Drumul prin trecătoare era anevoios din pricina zăpezii groase
Yüklə 2,69 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- A Sunt
Capitolul 6 Moreau era furios. Se afla în apartamentul soţilor Villier, vorbea de un ceas, dar cei doi îl priveau mai curând amuzaţi. — Viaţa nu-i o scenă, Jean-Pierre. Asta pot s-o creadă oamenii care stau la birou, scriu romane şi piese de teatru - nu zic că neapă- rat proaste - dar în nici un caz nu profesioniştii. Te-ai băgat în gura lupului şi puteai să fii ucis. De murit, se moare în viaţă - paradox verbal, adică o prostie adevărată - nu pe scenă. Ai scăpat, bine, ai avut noroc, ne-ai ajutat mult cu numărul maşinii şi cu informaţia că Jodelle ar fi fost plecat pe Valea Loarei. Dar acum s-a isprăvit. Cel puţin modul în care te joci de-a detectivul... — Mă bucur că ţi-am fost de folos, îl întrerupse Jean-Pierre. Cât despre acel „paradox verbal", eu zic că putem discuta mult. — Discuţii? strigă Moreau. N-am chef şi nici timp de discuţii. Habar n-aveţi ce viespar s-a stârnit. Asupra lui Drew Latham a avut loc o altă tentativă de omor. Despre asta putem discuta! Jean-Pierre şi Giselle îşi pierdură brusc buna dispoziţie. — Cum s-a întâmplat? întrebă Giselle. Moreau se simţi mulţumit. „încep să intre în joc. Au muşcat mo- meala". Dar continuă la fel de furios: — S-a întâmplat aşa: dis-de-dimineaţă, cineva spărgea asfaltul în faţa hotelului în care dormea Drew. Perforatorul făcea un zgomot infer- nal şi l-a trezit din somn. A avut noroc că într-un moment de pauză a auzit ceva la uşă. A pus mâna pe pistol şi s-a ascuns, aşa că rafala care a distrus patul nu l-a atins. A tras şi el iar individul, unul îmbrăcat într-un tricou negru, a murit pe loc. Ei, vă place scena asta de viaţă? Jean-Pierre nu răspunse. îşi încrucişase mâinile şi privea în gol. Giselle, albă ca varul, îl privea ţintă pe Moreau. — Şi? Spune mai departe... — Individul n-avea documente asupra lui. Cum a aflat unde stă-
S.U.A. îşi spun „Blitzkrieger", asasini antrenaţi pentru a ucide în di- verse moduri, selecţionaţi pe baza devotamentului dovedit, a perfor- manţelor fizice şi a unui factor decisiv - dorinţa lor arzătoare, poate chiar necesitatea de a omorî. — Americanii şi englezii ştiu de povestea asta? întrebă Giselle. — Numai la nivel foarte înalt... — Drew e băgat şi el până în gât. Lui de ce nu i-aţi spus? — Avem motivele noastre. Există scurgeri de informaţii. — Atunci de ce ne spui nouă aşa ceva? — Sunteţi francezi şi aveţi notorietate. Dacă aţi vorbi, am şti
— Moreau, simt că nu numai pentru faptul că sunt franţuzoaică îmi spui tu chestiile astea. Şi eu şi Jean-Pierre ştim prea multe - pentru că tu ai vrut să ştim - pentru ca asta să nu însemne ceva... „A muşcat, e deşteaptă, am avut dreptate!" — ...şi pentru că acum ştim atât de multe, poţi să-mi spui şi mie
Moreau respiră adânc: — Cereţi scoaterea de pe afiş a piesei Coriolam, având ca argu-
— Şi cu ai mei cum rămâne? întrebă calm Villier. — Am stat de vorbă cu amândoi, Monsieur Villier. I-am pus la
— Prin urmare trebuie să trag cortina şi să aştept să apară posi- bilii asasini. Adică să fiu pe post de momeală. — V-o repet: niciodată, absolut niciodată n-o să vă lipsească pro- tecţia. Ea va fi prioritară pentru noi. Vrem doar un lucru: să prindem viu un singur Blitzkrieger, atât. Acesta va fi capătul firului. — Până acum n-aţi reuşit? — Ba da. Acum câteva luni am arestat doi, dar s-au otrăvit în ce-
La Washington, Wesley Sorenson, directorul executiv al departa- mentului Operaţiuni Consulare, studia cu atenţie faxurile primite re- cent de la Londra. — Nu pot să cred aşa ceva, zise el. Imposibil.! — Aşa m-am gândit şi eu, îi dădu dreptate şeful de personal, aşe-
— Bine, dar o mulţime din cei de pe listă sîmt personalităţi una şi una, oameni cărora nu le putem reproşa nimic. Şi când mă gândesc că ăştia nu-s toţi, că am dat de-o parte doi senatori, şase membri ai Congre- sului, directorii executivi de la patru mari corporaţii, ca să nu mai zic de o duzină de actori, scriitori, oameni de televiziune... Mă iau fiorii! — Domnule director, asta seamănă cu perioada lui Hoover1 şi MacCarthy2! Vânătoarea de vrăjitoare... Am citit cum erau vânaţi comuniştii prin '50... — Tu ai citit, eu am trăit, Hali! Ştii cum a fost în realitate? Au fost puşi sub acuzare o mie nouă sute şaptezeci de persoane - zic „persoane", dar erau vârfuri din lumea cinematografului, literaturii, politicii - toată lumea tremura, America a trecut printr-o perioadă de-a dreptul nebună. Dar toată tevatura s-a lăsat cu patru, repet, patru condamnări mari şi late; adică, în procente, zero virgulă zero zero doi. Cum? Mister! Dar efectul real a fost incomensurabil. — Şi-acum ce facem? — Păi, să analizăm. Harry Latham e singurul agent excepţional,
Sorenson îşi apropie lista de ochi, de parcă voia să intre acolo. — Hali, ce chestie! Vârsta! Toţi se învârt în jur de cincizeci de
— Nu înţeleg, ridică din umeri şeful personalului. Care-i şmecheria? — Cu ani în urmă, când m-au angajat la CI.A., circulau prin
gândită la disperare de ultimii fanatici ai celui de-al treilea Reich. Operaţiunea „Sonnenkinder" consta în selecţionarea unor copii şi trimiterea lor în secret pe teritoriul Europei şi al celor două Americi, în grija unor familii care aveau să-i educe în aşa fel încât să ocupe, în timp, importante poziţii financiare şi politice. Obiectivul lor final era apariţia celui de-al patrulea Reich! Nici mai mult nici mai puţin! Ei? — Ca plan e fantastic, domnule! — în orice caz, dacă s-a inventat vreodată o asemenea operaţiune
Hali nu suporta să-l vadă pe Sorenson amărât. — Mai lăsaţi-o dracului de listă... E o tâmpenie! — Dacă mi-o aducea altcineva, aşa şi făceam. Dar e vorba de Harry... Programează pentru mâine o întâlnire cu Secretarul de stat şi cu D.C.I., fie la Externe, fie la centrala de la Langley. O să merg oriunde vor ei. Drew Latham stătea în spatele biroului său de la al doilea etaj al ambasadei americane, înghiţind ultimele picături de cafea din cea de-a treia ceaşcă băută până atunci. Se auzi o singură bătaie în uşă şi intră Karin De Vries, vizibil neliniştită. — Drew, tu ai fost, nu-i aşa? — Ce să fiu? făcu el pe miratul. — Turistul atacat de la Meurice. Scrie în toate ziarele. — Dar nu dau nume. Ce te face să crezi că tocmai eu... — Lasă prostiile! Când i-am întrebat pe poliţişti cum se numea turistul, au început s-o scalde. Dacă era cineva obişnuit, ar fi fost mândri să-mi înşiruie o biografie completă. — Şi ce mai scrie în ziare? continua el, privind-o atent. — Că individul, în încercarea de a jefui, a tras trei focuri de armă,
— Să zicem că lucrurile s-au petrecut, în mare, cam aşa. Asta nu mă împiedică să-mi fie foame! Unde vrei să luăm masa? — La braseria aceea de pe Avenue Gabriel, de care vorbeai ieri. Dar nu acum, mai am ceva de făcut. Cam peste o oră, bine? Fac eu rezervările. — Cred că pot să aştept, încuviinţă Latham. Şi dacă te porţi fru- mos, îţi fac o surpriză: mâine, cel târziu poimâine, soseşte Harry. în momentul de faţă e la Londra. — Am dat de naiba! Doi fraţi pe capul meu... zâmbi Karin, dar în ochi i se aprinse o lumină pe care Latham nu i-o cunoştea. — Lasă că te descurci tu, o linişti el, amuzat. Va să zică peste o oră mâncăm, da? Karin, zâmbind, îi făcu semnul victoriei şi ieşi. Sună telefonul. Era ambasadorul Courtland. — Da, domnule, ce s-a întâmplat? — Chiar acum a plecat Kreitz. îmi pare rău că n-ai fost de faţă.
— Ce vreţi să spuneţi? — E vorba de ceva atât de secret încât şi eu a trebuit să obţin
— Dumneavoastră? — Fratele tău a scos la iveală, în urma operaţiunii pe care a des-
— Dacă materialul e adus de Harry, fiţi sigur că e autentic. Harry nu putea fi intoxicat. — Uşor de zis! Numai că Heirich Kreitz respinge din start patru nume aflate pe lista cu personalităţi de la Bonn, trei bărbaţi şi o femeie, oftă Courtland. — Pe ce criterii? — Sunt evrei! Şi-au pierdut cu toţii rude în lagărele de concen-
— Şi de unde ştie el că chestiile astea? — Sunt cu toţii sexagenari, dar i-a avut elevi în tinereţe, când
— Hm! E posibil să fi fost tras pe sfoară. Pare un om uşor de înşelat. — Aici te contrazic, Drew. Chiar dacă pare cu capul în nori, are o experienţă bogată şi asta îl ajută să fie deosebit de perspicace. Dar nu asta ar fi marea problemă... — Ce mai e? — Mi s-a spus că şi pe lista Washingtonului figurează nişte nu-
— Aşa a fost şi cu Lindbergh1, o mare glorie a Americii care era de partea lui Gôring. — Situaţiile sunt diferite... — Aşa e. N-am încercat decât să prezint un punct de vedere. — înţeleg. Iar dacă Harry are dreptate, aruncăm în aer America. — Domnule ambasador, el n-a făcut altceva decât să ne pună pe
— înţeleg. De unde vrei să începi? — Există o pistă, dar vreau să văd lista lui Harry în timp ce
— Tipii de la Deuxième încă n-au fost autorizaţi să se ocupe de colaboraţioniştii francezi. — Poftim? — Aşa cum ai auzit. Te întreb din nou, de unde vrei să începi? — Plecând de la numele individului care a închiriat maşina iden- tificată la nord de Pont Neuf de către Villier. — Moreau ţi-a dat numele? — Da. Maşina de pe aie Montaigne de care s-a izbit Bressard s-a
— Nu. Cu Moreau nu. — De ce? — Figurează pe lista pe care ne-a dat-o Harry. Capitolul 7 Stupefiat, Drew ieşi din birou, coborî scara circulară ce ducea spre marele hol de la parterul ambasadei şi ieşi pe uşa din bronz care dădea în Avenue Gabriel. O luă la dreapta şi se îndreptă spre braseria unde urma să ia prânzul cu Karin. Şi nu era numai stupefiat, ci de-a dreptul furios! Courtland refuzase să discute cu el, respingând toate ' Charles Lindbergh (1902-1974) — primuml aviator care a traversat fără escală Oceanul Atlantic, zburând în 1927 între aeroporturile Roosevelt Field şi Le Bourget la bordul avionului său Spirit of Saint Louis. protestele lui. „Asta-i tot. Fă-i jocul lui Moreau. Mă suni mâine." Şi închisese telefonul, lăsându-l fără grai. Moreau neonazist? Drew nu era un naiv şi înţelegea perfect realitatea existenţei „cârtiţelor" şi a agenţilor dubli, dar i se părea nefiresc să aşezi în categoria asta pe un om cu un dosar atât de curat cum avea Moreau. Ca să ajungi să conduci un departament atât de specializat cum era Deu- xième Bureau, trebuia să treci printr-o mulţime de verificări şi Moreau făcuse faţă cu succes. Latham îşi spunea că un specialist ca Wesley Sorensen nu putea să se înşele când îl considera pe Moreau strălucit. — Monsieur! strigă la el cineva dintr-o maşină care mergea încet, echipa de protecţie de la Deuxième Bureau, care se ţinea după el. Urcaţi, Monsieur! — Merg pe jos, le strigă Drew, evitând pietonii în timp ce se apro- pia de bordură. Ca ieri, adăugă el în franceza lui greoaie. — Nu mi-a plăcut ieri, aşa că urcaţi! îl somă şoferul, încruntat. Maşina frână încet şi Latham se urcă în dreapta şoferului. — Iar exagerezi, René... sau Marc? Vă cam încurc. — EiiASunt François, Monsieur, şi nu mă deranjează că ne
Gloanţele şuierară asurzindu-i urechile. Rafala atinse blindajul exterior al geamurilor laterale şi parbrizul în timp ce o maşină neagră acceleră, depăşindu-i în scrâşnet de cauciucuri. — Dumnezeule! strigă Latham scoţând capul de sub bordul ma- şinii. I-ai văzut apropiindu-se, nu-i aşa? — Am luat în calcul şi posibilitatea asta, Monsieur, răspunse şoferul. Omul respira greu. Oprise motorul. Parbrizul spart îi bloca vizi- bilitatea. — Am apucat să văd o maşină care se depărta de bordură exact în momentul când ieşeaţi din ambasadă. Nu se renunţă uşor la un loc de parcare pe Avenue Gabriel şi am băgat de seamă nervozitatea pasagerilor când le-am tăiat calea şi v-am strigat. Curioşii începuseră să se adune în jurul maşinii lor. — Acum ce facem? Fugim? încercă să glumească Drew. — Poliţia trebuie să apară, deja i-o fi anunţat cineva... — Nu pot să vorbesc cu ei! — Înţeleg. Unde mergeaţi? — La braseria de la parterul următorului bloc. Peste dram. — O ştiu. Daţi-i bătaie. Rămâneţi acolo până venim noi să vă căutăm. Poate la telefon. — Pe ce nume? — Sunteţi american. Jones sună bine. Preveniţi-l pe şeful de sală
Drew deschise portiera, o închise rapid şi în câteva secunde reuşi să se piardă în mulţime, îndreptându-se către braseria în care urma s-o întâlnească pe Karin. Braseria era pe jumătate goală. — O masă rezervată pe numele De Vries, se adresă el în englezeş-
— Da, sigur că da, domnule... — Mă numesc Jones. Şi s-ar putea să primesc un telefon. — Da, domnule. Vă aduc telefonul la masă. — De fapt ia spune, zise Latham, ai putea să-mi aduci telefonul
— Desigur. Local sau internaţional, Monsieur? — Internaţional, răspunse Drew îngândurat, dându-i cartela. — Nu e nevoie. Costul conversaţiei va fi inclus în nota de plată. Vreţi să comandaţi ceva de băut? O sticlă cu vin? — Un whisky. Scoţian dacă se poate. Şeful de sală se făcu nevăzut, întorcându-se peste câteva clipe cu
Devenise ţinta numărul unu pentru că le descoperise intenţiile. Se hotărî să ignore instrucţiunile primite recent şi să folosească la ma- ximum protecţia pe care i-o putea oferi Deuxicme Bureait. Şi totuşi, cum rămânea cu Moreau? Era oare posibil? Solicitân- du-i tocmai lui Moreau asigurarea unei protecţii sporite, nu cumva îşi semna cu mâna lui condamnarea la moarte? în ciuda instinctelor sale şi indiferent de convingerile pe care le avea în legătură cu fratele său mai vârstnic, să fi fost lista lui Harry chiar perfectă? Asta ar fi fost într-adevăr o nebunie! Sau te pomeneşti că nu? Şeful de sală apăru lângă masa lui, aducându-i un telefon por- tabil. La Washington era abia şapte dimineaţa, dar Drew Latham simţea imperios nevoia unei lămuriri care trebuia să vină neapărat din partea directorului executiv al Operaţiunilor Consulare, înainte ca acesta să apuce să-şi înceapă ziua de lucru. — Apăsaţi pe butonul pe care scrie Pariez* şi apoi formaţi nu- mărul, Monsienr, îi spuse şeful de sală. Dacă va trebui să mai daţi
îi lăsă telefonul şi se îndepărtă. Latham apăsă pe Pariez şi formă numărul lui Sorenson. — Da?
— Sunt Drevv, te sun de la Paris... — Mi-am dat seama. Harry a apărut? Poţi vorbi, scramblerul funcţionează. Ce e cu Harry? — Soseşte mâine. — Ah, fir-ar să fie! înseamnă că nu ştii nimic! — Ba ştiu! Urmă o tăcere lungă. Sorenson părea că nu mai respiră. Apoi
— Cine ţi-a spus, Drew? — Courtland în persoană. — Ambasadorul? Incredibil! Nu era băgat în chestia.asta! — Vrei nu vrei, trebuia inclus. Ambasadorul Germaniei a rupt
— Ce naiba se întâmplă? strigă în aparat Sorenson. Treaba asta trebuia închisă cu şapte lacăte, până se conturau nişte decizii! — Poftim, cineva a luat-o pe scurtătură, replică sarcastic Drew. A devansat startul. — îţi dai seama ce spui acum? — Perfect. — Drew, deşartă sacul! Acum! La zece trebuie să mă întâlnesc cu secretarul de stat şi cu D.CI.... — Ai grijă ce le spui, îl avertiză Latham. — Ce să-nţeleg de aici? Clasificarea AA-Zero de la C.I.A. a fost
— Aiurea! îi bubui în urechi vocea lui Sorenson. De unde ştii? — De la o femeie pe care o cheamă De Vries. Soţul ei a fost cu-
rierul lui Harry în Berlinul de est. A fost lichidat de STASI. Ea lu- crează în prezent la ambasada americană din Paris şi afirmă că are de plătit nişte poliţe. O cred. — Eşti sigur că nu minte? — Am zis că eu o cred. — Moreau ce zice? — Moreau? — Da, Moreau, ce te miri aşa? Moreau, de la Deuxieme. — Credeam că eşti în posesia listei lui Harry.
— Păi... Moreau e pe listă. Mi s-a cerut să nu-i spun nimic. Drew simţi că Sorenson tresare brusc, rămânând fără grai. Se lăsă o linişte apăsătoare. într-un târziu, Sorenson vorbi pe un ton coborât, de rău augur: — Cine ţi-a spus aşa ceva? Courtland? — Da. Sugerându-mi o filieră care duce până sus... Ia stai puţin,
— Am una pusă la dispoziţie de alţii. — înseamnă că ai dat şi de numele lui Moreau pe listă. Să nu
— Nu. Lipsea. — Cum? — Mi s-a dat de înţeles că din motive de securitate maxima anu- mite nume au fost omise. — Vrei să zici că s-a făcut o selecţie până şi faţă de tine?! — Eu ţi-am citat exact. — Absurd! — Da. Ştiu asta. — Te poţi gândi la vreun motiv anume... oricare ar fi el? — M-am străduit, crede-mă... La noi se ştie că Moreau şi cu mine
— Da. Operaţiunea din Istanbul... — Asta a fost ultima. Dar au mai fost şi altele, mai înainte. — Un motiv plauzibil ca să fie scos de pe lista ta! — Posibil, replică directorul Operaţiunilor Consulare. Mi-a salvat
— Toţi încercăm să facem acelaşi lucru dacă ne stă în putinţă. în nişte limite şi în funcţie^de situaţie, evident. — Corect. — Trebuie să iau legătura cu Moreau chiar azi după-amiază. Au dat de un fir în legătură cu maşina identificată de actorul nostru în timp ce se juca de-a agentul secret. — Nu-i simplu deloc... — Deci unde ne găsim în prezent? Dacă femeia de care mi-ai
Sorenson vorbea din ce în ce mai repede, surescitat. — Trebuie să-i telefonez neapărat lui Harry la Londra, îl între-
— Nu poate fi contactat. — Poate de alţii nu, dar de mine da. — Drew, dacă izbuteşti să-l găseşti, atunci să mă suni şi pe mine, pentru numele lui Dumnezeu! Dacă nu, te ţii de ordinele ambasado- rului. Cooperezi cu Moreau, dar numai atât. Drew apăsă pe tasta pe care scria Finis, apoi pe cea cu Pariez şi formă alt număr. Centralista de la hotelul Gloucester din Londra îl anunţă că domnul Wendell Moss lipsea din cameră. Latham îi lăsă un mesaj foarte scurt: „ Sună-mă urgent la Paris. " Chiar atunci apăru şi Karin, alergând într-un suflet printre mese. — Slavă Domnului! îngăimă ea, mai mult şoptit, printre gâfâituri.
Karin tăcu brusc, văzându-l cum privea în gol. Se încruntă şi îşi rotunji întrebătoare buzele ca şi cum ar fi pronunţat cuvântul „tu". Drew dădu afirmativ din cap şi ea şopti, apucându-l de mână: — Trebuie s-o ştergi din Paris, chiar din Franţa! Întoarce-te cât mai repede la Washington! — Pot să joc rolul de ţintă şi aici, chiar mai bine decât acolo. — Dar au încercat să te ucidă de trei ori în numai două zile! — Mai exact, în treizeci şi cinci de ore. Stau cu ochii pe ceas. — Nu poţi să mai rămâi aici! — Fii convinsă că pot! Aştept un telefon de la Harry şi trebuie să-l văd. Neapărat! — Pentru asta ai telefonul pe masă? — Ca să pot lua legătura cu el şi cu încă cineva, în care am multă
Sosi chelnerul şi Karin comandă un pahar de Chardonnay. Chel- nerul se pregătea să dispară şi Latham ridică de pe masă telefonul,
— încă nu, interveni Karin. Chelnerul ridică nedumerit din umeri şi se retrase. — Unde trebuie să-ţi telefoneze Harry? — La birou sau la hotelul Meurice. — Presupun că nu eşti aşa nebun încât să treci pe acolo. — Aş vrea să nu fiu, recunoscu Latham cu jumătate de gură. Am
— Ce a zis şeful tău despre atentatul de pe Avenue Gabriel? — Nimic, nici nu i-am spus. Are de rezolvat o problemă mai
— Ce mai e? Secret mare, Karin. Mare de tot. Femeile n-au voie, încercă el
Karin De Vries se lăsă pe spătarul banchetei şi duse la buze par' harul cu vin. — Tot n-ai încredere în mine? îl întrebă ea pe un ton blând. — E vorba de un adevărat război! şopti încet şi rar Latham, cu;
— în acest război mi-am pierdut soţul! izbucni ea aplecându-se\ peste masă. De ce nu mă crezi? — La ce ţi-ar folosi? — Simplu, Drevv. Am fost martora distrugerii unui bărbat minu-
Stăpânită de o emoţie puternică, De Vries îi şopti cu un glas pierdut: — L-au torturat şi l-au ucis pentru că el aflase adevărul! Aflase adevărul... Drew o privi atent pe femeia aflată de cealaltă; parte a mesei, aducându-şi aminte cât de surescitat fusese el când; aflase adevărul în legătură cu tatăl lui Villier, bătrânul Jodelle. Iar după aceea cât fusese de îngrozit pentru că adevărul era atât de crud.' Amândoi depăşiseră faza în care şi-ar fi dorit să se mintă singuri. ■ — OK, OK, vorbi Latham mângâindu-i cu mâna stângă pumnii încleştaţi. O să-ţi spun tot ce pot, dar fără să-ţi dau şi nume. Poate mai târziu... — Accept. Asta face parte din meserie, nu? Toţi ştim ce efecte are scopolamina şi ne temem de ele. — Da, rosti Drew, aruncându-şi rapid privirile prin braserie dar fără să scoată la iveală mâna dreaptă. Cheia enigmei o constituie tatăl lui Villier, vorbesc de tatăl lui natural... — Actorul? Te referi cumva la articolele de prin ziare... la bătrâ- nul care şi-a luat viaţa în incinta teatrului? — Îţi dau mai târziu şi alte amănunte. Bătrânul era într-adevăr ta- tăl lui Villier, a luptat pe vremuri în Rezistenţă, până când l-au des- coperit nemţii şi l-au ajutat să-şi piardă minţile. — In ediţiile de prânz ale ziarelor am dat de un anunţ mai aparte, exclamă De Vries descleştându-şi pumnii. Villier scoate piesa Corio- lan de pe afiş. — Un gest stupid, îi scăpă lui Latham. S-a spus şi de ce? — Ceva legat de moartea bătrânului, un gest care l-a tulburat
— Şi nu numai stupid, mormăi Latham, dar de-a dreptul inconştient! Face din el o ţintă ideală, aşa cum de altfel sunt şi eu în clipa de faţă. — Nu te înţeleg. — Nici n-ai avea cum. în mod bizar, totul e legat de fratele meu
— De Harry? De ce tocmai de Harry? — Evidenţele noastre despre Jodelle au dispărut din arhivele
— Dumnezeule! Tot aşa cum s-a pătruns şi în calculatoarele AA zero? îl întrerupse Karin. — Teoretic aveau acelaşi grad de protecţie. în dosarele respective apăreau menţiuni despre un general francez care nu numai că a fost racolat de nazişti, dar pe parcurs a devenit unul din ei. — Crezi că mai contează azi unul ca el? — Poate că da, poate că nu... Ce contează cu adevărat e ce a reu-
De Vries se lipi din nou de spătarul banchetei, eliberându-şi mâna şi privindu-l cu ochi mari. — Ce legătură au astfel de lucruri cu Harry? — Fratele meu a adus o listă plină cu tot felul de nume, nu ştiu exact câte, dar multe... Nume de simpatizanţi neonazişti din Franţa, Anglia şi America. Presupun că e o adevărată bombă, e vorba de oameni pe care niciodată nu i-ar bănui nimeni de aşa ceva. — Ştii cumva cum şi-a procurat Harry lista asta? — Nu, n-am nici cea mai vagă idee. Trebuie neapărat să-l văd, să
— Merele?! — E vorba de o şmecherie practicată de vânzătorii de mere. Dea-
— E vorba de Moreau? Claude Moreau de la Deuxième Bureau, sau poate mă înşel eu? — Cum ţi-a venit o asemenea idee? — Departamentul de documentare primeşte în permanenţă lista
— Poţi să fii sigură că n-am de gând să confirm. — Nici nu trebuie s-o faci. Mi se pare de-a dreptul ridicol să asoci-
— Acelaşi lucru mi s-a spus şi de la Washington, cu nici zece minute în urmă. Şi totuşi lista ne-a fost adusă de Harry. Crezi că e intoxicat? — Iar îmi vine în minte cuvântul „ridicol". — Sau poate l-au convins să treacă de partea lor? — Asta niciodată! — înseamnă că ajungem la aceeaşi întrebare pe care mi-a pus-o
— Trebuie să existe o explicaţie logică. — Ei, uite de ce trebuie să discut cu Harry... Ia stai puţin! Văd că
— Ştiu că poliţia secretă din Germania de Est se temea foarte mult de el. Şi neonaziştii la fel. Izbutise să identifice conexiunile din- tre STASI şi neonazişti. Freddie l-a întâlnit o singură dată, la Mün- chen, şi afirma că e un tip genial. — Să recapitulăm: unde ne găsim noi de fapt acum? — Voi, americanii, aveţi o expresie foarte sugestivă: „ între două
— Astea sunt singurele numere de telefon pe care le cunoaşte, protestă Drew. — îţi cer din nou să ai încredere în mine. Aici am nişte prieteni buni, îi cunosc din perioada când eram la Amsterdam, poţi avea în ei toată încrederea. Dacă vrei, îi dau colonelului numele lor. — De ce?
— Pentru că ei te pot ascunde într-un loc sigur, în afara oraşului, la mai puţin de un sfert de oră de mers cu maşina. Iar eu pot să ajung la Moreau şi să-i spun cea mai bună explicaţie posibilă: adevărul, Drew. — înseamnă că îl cunoşti personal pe Moreau? — Personal nu, dar când mă pregăteam să mă transfer la Paris
— Te cred. Şi atunci care poate fi adevărul? Faptul că-l suspec- tăm şi pe el? — O altă categorie de adevăr. S-au înregistrat până acum trei tenta- tive de asasinat împotriva ta şi e normal să fii îngrijorat. Moreau va ac- cepta situaţia ca atare, va fi nevoit... Se mai pune şi problema contactării obligatorii a fratelui tău care urmează să aterizeze aici în curând, de la Londra... doar că nu ştim când. Mai e şi faptul că nu-ţi poţi permite să-i rişti viaţa întâlnindu-vă undeva unde nu beneficiaţi de o protecţie adecvată. O să te dai la fund câteva zile şi o să-l contactezi când te hotărăşti să ieşi din nou la suprafaţă. Bineînţeles că nu ştiu unde te afli. — Ar merge, dar cum îi explic faptul că tocmai tu ai să fii legătura? — Witkowski are să-i confirme că soţul meu a lucrat pentru fra-
Între timp localul se umpluse şi Drew privea nervos în toate părţile. — Atunci au să apară două puncte slabe, zise el. în primul rând
— Un veteran ca Stanley Witkowski ştie regulile jocului mai bine decât noi toţi. Dar în ziua de azi Witkowski nu se mai găseşte în situaţia de a iniţiapersonal nişte lucruri, ci trebuie să se limiteze doar la a le confirma. înţelegi raţionamentul meu? Al patrulea Reich — Da, dar nu-mi place. Eu îi respect pe oamenii care tac şi fac şi sunt în spatele multor nume strălucite care intră în lumina reflectoa- relor. Sunt învăţat cu respectarea unei ierarhii rigide şi-mi vine greu să urmăresc nişte verigi... Şi sincer să fiu, nici nu sunt convins că aş vrea s-o fac. De vină trebuie să fie tocmai ce-ţi spuneam mai înainte: cei care tac şi fac ştiu mai multe decât mine... iar acum, din păcate, nu mă mai pot încrede tocmai în ei! — Dă-mi, te rog, telefonul. — E fixat pe convorbiri internaţionale. Dar dacă apeşi pe tasta F
De Vries formă numărul pe care-l ştia pe de rost, aşteptă câteva clipe şi începu să vorbească. — Sunt arondismentul şase, vă rog să verificaţi ceva, zise ea mai întâi, apoi acoperi microfonul şi se uită la Drew. Nimic deosebit, vreau doar să verifice dacă suntem cumva urmăriţi. Karin se uită în jos şi o secundă rămase încremenită. Apoi ţâşni în picioare şi strigă: — Afară! Ieşiţi toţi afară, imediat! îl prinse de braţ pe Drew şi-l smulse din separeu, strigând în con-
— Afară toată lumea! ţipă ea în franceză. Fugiţi afară! Atac terorist! Se declanşa imediat un val de isterie colectivă, vitrinele fură fă-
— Cum de-ai ştiut? strigă la ea Drew, vârându-şi pistolul sub curea? — Lasă, nu-i timp de pierdut. Hai!
Yüklə 2,69 Mb. Dostları ilə paylaş:
|