Drumul prin trecătoare era anevoios din pricina zăpezii groase

Capitolul 14

Gerhardt Kroger se îndreptă spre platforma de mărfuri din incinta

aeroportului Orly ducându-şi cu el bagajul, adică valijoara de medic
şi un umeraş de material plastic pentru costume. Ajunse la Fetite
cargaison^] şi se opri, studiind cu luare aminte forfota de aici şi con-
centrându-şi atenţia în special asupra furgonetelor parcate în faţa
imenselor uşi glisante de metal. Pe uşile acestea ieşeau lăzile mici şi
cutiile de carton vămuite deja la punctele de expediţie, aşteptate aici
de delegaţii împuterniciţi să le ridice. Trecu în revistă cu atenţie toate
furgonetele şi dădu peste cea care îl interesa, o autoutilitară cenuşie
având scris pe părţile laterale Entrepots Avignon, numele unui depo-
zit uriaş în care aproape o sută de firme de comerţ en gros din Paris
îşi păstrau mărfurile oferite spre vânzare firmelor care le desfăceau
apoi cu amănuntul în magazinele lor.

Un ins cu cămaşă în carouri roşii şi albe stătea sprijinit de perete-

le lateral al maşinii şi trăgea alene dintr-o ţigară, exact aşa cum era
consemnul. Doctorul se apropie de el şi întrebă încet:

— Transportul de la firma „Malasol" a sosit astăzi înainte de ora

zece, Monsieur?

Bagaje uşoare (fr.)

— Cel mai bun caviar care ne vine din apele Iranului! răspunse pe
nerăsuflate individul, aruncând imediat ţigara şi luând o impecabilă
poziţie de drepţi.

— Să fie oare mai bun decât caviarul rusesc? continuă Kroger.

— în orice caz e mai serios decât orice marfă rusească, domnule,
răspunse tipul la fel de prompt, ca pe o lecţie bine învăţată, cercetân-
du-şi interlocutorul din cap până-n picioare.

— Bun. înseamnă că ştii cine sunt, da?

— Nu, domnule, nu ştiu şi nici nu am voie să ştiu sau să mă inte- _;
resez ca să aflu. Urcaţi-vă în spate lângă cutiile cu peşte şi vă duc la
cineva care sigur ştie cine sunteţi.

înăumtru domnea o duhoare groaznică de peşte congelat şi Kroger,

nevoit să se înghesuie pe aripa de tablă, simţea că-i vine să vomite din
cauza duhorii şi mai ales a hurducăturilor. Maşina avea o suspensie
foarte tare, ca să reziste la greutăţi mari, şi îl scutura cumplit, mai ales'
că şoferul conducea în viteză pe un drum plin de hârtoape. După aproa-;
pe o jumătate de oră care trecu mai greu ca un veac, ajunseră în sfârşit
la destinaţie. Maşina opri şi de afară se auzi vocea aspră a şoferului:

— Coborâţi, domnule, am ajuns. Şi nu uitaţi, nu ne-am văzut

niciodată şi nici în maşina asta nu v-aţi urcat de când sunteţi.

Kroger ajunse cu chiu cu vai la uşă, atent să nu se lovească de,

tavanul scund, şi sări afară, dând în sfârşit de aer proaspăt. în faţa;
lui se afla un tânăr tuns scurt, cu un costum închis la culoare, care îl
studia atent, în timp ce dubiţa pornea în scrâşnet de cauciucuri. ,

— Ce înseamnă porcăria asta? se răţoi Kroger furios la tânărul

din faţa lui. Altă rablă mai împuţită ca asta n-aţi găsit, ca să mă
sufocaţi de tot? Voi ştiţi cine sunt eu, măgarilor? . \

— Dar dumneata ştii cine suntem noi, Herr Kroger? răspunse!

rece tânărul. Dacă ştii, dă-mi voie să-ţi spun că vorbeşti tâmpenii;
Existenţa noastră aici trebuie să fie secretul cel mai bine păstrat din
Franţa şi ne doare fix în c... de pretenţiile dumitale de confort.

— Da? Aşa care va să zică? Ei, nu-i nimic, tinere, să vedem ce au

să zică şi superiorii dumitale de o asemenea atitudine intolerabilă şi
un asemenea limbaj...

— Lasă gălăgia, Herr Doktor. Aici nu e nimeni mai mare ca

mine. Am acceptat să te preiau personal şi fii atent cum vorbeşti. îmi
sare ţandăra cam repede când dau de indivizi care nu cunosc bunele
maniere. Sper că m-am făcut înţeles. |

Kroger rămase o clipă descumpănit. *

— Hm... Va să zică dumneata eşti şeful... Păi eşti aşa de...

— Aşa de cum? De tânăr? Misiunile noastre nu pot fi executate

decât de tineri, stimate domn, rosti sec individul în costum. E vârsta
reflexelor perfecte şi a condiţiei fizice maxime, dumneata ar trebui să
ştii deja asta, ca medic. Unul de vârsta dumitale şi cu condiţia dumi-
tale fizică n-ar valora nici cât o ceapă degerată.

— Uite ce e, tinere perfect antrenat şi cu condiţie fizică maximă,

se îmbăţoşă Kroger, adânc rănit în amorul lui propriu, dacă ai termi-
nat cu gingăşiile şi cu dovezile de inteligenţă, află că tu ar trebui să
zbori imediat de aici, pentru că n-ai executat ordinul primit... şi pen-
tru care primeşti şi bani!

— Echipa pe care am trimis-o e cea mai bună de care dispunem.

Şi îmi permit să-ţi reamintesc că oamenii mei au lichidat una din
ţintele misiunii lor în condiţii extraordinar de grele...

— N-aţi lichidat pe cine trebuia, deşteptule!

— Îl localizăm în cel mai scurt timp şi pe celălalt. Aşteptăm veşti
din clipă în clipă...

— Uite ce e, n-avem vreme de ceartă, timpul e măsurat şi trebuie

să te pun la curent cu nişte lucruri. Ţi-a scăpat un element de extre-
mă importanţă. Să mergem undeva, înăuntru, să discutăm...

— Nu. Nimeni nu intră în sediul nostru, asta e regulă. Am aran-

jat să stai la hotelul Lutetia¹, care în timpul războiului a fost sediul
Gestapoului.

— Trebuie să discutăm imediat.

— Atunci dă-i drumul, Herr Kroger. Nune mişcăm de aici.

— Asta înseamnă insubordonare, tinere. În momentul de faţă sunt

comandantul complexului Vaclabruck şi până va fi numit un înlo-
cuitor al lui von Schnabe primeşti ordine direct de la mine.

— îmi pare rău, Herr Doktor, dar la noi lucrurile se prezintă în-

tr-un mod puţin diferit, rosti tărăgănat şi batjocoritor tânărul în cos-
tum. Din momentul arestării generalului von Schnabe am primit
instrucţiuni să executăm doar ordinele venite direct de la Bonn, de la
comandantul nostru de acolo.

— Cine e comandantul ăsta?

— Chiar dacă aş şti, nu ţi-aş spune nici tăiat în bucăţi. În orice
caz, orice misiune a noastră trebuie să aibă girul lui.

— Omule, înţelege că Harry Latham trebuie găsit şi lichidat ime-

Numele roman, în antichitate, al Parisului.

diat! Nu mai putem sta de aprobări de la Bonn şi de alte farafastâcuri

de-astea!

— înţeleg că e o misiune urgentă, ne-a prevenit şi comandamentul

de la Bonn.

— Şi cu toate astea îţi permiţi să mă înfrunţi şi să afirmi că ope-

raţiunea se va executa „din minut în minut! Îţi dai seama ce înseam-
nă asta?

— Fii calm, mein Herr, nu ajută la nimic să ţipi la mine. Ştim toţi

că timpul se măsoară în secunde, minute, ore, zile, săptămâni...

— Extraordinar! Termină cu tâmpeniile! răcni doctorul, vânăt la

faţă de furie. Suntem în criză, se poate întâmpla un dezastru din clipă
în clipă, tembelule! Chiar nu-ţi dai seama?

— Ba da, îmi dau seama, ne dăm seama cu toţii.

— Şi atunci? Ce-aţi făcut? Sau mai exact, ce aveţi de gând să^:
faceţi? Unde sunt oamenii tăi plecaţi în misiune? Ce veşti ai de la ei?
Sau n-ai nimic?

Tânărul Blilzkrieger era strâns cu uşa şi începuse să cam facă

feţe-feţe iar ochii îi căutau în toate părţile, dar trupul îi rămânea de
piatră şi vocea îi răsună la fel de stăpânită: \

— Herr Kroger, aşa cum i-am explicat şi lui Catbird, există mai

multe variante posibile. Au scăpat probabil cu viaţă dar sunt răniţi'
amândoi şi nu ştim cât de grav. Dacă ar fi ajuns într-o situaţie fără
ieşire, ar fi rezolvat lucrurile simplu şi bărbăteşte, cu fiola cu cianură,
sau cu un glonţ în cap.

— Dar mi-ai spus că n-ai primit veşti de la ei!

— Aşa e, domnule. Dar ştim că au scăpat fugind cu maşina lor.

— De unde ştii?

— Au scris toate ziarele, s-a anunţat şi la radio. Am mai aflat că
s-a declanşat o acţiune de mare anvergură pentru capturarea lor,e
acolo poliţia, Siguranţa şi... şi se pare că şi-a băgat nasul chiar şi
Deuxième Bureau. Au împânzit toată zona din jurul Parisului, pe o
rază de mai bine de...

— Bine-bine, ai pomenit şi de alte variante. Care ar mai fi?

— S-ar putea ca oamenii noştri să se fi refăcut între timp şi să se
afle undeva unde nu există telefon. Toţi ştim să ne tratăm rănile pro
vocate de gloanţe şi să ne fixăm cu atele oasele fracturate...

— Superb! Cred că am să renunţ la diplomă şi am să-ţi trimit ţie

toţi pacienţii mei!

— Nu glumesc, mein Herr, pur şi simplu suntem antrenaţi să su-

pravieţuim. Atâta tot.

— Alte variante nu mai ai?

— Despre arestarea lor am fi aflat imediat, avem oamenii noştri
la ambasada americană. Din moment ce guvernul francez a desfăşu-
rat forţe de sute de oameni pentru capturarea lor, e clar că n-a reuşit
să pună mâna pe ei.

— Dar Latham, omule, Latham, cu el ce facem? Ţi-am mai spus

că trebuie lichidat imediat!

— Suntem pe punctul de a-l localiza din clipă în clipă. E sub

protecţia grupării antinayos.

— Asta o ştiam de mult! izbucni furios Kroger.

— Şeful serviciului de protecţie a personalului ambasadei ţine
legătura telefonic cu aceşti antinayos. Telefonul lui are dispozitive de
siguranţă care nu permit interceptarea convorbirilor, dar se ţine o
evidenţă strictă a lor. Omul nostru speră să poată fotografia registrul
respectiv şi atunci apelăm la oamenii noştri de la societatea de telefoane,
să ne furnizeze adresele şi numele indivizilor respectivi. Din momentul
acela îi avem în mână şi asta e doar chestie de ore, mein Herr...

— Să sperăm că va ieşi aşa cum spui dumneata, domnule...

domnule... Nu ţi-am reţinut numele...

— Nu am nici un nume, Herr Doktor. Doar numărul de cod

Zero-unu, Paris. Atât.

În micul său apartament din aşa-numita „casă roşie", Drew

Latham ridică receptorul şi formă numărul ambasadei, rugând-o pe
centralistă să-i facă legătura cu doamna De Yries de la serviciul de
documentare.

— Sunt Harry, zise el repede când auzi receptorul ridicându-se.

Poţi să vorbeşti?

— Da, sunt singură. Mai întâi trebuie să-ţi transmit nişte instruc-

ţiuni. M-a chemat ambasadorul şi mi-a cerut ca la prima discuţie cu
tine să ţi le comunic.

— Ascult.

— În seara asta, la nouă şi jumătate, trebuie să intri în contact cu
curierul nostru numărul şaisprezece la staţia télécabine de pe colina
Sacré-Coeur.Îţi predă ultimele comunicări sosite pentru tine de la
Washington. înţelegi, non?

— înţeleg, da.

înţelesese foarte bine. Orice mesaj al lui Karin încheiat cu „non" ,
trebuia ignorat. Valabile erau numai cele terminate în „irest-ce ¹
pas?"¹ Witkovvski era extraordinar de bănuitor şi ar fi pus mâna în '
foc că telefonul lui Karin era ascultat.
. — Da, înţeleg, repetă el. Mai ai şi altceva de transmis?

— Mai am. În seara asta la nouă fără un sfert trebuia să te întâl-

neşti în Bois de Boulogne, la fântâna arteziană, cu un prieten al lui :
Drew care lucrează la biroul din Londra al Operaţiunilor Consulare,
aşa e !

— Da, primisem autorizaţia. ¹

— Se contramandează, domnule. Evident, din cauza întâlnirii de
la Sacre-Coeur. ?

— Poţi lua legătura cu tipul de la Operaţiuni Consulare şi să-l

anunţi că întâlnirea s-a revocat? >]

— Pot, oui, da. Aranjez o altă întrevedere. <*.

— Ar trebui. S-ar putea ca tipul să-mi spună nişte chestii pe care
trebuie neapărat să le aflu în legătură cu ultimele săptămâni din viaţa^!
lui Drew. Mai ales legate de cazul Jodelle. Asta-i tot? ^h

— Pentru moment da. Tu ai ceva să ne spui? \

— Da. Când pot să vin la ambasadă?

— Te anunţăm noi. Acum nu e momentul. Avem convingerea că

ambasada e supravegheată în permanenţă.

— Nu-mi place ascunzătoarea asta. Nu e deloc confortabilă.O

afurisită de vizuină, simt că mă sufoc în ea. \

— Poţi pleca oricând la Washington, ştii bine. \

— Şi tu ştii la fel de bine că aici a fost ucis Drew. Şi aici se as;
cund şi ucigaşii lui. Nu plec de aici până nu pun mâna pe ei.

— Bine. Mă suni din nou mâine?

— Da. Mai vreau nişte hârtii din dosarele lui Drew. Tot ce e legat
de cazul Jodelle. ii

— Bine, domnule. La revedere.

Latham puse receptorul în furcă şi începu să studieze notiţele

luate în timpul convorbirii. întâlnirea de la Sacre-Coeur ieşea diM

discuţie, dar cea din Bois de Boulogne rămânea în picioare, De Vries
folosise o dublă afirmaţie, „oui, da".

La ieşirea din schimb, operatorul ieşi din clădirea ambasadei şi

traversă bulevardul cu atâta grabă încât, ajuns aproape de bordura tro-
tuarului de pe partea cealaltă, dădu fără să vrea peste un motociclist care

avea aerul că aşteaptă pe cineva. Până şi cel mai atent observator ar fi

zis că fusese o simplă întâmplare. Şi totuşi, din mâna operatorului o ca-
setă audio trecu repede în cea a motociclistului, care, enervat de atâta
pierdere de timp, renunţă să mai aştepte, porni motorul şi demară în
trombă, făcând un slalom periculos printre maşinile care mergeau
aproape bară la bară. În douăzeci de minute pătrundea în viteză pe por-
ţile Depozitelor Avignon şi peste alte câteva Zero-unu şi camarazii săi
aşezaţi în jurul unei mese lungi ascultau atent caseta cu înregistrarea
convorbirii telefonice dintre Latham şi De Vries.

— E clar, nu mai avem nevoie de alte cercetări, zise Zero-unu

când caseta se termină. Pasărea pică singură în laţ. Cine se oferă să
meargă la Sacré-Coeur? întrebă el spre cei din jurul mesei.

Douăzeci de braţe ţâşniră în aceeaşi clipă, ca trase cu aţa.

— Ajunge o echipă formată din patru oameni. Mai mulţi ar bate
la ochi. Vă împrăştiaţi în zonă şi fiecare să aibă la el fotografia lui
Lassiter sau Latham sau cum îl cheamă pe trădător. Nu uitaţi că mai
mult ca sigur are să fie deghizat.

— Nu mergi şi tu cu noi?

— Nu. Eu mă duc la Sacré-Coeur.

— La Sacré-Coeur? Păi tu n-ai auzit adineauri că întâlnirea de la

Sacré-Coeur s-a contramandat? izbucniră câţiva, bucuroşi că pot co-
recta o neatenţie de-a şefului.

— Se poate. Dar nu exclud nici posibilitatea ca Latham şi femeia aia

să fi vorbit cifrat. Mie discuţia lor îmi miroase a ceva cu dedesubturi.

— Cred că s-ar putea să ai dreptate, aprobă o voce.

— Ba eu cred că s-ar putea foarte bine să mă duc degeaba, răspunse
astai şeful. Dar trebuie încercat. Mă duc acolo, ţin locul sub observaţie
un sfert de oră sau douăzeci de minute şi dacă nu văd nici o mişcare re-
nunţ. Nu am dreptul să ratez o posibilă situaţie favorabilă. Dar la ora
zece trebuie să fiu aici, la telefon, să primesc personal un mesaj extrem
de important de la comandamentul nostru de la Bonn. Din cauza asta nu
pot să merg cu voi la Sacré-Coeur. N-aş reuşi să mă întorc la timp.

Numi patru membri ai echipei pentru Sacré-Coeur şi se duse în

biroul lui, aşezându-se uşurat în fotoliu. Nu voise să meargă cu ei
fiindcă se temea de un eşec. Şi în ultimul timp eşecurile se ţinuseră lanţ.
Dacă dădeau greş, vinovat avea să fie boul de Zero-cinci, care de mult îi
stătea ca un ghimpe în ochi. Zero-cinci mai avea un eşec la dosar şi
regula cerea ca la al doilea să fie executat. Dacă reuşeau, meritul îi
revenea lui, lui Zero-unu, care concepuse planul. în nici un caz nu-şi

putea permite o bilă neagră. Trebuia să intre cu orice preţ în rândurile

pieselor grele ale organizaţiei şi acum i se hotăra soarta. Avea să ia la el
în Bois de Boulogne aparatul de fotografiat cu infraroşii şi să facă la
întâmplare câteva instantanee cu care să dovedească la nevoie că fusese
într-adevăr acolo - aparatul putea înregistra pe fiecare fotografie data,
ora şi minutul. Era o acoperire bună, deşi el personal era convins că se
duce degeaba. Dar pe ceilalţi îi putea convinge cu uşurinţă. încă!

Telefonul ţârâi atât de strident încât îl făcu să tresară.

— Parolă corectă, se auzi în receptor glasul operatoarei de
serviciu. Aveţi legătura cu „Caviar Malasol".

— Herr Doktor! izbucni el, aproape bucuros.

— Nu m-ai sunat! ţipă ascuţit vocea lui Gerhardt Kroger. De trei _:
ceasuri aştept aici şi nu m-ai sunat! E posibil aşa ceva?

— Herr Doktor, ne străduim să eliminăm micile imperfecţiuni.

Sperăm ca în seara asta cererea dumneavoastră să fie pe deplin
satisfăcută. De fapt, nu numai că sperăm...

— Iar trimiţi nişte neisprăviţi, sau conduci chiar tu operaţiunea?

— Parţial...

— Adică iar o să daţi chix!

— Nu, Herr Doktor. S-au primit nişte informaţii contradictorii şi
eu nu pot fi în două locuri deodată. Mi-am ales partea cea mai pri-
mejdioasă şi dacă e să cad, vei avea ocazia să mă compătimeşti. Sin-
cer, sper, adăugă el cu răutate. Deocamdată trebuie să plec.

Şi trânti ţâfnos receptorul în furcă. \

Telefonul tâmpitului ăstuia de Kroger picase cum nu se poate mai
bine. Acum, orice s-ar fi întâmplat, el era perfect acoperit.

Drew se plimba în jurul fântânii arteziene din Bois de Boulogne

luminată feeric de reflectoarele ascunse sub apă. Mergea agale prin
tre oamenii veniţi aici să se răcorească şi căuta o figură familiară
Sosise la întâlnire înainte de opt şi jumătate şi acum era aproape
nouă şi nu simţea nici o mişcare. începea să se neliniştească. Poate;
nu înţelesese bine ce voise să spună Karin?

Se mai învârti puţin şi se uită la ceas. Nouă şi trei minute. îi ve-

nea greu să admită, dar asta era, înţelesese greşit. Se hotărî să mai
facă o tură şi pe urmă să se întoarcă la „Casa roşie". Se cunoştea
prea puţin cu De Vries ca să poată folosi fără eroare limbajul acesta
cifrat, împănat cu afurisitele alea de cuvinte franţuzeşti.

— Américain!

Se întoarse brusc şi dădu cu ochii de Karin. O recunoscu imediat,
mai curând din instinct, fiindcă era foarte bine deghizată sub o peru-
că blondă care o schimba cu totul. Apoi îşi dădu seama că mai era şi
bandajul de la mână.

— Ia-o la stânga, dar repede! şopti ea. în dreapta e un tip care

face fotografii. Ne întâlnim pe aleea dinspre nord.

Latham se conformă imediat, uşurat la gândul că totuşi înţelesese

bine limbajul ei codificat, dar şi cuprins de o temere bruscă la auzul
cuvintelor ei. Tipul cu aparatul de fotografiat putea fi foarte bine un
turist oarecare, absolut inofensiv, dar experienţa şi instinctul îi spu-
neau să nu se încreadă prea mult în asemenea calcule.

Pătrunse pe aleea dinspre nord, cu acelaşi aer de turist venit să

caşte gura dar cu simţurile încordate la maximum. Ajunse în tunelul
întunecos format de coroanele dese şi joase ale arborilor şi se simţi
mai în siguranţă. Aruncă o privire atentă înjur, fără să vadă nimic în
neregulă. Apoi, fără să-şi dea seama cum, se trezi cu Karin lângă el.
Şi, ca din întâmplare, se ciocniră unul de altul şi căzură unul în bra-
ţele celuilalt, ţinându-se strâns.

— îmi pare rău, zise ea desfăcându-se din îmbrăţişarea asta ne-

aşteptată şi plimbându-şi cu un gest neglijent mâna bandajată printre
buclele perucii.

— Mie nu, răspunse Drew zâmbind în întuneric. Cred că mi-aş fi

dorit ca incidentul ăsta să se întâmple de acum vreo două zile...

— Deocamdată nu uita de tipul cu aparatul de fotografiat.

— Ce-i cu el? Atâţia turişti fac fotografii...

— Dar nu noaptea! Individul e neonazist, simt asta cu siguranţă.

Poţi fi absolut convins că nu mă înşel. Nu mă înşel niciodată la lu-
cruri din astea.

— Da, s-ar putea. Acum unde e?

— Pe partea cealaltă a fântânii. A luat-o pe aleea dinspre sud.

— Gata, e-n regulă. Rămâi aici!

— Nu se poate. Merg cu tine!

— Am vorbit limpede, rămâi aici! înţelege!

— Ce să înţeleg? Că tu îmi ordoni mie?

— Nu ai armă şi chiar dacă ai avea n-ai fi în stare s-o foloseşti,

doamnă. Ai mâna dreaptă în scutece.

— Ba am o arma, stimate domn, şi dacă ai fi avut mai mult spirit

de observaţie, ai fi băgat de seamă că sunt stângace. Hai să mergem,
că pierdem timpul de pomană.

Zero-unu se aşezase în umbră şi fotografia cu un aer de turist fără

griji pe cei care se plimbau în jurul fântânii. Latham îl bătu uşurel pe
umăr şi rosti pe un ton batjocoritor:

— Amice, văd că te distrezi pe socoteala oamenilor ăstora, care

nu ştiu că îi fotografiezi pe furiş.

Tânărul Blitzkrieger sări ca ars şi trezindu-se nas în nas cu

Latham făcu ochii cât toate zilele.

— Tu! strigă el cu un glas gutural. Nu se poate, nu-i adevărat!

Cine eşti?

— Ţi-am pregătit şi eu o întrebare...

Şi îi înfipse mâna în gât, izbindu-l zdravăn de un trunchi.

— Kroger! Cine e Gerhardt Kroger?

Dar Zero-unu îşi revenise din surpriză şi îi expedie rapid o lovi-
tură de bocanc în direcţia testiculelor. Latham anticipă lovitura şi sări
ca o pisică înapoi, apoi se repezi şi-l izbi pe neamţ din răsputeri cu
tocul pistolului în plină faţă.

— Pe mine mă căutai, nu? Atunci stai, cocoşel, să-ţi fac şi eu o

poză, să vedem cât eşti de fotogenic.,.

Şi îl mai izbi de câteva ori, cu sete, în figura care se terciuia sub

lovituri.

— Nu! gemu înnebunit Zero-unu. Nu eşti tu cel din fotografie..

— Căutai pe cineva care seamănă cu mine, nu? Este?

— Lasă-mă... Eşti nebun, gâfâi neamţul dar în aceeaşi clipă mân

îi zbură ca un fulger spre gâtul lui Drew, într-o lovitură de karate.

Dar Latham îi înşfacă braţul din zbor şi i-l răsuci cu cruzime.

— Ce ai cu mine? Făceam şi eu nişte fotografii... protestă tânăru
Blitzkrieger scrâşnind de durere dar ţinându-se să nu ţipe.

Latham îl izbi cu genunchiul în coaste, făcându-l să se prăbu

şească horcăind în tufişul de lângă ei.

— Mi se pare că te-am întrebat ceva şi ai uitat să-mi răspunzi

frumosule. Cine e Gerhardt Kroger?

îl înşfacă de păr cu o mână şi cu cealaltă îi fixă ţeava pistolului

între sprâncene, apăsând într-un gest grăitor:

— Scuipi imediat tot sau îţi fac căpăţâna bucăţele. Clar, nu?

acuma ia zi, cine e Gerhardt Kroger?

— Nu mă sperie moartea...

— Perfect. Ai cinci secunde, Adolf. Unu... doi... trei... patru...

— Nein!... Gerhardt Kroger e la Paris... îl caută pe Sting, trebuie

să-l găsească neapărat...

— Aha! Şi ai crezut că eu sunt Sting ăsta, nu?

— Nu eşti tu!

— Mulţumesc, eşti drăguţ, dar aflasem dinainte. Scoală!

Gemând de durere, tânărul se.ridică încet, cu mişcări de om sfâr-
şit, dar într-o clipă Latham se trezi cu ţeava unui pistol de calibru
mare înfigându-i-se în obraz. În aceeaşi clipă răsună o împuşcătură
asurzitoare şi Drew, uluit, văzu cum gâtul neamţului se împrăştie
într-o jerbă de bucăţele^însângerate şi trupul i se prăbuşeşte cu un
spasm scurt la pământ. înţelegând, se întoarse spre locul unde se afla
Karin şi o văzu cu revolverul în mână.

— Ai scăpat? strigă ea cu glas scăzut, alergând spre el.

— De unde naiba a mai scos nenorocitul ăsta pistolul? făcu el,
încă buimăcit, în timp ce în jur izbucneau ţipete ascuţite şi se auzeau
tropăituri de paşi.

— Cum de unde? Tu n-ai observat? De la curea! Când se ridica şi

l-am văzut că duce mâna la catarama curelei mi-am dat seama ce
urmează şi n-am mai aşteptat... Hai, s-o ştergem, lumea a intrat în
panică, toţi fug în toate părţile şi imediat trebuie să apară şi poliţia.

— Gata, hai, spuse Latham scoţând de sub haină un telefon

celular. Să intrăm repede în pădure...

Alergară vreo treizeci de metri, înfundându-se în desişuri, şi

Latham se opri, formând pe bâjbâite un număr.

— Stanley? Iar s-a întâmplat! în Bois de Boulogne. Un neonazist

supraveghea zona, probabil special trimis ca să-mi vină de hac.

— Şi?

— A dat în primire. Karin l-a lichidat când era pe punctul de a
mă face ciur. Dar fii atent la alta, Stanley, tipul a apucat să spună
ceva: Gerhardt Kroger e la Paris şi umblă să dea de Sting.

— Voi doi, acum, în ce situaţie sunteţi?

— Ascunşi prin tufişuri, departe de alee, la douăzeci-treizeci de
metri de cadavrul tipului.

— Bine, acuma fii atent la ce-ţi spun eu, continuă Witkowski

aspru. încearcă, fără să te prindă poliţia... şi la urma urmei chiar
dacă rişti să pună laba pe tine, fă tot posibilul şi scotoceşte-i bine bu-
zunarele, ai înţeles? Şi pe urmă o ştergi ca şi cum n-ai fi fost!

— Cum am făcut şi cu Harry...

— Auzi, Drew? Dacă ce mi-ai spus până acum despre Gerhardt
Kroger ăsta nu e aiureală, atunci cadavrul ăsta e singura noastră
pistă care duce la el. Aşa că dă-i bătaie!

Al patrulea Reich

— Tipul a crezut un moment că sunt chiar Harry. L-am auzit

ceva de o fotografie.

— Şi mai stai de şuete? Dă-i bătaie, poliţia trebuie să pice din

clipă în clipă!

Latham închise şi o luă pe Karin de braţ.

— Hai!

— Cum? Iar acolo? se împotrivi ea. Eşti nebun!

— E ordin. Şi trebuie să ne mişcăm rapid.

— Şi cu poliţia ce facem?

— Vedem.

Zona din jurul fântânii arteziene rămăsese pustie, toţi amatorii de

plimbare îşi luaseră tălpăşiţa, înspăimântaţi, doar pe aleile laterale câţiva
curioşi mai tari de înger şi doritori de senzaţii tari aşteptau cu inimile ca
un purice sosirea poliţiei. Drew îl apucă imediat pe B/Hzkrieger de
picioare şi îl târî sub o tufă mai deasă, apoi îl buzunări bine, luând
absolut tot ce găsi. Nu-şi mai bătu capul să găsească arma care fusese
cât pe-aci să-l trimită pe lumea cealaltă, dar oricum, tot nu i-ar fi fostde
vreun folos. Când termină, o luă la fugă exact când în spatele lui
izbucniră strigătele curioşilor rămaşi la distanţă:

Les gendarmes! Les gendarmes! De 1 'autre cdtéP

— Oü done?²

Spre norocul lui Latham, civilii cei băgăreţi reuşiră să creeze o
mai mare confuzie, fiecare voia să-şi dea importanţă şi arăta în altă
direcţie decât ceilalţi, aşa că poliţiştii o luară în pas alergător pe două
alei unde nu aveau cum găsi pe cine căutau. Latham şi De Vries
ţâşniră cât îi ţineau picioarele spre pajiştea netedă de dincolode
lizieră şi se prăbuşiră gâfâind pe o bancă. Karin îşi smulse din cap
peruca blondă, strecurând-o în geantă, iar el scoase din nou telefonul
şi formă numărul lui Witkowski.

— Am reuşit, Stanley.

—- Alţii n-au reuşit, omule.

— Cum adică?

— Nenorocitul ăla de neonazist pe care l-am expediat pachetla
Washington cu un supersonic militar. La baza aeriană Andre
azi-noapte la trei şi jumătate, când l-au dat jos din avion, tipul a
primit imediat un glonţ în cap.

¹ Jandarmi! Jandarmi! Dincolo! (fr.)

² Unde anume? (fr.)

— Extraordinar!

— Da, cu o armă cu lunetă, precis. Asasinul trebuie să fi fost co-
coţat pe vreun acoperiş. Ai noştri au scotocit ca nebunii dar nici
vorbă să dea de vreo urmă.

— Deci îl aşteptau!

— Da. Knox Talbot lăsase să transpire chestia asta numai către
câţiva inşi de sub mâna lui. Cercul de bănuiţi e foarte mic.

— Şi cu mine, cu Parisul, cum rămâne?

— Tu îţi vezi de treaba ta, adică Gerhardt Kroger. Adu-mi tot
ce-ai găsit în buzunarele individului. Ne vedem la mine acasă într-o
oră. Şi ai grijă să schimbi cel puţin trei mijloace de transport.