Drumul prin trecătoare era anevoios din pricina zăpezii groase

şită. Ascultându-l pe Drew, Sorenson se văzuse pe sine însuşi în tine-
reţe. Zâmbi şi puse în sfârşit receptorul la locul lui.

Jean-Pierre şi Gi selle Villier coborâră din limuzina parcată în faţa

hotelului L'Hermitage din Monte Carlo. Ajunseseră acolo de la Paris
cu un avion particular şi motivul oficial al călătoriei lor, după cum
ţipau ziarele, era nevoia de odihnă a celebrului actor după cele şase
luni neîntrerupte de reprezentaţii cu piesa Coriolan. Aceasta a fost
singura lămurire pe care a reuşit s-o afle presa, în pofida avidităţii de
amănunte a reporterilor. După câteva zile, acestora li s-a dat de înţe-
les că soţii Villier urmau să plece pe o insulă din largul Mediteranei,
probabil pentru a se întâlni cu părinţii lui Jean-Pierre.

Dar nici cei mai descurcăreţi reporteri nu au putut mirosi un mic

amănunt: avionul cu care soţii Villier veniseră de la Paris fusese flancat
de două supersonice militare „Mirage'*. în afară de asta, la hotelul
L'Hermitage unul din cei doi uşieri în uniformă cu fireturi de la intrare,
directorul adjunct şi alţi câţiva funcţionari figurau în modul cel mal
confidenţial pe statele de plată ale lui Deuxième Bureau, pentru fiecare;
din ei garantând Bain de Mer, instituţia însărcinată cu administrarea
afacerilor principatului monegasc şi singura autorizată să se ocupe de
protocolul diplomatic al familei domnitoare. Şi nu numai atât: ori de câte
ori soţii Villier părăseau hotelul ca să ajungă la cazinoul aflat foarte
aproape, limuzina lor blindată era flancată de bărbaţi înarmaţi purtând
costume de o croială impecabilă, care îi însoţeau până când maşina
ajungea în faţa scărilor cazinoului. Aici erau preluaţi de alţi bărbaţi, în
costume la fel de elegante, care nu se mai dezlipeau de ei toată seara.

Totul în chipul cel mai discret cu putinţă.

în apartamentul rezervat soţilor Moreau îşi făcu apariţia însuş;
directorul lui Deuxième Bureau, Claude Moreau. ;

— Sunt aici ca să vă asigur că totul e sub control. Nu se poate în

tâmpla nimic fără să ştim noi.

Giselle îl privi neprietenoasă.

— Controlul vostru... Ajunge un singur glonţ pentru ca totul să se
ducă dracului!

Moreau zâmbi indulgent.

— Aşa ceva e exclus. E pur şi simplu o imposibilitate.

— Dar cei din cazinou?

— Cei mai mulţi dintre ei sunt tot oamenii noştri. Ştim unde şi ce

veţi juca, aşa că la mesele respective plasăm oameni care să blocheze

trecerea indezirabililor spre voi.

— Bine, dar să presupunem că potenţialul asasin e cineva de la

masa de joc, nu se lăsă Giselle. Atunci ce faceţi'?

— La fiecare masă câte un bărbat şi o femeie se învârtesc de

colo-colo, aparent nehotărâţi, oprindu-se în dreptul fiecărui jucător.
Categoria asta, a nehotărâţilor, e foarte răspândită prin cazinouri şi
nimeni nu intră la bănuieli văzându-i. In realitate, fiecare are câte un
detector extrem de sensibil care semnalează imediat prezenţa oţelu-
rilor special tratate din care sunt făcute armele de foc. Oricât ar fi de
mici, chiar şi cele miniaturale! Când spun că orice posibilitate de
atentat e exclusă, ştiu ce vorbesc. Am pretenţia că sunt de meserie.

— Da. Văd că v-aţi gândit la toate, recunoscu Giselle.

— Mulţumesc, eşti gentilă. Misiunea mea e să capturez măcar un
Blitzkrieger. Dacă nu se întâmplă nimic, sunteţi liberi să plecaţi.

— Sper din toată inima să nu se întâmple nimic, zise şi

Jean-Pierre, care până atunci rămăsese tăcut. Niciodată nu mi-am dat
seama ca acum ce minunat e să fii viu...

Atacul avu loc, dar nu cum anticipase Claude Moreau.

Capitolul 11

Casino de Paris a rămas unul din locurile în care poveştile vor
continua să existe. Intrarea monumentală din marmură, muzica dis-
cretă care plutea peste tot, candelabrele imense din cristal perfect şle-
fuit, personalul impecabil, figurile celebre ale lumii pe care le puteai
vedea acolo, venite dintr-o îndatorire ce părea a fi o lege nescrisă a
existenţei lor, totul era făcut pentru a da impresia de statornicie a
acestei lumi exclusiviste. Dintotdeauna şi pentm totdeauna.

Jean-Pierre şi Giselle treceau printre mesele de joc cu dezinvoltura

unor oameni care se bucură de consideraţia tuturor celor prezenţi.
„Uite-l pe Villier!" Şoaptele alergau ca scânteile artificiilor şi cuprin-
deau rapid locul în care ajungeau cei doi. Dar tot la fel de repede se
stingeau, pentru că alte şi alte nume atrăgeau atenţia, păstrând con-
stantă temperatura atât de capricioasă a acelui loc.

Intrară în salonul numit „Baccarat Room", unde accesul nu era

permis decât persoanelor care depuneau o garanţie de cincizeci de mii
de franci. Dar în cazul lor se admisese o excepţie.

Mesele de joc erau delimitate de şnururi de catifea roşie, prinse în

suporţi din argint. Se aşezară la una din mese şi imediat în faţa lor
apărură câte două fişicuri de fise. Chelnerii cu paşi de pâslă aduseră
şampania şi jocul începu.

Giselle câştigă nesperat de mult, dar Jean-Pierre pierdea şi asta

avu darul să-l enerveze^ La un moment dat, se ridică de la masă şi ce-
ru să se mute la alta. începu un nou tur, cu alţi jucători, şampania
Cristal Bait se afla în permanenţă lângă el şi începu să câştige. Iar
când trase doi nouari, entuziasmul lui păru să nu mai aibă margini.

Atunci s-a întâmplat. Extrem de rapid.

Brusc, de la masa pe care o părăsise, se auzi un urlet. Un bărbat în
smoking se ridică în picioare, bătu aerul cu amândouă mâinile, într-un
gest disperat de om care se îneacă, şi se prăbuşi pe spate, rupând şnurul
de catifea roşie. Toţi cei de la masa unde juca Jean-Pierre s-au ridicat să
vadă ce se întâmplă, fiind atenţi la masa vecină.

Atunci răsună al doilea strigăt. Ascuţit, strident şi limpede, de

femeie. în apropierea lui Jean-Pierre. Lângă el.

Două femei erau prăbuşite acum pe masa de joc, zbătându-se într-o

încleştare care părea fără rost, risipind fisele şi făcând ţăndări cupele de
şampanie. Iar una din ele, într-o superbă toaletă de seară, ţinea în mână
un pumnal cu lama subţire, care prindea perfect în lucirea lui rece scân-
teierile calde ale candelabrelor. Vârful pumnalului era uşor înroşit. Şi
abia atunci Jean-Pierre îşi dădu seama că simţea o arsură în zona coas-
telor, în stânga. Se uita acum, mirat, la roşul sângelui care îi păta fracul.

— Vă e rău, domnule? Sunteţi rănit grav? striga femeia care o

imobilizase pe cealaltă.

Ochii ei, pironindu-l de jos, unde imobilizase capul agresoarei, îl

priveau rugători dar şi furioşi. Parcă spuneau: „Tâmpitule, zi odată,
ai de gând să mori sau nu?"

„Ca într-o piesă de teatru", zâmbi Jean-Pierre, înţelegându-i privirea.

— N-am nimic, domnişoară, o zgârietură...

— Asta-i bine, oftă uşurată agenta lui Moreau, răsucind cu cruzi-

me braţul celeilalte, care abia acum dădu drumul pumnalului.

Moreau însuşi îşi făcea loc prin mulţime, venind către ei. Ochii îi

scânteiau triumfători.

— Domnule Villier, ce-a fost mai greu a trecut! Vă va aştepta un

moment şi mai şi, când veţi primi Legiunea de Onoare¹. O meritaţi
din plin...

Cea mai înaltă decoraţie franceză, instituită în 1802 de Napoleon.

— Să vă duceţi la dracu! Toţi! îi şopti furioasă Giselle la ureche.
Jean-Pierre sângerează şi dumneata vorbeşti de decoraţii?

Moreau se dădu de o parte pentru a face loc celor din trupele speciale

care o duceau spre ieşire pe necunoscuta care îl rănise pe Jean-Pierre. O
blondă strălucitoare, cu ochi albaştri, în care nu se putea citi nimic.

— Peste o săptămână vreau să fiu pe scenă! Coriolan va con-

tinua, spuse Jean-Pierre aproape încântat de ce i se întâmplase şi sti-
mulat de privirile admirative din jur, care îi ofereau aceeaşi senzaţie
ca un triumf artistic.

— Asta o mai discutăm, răspunse evaziv Moreau. Am câştigat o

bătălie, nu şi războiul...

Senatorul de Colorado Lawrence Roote, un bărbat de şaizeci şi trei

de ani, cu părul grizonat, închise tulburat telefonul. Tulburat, uluit şi
furios. De ce ajunsese tocmai el subiectul unei anchete F.B.I.? Ce se ur-
mărea cu asta şi cine ordonase o asemenea anchetă? Şi mai ales de ce?
Averea lui personală, consistentă, e drept, era administrată de un custode
desemnat legal, o măsură de prevedere luată tocmai ca să preîntâmpine
orice acuzaţii. Prima lui soţie murise într-un accident de avion iar cu cea
de-a doua avea o căsnicie care putea fi considerată model. Fiii lui, unul
bancher iar celălalt profesor universitar şi decan al unei facultăţi, erau
personalităţi care se bucurau de respectul unanim al concetăţenilor lor.
El îşi făcuse serviciul militar în cele mai bune condiţii, luptase în Coreea
şi primise şi medalia „Steaua de Argint". Nu s-ar fi putut spune că avea
vicii, doar dacă cele două sau trei pahare de Martini dinainte de cină
puteau fi socotite un viciu. Pe scurt, ce mama dracului îi apucase pe
dobitocii ăştia să-l ia la puricat tocmai pe el?

Convingerile lui conservatoare erau bine cunoscute şi atacate fre-

cvent în presa liberală, care făcea ce făcea şi îi scotea mereu cuvin-
tele din context, răsucindu-i-le în aşa fel încât sunau a extremă
dreaptă. Dar printre colegii lui din Senat era cunoscut ca un om in-
tegru şi oricând în stare să asculte calm şi atent discursurile adver-
sarilor politici. Principiul lui era că atunci când guvernul face prea
mult pentru cetăţeni, aceştia încep să fie înclinaţi spre trândăveală.

Averea nu-i picase din cer. Părinţii lui fuseseră oameni săraci şi

Roote izbutise să urce încet dar sigur scara succesului, alunecând
uneori o treaptă sau două, lucrând şi în câte trei locuri deodată până
absolvise liceul şi apoi Universitatea economică Wharton. Fusese un
student foarte bun şi la absolvire profesorii săi îl recomandaseră căl-
duros agenţilor specializaţi în recrutarea de personal de elită pentru

marile corporaţii americane. El alesese o mică firmă, de curând

înfiinţată dar foarte profitabilă, unde avea şansa să urce repede în ie-
rarhie. Însă firma a fost înghiţită în scurt timp de o corporaţie şi con-
siliul de administraţie a mirosit repede talentul şi îndrăzneala vădită
de tânărul Roote în luarea deciziilor. Abia împlinise treizeci şi cinci
de ani şi pe uşa lui apăruse o plăcuţă pe care scria „Director execu-
tiv". La patruzeci, „Preşedinte". Fuziunile, achiziţiile şi pachetele de
acţiuni pentru care optase cu un fler extraordinar făcuseră din el un
multimilionar înainte de cincizeci de ani. Atunci hotărâse Lawrence
Roote că venise vremea să intre în politică.

Stând acum la biroul său şi recapitulându-şi trecutul, senatorul de

Colorado încerca să găsească acele frânturi din viaţa lui care ar fi
putut stârni interesul măgarilor ăstora de la F.B.I. E drept că în
tinereţe avusese câteva legături amoroase, dar totul fusese învăluit în
discreţie iar partenerele sale fuseseră femei cu care n-ar fi avut de ce
să se ruşineze şi care nu aveau nici ele interesul ca lucrurile astea să
transpire. În afaceri fusese întotdeauna dur, e adevărat, dar nu încăl-
case niciodată vreo lege, nici cât negru sub unghie. Atunci ce mama
dracului mai voiau?... Ei nu, că asta chiar că era culmea!

Totul începuse cu câteva minute în urmă, când secretara îl anun-

ţase cu vocea ei obişnuită:

— Aveţi pe fir pe domnul Roger Brooks din Telluride-Colorado,

domnule.

— Pe cine?

— Pe domnul Roger Brooks, repetase secretara, speriată să nu fif
făcut vreo gafă. Mi-a spus că aţi fost colegi de liceu la Cedaredge,
altfel nu mi-aş fi permis...

— Oho! Doamne Dumnezeule, Brooksie! De ani de zile nu mai

ştiu nimic de el. Într-o vreme auzeam că are o staţiune de sporturi de
iarnă, dar nu mai ştiu unde...

— Probabil chiar în Telluride, domnule senator, acolo se schiază.

Vă fac legătura?

— Mai e vorbă? Alo! Roger! Ce mai faci, bătrâne? Nici nu ştiu de

când nu ne-am mai văzut! Din tinereţe!

— Ei, nu chiar... Acum opt ani ţi-am condus campania electorală.;

A mers şnur, zic eu...

— Aşa e. Cum îţi mai merge?

— Binişor. De-atunci am mai construit patru piste noi de schi iar
vara nu putem face faţă la toţi amatorii de mers pe munte cu rucsacul;

în spate. Ce e frumos e că mulţi tipi de pe coasta de est fac mutre că

nu le asigurăm serviciu de cameră în mijlocul pădurii. Omul subţire
rămâne om subţire, gata!

— Mulţumesc, Brooksie, am să păstrez informaţia asta pentru o

eventuală dezbatere cu distinşii mei colegi care reprezintă statul New
York. Şi chiar nu m-ar mira să-i ducă mintea şi la asta, să ceară ser-
viciu de cameră pentru toţi care se înfruptă din ajutorul social.

— Larry, zisese deodată Brooks, pe un ton prevenitor, te-am su-

nat pentru că am fost colegi de liceu şi ţi-am condus o campanie
electorală...

— Nu te înţeleg. Zi mai de-a dreptul.

— Simţeam că trebuie să te sun, înţelegi? Chiar dacă m-am jurat
că n-am să suflu o vorbă. îţi spun drept, nu mi-a plăcut deloc ticălo-
sul ăla, vorbea mai mult în şoaptă, ca şi cum am fi fost prieteni la
cataramă şi el îmi turna secrete şi încerca să mă lămurească tocmai
pe mine că toată chestia asta e spre binele tău.

— Care chestie? Şi de fapt cine e tipul?

— Unul de la F.B.I. L-am obligat să-mi arate o legitimaţie şi jur
că nu era falsă. îmi venea să-l dau afară, dar m-am gândit că n-ar
strica să aflu mai multe.

— Despre ce era vorba, Roger? Ziceai ceva de o chestie.

— Voia să ştie dacă te-am auzit vreodată exprimându-ţi simpatia
pentru... fii atent, ţine-te bine, să nu cazi jos: „pentru cauza fascismu-
lui"! Dacă te-am auzit vreodată spunând că Germania a avut motivele ei
justificate să facă ce-a făcut în război. Ţi-o spun cinstit, Larry, înce-
pusem să cam fierb, dar m-am ţinut tare şi l-am prevenit că bate câmpii,
I-am spus că ai luptat în Coreea, dar el ştii ce poantă mi-a arumncat?

— Nu. Ce-a spus?

— Cică ăla era război dus împotriva comuniştilor, era normal să
lupţi, fasciştii şi comuniştii au fost totdeauna la cuţite. Şi se uita aşa,
la mine, şi zâmbea, parcă m-ar fi compătimit.

— Aha, pe motiv că tocmai pe comunişti îi vânau naziştii cât pu-

teau, probabil aşa ţi-ai făcut socoteala pe moment, nu?

— Da, cam aşa ceva. Ştii, un mucea, un ăla care nu ştie să-ţi gă-

sească Coreea pe hartă, dar era uns cu toate alifiile, Larry! încerca să
mă îmbrobodească şi aş zice că se pricepe al naibii de bine la chestia
asta! Băiat şcolit!

— Folosesc oamenii lor cei mai buni, răspunsese Roote pe un ton

coborât. Şi până la urmă cum s-a încheiat discuţia?

— Până la urmă cică ar fi vorba de nişte informaţii confidenţiale

care nici lui nu i se par cine ştie ce serioase şi ancheta are să moară
în faşă.

— Aha! Mda... Asta înseamnă că abia acum începe.

Şi Lawrence Roote strânsese cu atâta putere creionul pe care îl
ţinea în mână încât îl rupsese în două.

— Brooksie, n-am cuvinte să-ţi spun cât îţi mulţumesc.

— Ce naiba se întâmplă. Larry?

— Nu ştiu. Când aflu, fii sigur că te sun.

Franklin Wagner, prezentator de ştiri la MBC News, cel mai ur-
mărit program de actualităţi de seară din toată America, se afla în ca-
bina sa revăzând pentru ultima oară materialul pe care urma să-l pre-
zinte în faţa camerelor de luat vederi în mai puţin de trei sferturi de
oră. Auzi un ciocănit discret în uşa cabinei sale şi strigă din reflex,
atent la hârtiile din faţa lui:

— Intră!

Intră Emmanuel Chernov, realizatorul programului de actualităţi:
televizate, care se aşeză la largul lui pe un fotoliu din colţ.

— Îl salut pe omul cel mai ocupat din America! Iar potriveşti vor-

bele, bătrâne?

— Da. Şi n-ar fi nevoie să fac eu asta dacă ai avea grijă să anga-

jezi nişte redactori în stare să scrie corect... uite, cuvântul jurnalist*,
de exemplu. Poftim!...

— Voi, ăştia, sclavii literei scrise, toată ziua numai vă văicăriţi

atât! Dar casele cu piscină din Hamptons vă plac!

— O singură dată în viaţa mea am fost în Hamptons, Manny, răs-

punse Wagner continuând să taie şi să scrie. Şi fii sigur că a doua
oară nu mă mai prinzi pe-acolo. Şi ştii de ce?

— Nu. S-auzim!

— Pentru că plaja e plină de persoane de ambele sexe care se tot
învârtesc de colo-colo cu şpalturi în mână, ca să-i vadă lumea şi să
zică aoleu, ia uite ce scriitor mare e ăsta, şi la plajă lucrează! Muncă
pe el! Şi seara îi vezi că se adună în cafenelele lor nenorocite, la lu-
mina lumânărilor, să-şi laude făcăturile alea şi să se proclame unul
pe altul mari oameni de litere, vai de capul lor! Şi dacă reuşeşte câte
unul să păcălească pe câte-un editor tâmpit, să-l facă să-i înghită ra-
haturile alea ale lui şi să i le publice...

— Ei, stai, Frank, că nu e nici chiar aşa...

— Ba e exact aşa cum îţi spun eu, Manny. Am crescut la o fermă
din Vancouver şi dacă vântul dinspre Pacific aduce cu el nisip, poţi fi
sigur că la anul nu mai creşte nimic! Aia e!

— Cam... forţată comparaţia asta, nu crezi?

— Se poate, nu zic, dar plesnesc când domnii redactori îmi dau texte
care fac să-mi scrâşnească dinţii în gură, de zici că au băgat fix nisip
printre cuvinte. Gata, poftim, am tenninat. Dacă între timp nu pică vreo

| ştire bombă, atunci o să dăm pe post o emisiune oarecum inteligibilă.

\ — Nu prea te dă modestia afară din casă...

— Am pretins eu vreodată aşa ceva? Şi dacă tot ai adus vorba de

modestie, o calitate pe care numai tu eşti îndreptăţit s-o ai, zi ce vânt
te-aduce la mine. Credeam că ai reuşit să-i pasezi asistentului tău
capitolul cu păreri critice şi obiecţii ridicate de patroni.

— E vorba de ceva mult mai serios, Frank, zise Chernov privindu-l

trist. Am avut azi după-masă o vizită. Un tip de la F.B.I. Când e
vorba de ăştia, nu te poţi face că nu-i bagi de seamă. De acord?

— Până aici, da. Ce voia tipul?

— Capul tău. Cel puţin aşa mi-a lăsat impresia.

— Capul meu? Pe ce motiv?

— Eşti canadian, nu-i aşa?

— Mă mândresc cu asta!

— Şi când erai student la universitatea... Hm!... aia...

— Universitatea din Columbia Britanică. Ce-i cu ea?

— Păi... ăăă... ai protestat împotriva războiului din Vietnam? Că
tipul ăsta de la F.B.I....

— A fost o intervenţie a Naţiunilor Unite şi niciodată n-am as-

cuns faptul că m-am opus din răsputeri. Şi?

— Ai refuzat să te înrolezi în armată?

— Nu eram obligaţi s-o facem, Manny.

— Dar pe front n-ai fost, nu?

— Nu mi s-a cerut. Şi dacă mi s-ar fi cerut, aş fi refuzat, ştii bine.
Am mai discutat despre chestia asta.

— Ai făcut parte din „Mişcarea universală pentru pace", este?

[ — Da. N-am ascuns nici asta, niciodată.

— Dar ai ştiut că Germania era unul din principalii finanţatori ai

mişcării?

— Pardon, nu Germania! Tineretul din Germania, organizaţiile

studenţeşti, astea da, dar nu guvernul de la Bonn! Constituţia lor le
interzice să angajeze ţara în conflicte armate, n-au voie nici măcar să

discute în parlament aşa ceva. Neutralitatea e înscrisă în constituţia

lor. Doamne, Manny, doar ai şi tu o diplomă, băiete!

— Ştiu că în mişcarea asta erau o groază de nemţi şi tu aveai

ceva greutate acolo. Formula asta cu „pacea universală" ar putea să
mai însemne şi alte chestii. Ceva în genul lozincilor lui Hitler, „Pace
prin intermediul unei puteri mondiale şi al unei forţe morale domi-
nante". Nu?

— Ia ascultă, Manny, cu mine ţi-ai găsit tu să faci pe vânătorul

de nazişti? Dacă da, îţi aduc aminte că nevastă-mea e pe jumătate;
evreică, după mamă. La evrei asta contează, mama, indiferent de ce
neam e tatăl. Motiv pentru care copiii mei nici vorbă să fie arieni.
Sunt născuţi din mamă evreică şi prin urmare sunt evrei. într-o ţară'
cu un regim nazist, ar nimeri direct în camera de gazare. Dar lăsând,'
la o parte chestia asta, vreau să văd şi eu legătura dintre guvernul de
la Bonn şi „Mişcarea universală pentru pace".

— Bine, înţeleg eu, dar asta nu înseamnă că n-a existat şi un

sprijin guvernamental german pentru mişcarea voastră, nu?

— Manny, adevăratul motiv era groaznicul lor sentiment de vino-;

văţie. Tu ce mama dracului vrei să-mi dai de înţeles?

— Tipul de la F.B.I. voia să ştie dacă ai cumva legături cu noile!

tendinţe înregistrate în politica germană. în definitiv... Hm! Wagner e;
un nume german.

— Dumnezeule! Manny, cred că aiurezi!

Clarence „Clarr" Olgivie, fostul preşedinte al companiei „Global
Electronics", acum ieşit la pensie, era la volanul automobilului său de
epocă, un Duesenberg restaurat, şi se pregătea să părăsească şoseaua
Merritt Parkway ca să pătrundă în deviaţia care ducea spre locuinţa sa
din Greenwich, Connecticut. Un domeniu seniorial, cum scria cu sar-;
casm presa. în vremurile când familia lui intrase în rândul familiilor bo-
gate, adică înainte de crahul din '29, nimeni nu s-ar fi gândit că trei po-'
goane de pământ, cu o piscină de dimensiuni standard, fără teren de tenis
şi fără grajduri, putea să însemne un domeniu. Cu atât mai puţin unul;
seniorial. Şi totuşi, cum se născuse „călare pe burduful cu dolari", deve-
nise o ţintă preferată a huiduielilor ziariştilor, ca şi cum el, Clarence'
Olgivie, ar fi avut de ales când fusese vorba să se nască şi hotărâse să
vină pe lume în familia asta, nu în alta. Aşa se face că tot ce realizase el;
în viaţă fusese declarat mereu rahat şi tot ce spusese era considerat tâm-
penie absolută, produs al unei minţi năclăite de prea mulţi bani. Dobito-

ci care-l înjurau în toate felurile uitau de anii pe care-i petrecuse mun-

cind ca un nebun, uneori şi câte cincisprezece ore pe zi, ca să transforme
firma familiei lor, care devenea de la o lună la alta mai puţin profitabilă
şi se îndrepta încet dar sigur spre faliment, într-una din cele mai com-
petitive companii americane în materie de aparatură electronică. La sfâr-
şitul anilor '40 Clarence Olgivie absolvise Institutul Tehnologic din
Massachusetts, unde promovarea tehnologiilor celor mai noi era literă de
lege, şi îi era foarte limpede că firma lor rămăsese în urmă cu aproape
zece ani faţă de ce însemna tehnică modernă. Fusese obligat să decapite-
ze toată conducerea, nişte domni venerabili şi plini de calm, cu principii
clasice, cărora le oferise nişte pensii atât de substanţiale încât ani de zile
avea să fie obsedat de cheltuiala asta uriaşă căreia într-un timp abia îi
putea face faţă. Ii înlocuise pe domnii aceştia impunători cu nişte tineri
pletoşi şi scandalos de liberi în purtări, nişte terchea-berchea pe care ni-
meni n-ar fi dat nici doi bani dar care gândeau la fel cu el şi care vedeau
o singură ţintă pentru care merita să lupţi ca s-o atingi: calculatoarele.

În nici zece ani, avantajul tehnologic la care ajunseseră echipele lui

de lăţoşi cu blugi lăsase cu gura căscată multă lume şi atrăsese atenţia
Pentagonului. Ofiţeri superiori în uniforme impecabile au început să-şi
facă apariţia la „Global Electronics", încercând să nu-şi piardă răbdarea
când bărboşii de aici sau fetele cu fuste indecent de scurte îşi trânteau cu
nepăsare picioarele pe mesele lustruite ca oglinda şi le explicau din vâr-
ful buzelor avantajele cutărei sau cutărei tehnologii de ultimă oră. Dom-
nii ofiţeri i-ar fi dat cu multă plăcere cu capetele de pereţi pe derbedeii
ăştia care mestecau gumă şi nici nu visau să se scoale în picioare în timp
ce vorbeau cu cadre din conducerea Pentagonului, să le bage putină dis-
ciplină în oase, dar caraghioşii ăştia erau toţi somităţi de primă mână în
materie de electronică şi orice farfuză cu rochia până la buric avea un
doctorat strălucit. An de an Clarence Olgivie voia să aibă aici pe şeful de
promoţie de la Institutul Tehnologic din Massachusetts şi îl avea, oricât
l-ar fi costat. Şi pe următorii trei-patru de pe listă la fel. în câţiva ani for-
mase o echipă pe care şi-ar fi dorit-o orice concern de pe glob şi domnii
ofiţeri înţelegeau că ce oferea „Global Electronics" nu mai putea fi găsit
şi în altă parte. Forţa militară a naţiunii americane a crescut enorm şi ve-
chea făbricuţă a familiei Olgivie, afacerea mică şi cuminte de odinioară,
din ce în ce mai mică şi mai cuminte, devenise o companie
multinaţională de care în lumea afacerilor trebuia să se ţină seamă.

Da, numai că toate chestiile astea erau valabile ieri, îşi spunea

Clarr Olgivie îndreptându-se spre casă. Pentru că azi ajunsese să în-

semne o zi de care nici în coşmamrile lui cele mai negre nu şi-ar fi închi-

puit să aibă parte. îşi dădea el seama foarte bine că nu fusese nicio-
dată simpatizat de papiţoii ăia de generali şi colonei de operetă care
îşi dădeau aere de oşteni căliţi dar care habar n-aveau cum miroase
praful de puşcă, dar la o figură ca asta chiar că nu s-ar fi aşteptat!

Nici mai mult nici mai puţin decât că îi lipiseră eticheta de „potenţial

inamic al propriei sale ţări!" De susţinător fanatic, şi încă în secret -
poftim, în secret, auzi la ei, scârbele naibii, ce le trecuse prin capetele
alea ale lor! - susţinător în secret, va să zică, al scopurilor urmărite de o
mişcare care cucerea rapid teren în Germania, neonazismul! Asta chiar
că era culmea! Era învăţat cu înjurăturile, cu insultele de tot felul,
dar chiar nazist până acum nu-l făcuse nimeni.

Se dusese cu maşina la New York să se întâlnească cu avocatul

său, John Saxe, cu care era prieten de o viaţă, şi îi fusese dat să audă
lucruri care îl lăsaseră de-a dreptul năuc:

— Ia spune, Clarr, e adevărat că ai livrat unei firme germane,

„Oberfeld", echipament electronic care poate fi folosit şi la transmi-
siuni prin satelit?

— Da. Şi ce-i cu asta? Am toate avizele, şi de la Comisia Fede-

rală pentru Tranzacţii, şi de la Comerţ, şi de la Departamentul de
stat, de peste tot. Nici măcar nu ni s-a cerut includerea în contract a
clauzei care interzice re-exportul.

— Dar... tu ştiai cine se ascunde în spatele firmei Oberfield?

— Habar n-am şi nici nu mă interesează. Tipii ăia plătesc la timp
şi altceva nu mai vreau să ştiu despre ei. Ţi-am mai spus, am toate
autorizaţiile cerute de lege şi dacă are cineva impresia că am sărit
peste ceva, se înşeală.

— Şi zici că n-ai examinat niciodată dotarea industrială a nemţi-

lor ăstora? Să zicem, de pildă, obiectivele urmărite de ei când au
cumpărat de la tine echipamentele alea?

— Nici asta nu m-a interesat. Mi-au spus că au nevoie de tehnică

de calcul ca să se extindă, garanţii financiare aveau destule şi gata,
am bătut palma. Dacă era vreo chestie dubioasă la mijloc, atunci
Washingtonul putea să blocheze imediat exportul.

— Deci, Clarr băiete, cam asta ar fi singura noastră portiţă de

scăpare. Altfel...

— Ia ascultă, se burzuluise Olgivie, ai început să vorbeşti în pil-

de? Ce-i cu aiurelile astea? Fă-mă şi pe mine să înţeleg!

— în spatele firmei „Oberfeld" sunt naziştii, Clarr. Noua genera-

ţie de nazişti!

— Şi? Trebuia să ştiu eu chestia asta pe care n-au ştiut-o atâtea

comisii şi supercomisii de la Washington? Nu era treaba lor?

— Aşa o să încercăm şi noi să ne apărăm.

— Să ne apărăm?! împotriva cui, omule?!

— Unii zic că tu ai cunoscut din primul moment nişte chestii de

care nici tipii de la Washington habar n-aveau. Şi mai afirmă că tu,
cu bună ştiinţă, ai pus la dispoziţia bandelor de neonazişti echipa-
ment şi tehnologie de vârf în domeniul telecomunicaţiilor.

— Ce-nseamnă toate tâmpeniile astea?

— Cam aşa se prezintă dosarul...

— Dosarul?! Pentru numele lui Dumnezeu, ce dosar?

— Figurezi pe o listă, Clarr, mie atâta mi s-a spus. Şi nici prea
iubit nu eşti. Ţi-o spun cinstit, în locul tău m-aş descotorosi imediat
şi de afurisitul ăla de Duesenberg!

— Cum? Păi e un automobil de epocă! Nu se mai fabrică de zeci

de ani.

— Aşa o fi, dar vezi tu, e o maşină nemţească.

— Ei, alta acuma! Duesenberg e marcă americană sută la sută,
omule, maşinile astea se făceau în Virginia!

— Mă rog, o fi şi asta, dar numele, Clarr... pricepi? Numele nu

sună bine, nu e, ca să zic aşa, patriotic... Nu ştiu dacă mă înţelegi!

— Nu. Aşa ceva nu înţeleg nici să mă pici cu ceară!

Şi Clarence Olgivie opri bătrânul Duesenberg în faţa domeniului
seniorial, gândindu-se la ce îi va spune soţiei sale...

Printre pasagerii care se pregăteau de îmbarcare pe cursa 7000 a

companiei Lufthansa, spre Stuttgart, se afla un bărbat în vârstă, cu
capul ras şi cu nişte ochelari cu lentile foarte groase. Pe rând, fiecare pa-
sager prezenta paşaportul şi biletul şi aştepta până când funcţionarii de
la ghişee verificau pe calculator datele din fiecare paşaport. Tipul cu
capul ras trecu şi el prin formalitatea asta şi îşi strecură în buzunar fişa
de îmbarcare, rămânând să urmărească mai departe derularea contro-
lului. Pe faţă îi apăru o umbră de îngrijorare în momentul când la unul
din ghişee îi veni rândul unei femei frumoase şi pline de distincţie, cu
părul argintiu platinat, dar după un minut răsuflă uşurat. Toate erau în
regulă şi femeia se depărta de ghişeu. După trei minute, studiau amândoi
copertele de pe un stand de ziare şi reviste, vorbindu-şi abia auzit.

— Bine că s-a terminat, şopti bărbatul în germană. în douăzeci de

minute suntem la bord. Ai grijă să urci printre primii, eu am să apar
mai la urmă.

— Nu crezi că exagerezi cu prudenţa, Rudi? Paşapoartele sunt

perfecte, ai avut dovada.

— Mai bine prudent decât indiferent, draga mea, mai ales când e

vorba de o treabă ca asta. Mâine dimineaţă au să-mi constate lipsa la
prima oră, ba poate chiar acum, dacă i se năzare vreunui coleg de la-
borator să mă caute. Cercetările noastre sunt în stadiul final. Oricând
putem găsi formula optică de realizare a fibrelor optice pentru inter-
ceptarea comunicaţiilor internaţionale prin satelit, indiferent de fre-
cvenţa lor de emitere...

— Ştii bine că nu mă pricep la aşa ceva...

— Ar trebui! E vorba de munca pe care o fac eu, zi şi noapte! Nu^
pot şti când o să vrea cineva să mă verifice.

— Şi ce dacă?

— Iubito, habar n-ai de nimic! Am pus mâna pe soft şi le-am
strecurat un virus în sistem.

— Ach! De ce-o fi trebuind să ne chinuim noi atâta!...

— Ţi-am mai spus-o şi ţi-o repet: Die Bruderschaft!

— Rudi, ştii cât mă plictiseşte pe mine politica!

— Bine, ne vedem la Stuttgart. Să nu uit: ţi-am cumpărat colierul
cu diamante pe care l-ai văzut la Tiffany's.

— Oh, eşti o comoară! Are să turbeze tot Munchenul!

— E vorba de Vaclabruck, draga mea. La Miinchen o să mergem
doar în weekend.

— Oh!... Ce plictiseală...

Arnold Argossy, susţinător la radio şi la televiziune al aripii ultra-
conservatoare a americanilor amatori de isterii colective, îşi înghesui
hălcile mari de carne şi osânză pe scăunelul din dreptul mesei din stu!
dioul de emisie, îşi puse căştile pe urechi şi privi prin geamul gălbui
în spatele căruia se aflau producătorul şi corpul de tehnicieni a căror,
treabă era să răspândească în toată ţara vocea lui piţigăiată, care pe
unii îi călca pe nervi iar pe alţii îi umplea de extaz. Până nu demult
Argossy se bucura de o audienţă uriaşă, sondajele îl arătau ca fiind
de departe numărul unu în topurile săptămânale, apoi furia asta se
mai domolise, dar el rămăsese tot undeva în frunte, niciodată sub
locul cinci. Publicul îi rămăsese în mare parte devotat şi el continua
să spumege pe toate canalele împotriva liberal-comuniştilor, a femei-
lor şovino-fasciste, a pruncucigaşilor, a bestiofililor, a necrofililor şi,

a tot felul de idioţi care trebuiau siliţi să abandoneze credinţele lor

deşarte „în faţa unei majorităţi stabile şi mult prea răbdătoare".
Becul roşu din dreapta lui începu să pâlpâie. Intra în emisiune.

— Salut, America, şi pe voi, adevăraţii fii şi fiice ale unor giganţi

care dintr-un tărâm al sălbaticilor au făurit o naţiune. Şi nu una oa-
recare! Vă vorbeşte A. A. şi în această după-amiază vreau să vă aud pe
toţi! Oamenii cinstiţi şi harnici ai acestei mari ţări al cărei pământ e
astăzi pângărit şi irosit de nişte sicofanţi a căror minte e dominată doar
de sex, care îşi bat joc de orice sentiment religios şi de orice precept mo-
ral, nişte tembeli al căror guvern ne duce ţara de râpă pe banii noştri.
Ascultaţi cu toţii ultimele veşti,- dragi prieteni, fiindcă aveţi ce auzi! S-a
introdus în Congres proiectul unei legi potrivit căreia vom plăti nişte
taxe în plus pentru introducerea obligatorie a educaţiei sexuale în şcoli,
în special în cele urbane şi mai ales din zonele locuite de negri. Nu vă
vine să credeţi? Ei bine, pe banii noştri li se vor pune zilnic la dispoziţie,
gratuit, minimum un milion, da, aţi auzit bine, un mi-li-on de prezerva-
tive cretinilor de şcolari proveniţi din leagănele de copii care se vor putea
împreuna atunci când li se... Hm! Nu mă pot exprima aşa cum gândesc,
emisiunea aceasta face parte dintr-un program menit să întărească celula
familială. Noi vrem să răspândim în rândurile voastre moralitatea cu-
vântului Domnului, nu să devenim codoşii ipochimenilor care-şi doresc
să trăiască sub steaua lui Lucifer, pe care îl slujesc ei! Care să fie oare
soluţia la această nebunie plină de promiscuitate? Un lucru la mintea
oricui, deja vă aud strigând cu toţii răspunsul unic: sterilizarea, dragii
mei! Să le ridicăm acestor jivine puterea de a procrea. Desfrânarea
umană copiază patima neselectivă de care este cuprins orice animal şi
nici o aşa-zisă „educaţie sexuală" nu o poate potoli sau dirija, singura ei
menire fiind o şi mai mare proliferare a desfrâului!... Iar acum ştiţi cu
toţii, aşa cum ştiu şi eu, despre ce vorbim, nu-i aşa? Da? Deja aud corul
vocilor liberale intonând cuvântul rasism! Dar eu vă întreb pe voi, prie-
tenii mei, e oare rasism să inaugurezi programe de care suntem cu toţii
convinşi că vor beneficia chiar cei ce se degradează zilnic datorită pro-
miscuităţii lor? Eu cred că nu. Voi ce credeţi? Ia să auzim, avem deja as-
cultători pe fir... să vedem cine e primul... să-i auzim părerea... Alo!

— Alo, aici e Joe şi te salut, straşnic le-ai mai tras-o, A. A.! strigă

încântat primul vorbitor. Eu n-am nimic cu nimeni şi chiar sunt contra la
chestiile astea rasiste, dar ţi-o zic p-a dreaptă, că dacă am pune în laba
fiecărui negrotei împuţit care trăieşte din furat şi mai încasează şi
lyutorul social... zic, dacă i-am pune în labă un doo'ş'cinci de miare, să
se care în Africa şi să prăsească acolo un trib întreg de cioroi, n-ar sta pe

gânduri şi i-ar înhăţa cât ai zice peşte. Am făcut socoteala că am scăpa

mai ieftin aşa şi nu ne-ar mai zăpăci cu impozitele...

— Noi nu încurajăm emigrarea prin intermediul mitei, Joe, în-

călcăm Constituţia. Dar dacă ai zis-o, ai zis-o şi gata. Următorul
ascultător...

— Alo! Te sun din New York City, A. A., de pe o stradă de lângă

West Side, şi dă-mi voie să-ţi spun că mizeria asta de bucătărie cu-
baneză mi-a împuţit tot apartamentul. Şi când ies afară nici nu ma
pot citi ce scrie pe fírmele magazinelor, jegoşii ăştia afumă tot! Adică
chiar nu suntem noi în stare să-l măturăm pe măscăriciul de Castro şi
să-i trimitem pe nespălaţii ăştia înapoi cu pluta?

— Domnule, noi nu încurajăm nici disputele etnice, dar indiferent

de nefericitul epitet pe care l-aţi agăţat de numele unei anumite naţii
asta nu înseamnă că nu aveţi un argument serios. Scrieţi senatorilor
şi congressmenilor care vă reprezintă şi întrebaţi-i din ce cauze ţara
noastră n-a trimis până acum un comando care să-l înlăture pe dicta-
torul comunist. Să vedem cine urmează... Alo?

— Alo da! Aici e Jimmy şi zic că i-ai trăsnit în moalele capului,

A. A., de nu se mai dezmeticesc ei cu una cu două. Senatori, con
gressmeni, ce-or fi, toţi trebuie să ne asculte, nu?

— Cu siguranţă, Jimmy, mulţumesc. Altcineva... Alo?

— Bună seara, mein Herr, te sun din Miinchen, Germania, unde
acum e seară. Te recepţionăm în cadrul programului „Religia pe glob" şi
mulţumim lui Dumnezeu că ni te aduce pe unde în casele noastre. De
asemenea, îţi mulţumim respectuos pentru tot ce ai făcut pentru noi, şi..

— Cine mă-sa mai e şi tâmpitul ăsta? exclamă furios Argossy în-

chizând butonul microfonului şi holbându-se la cei din spatele gea-
mului gălbui. De ce mi l-aţi dat? '

— Uşurel, A. A., răspunse prin cască producătorul, ăştia-s tipii

de la RWB¹, ne asigură o piaţă a-ntâia. Pătrundem în Europa pe unde
scurte. Şezi binişor şi fii atent la ce zice tipul ăsta, trebuie să mănân-
ce şi el o pâine şi s-ar putea să ne iasă şi nouă ceva gras.

— Şi cum merg lucrurile pe la Miinchen, noul meu prieten? reluă

Argossy, mai liniştit.

— Mult mai bine de când îţi auzim vocea.

— Mă bucur s-o aflu. Acum un an v-am făcut o vizită cu ocazia
târgului berii şi am dat acolo la voi de cei mai buni cârnaţi pe varză

Program religios finanţat de cercuri evanghelice americane.

pe care i-am mâncat vreodată. Mi-au umplut farfuria, ca să nu mai
zic de piureul de cartofi şi de muştar... ah, un deliciu!

— Dumneata eşti un deliciu, Herr Argossy! E limpede că eşti ală-

turi de noua Germanie!

— Ăăăă... De noua... ăăă... Mă tem că nu înţeleg ce vrei să spui...

— Nattirlich, mai bine că nu înţelegi deocamdată. Vom construi
noul Reich şi te vom pune ministru al propagandei. O să fii mult mai
eficient decât a fost pe vremuri Goebbels, ai o putere de convingere
extraordinară! Eu zic, mein Herr, că dacă Germania...

— De unde soarele mă-sii l-aţi mai găsit şi pe nenorocitu-ăsta?

ţipă piţigăiat Arnold Argossy, uitând să închidă microfonul.

— Deconectează microfoanele şi opreşte banda! urlă şi producă-

torul. Christoase Dumnezeule, cam câte stafii de radio ne transmit în
direct?

— Două sute douăsprezece staţii, domnule, veni rece răspunsul

unui tehnician.

— Gata, ne-am fript, gemu producătorul prăbuşindu-se în scaun.

Mai exact, ne-a luat mama dracului!...

THE WASHINGTON POST