bunei conduite diplomatice,
crezi că ar putea folosi la ceva? îi cunosc bine pe toţi. îşi îndeplinesc
obligaţiile, sunt bine pregătiţi şi demni de încredere.

— Lucrurile nu stau chiar aşa, Monsieur. Dispunem de probe

clare că la Paris există o organizaţie care sprijină mişcarea neonazis-
tă. Se pare că e vorba de un nucleu aflat în exteriorul Germaniei, pro-
babil la fel de important ca şi cel din interiorul ţării dumneavoastră. Mai
mult decât atât: ni s-a confirmat din surse sigure că sume depăşind
ordinul milioanelor se scurg continuu spre mişcarea neonazistă prin
intermediul Franţei. Fără îndoială că e vorba de eforturile întreprinse
de această organizaţie locală, despre care credem că s-a înfiinţat acum
cincizeci de ani. Aşa că, Monsieur l 'Ambassadeur, ne aflăm în faţa unei
situaţii care nu cred că se poate rezolva pe căi diplomatice.

— Va trebui să obţin aprobarea guvernului meu pentru a vă per-

mite aşa ceva.

— Normal, confirmă Moreau.

— Informaţiile de natură financiară ar putea fi transmise de către
un membru al ambasadei noastre către persoane din Paris, zise gân-
ditor Kreitz. Vă voi da un răspuns azi.

Apoi se întoarse spre Drew Latham şi zise:

— Guvernul meu va prelua, bineînţeles, şi costurile legate de
remedierea pagubelor pe care le-aţi suferit, Herr Latham.

— E suficient să ne oferiţi cooperarea de care avem nevoie. Altfel

guvernul dumneavoastră va fi făcut răspunzător de nişte daune impo-
sibil de reparat.

— Nu-i acasă, îi răspunse Giselle Villier de la celălalt capăt al fi-

rului. Monsieur Moreau a trecut pe aici acum patru ore şi ne-a spus
ce s-a întâmplat noaptea trecută.

— Ştiţi cumva unde se află? o întrebă Drew.

— Ştiu unde nu ar putea fi, Monsieur! Mi-a spus că voia să se
ducă la teatai pentru o repetiţie cu dublura lui. La un moment dat a
sunat de la Quai d'Orsay chiar Henri. Insista să vorbească cu
Jean-Pierre şi i-am spus să-l caute la teatru...

— Şi nu era acolo, o întrerupse Latham.

— Nu numai că nu era acolo, dar repetiţia se ţine mâine, nu azi.

— Credeţi că o să facă ce şi-a propus?

— Asta mă înspăimântă. .

— Poate că vă faceţi griji degeaba. Oricum, cei de la Deuxième

Bureau îi supraveghează orice pas.

— Nu ştiţi deloc ce poate face un actor talentat. Poate intra într-o

clădire aşa cum îl ştiţi dumneavoastră şi să iasă din nou în stradă o
cu totul altă persoană.

— O să iau legătura cu Moreau.

— Dacă aflaţi ceva...

— Bineînţeles, doamnă, vă ţinem la curent.

Drew aşeză telefonul în furcă, apoi formă numărul lui Moreau.

— Sunt Latham.

— Aşteptam telefonul dumneavoastră. L-am pierdut. A intrat în
clădirea Halelor, a traversat sectorul măcelăriilor şi oamenii noştri nu
l-au mai văzut ieşind.

— Era de aşteptat. Acum ce aveţi de gând să faceţi?

— Îl căutăm peste tot. Deşi Parisul... Va trebui să se prezinte în
seara asta la teatru, pentru spectacol. Pentru numele lui Dumnezeu,
să fiţi neapărat acolo, iar mâine să nu iasă din casă. Dacă o mai fi
viu. Eu atât am avut de spus.

Drew puse receptorul în furcă şi se întrebă ce altceva ar mai fi

putut face. Se auzi un ciocănit discret.

— Intră! zise el furios.

îşi făcu apariţia o femeie frumoasă, care ţinea în braţe un dosar
uriaş.

— Cred că am găsit materialele pe care le-aţi cerut, domnule.

— Scuză-mă, dar dumneata cine eşti?

— Mă numesc De Vries, domnule. KarinDe Vries. Lucrez la

secţia de documentare.

— Franţuzoaică, nu?

— De fapt belgiancă flamandă, îl corectă femeia vorbind cu un
accent abia perceptibil. Dar am stat mulţi ani la Paris.

— Vorbeşti o engleză excelentă...

— Pe lângă franceză, olandeză şi dialectele flamand şi valon. Şi
ar mai fi şi germana.

— Alia! De-aia lucrezi la documentare. Ce-ai găsit pentru mine?

Să vedem!

Femeia ocoli biroul şi aşeză dosarul în faţa lui Drew, îl deschise şi

acesta se trezi uitându-se la un teanc de hârtii.

— Mda, zise Latham frunzărind hârtiile. Nu mă simt prea la lar-

gul meu când e vorba de finanţe.

— Aici aveţi doar o sinteză a reglementărilor în vigoare, plus in-

formaţii cu privire la cei care le-au încălcat. Numele lor şi un scurt
sumar al modalităţilor de operare se găsesc pe o listă de şase file.

— Şi ai reuşit să faci toate astea doar în cinci ore?

— Dispunem de echipamente performante, domnule, iar ministe-
rul de resort a cooperat total - au fost de acord să ne codificăm la fel
modemurile!

— N-au ridicat obiecţiuni?

— Ştiam pe cine anume să contactez. El a înţeles imediat ce
căutaţi.

— Dar dumneata ai înţeles?

— Nu sunt copil. Fonduri enorme sunt transferate fără justificare
prin Elveţia în Germania unor persoane fizice necunoscute sau sunt
vărsate în conturi numerice pe baza procedeului clasic folosit de băn-
cile elveţiene: verificarea de către spectrografe a unor coduri nume-
rice scrise de mână.

— Iar identitatea celor care se ascund în spatele codurilor

numerice?

— Nişte simple operaţiuni a căror executare se confirmă instan-

taneu prin reţeaua SWIFT la Ziirich, Berna sau Geneva. Nu mai e
necesară nici o confirmare sau negaré în acest sens.

— Ştii multe lucruri despre acest gen de operaţiuni?

— Am lucrat în cadrul NATO pentru americani. Autorităţile
americane mi-au dat mână liberă şi am avut acces la documente şi
materiale ultraconfidenţiale, pentru că reuşeam frecvent să descopăr
nişte elemente pe care ei pur şi simplu nu le vedeau.

— înţeleg că răspunzi de exactitatea informaţiilor din dosar, nu-i

aşa?

— Da, zise Karin De Vries ocolind din nou biroul şi postându-se

în faţa biroului lui Latham. V-am văzut cererea în dosarul şefului de
departament, marcată cu un steguleţ roşu. Am studiat-o cu atenţie.
Ştiam că dispun de calificarea necesară pentru a prezenta un răspuns
operativ, aşa că am luat-o cu mine.

— Ţi-ai anunţat şeful?

— Nu, zise femeia ezitând uşor. Ştiam că pot să analizez şi să fac
o sinteză a datelor mai rapid decât orice alt angajat. V-am adus datele
în mai puţin de cinci ore.

— Vrei să spui că nimeni din cadrul departamentului n-a ştiut că

lucrai la aşa ceva, nici măcar şeful tău?

— Lipseşte toată ziua, e la Calais, aşa că n-am văzut nici un mo-

tiv ca să mă adresez adjunctului.

— Şi de ce nu? Trebuia să fii autorizată de cineva, era o proble-

mă top-secret. Din cauza steguleţului roşu.

— Veţi constata că tot ce apare în dosar este corect, existând şi

confirmări în acest sens.

— Sper. Am să verific. Miss De Vries, eşti liberă.

— O precizare, domnule, sunt doamna De Vries. Văduvă. Soţul
meu a fost ucis în Berlinul de Est cu o săptămână înainte de căderea
zidului. Se numea Frederik De Vries şi lucra pentru americani. Puteţi
verifica şi acest lucru. Bună ziua.

Rămas singur, Latham ridică receptorul şi formă numărul directo-

rului de personal însărcinat cu securitatea ambasadei. După ce reuşi
să treacă de o secretară care-l călca pe nervi, apăru pe fir şi cel pe
care-l căuta, Stanley Witkowski, un veteran cu peste treizeci de ani
de activitate în rândul serviciilor de informaţii ale armatei, colonel
transferat la Departamentul de stat datorită succeselor lui deosebite
înregistrate pentru G-230.

— Ce s-a întâmplat, Operaţiuni Consulare?

— Cine naiba e această Karin De Vries, Stanley?

— Oha! O adevărată pleaşcă pe capul nostru, oferită de tipii de la

NATO. Citeşte şi vorbeşte ca pe apă în cinci limbi. Curat mană ce-
rească, bătrâne.

— Cine ne-a trimis-o?

— Las-o baltă, Drew. Ea singură a cerut să fie trimisă la Paris şi
de la comandantul suprem al NATO în jos e beton.

— O fi cum zici tu, Stanley. Dar m-a pus în faţa unor lucruri

care-i depăşeau competenţa în problema respectivă, aşa că vreau să
ştiu mai multe. Mi-a spus că soţului ei i-a făcut de petrecanie STASI¹
în Berlinul de Est. Poţi s-o confirmi?

— Asta da, chiar personal. Freddie De Vries era un agent infil-

trat. Foarte bun. A avut ghinion. Tipul lucra pentru fratele tău. Harry
a turbat când a auzit de moartea lui Freddie, erau foarte legaţi.

— Mulţumesc, Stanley. Poate am fost uşor nepoliticos faţă de ea.

Poate... Dar nu-mi dă pace un gând...

— Care?

— Cum a nimerit doamna asta, De Vries, chiar la mine?

Jean-Pierre Villier mergea împleticindu-se pe o alee întunecată din

cartierul Montparnasse. Era de nerecunoscut: nasul îşi dublase di-
mensiunile, i se bulbucaseră ochii şi era îmbrăcat ca ultimul cerşetor.
Peste tot dădeai cu ochii de beţivi aşezaţi pe caldarâm, unii se spriji-
neau de ziduri iar alţii zăceau lungiţi de-a binelea, biruiţi de băutură.
Jean-Pierre îngâna ceva, dar vorbele se înţelegeau greu:

— Écoutez, écoutez... gardez-vous, mes amis! - Bătrânul Jo-

delle zicea că...

— Jodelle are numai sticleţi în capul ăla al lui ! hârâi o voce de

sub nişte cartoane.

— Ia fă-i vânt ăstuia de-aici, mormăi altul. Asta ne mai lipsea!

Toţi îl priveau cu teamă şi Jean-Pierre simţea asta. Apoi, brusc, o

voce subţire, firavă, îngână:

— Jodelle îşi face veacul în Montmartre. Aia! Acolo să-l cauţi...
Jean-Pierre porni spre Quai des Tuileries şi cercetă, clătinându-se,

toate fundăturile. Nimic. într-un târziu, când ajunse în dreptul cheiu-

lui de încărcare a navelor de dincolo de podul Alma, auzi de la o bă-
trână ceva ce părea important:

— O fi Jodelle nebun, nu zic, dar e drăguţ cu mine. îmi aduce

¹ Siglă pentru Staatssicherheit - securitatea statului în fosta R.D.G.

² Ascultaţi, ascultaţi, păziţi-vă, prieteni! (fr.)

flori - furate, altfel cum - şi-mi zice întruna că sunt o mare actriţă.

Îţi vine să crezi una ca asta?

— Cum să nu!

— Atunci eşti la fel de nebun ca şi Jodelle! chicoti bătrâna.

— Sunteţi o femeie frumoasă.

— Ei!... Ochii tăi! Sunt albaştri! Eşti strigoiul lui?

— Da' ce, e mort?

— Cine poate şti? Vorba e cine eşti tu?

— Cine poate şti?

După câteva ore, pe când se învârtea pe lângă Trocadero, norocul
dădu peste Jean-Pierre. În timp ce bâiguia numele lui Jodelle, dintr-o
fundătură cineva îi răspunse:

— Care-i ăla de trăncăne despre prietenul meu Jodelle?

— E şi al meu, răspunse Villier pătrunzând în întunecimea fun-
dăturii. Zici că-i eşti prieten? întrebă el îngenunchind lângă cerşetorul
cu părul vâlvoi care zăcea lângă un zid. Trebuie să dau de el. Uite
colea cincizeci de franci. Unde-i Jodelle? Unde s-a dus'?

— A, mi-a zis că-i secret mare, cică să nu zic la nimeni...

Bătrânul înşfacă banii, apoi vorbi repede, scărpinându-se şi pri-
vind în toate părţile cu teamă:

— A plecat pe Valea Loarei, să dea de unu, cică e ăl mai împuţit

om pe care l-a cunoscut. De ce, când, asta nu mai ştiu.

Cu simţul special al actorului, Jean-Pierre ştiu că în spatele lui se

oprise cineva. Auzea acum respiraţia calmă şi simţea un pericol. Se
întoarse încet.

— Ce treabă ai tu cu Jodelle? vorbi necunoscutul.

— Da' ce te bagi? făcu Jean-Pierre pe supăratul. Are să-mi dea
zece franci şi nu mai dau de el.

Necunoscutul îi lumină faţa cu o lanternă.

„Fii calm, îşi zise Jean-Pierre, n-are cum să ştie mai mult de ce
vede."

Lumina se stinse.

— Mda... Păi. unde-i Jodelle acuma cred că-i mai greu să-l găseşti.

— Ei?

— Bătrânul s-a împuşcat într-un teatru. S-a uşchit cu datorie cu
tot. Da'tu nu citeşti ziarele...

Bărbatul puse lanterna în buzunar şi se depărta.

— Hei! Şi banii mei? strigă disperat Jean-Pierre. Să pierd banii?
Dacă dumneavoastră mi-aţi adus vestea asta, trebuie să plătiţi!

Fără să se întoarcă, omul scoase o hârtie de douăzeci de franci şi

o lăsă să cadă. Jean-Pierre o înhaţă lacom.

— Sunteţi prea bun, domnule! O să vă fac un tablou. În funcţie de

anotimp, mă cheamă Seurat, Renoir sau Toulouse-Lautrec... Da! Şi
mă găseşti la Louvre!

Fără să-l mai asculte, bărbatul se urcă repede într-un Peugeot alb

şi demară. Jean-Pierre memora numărul.

Când amiaza era pe sfârşite, Latham a coborât cu liftul în subso-

lul ambasadei pentru a doua oară în ultimele douăsprezece ore. De
data asta însă nu intenţiona să intre în sectorul comunicaţiilor, ci în
sacrul departament al documentării. Un puşcaş marin stătea lângă
biroul din dreapta uşii metalice; îl recunoscu pe Drew şi zâmbi.

— Cum mai e timpul pe sus, domnule Latham?

— Nu atât de răcoros ca pe-aici, sergent. Ascultă, o cunoşti pe
Karin De Vries?

— Doar cât să-i spun „bună dimineaţa" şi „noapte bună".

— E nouă pe-aici?

— Să fie vreo patru luni de când s-a transferat. Pare de treabă.

— Unde-i biroul ei?

— Primul coridor, a treia uşă pe dreapta, are numele pe plăcuţă.

Sergentul apăsă pe butonul roşu de pe birou şi se auzi un clic ce

venea din direcţia uşii metalice.

— Intraţi în palatul vrăjitorului din Oz, domnule.

Latham pătrunse într-o încăpere imensă dominată de bâzâitul ne-

întrerupt al computerelor. Departamentul de documentare era de fapt
format dintr-o succesiune de coridoare cu birouri ce plecau în stânga
şi în dreapta dintr-un coridor central. Ca şi în sectorul comunicaţiilor,
totul era imaculat, luminat de reţele de tuburi fluorescente agăţate de
tavanul fals. Intră în primul coridor spre dreapta şi găsi uşa; în mij-
locul tăbliei de sus era fixată o lamelă neagră de plastic pe care scria
cu litere albe: Madame De Vries. Aşadar nu domnişoara De Vries, ci
doamna. Bătu la uşă.

— Intră, îi răspunse din interior o voce.

Latham deschise uşa. Karin De Vries stătea la biroul de lângă
peretele din stânga.

— Nu mă aşteptam la o vizită. Vă rog să-mă scuzaţi. N-ar fi

trebuit să vă părăsesc într-un asemenea mod.

— S-ar cuveni mai curând ca eu să-mi cer scuze. Am discutat cu

Witkowski...

— Mă aşteptam, îl întrerupse ea. Trebuie să vorbim, Latham, dar

nu aici.

— De ce? Materialul pe care mi l-ai dat este extraordinar.

— Mulţumesc. Dar n-ai venit numai pentru asta.

— Adică?

— Pe Avenue Gabriel există o cafenea, Le Sabre d'Orléans. Te
aştept acolo peste trei sferturi de oră.

— Nu înţeleg...

— Ai să înţelegi.

După exact patruzeci şi şapte de minute Drew intră în cafeneaua

modestă. Lipsa luminii îl obligă să clipească. Karin îl aştepta într-un
separeu. Catifeaua roşie a banchetei era roasă de atâta întrebuinţare
şi masa avea zgârieturi.

— Ăsta zic şi eu local, şopti el aşezându-se în faţa ei.

— L'obstination du Francais*. îi explică De Vries, şi nu e cazul
să vorbim în şoaptă. N-are cine să tragă cu urechea.

— Cum mai rezistă vechitura asta?

— Aşa vrea patronul. I s-au oferit o groază de bani pentru local
dar nu vrea să-l vândă. E bogat şi cafeneaua se moşteneşte din tată în
fiu. O păstrează ca să dea de lucru rudelor sale... vezi c-o să apară
chiar acum ceva de genul ăsta... Ţine-te bine!

Un chelner în vârstă se apropie, cam nesigur pe picioare.

— Dacă aveţi de gând să comandaţi ceva, săriţi peste mâncare, îi
anunţă el cu o voce răguşită.

— Un whisky adevărat, îi ceru Latham în franceză.

— Azi n-avem whisky, răspunse chelnerul sughiţând. Avem vinuri
şi o nenorocită de poşircă japoneză, un fel de ud de mâţă.

— Atunci vin alb. Chablis, dacă aveţi.

— Alb să fie! Chablis mai încolo.

— La fel, zise Karin De Vries.

Chelnerul plecă abia târşindu-şi picioarele şi Latham intră direct
în subiect:

— Soţul tău a lucrat cu fratele meu în Berlinul de est.

— Da.

— Ai vrut să te transferi aici ca să dai de mine?

— Erai fratele lui Harry. Frederik şi cu mine l-am iubit.

— Îl cunoşti bine pe Harry?

încăpăţânare de francez (fr.)

— Harry era ofiţerul care-l controla pe soţul meu.

— Witkowski mi-a spus că lucrau împreună.

— De aceeaşi parte, da. Dar nu în calitate de „control" şi „cu-

rier". Cred că nimeni n-a bănuit adevărul.

— Ce secret putea fi atât de vital încât trebuia ascuns şi faţă de şefi?

— Chiar era vital.

— De ce?

— Datorită a ceea ce făcea Frederik pentru Harry, de bună voie.
Dacă anumite evenimente ar fi lăsat urme ce puteau duce spre
americani, ei ar fi avut de înfruntat destule consecinţe neplăcute.

— Ambele părţi lucrau murdar, ochi pentru ochi, dinte pentru

dinte. Dar ce-i cu asta?

— Cred că la mijloc erau crimele.

— Toţi au ucis.

— De vină era poziţia ocupată de multe din persoanele asasinate.

Mulţi din ei ocupau posturi înalte. Nemţii beneficiau de simpatia
Moscovei şi raportau direct Kremlinului. Moscova n-ar fi permis aşa
ceva. Dar s-a întâmplat în Germania de est şi Moscova s-a grăbit să
muşamalizeze totul.

— Vrei să-mi dai de înţeles că fratele meu i-a ordonat lui Frederik

să asasineze astfel de oameni? Absurd! Harry e mult prea inteligent
ca să facă aşa ceva.

— N-am spus asta.

— Atunci ce-ai spus?

— Acţiunile în cauză au fost executate şi Harry îl controla de la

distanţă pe Frederik.

— înseamnă că soţul tău...

— Da, îl întrerupse Karin. Freddie s-a infiltrat în STASI trecând
drept comerciant de diamante din Amsterdam care făcea servicii lide-
rilor comunişti. După un timp a început asasinarea în lanţ a unor oa-
meni-cheie din Germania de est, fideli ai Kremlinului. Şi Harry şi eu
l-am întrebat pe Freddie ce se întâmplă. A negat totul. Faptul că se afla
acolo în timp ce aveau loc crimele era o simplă coincidenţă, zicea el.

— în domeniul ăsta nu există coincidenţe.

— Am descoperit asta în momentul în care Frederik a fost arestat
cu o săptămână înainte de prăbuşirea zidului. Sub tortură, soţul meu
a recunoscut asasinarea acelor persoane. Harry a fost unul din primii
care au pătruns în sediul STASI. A dat de copia dosarului şi a sus-
tras-o. Mi-a adus-o mie.

— înseamnă că soţul tău începuse să lucreze pe cont propriu?

Vinul nu mai venea. Karin îşi aprinse o ţigară.

— Ar fi trebuit să-l cunoşti pe Freddie. Avea destule motive să fie

un impulsiv. îi ura pe comunişti şi pe nemţii din est. Bunicii lui fuse-
seră împuşcaţi în piaţa publică de un pluton de execuţie format din
trupe SS, pentru că dăduseră de mâncare evreilor înfometaţi dintr-un
ţarc de sârmă ghimpată. Pe lângă ei au mai împuşcat încă şapte nevi-
novaţi, aşa, ca să fie. Oamenii sunt ipocriţi, Latham, şi familia De
Vries a fost stigmatizată timp de o generaţie. Frederik a fost crescut
de rudele lui din Bruxelles, văzându-şi rar părinţii. Care s-au sinucis.
Sunt convinsă că grozăviile acelor timpuri nu s-au şters din memoria
lui Freddie decât odată cu moartea sa.

Linişte. Acelaşi chelner aduse în sfârşit vinul, reuşind să verse un

pahar chiar pe pantalonii lui Drew. O zbughi de lângă ei şi Latham
rupse primul tăcerea.

— Hai să plecăm. Ştiu un restaurant decent, o braserie, chiar

după colţ.

— Aş prefera să terminăm aici discuţia începută.

— E un loc infect. Dar în sfârşit... Va să zică ai dat la Haga de
numele meu pe lista personalului din Paris şi ţi-ai cerut transferul,
ştiind că sunt fratele lui Harry. De ce?

— Cu şase luni în urmă am avut în mână o sinteză privind comu-

nicările radio destinată comandantului suprem al forţelor NATO.
Rezulta că un anume Drew Latham urma să fie transferat la Paris în
legătură cu „explorarea în amănunţime a problemei germane". Se men-
ţiona că respectivul dispunea de toate acreditările necesare pe lângă Quai
d'Orsay. Asta-i tot. Blestemul meu sunt fraţii Latham, surâse ea.

Apăru din nou chelnerul, de data asta afumat de-a binelea.

— E cineva pe-aici cu numele de La'am? articula el cu grijă.

— Latham? Da, eu sunt.

— S'teţi chemat la te'fon, sughiţă el. Vă costă treij' de franci în
plus la notă.

Şi chelnerul porni, manevrând cu dificultate, ca un marinar pe

punte în timp de furtună.

— I-am anunţat pe cei de la „comunicaţii" că vin aici, se scuză

Drew.

Se sculă şi se îndreptă iute spre telefonul de ebonită aflat la ca-

pătul tejghelei.

— Sunt Latham, zise el ridicând receptorul.

— Durbane, răspunse vocea de pe fir. Te pun în legătură cu direc-
torul Sorenson pe linia cu scrambler. Liber la ambele capete, Paris şi
Washington. Dă-i drumul.

— Drew?

— Da, domnule.

— În fine! Am veşti despre Harry. Trăieşte!

— Unde e?

— Din câte am reuşit să punem cap la cap, undeva în Alpii aus-

trieci, în masivul Hausruck.

— Vin imediat la ambasadă!

Latham aşeză receptorul în furcă şi se întoarse la masă.
Karin De Vries dispăruse.

Capitolul 5

Coloana înainta cu greu prin zăpadă în timp ce umbrele lungi ale
înserării colorau în albastru pantele munţilor. Farurile camioanelor
grele erau aprinse. Harry Latham sări din camion şi durerea aceea
infernală, localizată în creier, care-l măcinase până acum, începu să
scadă când reuşi să ajungă nu departe de podul ce trecea peste defi-
leul în care curgea afluentul râului Salzbach. Avea să izbutească!
Odată ajuns de cealaltă parte a podului acela îngust, se afla pe dru-
mul pe care venise; memorase marcajele făcute, reamintindu-şi totul
de mii de ori în timpul petrecut în spital.

Valea fusese părăsită. Camionul în care se ascunsese urma să fie

controlat. Şansa lui era să intre în rândurile celor ce mărşăluiau spre
cine ştie unde. Putea trece drept unul de-ai lor, era imposibil să-i con-
troleze pe toţi.

Ceea ce şi făcu. în timp ce traversau podul, se puseră pe cântat şi

Harry răcni şi el, plin de entuziasm, versuri care vorbeau despre cât
de mare şi frumoasă va fi Germania curăţată de străini. Peste câteva
clipe urma să acţioneze!

Acum! Coloana mărşălui spre dreapta, pătrunzând în bezna mătu-

rată de vântul ce schimba în permanenţă forma troienelor de zăpadă.
Harry se rupse din coloană şi se grăbi să dispară în stânga, profitând
de violenţa ninsorii. Un paznic îl observă şi ridică rapid pistolul, dar
comandantul plutonului de pază îl înşfăca de cot.

— Nein! zise el. Lasă-l în pace.

Harry se căznea acum să înainteze prin zăpada ce-i venea până la
genunchi, sperând să dea peste vreunul din numeroasele semne pe
care le lăsase pe drumul acesta la venire. Uite-l! Cele două rămurele
de brad frânte. Bradul era în stânga lui, asta însemna că următorul
semn avea să fie în dreapta. După încă o sută de metri întâlni marca-
jul! O ramură ruptă dintr-un brad, înclinată în jos şi cu cetina acum
uscată. Până la drumul alpin care lega ultimele două sate nu mai erau
nici zece kilometri. Avea să reuşească. Trebuia să reuşească!

într-un târziu, când începuse să nu-şi mai simtă picioarele, izbuti

să iasă la dram. Căzu şi începu să-şi maseze pulpele, fără să bage de
seamă că palmele i se tăiau în cutele îngheţate ale pantalonilor. Din
stânga apăru un camion. Reuşi să se adune de pe jos, făcu câţiva paşi
şovăielnici şi intră în lumina farurilor. Camionul opri.

— Ajutor! Maşina mea a rămas blocată!...

Şoferul, un ins posac, îi răspunse într-o engleză cu puternic ac-
cent german:

— Hai, lasă chestiile astea, omule. Te aşteptam, de trei zile mă tot

învârtesc pe aici.

— Ai ştiut că o să apar?

— Păi da. Avem un spion în vale, printre ăia. O femeie, infirmie-
ră la spitalul lor, făcându-şi meseria atunci când nu i se ordonă'să se
culce cu tot felul de Bruder arieni ca să mai prăsească alt Sonnen-
kind. Te-a văzut cum împătureai hârtiufe şi le coseai în haine. Toţi
Sonnenkinder primesc permisii ca să-şi viziteze părinţii sau rudele şi
să le explice motivele absenţei lor. Motive inventate^bineînfeles. Aşa
a ajuns şi ea la „părinţi" şi ne-a informat că americanul urmează s-o
şteargă. Mai multe nu ştia.

— Să-i zicem evacuare.

— Zi-i cum vrei. Curând ajungem la Burghausen. De acolo o să
poţi comunica oriunde. Facem parte din gruparea „antinayos''.

'— Poftim?

— Antineonazişti. Asta suntem noi!

— De ce vă trebuie joaca asta cu un nume obscur?

— Dar ei de ce se ascund sub numele secret de Bruderschaft?

— Am trecut prin multe, zise Harry Latham aşezându-se mai bine

pe scaun. Gândeşti prea complicat pentru mine.

— De ce-ai plecat? o întrebă Drew pe Karin după ce făcu rost de

numărul ei de telefon.

— Nu mai era nimic de spus, replică ea.

— Ba tocmai că erau al naibii de multe lucruri de lămurit!

— Ce-ar fi să mă laşi în pace?

— Nu pot, pentru că Harry trăieşte!

Urmă o pauză. El o auzi cum respiră tot mai repede.

— Să nu vorbim la telefon, Drew! Te aştept în apartamentul meu
de pe rue Madeleine. Numărul 25, apartamentul 5.

Clic! Telefonul fusese închis.

Drew îi comunică lui Durbane adresa şi alergă spre maşina celor
de la Deuxiâme Bureau, care nu-l slăbeau din ochi.

— Rue Madeleine numărul 25, le spuse el.

Apartamentul era vast şi somptuos, încărcat de mobilier aurit cu
intarsii de fildeş. Pereţii se sufocau sub tablouri, în totală contradicţie
cu mobila. Ramele erau din oţel inoxidabil şi adăposteau o exprimare
modernă a realităţii, idee care pe Drew îl lăsa rece. Un măr e un măr
şi prin urmare trebuie să arate ca un măr, zicea el, păstrând totuşi
sentimentul nelămurit că gustul artistic nu era partea lui cea mai tare.

Covoare. Moi şi groase. Parchetul era din esenţe de lemn diferite

şi lucea ca oglinda. Candelabrele uriaşe erau aprinse şi, pentru o
clipă, americanul avu senzaţia că se află în mijlocul unui decor de
teatru sau de film de mare montare.

— Drew, înţeleg că te miri, dar Frederik n-a fost sărac. Dimpo-

trivă. Scotch?

Latham aprobă. încă nu-şi revenise. „Mi-a spart pragul psiholo-

gic", îşi aduse el aminte de vorba unui prieten. Apoi zise tare:

— Eşti o enigmă, Karin!

— Din punctul de vedere tău de vedere, poate! Dar am şi eu pă-
rerile mele despre mine. Şi zic că dimpotrivă, tu eşti enigma. Tu eşti
agent secret, Drew, tu ai misterul de partea ta!

Latham sesiza ceva la ea: vorbea prea mult şi discuţia, care pen-

tru el trebuia să fie scurtă, aluneca în alte zone, aparent lipsite de im-
portanţă. Cumva încerca să-i sugereze o informaţie pe care nu i-o
putea spune direct?

— Numele de acoperire al fratelui tău este Lassiter, Alexander

Lassiter, lansă Karin fără nici o introducere.

— Cum naiba? şuieră Latham, înfundându-se în fotoliu şi

scăpând paharul cu scotch. De unde ai informaţia?

— Şi-a făcut mulţi duşmani, Drew. Unul din ei e membru al

„Frăţiei", aşa o numesc ei.

Îi ridică paharul şi i-l umplu la loc. Latham înghiţi cu lăcomie

băutura, gata să se înece.

— De Vries, lucrurile se complică. Sper să ai nişte răspunsuri;

pentru tot ce o să te întreb. Răspunsuri foarte convingătoare.

— Parţial da.

— Dă-i drumul...

— Freddie avea un apartament în Amsterdam. Ce vezi tu aici

nu-ţi poate oferi decât o palidă imagine de cum arăta. Era demn de
un rege. Când ajungeam acolo, deveneam o altă femeie. Nu o func-
ţionară oarecare, ci o doamnă plină de bijuterii şi toalete făcute la;
Versace numai pentru ea... Primeam vizite, dar nu pe oricine. Aproa-
pe întotdeauna era vorba de relaţiile lui Freddie de dinainte de căde-
rea zidului Berlinului. Foste oficialităţi. La un moment dat, au apărut
doi. Unul fusese al patrulea în ierarhia STASI, celălalt spărgător de
coduri, unul din cei mai buni. Voiau să vândă diamante şi l-au căutat
pe Freddie. I-am îmbătat şi au început să spună tot ce ştiau. Fiecare
mi-a spus despre un agent american cu numele de Lassiter despre
care „Frăţia" ştia totul şi se pregătea să pună mâna pe el. Citez: „Nu-
mele adevărat este Harry Latham, agent CIA, durata misiunii doi ani,
codul Sting, nivel de clasificare AA-Zero."

Drew se făcu alb la faţă.

— Iisuse! Astea sunt informaţii obţinute chiar de la vârf! Când e
vorba de AA-Zero, totul moare în biroul şefului cel mare!

— Asta m-a făcut să cer detaşarea la Paris. Am făcut rău?

„Informaţia asta e o bombă cu explozie întârziată. Nu poţi să te

plimbi cu ea în geantă, pe stradă, şi să fii liniştit."

Mintea lui Drew lucra febril.

— Uite cum facem. în hârtii o să rămâi tot la documentare, dar te

vei muta în fapt la Operaţiuni Consulare.

— De ce? făcu ea ochii mari.

— Pentru că dacă te pune naiba să ne torni sau dacă te conving
ăia să lucrezi pentru ei, n-ai unde să scapi! Pământul întreg nu te
poate ascunde de noi. Accepţi?

— Parcă am de ales? răspunse ea cu un surâs,

îşi turnă şi ea scotch.

— De fapt, Drew, o fac pentru că-i urăsc. Nu ştii cum eram noi

doi, Freddie şi cu mine, înainte. Ne-au distrus fericirea. Cuvintele
astea sună ca într-un film tâmpit, ştiu, dar îţi jur că asta au făcut!

Supersonicul F 16 ateriza pe aeroportul din Althcim pe o pistă se-

cundară. Harry Latham fu urcat în grabă lângă pilot şi avionul deco-
la imediat spre Anglia, unde ajunse cu bine. De la aeroport, Harry a
fost preluat de maşina ambasadei şi dus la Londra, în Grosvenor
I Square, unde se afla sediul ambasadei americane.
! Aici îl aştepta un comitet de primire impresionant: reprezentanţii
CIA, MI-6 şi Service d'Etranger}

Spre surprinderea lor, Latham începu să-şi rupă, tacticos, căptu-

şeala hainei. Apoi îşi scoase pantalonii, întorcându-i pe dos.

Cei trei îl priveau împietriţi.

— Ştii, Harry, noi ne gândeam... încercă englezul să-l ia cu bini-
şorul, dar Latham îşi duse degetul la buze şi-i făcu cu ochiul.

Apoi scoase din căptuşeala ruptă şi din tivurile pantalonilor puz-

derie de hârtiuţe acoperite cu cifre.

— Aveţi aici totul, vorbi el în sfârşit, aşezându-se pe scaun numai

în chiloţi şi pantofi, picior peste picior. Nume, funcţii, departamente,
organizaţii, tot ce înseamnă „Frăţia". Nu-i de glumă cu ăştia, v-o
spun. Sunt deja o armată. Şi ce e mai important, au oameni infiltraţi
în aproape toate guvernele lumii. Pânza e bine ţesută şi prada nu e o
amărâtă de muscă. Bun, asta-i tot... deocamdată. Detalii după ce
dorm. Duceţi-mă la un hotel, repede! Vreau să dorm două zile şi cine
mă trezeşte e un om mort.

— Harry, interveni americanul, poate ar fi mai bine ca înainte de

a ieşi de aici ca să mergi la hotel, să-ţi pui pantalonii.

Harry Latham se întinsese în sfârşit pe pat după terminarea con-

versaţiei telefonice purtate cu Drew. Urmau să se întâlnească la Paris
în timpul sfârşitului de săptămână sau imediat ce Harry reuşea să
termine interogatoriile la care este supus orice agent la întoarcerea
din misiune. Fratele mai vârstnic nu şi-a bătut capul să-l pună în
temă cu agenda sa de lucru. Singurele informaţii utile pe care i le ofe-
rise Drew se refereau la cele întâmplate la Paris.

— Putem să ne apucăm de treabă. Avem numărul de circulaţie al

Service d'Étranger (fir.) - Serviciul pentru probleme externe.

unei maşini conduse de nişte lepădături... Mă cauţi de-acum încolo la

biroul meu din hotelul Meurice, pe rae de Tivoli. ,

Harry abia închisese ochii când se auzi un ciocănit discret în uşă.

— Cine e?

— Catbird, de la centrala din Langley. Trebuie să vorbim, Sting.

Harry deschise uşa. Pe coridor se găsea un ins mărunţel, cu o fi-
gură palidă şi greu de ţinut minte, cu un costum închis la culoare şi;
ochelari cu rame metalice.

— De ce n-ai fost prezent la ambasadă? Să nu mă pui s-o iau de

la cap. Mor de somn.

— îmi cer sincer scuze. Dar există şi un nivel superior am-

basadei, ştii asta.

— D.C.I.¹, Secretarul de stat şi Preşedintele.

— Numai un minut sau două, rosti omul evitând întrebarea lui
Harry şi scoţând din vestă un ceasornic de buzunar. E o moştenire de
familie şi pentru că mă cam lasă vederea mă ajut de el. Doar.două
minute, domnule Latham, apoi dispar.

— Ar fi mai bine să-mi arăţi o legitimaţie.

— Imediat.

Nou-venitul ridică ceasornicul la nivelul ochilor lui Harry şi îi

vorbi cât se poate de limpede, apăsând remontoarul:

— Salut, Alexander Lassiter. Sunt prietenul tău, Doktor Gerhardt

Kroger.

Din ochii lui Harry pieri orice urmă de concentrare şi pupilele i se>

dilatară. Peste câteva secunde privea în gol. .

— Bună, Gerhardt, răspunse el, cum o mai duce măcelarul meu

favorit?

— Nu mă plâng, Alex. Ţi-ai făcut plimbarea zilnică pe pajişte? ;

— Asta-i bună, Doc, afară-i noapte. Ce plimbare? Vrei să mă;
sfâşie dobermanii?

— Alex, am operat toată ziua şi cred că sunt la fel de obosit ca şi

tine... Dar spune-mi ceva, Alex, ce s-a întâmplat când te-ai întâlnit în
gând cu oamenii aceia la ambasada americană?

— Nimic deosebit. Le-am dat tot ce luasem cu mine şi analizarea

datelor va dura câteva zile.

— Sună bine. Altceva?

Prescurtare pentru directorul C.I.A.

— M-a sunat de la Paris Drew. Cei de-acolo sunt pe urmele unei

maşini suspecte.

— Drew lucrează pentru Operaţiuni Consulare, nu-i aşa?

— Corect... Dar de ce atâtea întrebări?

În secunda următoare străinul cu chipul palid ridică din nou în aer

ceasornicul şi apăsă remontorul de două ori, în timp ce ochii lui
Harry Latham începeau să se limpezească..

— Ai nevoie de somn, Harry, zise Catbird. Să încerc mai bine

mâine, ce zici?

— Poftim?

— Te caut mâine.

— De ce?

— Cum de ce? Ai uitat? D.C.I., Secretarul de stat... Preşedintele,
Harry. Iată cine mi-a dat mână liberă, asta doreai să afli, nu?

— Sigur că da, OK. Asta-i tot ce-mi doream.

— Somn uşor, Sting. Îl meriţi, zău aşa.

— Cine e Catbird ? întrebă Harry.

Era dimineaţă. Cei trei ofiţeri superiori de contrainformaţii stă-
teau în jurul mesei de conferinţe ca şi cu o zi înainte.

— După apelul tău de acum două ceasuri, toate s-au întors cu

fundul în sus, zise şeful rezidenţei americane la Londra. L-am trezit
din somn chiar şi pe D.C.I. în persoană; în viaţa lui n-a auzit de Cat-
bird ăsta. Şi el a zis că trebuie să fie vreun nume de cod cam aiurea,
cum ai gândit şi tu, Latham.

— Bine, dar tipul,a fost la mine! L-am văzut, am vorbit cu el!

— Şi se poate şti despre ce aţi vorbit, Monsieur? întrebă foarte
politicos francezul.

— Nu-s prea sigur... La început mi-a pus câteva întrebări banale,

iar după aceea... nu-mi aduc aminte.

— Scuză-mă, agent operativ Latham, interveni ofiţerul britanic de

la MI-6, dar mi se pare că timp de trei ani ai dus o viaţă îngrozitoare.
Ţi-ai asumat riscuri enorme. Crede-mă, am avut în subordine destui
agenţi infiltraţi care pe parcurs au luat-o razna.

— Eu nu cedez psihic, domnule general. Şi nici nu fabulez.

— Să reluăm, Monsieur Latham, vorbi francezul. Ce s-a întâm-
plat când ai coborât prima oară în valea aceea?

— Vă referiţi la accident? Hm... îmi vin în minte nişte imagini.

dar primul lucru pe care mi-l amintesc sunt ţipetele. Fusesem prins
sub camionul răsturnat... Ceva de metal îmi strivea capul...

Latham descrise succesiunea întâmplărilor potrivit scenariului im-

primat în memoria sa de doctorul Kroger. Când termină, ridică
fruntea şi-şi concentra privirile asupra lor.

— Restul s-a petrecut aşa cum v-am relatat anterior, domnilor.

Ceilalţi nu scoaseră o vorbă. Ceva nu era în regulă. Părea să nu

fie în regulă. Rezidentul CI.A. rupse tăcerea.

— Uite ce e, Harry, i se adresă el prevenitor, zilele astea o să
examinăm materialul adus de tine. Iar după asta, cred că meriţi să te
odihneşti un timp, ce zici?

— Aş vrea să plec la Paris, să-mi văd fratele...

— Sigur că da. Chiar dacă lucrează pentru Operaţiuni Consulare
şi nu mă dau deloc în vânt după ei.

— înţeleg că se descurcă bine.

— Afurisitul se descurca al naibii de bine când juca hochei în
echipa ălora din Manitoba. Pe-atunci eram în Canada şi v-o zic cins-
tit: izbutea să pună jos nişte zdrahoni mai dihai decât el. Ajungea
mare dacă se transfera la New York.

— Bine că n-a făcut-o, zise Harry. L-am convins că nu merită să

te baţi pe gheaţă. Terenul e prea alunecos.

Drew Latham se trezi brusc, amintindu-şi că se afla în aparta-

mentul reţinut pentru el la hotelul Meurice. Clipind des ca să-şi revi-
nă din somn, căută din ochi noptiera pe care se afla telefonul şi co-
mandă o porţie zdravănă de cotlet de porc, specialitatea casei, cu ouă
ochiuri şi o supă cu smântână; fata de la recepţie îi promise că masa
avea să-i fie adusă în cel mult o jumătate de oră. Se întinse fără să se
dea jos din pat, stânjenit de duritatea pistolului automat ascuns sub per-
nă, apoi se hotărî să mai tragă un pui de somn, până soseşte masa.

Dinspre uşă se auzi un scârţâit metalic abia perceptibil. Un zgo-

mot nelalocul lui. De pe stradă, de la şase etaje sub el, bubui în rafa-
le un ciocan pneumatic. Drew luă arma şi lunecă jos, în stânga patu-
lui, rostogolindu-se până se lipi de colţul peretelui opus. Uşa se des-
chise violent şi o rafală ciurui patul. Fulgii pernelor se răspândiră
prin cameră ca o ninsoare stranie. Latham ridică pistolul şi trase
cinci focuri în silueta întunecată ce se profila în cadrul uşii. Se făcu
linişte. Drew se ridică. Afară, zgomotul ciocanului pneumatic înce-
tase. Se aplecă spre cel ce încercase să-l ucidă. Era tânăr, blond şi

frumos. Şi mort. îi rupse tricoul negru, căutându-i rănile, şi văzu pe

pieptul alb un tatuaj.

Trei fulgere mici, simbolul Blitzkrieg-ului. Şi al „Frăţiei".