Drumul prin trecătoare era anevoios din pricina zăpezii groase
Yüklə 2,69 Mb.
|
Capitolul 13 La Monte Carlo era ora trei noaptea şi străzile înguste şi prost luminate din spatele cazinoului erau pustii. Claude Moreau o luă pe o stradelă întunecată care ducea spre port şi ajunse la digul înalt de piatră, oprindu-se să admire feeria iahturilor luxoase, scăldate într-o ploaie de lumină. Nu era invidios de felul lui şi priveliştea asta, în loc să-i umple sufletul de venin, îl desfăta şi atâta tot. Ocupaţia îl ducea mereu prin pal- ate somptuoase sau pe iahturi care costau milioane şi era familiarizat cu stilul de viaţă din asemenea medii, ajungând să vadă ceva mai adânc decât pojghiţa de la suprafaţă. Ştia că sub luxul orbitor se aflau drame, conflicte de interese, dureri şi nefericiri care nu-i lăsau pe norocoşii aceştia să se bucure de ceea ce le dăruise viaţa. Dacă i-ar fi propus cineva să facă schimb cu vreunul din ei, n-ar fi acceptat. — Domnule! răsună din întuneric o voce. Eşti în continuare prie- tenul „Frăţiei"? — Cauza voastră e sortită eşecului, răspunse el fără să întoarcă privirile. Le-am spus asta oamenilor voştri poate de o sută de ori, şi tot degeaba. Treaba voastră, vă priveşte. Cât timp îmi iese ceva de aici, fac tot ce-mi cereţi să fac. — Femeia de la masa de joc din cazinou. Ai arestat-o. Cum a rămas cu ea până la urmă? — A rămas cum am stabilit. După arestare n-am percheziţionat-o şi în părţile intime, aşa că i-a rămas capsula de cianură. S-a sinucis în arest, la toaletă. — Sehr gutx. A apucat să declare ceva? — Nimic. — înseamnă că am scăpat? — Deocamdată. Şi aştept să-mi viraţi la banca din Zurich suma
— Vom fi. Am fost vreodată altfel? Paşii necunoscutului se depărtară şi Moreau strecură mâna în bu-
Contractele nescrise nu fac doi bani dacă nu poţi dovedi că au fost încălcate. Sir Basil Marchand, membru al Camerei Lorzilor, trânti cu atâta; furie prespapierul pe birou încât cristalul gros de deasupra se sparse şi împrăştie în jur o ploaie de cioburi. — Cum îndrăzneşti? răcni el la insul din faţa lui, care se dăduse] speriat înapoi, ferindu-şi ochii cu palmele. Cum îndrăzneşti? Bărbaţii din familia noastră au luptat în toate războaiele şi un mucos de zia- rist, pe care întâmplător îl chema Winston Churchill, le-a ridicat în slăvi bravura arătată pe câmpurile de luptă, generaţie după generaţie! Şi te-ai găsit să vii dumneata acum cu tâmpeniile astea nenorocite? Şi' să mi le îndrugi tocmai mie, domnule?... — îmi pare rău, lord Marchand, răspunse liniştit ofiţerul de la MI-5. Familiei dumneavoastră i s-a recunoscut în repetate rânduri contribuţia adusă de-a lungul secolelor la atâtea victorii obţinute de Anglia, dar ştiţi bine că a existat şi o excepţie, nu? Mă refer la fratele' Foarte bine (germ.) dumneavoastră mai vîrstnic, care a fost unul din fondatorii Clubului
— Da, exclus din familie după um scandal monstru! Poftim, obrăzni- cătură ce eşti! adăugă el scoţând dintr-un sertar al biroului un pergament cu chenar argintiu, regele în persoană m-a citat pentru bastimentul pe care l-am condus la Dunkerque1! Eram un puşti şi am recuperat din valuri treizeci şi opt de oameni care altfel ar fi fost făcuţi prizonieri sau poate i-ar fi trecut nemţii prin maşina de tocat! Şi asta a fost până să primesc Crucea Militară, care mi-a fost conferită pentru alte... — Sir, îl întrerupse rece ofiţerul, bravura dumneavoastră e una- nim recunoscută şi nu intră deloc în discuţie... — ...şi vii acuma dumneata să-mi scoţi mie pe nas ruşinea şi dez- zamăgirea pricinuite de tembelul de frate-meu... Şi dacă ai scotocit destul de bine trebuie să fi aflat că în '40 a şters-o din Anglia şi nu-i mai ştie nimeni de urmă! S-o fi înfundat, animalul, să-şi bea minţile de tot în cine ştie ce insulă nenorocită din Pacificul de Sud. — Mă tem, Sir, că lucrurile nu stau chiar aşa. Fratele dumnea- voastră a ajuns la Berlin, şi-a luat alt nume şi a lucrat până la sfâr- şitul războiului în Ministerul Informaţiilor. S-a căsătorit cu o nem- ţoaică şi a avut cu ea trei băieţi, cum aveţi şi dumneavoastră... — Cuuum?... Bătrânul căzu cu spatele pe speteaza fotoliului, abia mai putând
— Asta acum o aflu, reuşi el într-un târziu să rostească cu glas întretăiat. Nimeni din familia noastră n-a ştiut... — Nu aveaţi de unde afla şi nici n-ar fi avut vreun rost să vi se spună, Sir. După război fratele dumneavoastră a dispărut cu toată fa- milia, probabil în Brazilia sau în Argentina. Nu figura pe lista crimi- nalilor de război şi nu s-a ordonat căutarea lui, ţinându-se cont, evi- dent, şi de contribuţia de excepţie a familiei dumneavoastră pe par- cursul războiului... şi nu numai... Mă refer la sacrificii. — Da, şopti lordul Marchand. Ceilalţi doi fraţi şi unica soră... — întocmai, Sir, doi piloţi căzuţi la datorie şi o infirmieră care a
— Da. Aţi fost gentili, foarte gentili. îmi pare rău acum că ţi-am vorbit atât de urât. Dar... în casa mea, aproape că m-aţi acuzat, pe mine şi familia mea, de apartenenţă la nu ştiu ce mişcare de tip fas- cist din Germania. De ce? — Pentru că numele a doi din cei trei fii ai dumneavoastră figurează pe o listă absolut confidenţială cu persoane care sprijină din umbră mişcarea neonazistă din Germania. — Dumneuzeule sfinte! Cum asta? — Trustul „Marchands Limited" e un nume în industria textilă
— Nu. Chestia asta o ştie o lume întreagă. Suntem pe locul doi în Anglia. De când m-am retras, afacerile le-au preluat doi din fiii mei al treilea e muzician, Doamne iartă-mă, nu se bagă în treburile fir- mei. Şi ce zici că au făcut băieţii mei ca să-i daţi pe blestemata aia de listă, cu nazişti? — Au intrat în afaceri cu o firmă germană, „Oberfeld", şi le-au livrat zeci de mii de valuri de stofă de aceeaşi calitate. Aceeaşi cu-. loare, acelaşi model... \ — Ştiu, le-am verificat şi eu evidenţele contabile. Dar ce-i cu, asta? Firma asta, „Oberfcld", plăteşte la timp facturile şi e un client cum am vrea să fie toţi. — Cantităţi foarte mari. Bluze, pantaloni largi sus şi strâmţi jos, de- pozitele lor din Mannheim au fost ticsite cu uniforme de-astea. E lucru cert, Sir, că „Oberfeld" e o firmă paravan. în spatele ei se ascunde mişcarea neonazistă. Şi culmea ştiţi care e? Acum o săptămână firma s-a evaporat şi toate mărfurile din depozitele din Mannheim s-au eva-' porat şi ele... exact ca fratele dumneavoastră acum cincizeci de ani. — Iar începi cu frate-meu? Ce naiba vrei să insinuezi? — E foarte posibil ca fiii lui să fi revenit în Europa şi să-i implice;
— Uniforme?! Dumnezeule mare! — E următorul pas, Sir. Dacă ai stofa necesară, restul e o băgate-'
Lui Knox Talbot nu-i plăcuse niciodată rolul de arbitru suprem. Mulţi predecesori ai săi în funcţia de director al CI .A. se jucaseră prea mult timp cu vieţile oamenilor şi cu destinele popoarelor şi ajunseseră să se creadă Dumnezeu. Talbot nu se simţea deloc la largul lui în fotoliul acesta dar nu avusese de ales. Şi acum iată că sosise timpul să plătească. Calculatoarele ultrasecrete ale C.I.A. nu mai erau secrete deloc. Cineva din afară reuşise să pătrundă în memoria lor, plină cu secrete vitale, a căror deconspirare ar fi putut provoca adevărate cataclisme, dezlănţuind conflicte necruţătoare şi schiimbând cursul istoriei. Fusese nevoie de minimum doi din cei opt operatori. Calculatoa- rele AA-zero aveau parole de acces şi coduri speciale şi discuri de memorie interconectate. Doi operatori introduceau două coduri dife- rite şi nici unul nu ştia codurile celorlalţi. Din cele patru perechi de operatori, una nu era curată. Existau două cârtiţe. Dar care anume? Knox Talbot ar fi băgat mâna în foc pentru oricare din cei opt, toţi fuseseră verificaţi la sânge. Şi totuşi... Talbot îşi aduse aminte fără să vrea de un pasaj din interogatoriile luate lui Harry Latham la Londra. Era acolo ceva care nu-l lăsa în pace. Trase un sertar şi scoase mapa cu transcrierea lor. întrebare (MI-5): Circulă zvonul că neonaziştii ar fi fost de la bun început la curent cu identitatea ta. Harry Latham: O aiureală, dar pentru ei va deveni o convingere. Şi noi am dat de câte o cârtiţă sau agent dublu care a şters-o acasă, în Rusia, după ce ne-a golit bine de informaţii şi am procedat la fel. Am ţipat cât ne ţinea gura că fuseserăm mai deştepţi ca ei şi de la început îl mirosiserăm şi l-am lăsat să ciugulească doar date false sau inutile... când în realitate lucrurile stăteau exact invers. întrebare (Deuxième Bureau): Consideri că e posibil ca ei să-ţi fi furnizat nişte date false, intoxicându-te? Harry Latham: Până la evadare, m-am bucurat de încrederea lor deplină. Eram un finanţator de frunte şi un adept fervent al cauzei lor. De ce să-mi fi oferit tocmai mie informaţii false? Dar ca să vă răspund totuşi la întrebare, da. Bineînţeles că era posibil absolut orice. Dezinformare intenţionată sau neintenţionată, erori umane sau de calculator, visul cu ochii deschişi, capricii ale propriei imaginaţii, orice! Dar cred că tocmai aici intervine rolul vostru: să confirmaţi sau să negaţi valabilitatea informaţiilor aduse de mine, fiindcă de acum încolo vine munca de evaluare, adică exact treaba pentru care vă luaţi voi banii... Knox Talbot studie cu multă atenţie depoziţiile celui mai bun agent pe care îl avusese. Şi părerea de mai înainte începu să se pre- schimbe în certitudine: Harry Latham îşi lăsase o portiţă liberă. Telefonul sună, scoţându-l oarecum din încurcătură, fiindcă nu se putea hotărî care era pasul următor. — Domnul Sorenson pe linia trei, domnule. — Pe unu şi pe doi cine mă caută? — Producători de televiziune. Vor neapărat să apăreţi în progra- mele lor de ştiri pe tema acţiunilor de... — Cred că vreo lună de acum înainte are să trebuiască să le spui ăstora că sîmt la masă sau la dentist. Sau am plecat la pescuit. — înţeleg, domnule. Ridicaţi receptorul pe linia trei sau îi spun domnului Sorenson că sunteţi la masă sau la dentist? Sau că aţi ple- cat la pescuit? — Nu, ridic... Salut, Wes, dar tare n-aş vrea să-mi mai stai şi tu pe cap. — Hai să prânzim amândoi undeva, bătrâne. Cred că avem o groază de chestii de discutat. între patru ochi. Oliver Mosedale, expert de primă mână în probleme de drept; internaţional şi consilier al ministrului de externe al Marii Britanii, se| pregătea să-şi petreacă seara în chipul cel mai plăcut cu putinţă. îşi turnă cu un oftat de mulţumire un deget de coniac în bolul de cristal de pe măsuţa de lângă el şi privi cum menajera, o fată tânără şi plină; de nuri, îi umplea pipa, aplecându-se graţios în aşa fel încât el să-i poată vedea câte o clipă sânii mici şi elastici prin decolteul bluzei; Seara începea în chipul cel mai promiţător şi Oliver Mosedale, la cei cincizeci de ani ai săi, se considera un om norocos şi se străduia să se bucure cât mai din plin de toate plăcerile pe care i le oferea viaţa. — Mulţumesc, pisicuţă scumpă, spuse el cu glas cântat luând pipa şi aprinzând-o cu bricheta Dunhill de aur. Am avut la minister o după-amiază îngrozitor de plicticoasă, nenorociţii de la trezorerie ne-au anunţat că ne reduc din nou nenorocitul ăla de buget, până n-o să mai putem reprezenta nici măcar statul Lichtenstein... O tâmpenie, nenorocită, de colo până colo! — Ia spune, motănel, nu vrei să-ţi fac un masaj pe gât, să te re conforteze puţin? Şi fata trecu imediat în spatele fotoliului iar mâinile ei începură să-i maseze cu mişcări îndemânatice gâtul şi umerii. — Ah, e ceva de vis, pisicuţo! gemu Mosedale sorbind uşor din bolul de coniac şi trăgând un fum din pipă. Nu e nimic pe nenorocita asta de lume pe care tu să nu-l faci minunat. Pur şi simplu minunat scumpa mea... Se uită la ceasul-brăţară şi adăugă: — Cred că ar fi cazul să dai drumul la televizor, să vedem ce mai
urmă pisicuţa dulce merge şi face o băiţă, da? Şi mă aşteaptă în cămăşuţa aceea de noapte dulce de tot, care parcă mă invită să i-o scot... să-i văd blăniţa ei scumpă, da? Surâzând, fata se îndreptă spre televizor, îi dădu drumul şi se repezi cu paşi sprinteni şi elastici spre scara de marmură, schiţând din mers o sărutare fugară. Pe ecran apăru chipul comentatorului şi vocea lui neu- tră şi lipsită de orice expresie vorbi doct despre evenimentele din Bal- cani, apoi trecu la veşti mai fierbinţi din Africa de Sud, sări la minună- ţiile mai mult sau mai puţin inutile de la Academia Regală de Ştiinţe, după care se auziră nişte lucruri care îl făcură pe Mosedale să sară ca ars din fotoliu, vărsând pe pantaloni ultimele picături de coniac: «Reporterii noştri de la Whitehall1 au aflat din surse confidenţiale dar demne de toată încrederea că unii membri ai Parlamentului, precum şi o serie de înalţi demnitari, sunt deranjaţi în modul cel mai neplăcut cu pu- tinţă de declanşarea unor investigaţii discrete dar foarte insistente asupra vieţii lor private, de către agenţi ai serviciilor secrete. Astfel, domnul Jef- frey Billovvs, din circumscripţia Manchester, a luat cuvântul în Camera Comunelor pentru a denunţa cu aprindere ceea ce el consideră a fi „tactici murdare, specifice unor state poliţieneşti", arătând că agenţii i-au interogat o serie de vecini în legătură cu persoana lui, precum şi pe preotul paroh de la biserica unde merge regulat la slujbă. Un alt parlamentar, domnul An- gus Fergusson, şi-a manifestat indignarea arătând că nu numai vecinii lui fuseseră supuşi unor interogatorii extrem de insistente, dar a găsit urme clare că i se scotocise prin garaj şi, în afară de asta, până şi vânzătorul de la librăria pe care o frecventează în mod obişnuit fusese îndelung ches- tionat cu privire la obiceiurile sale şi la genul de cărţi pe care îl preferă. Din cât se pare, nici măcar Ministerul de Externe nu a fost ocolit de aceste curiozităţi subite. Câţiva înalţi demnitari au declarat deja că ei îşi vor pre- zenta demisiile înainte de a fi obligaţi să se supună unor asemenea absur- dităţi nedemne de un stat civilizat şi democratic. Numele lor nu au fost date publicităţii, în urma intervenţiei exprese a ministrului de externe. Aceste evenimente ne par o copie la indigo a informaţiilor care ne par- vin din America în legătură cu personalităţi de prim rang, fie din cadrul administraţiei, fie din viaţa culturală sau din mass media, obligate să su- porte încălcări similare ale dreptului elementar de a avea o viaţă privată în care nimeni să nu poată interveni. în prestigiosul cotidian Chicago Tri- bune a apărut un articol cu un titlu mai mult decât elocvent: „Sunt vânaţi comuniştii nostalgici sau fasciştii bine înfipţi în societatea noastră?" Termenii aceştia ne par realmente simptomatici. Vă asigurăm că BBC vă va ţine în permanenţă la curent, ca întotdeauna de altfel, cu cele mai noi...» Mosedale se repezi să oprească televizorul şi se duse la telefonul aşezat pe măsuţa lipită de perete, formând cu degete tremurătoare un număr ştiut pe dinafară. Sediul guvernului britanic. — Alo! răcni el isteric în receptor. Ce mama dracului se petrece
— Mai ai timp, Rute, îi răspunse cu calm o voce de femeie. Urmă să te sunăm mâine dimineaţă, devreme, să-ţi sugerăm să nu te duci la Whitehall. Te-am fi sunat de acum, dar nu voiam să-ţi stricăm tabie- turile serii. Tipii încă n-au ajuns la departamentul tău, dar sunt foar- te aproape. Ţi-am făcut o rezervare pentru zborul de Miinchen al lui British Air, mâine la prânz. Găseşti la agenţie un bilet cumpărat pe numele tău. Şi fii calm, situaţia e sub control. / — Extraordinar! zbieră Mosedale cuprins de năbădăi. Va să zică nenorociţii ăia ne-au luat ca din oală şi situaţia e sub control, nul Mama voastră de hahalere nenorocite! Vreau să dispar în noaptea asta, acum, înţelegi? Acum, nu mâine la prânz, când cine ştie ce mama dracului se mai poate întâmpla cu nenorocitul vostru de con trol sub care vă lăudaţi că ţineţi nenorocita aia de situaţie... Pentru ca un gentleman desăvârşit ca Oliver Mosedale să ajungă să se exprime în asemenea termeni, era limpede că se întâmplase ceva din cale afară de grav. Intimidată, femeia de la celălalt capăt al firu- lui bâigui: — Nu închideţi, domnule, să mă uit pe calculator, să văd... Urmară câteva clipe, adevărate secole de chinuri, pe care Mose- dale reuşi să le suporte cu stoicism. în sfârşit, vocea femeii se auzi din nou, la fel de calmă şi de netulburată ca la început: — Rute, în seara asta, la unsprezece şi jumătate, e un zbor Lufthansa spre Berlin. Crezi că mai poţi să-l prinzi? — Trebuie să pot! Cum mama dracului să nu pot? Oliver Mosedale trânti furios receptorul şi strigă în sus de lapi- ciorul scării: — Pisicuţo! Apucă-te imediat să-mi faci valiza, scumpo!
Pisicuţa scumpă apăru goală puşcă în capul scării, făcând o mu- trişoară îmbufnată: — Unde pleacă motănelul dulce? Tocmai mă pregăteam să pun cămăşuţa pe care îţi place ţie s-o dai jos... , — Vorba! urlă Mosedale spumegând de furie. Pune mâna imediat şi fă-mi nenorocita aia de valiză, că scap nenorocitul de avion! IV am de dat un telefon şi vezi să fii gata cu ea când termin! Şi se repezi furios la măsuţă, ridică receptorul şi mai formă un număr, înjurând tot timpul printre dinţi. La celălalt capăt al firului auzi un mârâit gros care putea însemna orice. — O şterg, rosti încet Mosedale. — Eşti Switch? — Şi cine mama dracului ai vrea să fiu? Te ocupi de afacerile mele din Londra cât lipsesc, clar? — Da, Rute, te cari, da, am priceput. Să înţeleg că te-ai uitat şi tu la televizor şi ai văzut că situaţia e cocoşabilă şi prezintă umflături... Casa înseamnă că e de vânzare. Ce iau pe ea îţi trimit telegrafic la Berna. Deşi... Hm! Deşi mai întâi să vedem dacă pot să te scap de ea, când şi în ce condiţii, pricepi? — Ştiu că o lichea nenorocită ca tine are să pună laba pe jumătate din bani, dacă nu mai mult... — Exact, Herr Rute, ai ghicit. Şi încă pe mai mult de jumătate. Mult mai mult! Chiar n-ai idee în câte straturi de saramură mi-am pus pielea până acum ca să-ţi transfer ţie la Zurich atâtea mormane de lire? — Doar eşti de-al nostru! — Eu? Oh, e o confuzie regretabilă, Sir! Eu sunt un avocat onest
— Câine! De la început te-am mirosit că eşti doar un nenorocit de zaraf! — Bravo! Am zis întotdeauna, Switch, că nu eşti chiar atât de idiot cum pari! Numai că iar te înşeli. Sunt doar un om cu soluţii practice, atât, chiar dacă de multe ori mă trezesc din cauza asta în situaţii neplăcute. în orice caz, un rahat împuţit ca tine se poate soco- ti norocos dacă ia pe casa aia zece lire, ai înţeles? Zece lire, Switch! Crede-mă că de mult aşteptam să-ţi fac o figură de-asta şi mă simt extraordinar de fericit că în sfârşit, s-a ivit ocazia! — Doar ai lucrat pentru mine atâţia ani! Adică pentru noi! Cum poţi să ne faci acum o asemenea festă nenorocită? — Oho! Dacă ai şti ce bine îmi pică! Adio, Rute, cu numele tău de cod Switch cu tot! Şi ca să nu rămâi prost de tot, ţine minte un lucru: tot ce ne mai leagă în continuare e confidenţialitatea totală a relaţiilor dintre avocat şi clientul său. Pricepi, dobitocule? Şi avocatul trânti cu un mârâit scurt receptorul în furcă, lăsându-l pe Mosedale aiurit, încercând să cuprindă cu priviri tâmpe salonul acela imens, plin de mobile scumpe, şi cutremurat la gândul sinistru că într-o clipă pierduse casa asta în care petrecuse atâţia ani şi care însemna ea singură o adevărată avere. Ah, mare dobitoc mai fusese! Îi lăsase bestiei de avocat procură pentru vânzarea întregii lui averi şi acum, când pro- babil că niciodată nu avea să mai poată pune piciorul în Marea Britanie, se trezea sărac lipit... Dar nu, nu se poate! Nu era totul pierdut! îşi în- dreptă instinctiv umerii, îşi controla ţinuta şi pronunţă solemn cuvintele rostite de tatăl lui în momentul declarării războiului: „Vom lupta din toate puterile pentru Anglia, domnilor, dar îl vom cruţa pe Herr Hitler. Situaţiile în care are dreptate sunt incomparabil mai numeroase decât ce- le în care se înşeală. Iar cel mai important lucru e că rasele inferioare corup naţiunile noastre sănătoase. Vom câştiga acest conflict temporar, vom pune bazele unei Europe unite iar pe Herr Adolf Hitler îl vom pune de fcicto cancelar peste viitorul stat european unit. Aşa vom face!' între timp pisicuţa scumpă şi dulce se străduia să coboare scara fără să se împiedice, ducând valiza cu o mână şi ţinându-şi cu cealal- tă cămăşuţa minusculă şi transparentă care stătea gata să cadă de pe" ea la cea mai mică mişcare. — Motănel scump, scânci ea, nu înţeleg, spune-mi şi mie ce se întâmplă!... — Mai târziu, draga mea, mormăi Mosedale, mai târziu fac tot posibilul să trimit pe cineva după tine... dar acum trebuie să plec. — Mai târziu? Cum mai târziu? Ce tot spui acolo, motănel? — Acum n-am timp de conversaţie. Scap nenorocitul de avion. — Şi eu ce fac? — Aştepţi. Aştepţi până trimit după tine. Sau până vine cineva să
Şi Mosedale înşfacă valiza şi ţâşni spre uşă, fără să mai asculte protestele şi lamentaţiile disperate ale fetei, dar în prag rămase în-- mărmurit. în ploaia de afară, în faţa scării, aşteptau ca două statui doi inşi în impermeabile, iar în spatele lor se zărea o dubită neagră cu antenă telescopică. — Cred că ar fi mai bine să veniţi cu noi, domnule, rosti calm unul din cei doi. Convorbirile dumneavoastră telefonice au fost înre- gistrate, în baza unui mandat absolut legal, evident. Şi oricum, dom nule, tot nu mai aveaţi cum prinde... nenorocitul acela de avion! Sorenson şi Talbot şedeau amândoi pe o bancă în parcul Rock Creek şi muşcau din câte un hot dog, liniştiţi ca doi bunici paşnici care îşi mai trag sufletul după ce au scăpat din mâinile unor nepoţei, neastâmpăraţi foc. — Trebuie să te previn că există anumite lucruri pe care nu ţi le pot dezvălui acum, Knox, începu directorul Operaţiunilor Consulare. Chiar dacă îmi dau seama foarte bine că mai devreme sau mai târziu tot ai să afli, din sursele tale, şi are să-ţi fiarbă sângele-n cap. — Cam la fel cu ştergerea numelui lui Moreau de pe lista lui Harry Latham? Lista care a ajuns la tine? — Mda... chestii cam de acelaşi calibru. — Atunci suntem chit. Dar ce anume poţi să-mi spui? Fiindcă
— Mai întâi că solicitarea vine din partea unui fost specialist de la G-2 care a operat în toate sectoarele Berlinului când acolo era un butoi plin cu dinamită. Un tip care ştie al naibii de multe. Îl cheamă Witkowski. Colonelul Stanley Witkowski. — Ştiu cine e. Actualul şef al siguranţei personalului la ambasada noastră la Paris. — Îl cunoşti? — Doar după reputaţie. Un tip sclipitor. Cred că în afară de tine,
— Se pare că în momentul de faţă el e veriga de legătură a lui Harry Latham şi se fereşte ca de foc să contacteze personal centrala noastră de la Langley. Ar fi un risc prea mare şi tipul e un vulpoi prea bătrân ca să facă o asemenea prostie. — Din cauza calculatoarelor AA-zero? — Cam aşa ceva... N-aş putea spune cu exactitate de ce, vorba e
— Pare foarte logic, încuviinţă Talbot cu o înclinare din cap. — Da, Knox, dar mai târziu ai să vezi că pasul ăsta nu e numai
— Şi misterul care e? — Se pare că e vorba de un doctor neamţ cu o poziţie foarte importantă în mişcarea neonazistă. Sau poate tocmai dimpotrivă omul s-a strecurat acolo şi îi subminează cât poate. Trebuie să aflăm despre el cât mai multe şi voi sunteţi cei mai tari în chestiile astea.; Fără voi nu putem face mare lucru, Knox. Şi dacă voi nu reuşiţi să'î vă descurcaţi aici... atunci chiar că nu mai ştiu cine ar fi în stare! — Zi mai departe. Sunt numai urechi. Ştii cum îl cheamă pe tip?' — Kroger. Gerhardt Kroger. Dar nu e chiar aşa simplu, ar mai fi {
— S-o auzim. — Afacerea asta trebuie ţinută cu dinţii, înţelegi? Numele ăsta,;
— Tot din cauza blestematelor de calculatoare AA-zero? — Da. Primul lucru la care mă gândesc ăsta ar fi. Dar s-ar putea să
Knox Talbot îşi scarpină câteva clipe bărbia cu degetele, tuşi încet să-şi dreagă vocea şi răspunse: — Sper să pot. Secretara mea e de absolută încredere, lucrează cu mine de douăzeci de ani... Sper să se poată face. — Îţi mulţumesc, Knox. — Deocamdată nu e cazul. Te sun când am ceva pentru tine. Te
— Sigur că da. Lista lui Harry. Am senzaţia că situaţia începe să ne scape din mână. Treaba se întinde până dincolo de zona unde o putem noi controla. — Ironia soartei face ca şi eu să mă fi gândit mult la asta. Când m-ai sunat tu tot la lista lui Harry mă gândeam. Ai auzit ultima bom* bă din Anglia? — Cu tărăboiul din Parlament? Am auzit. Inclusiv comparaţiile, cu ce se întâmplă la noi. Presupun că era inevitabil. De vină nu e de- cât deşteptul nostru de secretar de stat, Bollinger, şi sper din toată inima că îşi dă şi el seama de asta. ' — înţeleg că nu eşti la curent cu ultima noutate. Probabil că in- formaţia n-a avut când ajunge şi la voi. ; — Ce informaţie? \ — Un tip greu de tot de la Londra, consilier principal la Foreignl
avea acces la absolut toate secretele ministerului lor de externe, nenorocitul... — Şi ce naiba a mai făcut şi ăsta? Mosedale ai zis? Nu, nu-l ştiu, acuma aud de el. — Era pe lista lui Harry. L-au umflat, l-au luat din scurt şi tipul s-a spart imediat, nici n-a încercat să facă fiţe, a spus numaidecât şi ce lapte a supt de la mă-sa. Lucra pentru afurisita aia de „Frăţie" nemţească de cinci ani şi mai bine, sub nasurile lor, şi nici dracu nu l-a mirosit! Auzi chestia naibii! Şi ştii ce le-a mai declarat? Cică numai în Anglia ar mai fi o groază ca el, cu sutele, înţelegi? O grămadă de tipi care lucrează pentru neonazişti! I-a lăsat tâmpiţi pe toţi! Îţi dai seama ce balamuc poate ieşi dintr-o chestie ca asta? Adică de fapt a şi ieşit... — Phiii! Christoase sfinte! Coşmarul devine realitate! S-au rupt zăgazurile, bătrâne, şi acuma să te ţii! Yüklə 2,69 Mb. Dostları ilə paylaş:
|