Drumul prin trecătoare era anevoios din pricina zăpezii groase

Colina Capitoliului alertată de anchete discrete!

WASHINGTON D.C., VINERI- Ziarul nostru a aflat recent că agenţi ai

Biroului Federal de Investigaţii sunt în căutarea unor informaţii legate de
personalităţi ale Senatului şi Camerei Reprezentanţilor, inclusiv anumiţi
membri marcanţi ai Administraţiei. Nu se cunoaşte adevărata natură a
acestor investigaţii şi Ministerul Justiţiei a evitat orice comentariu, inclu-
siv confirmarea efectuării unor astfel de cercetări. Dar zvonurile persistă,
fiind alimentate de senatorul Lawrence Roote din Colorado, foarte indignat
de asemenea demersuri subterane. Personalul din subordinea senatorului
Roote a confirmat ştirea că domnia- sa a solicitat să fie primit imediat în
audienţă de Procurorul General Federal. După audienţă, senatorul s-a abţi-
nut de la orice comentariu, mulţumindu-se să declare că la mijloc fusese o
simplă neînţelegere.

Numai că zvonul în cauză se alătură unor aluzii referitoare la alte ase-

menea „neînţelegeri", care au depăşit aseară perimetrul capitalei, în mo-
mentul în care atât de popularul prezentator al emisiunii de actualităţi pro-
duse de canalul MBC, Franklin Wagner, a alocat două minute din program
pentru a prezenta un aşa-zis „eseu personal". El a atacat „acele hiene ale
vigilenţei neadormite ce insistă în continuare să acorde vot de blam celor
pe care nu-i simpatizează, împroşcând cu noroi tot felul de înalte persona-
lităţi cu opinii politice proprii, cu nume şi origini diferite". Franklin Wag-
ner a mai pomenit pe parcurs şi de „isteria colectivă a perioadei macear-

thismului, ani în care numeroşi oameni cinstiţi şi-au văzul ruinată viaţa da-

torită unor insinuări lipsite de orice justificare şi unei aşa-zise vinovăţii
prin asociere'", sfârşindu-şi expunerea cu precizarea că se consideră
„acelaşi oaspete pe deplin recunoscător ospitalităţii acestei ţări minunate”
- Franklin Wagner este cetăţean canadian - dar nu va pregeta să urce în
primul avion de Toronto în cazul când el şi familia sa „vor fi puşi la stâl-
pul infamiei".

Fiind bombardat mai târziu de o ploaie de întrebări, a refuzat şi el să

facă vreun comentariu, arătând doar că instigatorii acţiunii ştiau de la bun
început cine trebuia să le cadă victimă şi că „asta le-a fost suficient',
Canalul MBC a precizat ulterior că centrala telefonică a fost luată cu asalt,
estimând că din cele câteva mii de apeluri telefonice primite mai mult de
80 la sută erau favorabile opiniei domnului Wagner.

Singurul indiciu pe care reporterul nostru a reuşit să-l identifice, după

mari eforturi, este existenţa unei anumite legături între investigaţiile re-
spective şi ultimele evenimente petrecute recent în Germania, unde
grupări de extremă dreaptă au făcut nişte breşe semnificative în structurile
guvernamentale.

Vom reveni cu amănunte.

într-o încăpere din clădirea încă nefinisată a spitalului din pădu-
rea Vaclabruck, doctorul Gerhardt Kroger se învârtea nervos în toate
părţile.

— E încă în viaţă. A depăşit primele crize şi asta e extraordinar

din punctul de vedere al medicinei, dar pentru cauza noastră e pericu-
los. Groaznic de periculos!

— Dar de ce, Gerhardt? întrebă Gerda, soţia lui. Prin ce poate fi

aşa de periculos?

— Pentru că nu reuşim să-l localizăm!

— Şi ce-i cu asta? Oricum, tot are să moară în câteva zile.

— Da, sigur că da, dar dacă i se declanşează o hemoragie cerebrală?

Autopsia se impune de la sine şi au să descopere implantul... şi nu ne
putem permite una ca asta! De-asta spun că e extraordinar de periculos!

— La urma urmei, posibilităţile tale sunt limitate. De ce ţii neapă-

rat să-ţi agravezi singur poziţia?

— Pentru că trebuie să dăm de el cu orice preţ. Şi trebuie să-l gă-

sesc eu, nu altcineva!

— Cum?

— în ultimele lui zile va avea un moment deosebit, momentul
când va trebui să intre obligatoriu în contact cu mine. Va fi pradă
unei confuzii atât de mari încât îmi va cere instrucţiuni, neapărat.

— Nu mi-ai răsuns la întrebare.

— Ştiu. Dar răspunsul nu-l cunosc nici eu.

în clipa aceea sună telefonul şi Greta se grăbi să ridice receptorul.

— Alo?... Da, sigur că da, Herr Doktor... E Hans Traupmann, se
întoarse ea spre Gerhardt, punând mâna pe microfon. Zice că e ceva
urgent.

— Chiar la asta mă gândeam, răspunse Kroger luându-i recepto-

rul din mână. Alo? Trebuie să fie vorba chiar de ceva urgent, docto-
re. Nici nu-mi mai aduc aminte când m-ai sunat ultima dată.

— Von Schnabe a fost arestat la München acum o oră.

— Dumnezeule! Sub ce motiv?

— Activităţi subversive, incitare la rebeliune, complot împotriva

statului, adică toată varza aia de chiţibuşuri juridice.

— Bine, dar cum de s-a întâmplat una ca asta?

— Se pare că scumpul tău Lassiter, alias Harry Latham, n-a fost
singurul agent acoperit infiltrat în valea noastră.

— Imposibil, doctore! Toţi adepţii cauzei noastre au fost supuşi

individual la cele mai riguroase teste. Eu personal am conceput pro-
cedura de verificare, dă-mi voie să o consider infailibilă.

— Se pare că cineva s-a răzgândit după ce a părăsit valea. Oricum,

von Schnabe a fost ridicat de poliţie şi identificat dintre mai multe
persoane aliniate... Turnătorul era ascuns în spatele unei oglinzi false, ca
să nu poată fi recunoscut. Din câte am izbutit noi să mirosim, s-ar putea
să fie vorba de o femeie, fiindcă se pare că s-a zis ceva şi de nişte
abuzuri sexuale. Cineva a auzit cum un inspector sau comisar de poliţie
de la o circă muncheneză făcea haz pe tema asta cu nişte colegi de-ai lui.

— Şi dacă nu i-aş fi spus! Nu mai ştiu de câte ori l-am prevenit,

domnule general, mai uşurel cu aventurile galante, să nu ne trezim că
răsuflă cine ştie ce, dar el nimic, „Kroger, zice, degeaba ai învăţat
atâta carte că tot tolomac ai rămas. Gradul de general e totuna cu
puterea şi puterea fără sex e egală cu zero. De-asta mă vor ele!"

— Şi nici măcar nu era general, măgarul! trânti plin de năduf

Traupmann. Şi nici la particula von* nu avea dreptul!

— Serios? Eu credeam...

— Tu credeai ce se aştepta din partea ta să crezi, Gerhardt, îl în-
trerupse brutal interlocutorul. Schnabe a dovedit un mare talent în
coordonarea^operaţiunilor militare, nişte aptitudini de-a dreptul ieşite
din comun. în realitate individul era - adică este - un psihopat ex-
trem de inteligent. Atât. Exact genul necesar unei mişcări clandestine
ca a noastră, mai ales la început. Bineînţeles că după aceea sunt daţi

Particulă indicând calitatea de nobil şi posesia asupra unui domeniu.

la o parte, adică ar trebui daţi la o parte... Asta a fost marea greşeală:
a celui de-al treilea Reich, întemeietorii au rămas mai departe condu-
cători şi chiar s-au crezut conducători şi şi-au luat treaba în serios,
au ţinut să comande tot ei şi nu i-au lăsat pe militarii de carieră să
câştige războiul. Ei bine, noi nu vrem să mai facem tâmpenia asta!

— Şi acum ce e de făcut, Herr Doktor?

— Am aranjat ca von Schnabe să fie lichidat la noapte chiar în.
celula lui. Trebuie lucrat repede, înainte de a începe interogatoriile,
mai ales că sunt sigur că au de gând să-l trateze cu Amytal.

— Şi Valclabruck?

— De acum înainte tu conduci acolo. Dar ce ne îngrijorează pe
noi cel mai mult, şi în primul rând pe conducătorii noştri de la Bonn,
e robotul tău de la Paris. Când crezi că are să moară, pentru numele
lui Dumnezeu?

— încă o zi sau două, în cel mai rău caz încă trei. Nu mai mult.

— Bine.

— îmi pare rău să vă dau o veste proastă, Herr Doktor, dar

există pericolul să-i explodeze lobul occipital. ,

— Acolo i-ai plasat implantul tău?

— Da. _n

— Trebuie să-l găsim noi mai înainte. în eventualitatea că duş-

manul află, are să creadă că există încă o mie de roboţi la fel.

— Exact asta i-o spuneam şi soţiei mele.

— Adică Gretei, da. Şi ea ce ţi-a sugerat?

— E de acord cu mine, zise Kroger în timp ce Gerda sărea din

fotoliu şi clătina violent din cap a negaţie. Trebuie să zbor imediat la
Paris ca să mă întâlnesc cu oamenii noştri. Mai întâi cu prietenii din
Blitzkrieger, care au ratat, şi pe urmă cu „cârtiţa" noastră de la am-
basada americană. Trebuie să luăm la puricat tot ce ştie el despre an-
tinayos. Şi, în final, cu omul nostru de la Deuxième Bureau, care are
impresia că nu prea mai e aşa convins...

— Bine. Fii foarte atent cu Moreau. E alături de noi în multe pri-

vinţe, dar e francez. Nu ştim cui îi este loial în realitate...

Capitolul 12

Drew Latham aştepta într-o porţiune umbrită a pieţei Trocadero,

ascuns în spatele statuii regelui Henric al IV-lea. Verifica zona tot
timpul cu ajutorul unui binoclu în infraroşu. Până la o sută şi ceva de

metri putea distinge foarte clar conul de umbră proiectată pe caldarâ-

mul pieţei de celelalte două statui, Ludovic al XlV-lea şi Napoleon.
Era locul de întâlnire menţionat în ultima solicitare transmisă în
cursul zilei lui Karin De Vries. Trimiterea unui set de documente
strict confidenţiale, aflate în biroul fratelui său „mort". Se făcuse
aproape unsprezece, oraşul era luminat ca ziua de razele lunii pline şi
Drew Latham se simţi la largul său la gândul că acesta era cel mai
prielnic moment pe care şi-l doreşte un adevărat vânător aflat la
pândă undeva în savana africană.

Doi bărbaţi în costume închise coborâră dintr-o maşină neagră

parcată pe porţiunea în semicerc care permitea accesul pietonilor
spre statuile celor trei glorii ale Franţei. Amândoi se îndreptară pe jos
către locul de întâlnire, ducând cu ei câte o servietă în care trebuia să
se găsească documentele solicitate de urgenţă de el. Erau duşmani,
pentru că nu puteau fi trimişi de Karin De Vries. Cel mai bun indiciu
că telefonul ei era ascultat din interiorul ambasadei.

Drew se strecură într-un grup de turişti străini, mai toţi cu aparate de

fotografiat ale căror flashuri sclipeau tot timpul. îşi acoperise faţa cu
cozorocul unei şepci negre şi îşi ridicase reverele hainei, aşa că era greu
să-l recunoască cineva. Ajunse cu micul grup de turişti la mai puţin de
cincizeci de metri de locul de întâlnire şi îi studie atent pe cei doi care aş-
teptau în umbra statuilor gigantice. Amândoi erau cât se poate de calmi,
de o imobilitate care se potrivea de minune cu statuile, chiar dacă ei îşi
mişcau totuşi capetele încet, urmărind din priviri împrejurimile. Latham
îşi dădu seama deodată că turiştii printre care se strecurase erau toţi
asiatici, mărunţi de statură, şi că el se deosebea de ei prin înălţime, care
l-ar fi putut da de gol. Făcu agale câţiva paşi, ca orice turist care cască
gura la tot ce vede, şi se lipi de un alt grup, de data asta europeni, pier-
zându-se printre ei. După câteva clipe îşi dădu seama că erau nemţi şi
zâmbi uşor în faţa acestei ironii a sorţii. Poate că era totuşi semn bun.
Noul lui grup se apropie de statuia lui Napoleon iar Drew îi putu studia
în voie pe cei doi. Era momentul să facă ceva. Cercetă din priviri pe tu-
riştii din jurul lui, alese o femeie subţirică şi fragilă, se dădu uşor pe lân-
gă ea şi îi smulse poşeta de pe umăr. Speriată, femeia începu să ţipe, toţi
intrară în alertă iar Drew, profitând de întuneric, aruncă portmoneul spre
bărbatul aflat cel mai aproape de cei doi falşi curieri, poşeta spre altul
iar unui al treilea îi cârpi din răsputeri o palmă grea, să-i smulgă capul
de pe umeri şi mai multe nu, toate astea presărate cu cele câteva înjură-
turi nemţeşti şi cuvinte porcoase pe care le ştia. îl mai îmbrânci pe unul

peste câţiva inşi care rămăseseră nehotărâţi şi în câteva secunde sub

statuia lui Napoleon se încinse o încăierare generală. Sângele războinic
al rasei teutone se trezise instantaneu, fiecare voia să pună mâna pe hoţ
pe poşetă şi pe portmoneu, pumnii şi loviturile de picioare curgeau cu
nemiluita, urletele de durere ale celor loviţi se amestecau cu răcnetele de
îmbărbătare ale celor mai tari de înger şi cu ţipetele îngrozite ale femei
lor, aşa că unul din curieri se pomeni în mijlocul unei grămezi ca la
rugby, din care abia reuşi să iasă, trezindu-se nas în nas cu Latham

— Heil Hitler! îi şuieră acesta la ureche şi în aceeaşi clipă îl lovi

zdravăn în beregată.

Individul se prăbuşi moale ca o cârpă şi Latham îl târî iute în co|

nul de umbră din spatele statuilor scăldate în luminile reflectoarelor!
dinspre Turnul Eiffel. Trebuia să-l scoată neapărat pe individ din pia-
ţetă, şi încă repede, cât timp tovarăşul lui rămânea prins în încăie-
rarea de sub statuie şi înainte ca din maşina neagră cu care veniseră^
să apară eventuale întăriri. Drevv era pregătit, avea la el un spray
care paraliza pentru câteva minute coardele vocale, un laţ de sârmă
moale pentru imobilizarea încheieturilor şi un telefon celular. Le fo-
losi rapid pe primele două, apoi scoase din haină telefonul şi formă
numărul colonelului Witkowski.

— Alo? îi răspunse o voce cunoscută.

— Eu sunt, Drevv. Am pus mâna pe unul.

— Unde eşti?

— Piaţa Trocadero, latura nordică. Lângă ultima statuie.

— Care e situaţia?

— Nu prea sunt sigur. Ar mai fi încă unul şi o maşină neagră, cu
patru uşi. Cine-o fi în ea nu ştiu.

— Aglomeraţie mare? :

— Aşa şi-aşa.

— Cum l-ai înhăţat?

— Chiar avem timp să stăm la taifas?

— Dacă-mi ceri să operez eficace, atunci găsim şi timp. Zi cu:

— M-am folosit de un grup de turişti aflaţi aici, în zonă. Am furat
o poşetă ca să creez învălmăşeală.

— Gata, asta era. Trimitem imediat poliţia, s-a anunţat că a fost

omorât un turist american.

— Da, dar ăştia-s nemţi!

— Nu contează. Tu caută să ajungi pe latura sudică a pieţei, cum
ieşi spre stradă. Vin să te iau.

— Stanley, am de cărat un bolovan! Tipul cântăreşte o tonă!

— Ţi-ai ieşit din formă?

— Nu chiar, dar... dacă mă opreşte careva?

— Aiurea! Nu te opreşte nimeni. Un american s-a făcut turtă şi-l
duce altul în cârcă. Parizienilor le plac al naibii chestiile astea.

În nouăzeci de secunde piaţa Trocadero era invadată de cinci maşini

ale poliţiei care se năpusteau cu girofarurile în funcţiune şi cu sirenele
urlând. Mulţimea dădea năvală din toate părţile, curioasă să vadă ce
se întâmplase, poliţiştii se agitau înnebuniţi în dreapta şi-n stânga,
trăgeau ţignale ascuţite şi urlau ordine din care nimeni nu mai înţe-
legea nimic, timp în care Drew Latham traversă repede zona, târân-
du-şi prietenul beat criţă spre latura sudică a pieţei, fără să-l deranjeze
nimeni în vreun fel. Când ajunse în spatele statuilor, în conul lor de
umbră, îl luă pe individ pe umăr, ca pompierii, şi grăbi pasul, îndrep-
tându-se gâfâind spre stradă. Ajuns lângă bordură, lăsă jos povara şi
rămase ghemuit, aşteptând semnalul lui Witkowski. Nu avu mult de
aşteptat. În câteva zeci de secunde o maşină a ambasadei frână lângă
bordură, aprinzând şi stingând farurile de două ori la rând.

NEW YORK TIMES

Spargerea băncii de date a unui laborator guvernamental strict
secret! Omul de ştiinţă Rudolph Metz nu poate fi găsit. Odată
cu el au dispărut date secrete de extremă importanţă!

BALTIMORE, Sâmbătă - Conducerea unui institut de cercetări din

Rockland, care desfăşoară experienţe de importanţă strategică în domeniul
microcomunicaţiilor, a cerut în această dimineaţă sprijinul autorităţilor de
resort, anunţând că dr. Rudolph Metz, specialist de talie mondială în fibre
optice, nu a mai putut fi găsit. în baza unui mandat de percheziţie, poliţia
a pătruns în locuinţa savantului şi a constatat că din şifoniere lipseşte o
bună parte din îmbrăcămintea soţilor Metz, care dispuneau de o garderobă
bogată. La scurt timp după asta, tehnicienii laboratorului au anunţat iden-
tificarea unui virus care a provocat ştergerea integrală din memoria cal-
culatoarelor a tuturor rezultatelor cercetărilor din ultimul an.

Dr. Metz, în prezent în vârstă de 73 de ani, cândva un adevărat Wunder-

kind^] al ştiinţei din Germania, a elogiat în permanenţă ţara sa adoptivă şi a
declarat în repetate rânduri că pentru el şi pentru familia lui primirea

¹ Copil minune (germ.)

cetăţeniei americane a fost o înaltă onoare. Vecinii săi din Rockland îl

consideră un om cu destule ciudăţenii şi la fel şi pe soţia sa - dr. Metz se afla '
la a patra căsătorie. Doamna Bess Thurgold, vecină cu soţii Metz, ne-a
declarat în exclusivitate: „Nu intrau niciodată în vorbă cu nici un vecin.
dar din când în când ne invitau pe toată lumea la nişte petreceri foarte

luxoase la care doamna apărea încărcată de bijuterii cum n-am văzut nici
în filme, kilograme de pietre preţioase pe dumneaei. " în continuare iată ce
ne-a declarat şi domnul avocat Ben Marshall, care locuieşte vizavi:
,, Dispărea cu totul în discuţie ori de câte ori venea vorba de ceva legat de

politică, înţelegeţi ce vreau să spun. Adică uitaţi-vă la noi, cetăţenii care
locuim aici în zona asta şi care o ducem, ca să zic aşa, oarecum binişor, în-
ţelegeţi ce vreau să spun, fiindcă altfel, la naiba, nu ne-am fi putut permite
să facem mulţi purici pe-aici dacă nu era aşa... iar domnul Metz nici vorbă
să ne expună şi el opinia lui într-o problemă sau alta. Nici măcar când dis-
utam despre impozite, înţelegeţi ce vreau să spun. "

Se pare că eminentul savant ajunsese în ultimul timp la o gravă epuizare

psihică provocată de munca extenuantă la laborator, la care probabil se
adăugau probleme conjugale ridicate de marea diferenţă de vârstă dintre el
şi actuala sa soţie. Persoane autorizate consideră viabilă şi ipoteza răpirii.
doctorului Metz de către organizaţii teroriste dornice să intre în posesia
excepţionalelor lui cunoştinţe ştiinţifice.

Latham şi Stanley Witkowski îl duseră pe falsul curier într-un apar-

tament din rue Diane. Pătrunseră în bloc prin intrarea de serviciu, ur-
cară cu liftul secundar şi, înainte de a intra în apartament, colonelul
mai aruncă o privire înapoi să se asigure că nu-i văzuse nimeni.

— Aici stau eu, zise Witkowski, dar cum am intrat pe uşa de ser-

viciu se cheamă că nu sunt chiar acasă. Cel puţin oficial...

Reuşiră să-l întindă pe individ pe o canapea şi colonelul îi trase

câteva palme, să-l trezească. \

— Aha, băieţelul face ochi. Adu nişte apă, Latham, şi aprinde o,

ţigară.

Tânărul părea să înceapă a se dezmetici şi apa aruncată pe faţă îl.

făcu să tresară.

— Aşa, aJunge\ mârâi Witkowski, ia ţine tu deschişi ochişorii

ăştia frumoşi, să-i încălzim puţin...

Şi apropie jarul ţigării de ochiul stâng al neonazistului, pârlindu-i

genele. Acesta scoase un urlet disperat. ^;

— Neinl Vă implor, nu! Aaaau!

— Adică să rezulte de aici că nu eşti chiar un dur? Ai voştri erau
bărbaţi, nu glumă, i-au făcut săpun pe taică-meu şi pe maică-mea la

Auschwitz, şi tu nu eşti în stare să dai un nenorocit de ochi pentru

cauza voastră măreaţă? Aaaa, păi nu merge aşa, băieţaş, mai ales că
mi se pare că o să-l dai şi pe-al doilea...

Şi aproape că-i vârî ţigara aprinsă în ochi, făcându-l să răcnească

din răsputeri. Colonelul îndepărtă fără grabă ţigara.

— Te înţeleg, zise el compătimitor. Dumnezeu mi-e martor că eu

unul n-aş fi în stare să rezist la o chestie ca asta. Că rămâi chior e o
nimica toată, dar durerea, dragul meu, durerea... Bietul de tine... Stai
să vedem şi la al doilea... Ia să încercăm noi, poate reuşim să obţi-
nem o orbire completă... Aşaaa...

Pe când muta ţigara la ochiul drept, o bucată de scrum căzu pe

retină şi neamţul scoase un muget de se cutremură camera.

— Uite, s-ar putea să reuşim. Cu puţină bunăvoinţă...

— Nu, nu! horeai tânărul, întreabă-mă ce vrei, dar nu-mi scoate
ochii!

— Văd că începem să ne înţelegem. Adu un cub de gheaţă din

congelator, Latham, că băiatul ăsta am impresia că a păţit ceva la
ochi şi-i trebuie o compresă, să nu se infecteze. Îţi dai seama, ar pu-
tea să piardă bunătate de ochişori.

Peste un minut, când tânărul îşi apăsa gemând cubul de gheaţă pe

ochiul încins, Witkowski continuă:

— Acuma, Hermann băiete sau cum mama dracului ţi-o fi zicând,

ştii ce-mi poate pielea, da? Dacă ar fi după mine, ţi-aş scoate imediat
amândoi ochii şi ţi-aş tăia şi boaşele. Asta doar aşa, ca chestie.

— Atâta doar că nu e după el, se amestecă şi Latham, care până

atunci nu zisese nimic. Mai e şi după mine. Voi l-aţi omorât pe fra-
te-meu şi treaba asta nu poate să rămână aşa. Parcă ziceaj adineauri
că ai ceva de spus.

— Exact, zise Witkowski. Cine eşti, de unde vii şi pe cine repre-

zinţi. Asta ar fi una la mână.

— Sunt prizonier de război şi asta mă absolvă de...

— Nu mă-nnebuni! Prizonier de război, care va să zică?

Şi Witkowski îi trase o palmă cu atâta sete încât capul tânărului

se răsuci pe umeri şi cubul de gheaţă îi zbură din mână.

— Amice, uite ce e, dacă mai spui cuvinte de-astea neruşinate te

cârpesc de-ţi sar mucii pe jos şi e păcat de ei, că ăia-s partea cea mai
valoroasă din tine. Latham, vezi că pe birou e o baionetă, o folosesc
la deschis corespondenţa, dă-o încoace, te rog. Să vedem cum deschi-
de şi beregăţi, că doar pentru asta e făcută, nu pentru nişte nenorocite
de plicuri... Oricum, de tăiat taie mai ceva ca un brici.

— Poftim, doctore.

— Uite, ca să vezi. Mama, săraca, mereu zicea că vrea să mă-
vadă doctor. Şi n-a avut parte... Dar niciodată nu e prea târziu când
e vorba să faci o faptă bună. Ia să vedem noi...

Şi începu să pipăie golul aflat deasupra sternului neamţului.

— Am impresia că de-aici ar trebui început... O luăm în sus,
Latham, şi ajungem până la mărul lui Adam, aşa...

— Nuuu! mugi înnebunit neamţul, simţind cum vârful baionetei îi"

pătrunde în piele. Nu ştiu nimic! Ce vreţi de la mine? Eu fac doar ce
mi se ordonă să fac! ^li

— Cine îţi ordonă?

— Nu ştiu! Primesc un telefon... de la un bărbat, uneori de la o
femeie... îmi spune numărul meu de cod şi eu trebuie să execut.

— Ei, văd că iar faci pe prizonierul de război... grijania mă-tii de

mameluc...

Şi apăsă vârful baionetei, făcând să curgă un firicel de sânge.

— Stai aşa, interveni Latham, s-ar putea să nu mintă. Şoferul de
azi-noapte zicea exact la fel.

— Rahat! Au învăţat aceeaşi lecţie. Dar hai să zicem. Ia să te'

aud, cuţulache, ce ordin ai primit pentru noaptea asta? Vorbeşte! răc-^
ni deodată Witkowski, cuprins de năbădăi, şi apăsă de-a b inel ea!
baioneta în gâtul neamţului, care începu să tremure ca varga, hor_:
căind înnebunit. Vorbeşte, că te fac fâşii, n-auzi?. Ce ordin aveai?

— Să-l ucidem, da, să-l ucidem pe trădător şi să recuperăm cu

orice preţ cadavrul şi să-l ardem undeva, departe, în vreo pădure. .■

— Să-l ceee?! Să-l ardeţi?! exclamă surprins Drew.

— Da, dar separat de cap... capul trebuia ars în alt loc, departe de₍
trup.

— Cum? Ce tot vorbeşti acolo? bolborosi Drew, holbând ochii la

tânărul care dârdâia din toate încheieturile. . \

— Vă jur că asta e tot ce ştiu!

— Minţi, câine! tună Witkowski, răsucind vârful baionetei în
rană. Am interogat în viaţa mea sute ca tine, găinaţ nenorocit, şi ştiu]
când minţiţi! Vi se citeşte în ochi! Mai e ceva ce nu ne-ai spus şi pe
sufletul mamei că ori te fac să spui tot ce ştii, ori îţi arunc maţele pe
geam! Ti-au spus să umbli cu un cadavru după tine, să-i tai capul,
să-l arzi separat... Şi nu ţi-au spus şi de ce? Până şi pentru nişte psif;
hopaţi ca voi chestia asta e aiurea de tot! Ce mai ştii, ai? Vorbeşte,!
sau nu mai apuci să mai tragi aer în piept! "

— Nu, vă rog! Staţi puţin, mai e ceva, dar n-am ştiut că vă intere-

sează... Ziceau că oricum are să moară şi singur, dar nu trebuie lăsat
să moară printre ai lui. Trebuia să-l găsim noi înainte.

— Adică... moare oricum?

— Da, e un proces care nu mai poate fi stopat. Trei sau maximum
patru zile. Asta e tot ce ştiu...

Latham se depărta de canapea, ameţit. Toate astea nu păreau să

aibă vreun înţeles şi totuşi avea senzaţia nelămurită că undeva nişte
fire din astea încâlcite puteau fi puse cap la cap şi înnodate...

— E clar, mârâi Witkowski. Îl dau pe şobolanul ăsta nenorocit pe

mâna contraspionajului francez, şi-l fac ei să le spună şi ce lapte a
supt de la mă-sa...

— Ştii ceva? îl întrerupse Latham, întorcându-se să-l poată privi

drept în ochi. S-ar putea să fie cazul să-l faci pachet şi să-l urci în
primul avion diplomatic spre Washington, sau mai bine direct la
Langley, fără să suflăm o vorbă. Afară de ce-o să le scrii tipilor de la
C.I.A., bineînţeles.

— Christoase sfinte! De ce tocmai la Langley? Rahatul ăsta ţine

de autorităţile locale!

— Poate că e un rahat prea mare pentru ele, Stanley. Gândeşte-te

la lista lui Harry. Poate n-ar strica să vedem cine la de C.I.A. în-
cearcă să-l protejeze pe prăpăditul ăsta. Sau să-l lichideze... Nu uita
că eu sunt Harry şi cineva se aşteaptă să mor din clipă în clipă. Şi nu
vrea să mă lase să mor printre voi...