Puterea judiciară a limbii – abordarea semiotică a pledoariei ana Gutu, ulim rezumat

PUTEREA JUDICIARĂ A LIMBII – ABORDAREA SEMIOTICĂ A PLEDOARIEI

Ana Gutu, ULIM

Rezumat :. Prezentul articol este consacrat discursului judiciar, şi anume, pledoariei, care este analizată din punctul de vedere al metodei semiotice şi cel al geometriei gândirii. Autorul studiază atât structura discursului judiciar, cât şi conţinutul lexico-stilistic şi filosofic al acestuia. In funcţie de evoluţia gândirii judiciare prin exemplul Franţei. Corpusul este constituit din 43 de discursuri judiciare, pledoarii de avocaţi, discursuri acuzatoare şi scrieri literare cu statut de pledoarii. Concluzia principală la care ajunge autoarea este că limba exercită o putere judiciară în societate, iar impactul acestei puteri este de triplă natură : individuală, istorică-naţională şi universală. Concluziile pragmatice servesc drept bază pentru elaborarea unui instrument informatizat de natură ludică în serviciul predării-învăţării retoricii judiciare.

Cuvinte cheie: pledoarie, gândire judiciară, avocat, semiotică, limbă, elocinţă, figuri de stil, filosofeme, termeni, izotopii.

În unul din articolele mele pe subiecte sociolingvistice am stabilit existenţa a patru puteri pe care o limbă le poate exercita într-o societate: puterea politică, puterea economică, puterea socială şi puterea culturală. Nu am lăsat loc pentru puterea judiciară pe care o limbă o poate exercita în societate, fapt deloc întâmplător, deoarece jurisprudenţa acoperă în egală măsură segmentul politic (texte de legi). segmentul cultural (educaţie/formare) sau social (profesionalizare) (Guţu, 2011).

Totuşi, definită dintr-un unghi instrumentalizat (mijloc excluziv de comunicare în cadrul proceselor judiciare oricare ar fi manifestarea de formă – scrisă sau orală), limba constituie corpusul prin excelenţă a unui proces judiciar: începând cu discursul acuzatorului, trecând prin pledoaria avocatului şi intervenţiile martorilor.
Ceea ce vom încerca să elucidăm în articolul nostru este posibilitatea de a aborda discursul judiciar (pledoaria de avocat şi discursul acuzator) din perspectivă semiotică. În acest scop noi vom structura puterea judiciară, vom descrie natura şi particularităţile elementelor constitutive ale acestei puteri, vom propune structura semiotică a pledoariei în calitate de entitate discursivă pluricod; vom studia detaliat fenomenologia procesului judiciar în evoluţie în baza exemplului Franţei (corpusul de pledoarii), propunând şi modele semiotice bazate pe analize lexicale-semantice-stilistice-retorice. Ne vom pronunţa de asemenea a propos de impactul istoriei judicioare asupra destinul unei ţări.
Fundamentele filosofice ale unei societăţi sunt eminamente importante pentru constituirea unei naţiuni, pentru înflorirea culturii, artelor frumoase, sistemului educativ al unei ţări (Guţu, 2011). Sistemele filosofice au generat dezvoltarea ştiinţelor, fie a celor exacte sau umaniste, care, la rândul lor, au contribuit la organizarea socio-economică a societăţilor. Limba a fost unicul vehicul cu ajutorul căruia doctrinele ştiinţifice au văzut lumina zilei, au fost experimentate, au triumfat ori s-au prăbuşit, ducând spre glorie concepătorii săi.
Din toate domeniile socio-economice jurisprufenţa pare să fi exercitat un rol determinant în avansarea ţărilor spre democraţiile moderne.Or, istoria unei ţări este fără doar şi poate şi istoria gândirii juridice. Franţa şi-a adjudecat pe bună dreptate paternalitatea teoriei separării puterilor în stat graţie spiritului strălucit al lui Montesquieu, o figură emblematică pe firmamentul doctrinar juridic:
« Nu există libertate dacă puterea de a judeca nu esteseparată de puterea legislativă şi de cea executorie. Dacă ea ar fi fost alipită la puterea legislativă, puterea asupra vieţii şi libertăţii cetăţenilor ar fi arbitrară. Dacă ea ar fi alipită puterii executorii, judecătorul ar putea avea forţa unui opresor”. (traducerea noastră)./”Il n’y a point de liberté si la puissance de juger n’est pas séparée de la puissance législative et de l’exécutrice. Si elle était jointe à la puissance législative, le pouvoir sur la vie et la liberté des citoyens serait arbitraire. Si elle était jointe à la puissance exécutrice, le juge pourrait avoir la force d’un oppresseur. » (Montesquieu, De l’esprit des lois, cité d’après Huisman et Verges, 2010, p.172).

Postulând că «Legea este, în general, raţiunea umană”/” La loi est, en général, la raison humaine » (Montesquieu, De l’esprit des lois, cité d’après Huisman et Verges, 2010, p.171), Montesquieu i-a conferit limbii, purtătoare de cuvânt a raţiunii, puterea incontestabilă de a ţese sisteme complexe ale jurisprudenţei în toate manifestările sale: legi, procesejudiciare, contracte, testamente etc. Mult mai înaintea lui Montesquieu Aristotel a fost acel care a definit limba/vorbirea în calitate de fenomen specific exclusiv oamenilor, utilizat de aceştia în scopuri sociale foarte precise:

« Omul este un animal politic, mult mai mult decât oricare albină sau oricare animal gregar. Căci, noi o spunem deseori, natura nu face nimic întâmplător. Singurul dotat cu vorbire printre animale este omul.…vorbirea există pentru a manifesta utilul şi dăunătorul, justul şi injustul.”/„L’homme est un animal politique, bien plus que n’importe quelle abeille ou n’importe quel animal grégaire. Car, nous le disons souvent, la nature ne fait rien en vain. Et seul parmi les animaux l’homme est doué de parole …la parole existe en vue de manifester l’utile etle nuisible, le juste et l’injuste… ». (Aristote, Politique, cité d’après Huisman et Verges, 2010, p.37).

Examinând istoria marilor procese ale Franţei din sec.XV până în secolul XX (Corato, 2011), noi vom formula o primă constatare, din punctul nostru devedere puterea judiciară a limbii poate fi definită ca fiind utilizarea abilă a limbii în scopul de a acuza sau achita un prezumat vinovat, care, pe lângă faptul de a fi cetăţean, este de asemenea un principe (adică, monarh, ministru, personalitate publică eminentă etc), a cărui conflict ajuns în faţa tribunalelor stigmatizează societatea, bulversând-o şi contribuind la schimbarea sau evoluţia mentalităţilor sociale. Această definiţie axiomatică ne va servi drept punct de start pentru reflecţiile noastre, şi nu e deloc întâmplător faptul că am ales exemplul Franţei, o ţară europeană, o veche democraţie, zidită din punct de vedere istoric de o manieră evolutivă, dar şi revoluţionară. Franţa este ţara care a cunoscut o adevărată paradă a spiritelor intelectuale cele mai prolifice, dar şi excecrabila gilotină, finalmente toate aducându-şi contribuţia la construcţia republicii moderne, încadrată în stabilitate economică, socială şi politică.

Graful care urmează reprezintă, în viziunea noastră, structura puterii judiciare a limbii. Posibilităţile oferite de tehnologiile informaţionale ne permit să ne imaginăm această structură mai degrabă sub formă de straturi care se suprapun, ale căror diametre nu diferă, chiar dacă desenul ne oferă dinpunct de vedere grafic/optic o altă perspectivă:

Graful 1. Structura puterii judiciare a limbii.
Astfel, puterea judiciară a limbii este constituită din tratate şi texte de legi, discursuri acuzaoare (publice), pledoariile avocaţilor, scrieri literare cu statut de pledoarii. Această structură ne-a fost sugerată de sursele care sunt astăzi disponibile pentru cei ce sunt interesaţi de subiect. Deisgur, modernitatea oferă alte posibilităţi de documentare, dar ţinând cont de incursiunea istorică a demersului nostru tematic, e de datoria noastră să menţionăm că istoria gândirii juridice este cunatifiabilă, în primul rând, graţie documentelor scrise. Scrierile cele mai perene sunt, desigur, tratatele şi textele de legi. Totuşi, partea majoră a tot ceea ce poate fi înglobat în fenomenul judiciar pe parcursul istoriei este evanescent, deoarece discursurile acuzatorilor publici şi pledoariile avocaţilor au fost rareorti documentate, cu excepţia unor procese judiciare de rezonanţă, care au supravieţuit graţie scrierilor literare ale epocii. Această istorie a dosarelor judiciare este de asemenea istoria cuvintelor pronunţate pentru a convinge, istoria emoţiilor şi elocinţei, istoria angajamentelor politice şi sociale. Evanescenţa oralităţii discursului judiciar ne face să ne gâţndim la o posibilă căutare a cuvintelor şi discursurilor pierdute în timp. Trebuie să remarcăm faptul că orice tribunal reprezintă un loc unde oamenii se exprimă. Acuzatorii, avocaţii, martorii, inculpaţii care se apără ei înşişi – toţi sunt reuniţi sub acelaşi acoperiş, şi deseori tribunalul seamănă cu o scenă de teatru, unde un spectacol fabulos este jucat pentru un public al epocii, sau, mai mult decât atât, pentru timpurile viitoare.
Să qruncăm deci o privire asupra interferențelor textelor produse de diferite personaje implicate direct în procesele judiciare, prin ținerea discursurilor, dar și personaje implicate în procesele judciare din exterior, prin luarea de atitudini, de obicei acestea fiind personalități ale vieții publice, cunoscute în societate.

Graful 2. Interferențe lexico-semantco-stilistico-retorice ale discursurilor judiciare.
Din toate aceste entități discursive, fără îndoială, discursurile acuzatorilor par să ne intereseze mai puțin, deoarece ele reprezintă scrieri birocratice, impregnate de termeni juridici ale epocii, fără a mai spune că deseori discursurile acuzatorilor publici se dovedeau a fi non-fondate.
Anume discursul apărării este cel mai important, deoarece discursul apărării trebuie să influențeze sentința finală, pronunțată de judecători. Istoria reglementărilor apărării nu este scurtă deloc, chiar dacă umanitatea a avut nevoie de ceva timp pentru a ajunge la instituția avocatului. În Franța profesia de avocat a fost instituționalizată pe timpul regelui Filip ce Frumos (sec.XIV), dar sistemul de proceduri a fost pus la punct abia în sec.XVII (Corato, 2011, p.6). Până atunci era obișnuința de a oferi persoanei condamnate să se apere ea-însăși, sau, după condamnarea inculpatului, cineva putea interveni pe lângă suveran cu scopul de a implora grațierea condamnatului. Aceste scrieri reprezintă adevărate pledoarii în sensul modern al termenului. Pe lângă aceasta scrisorile-pledoarii, scriitorii, intervenind pentru a clarifica un conflict ajuns în tribunal, au generat adevărate opere pe marginea proceselor faimoase.
Propunem să examinăm discursul judiciar în calitate de macrosemn, pentru a ne situa într-o perspectivă semiotică; Vom adopta abordarea tridimensională a semioticii lui Peirce, bazată pe caracterul infinit al semiozei, pe exclusivitatea semnului (totul este semn în jurul nostru), pe rolul determinant al interpretantului în semioză.

« Le processus sémiotique est donc toujours une relation à trois termes : un signe est une chose reliée sous un certain aspect à un second signe, son objet,de telle manière qu’il mette en relationune troisième chose, son interprétant, avec ce même objet, et ainsi de suite ad infinitum. /Procesul semiotic, deci, e întotdeauna o relație cu trei termeni: un semn est un lucru legat de o anumită manieră de un alt semn, obiectul său, care îl relaționează cu al treilea lucru, interpretantul, prin același obiect, și tot așa până la infinit.» (Tiercelin, 2002, p.38).

Scopul suprem al unei pledoarii este de a convinge. Toate părțile componente ale pledoariei sunt axate pe persuasiune. Pledoaria este un macrosemn pluricod, mai ales din perspectiva diacronică a corpusului pe care ni l-am propus să examinăm. În acest sens ne sprijinim pe definiția propusă de Jean-Marie Klinkenberg :

« Nous entendons par un discours pluricode toute famille d’énoncés considérée comme sociologiquement homogène par une culture donnée, mais dans laquelle la description peut isoler plusieurs sous-énoncés relevant chacun d’un code différent./ Înțelegem prin discurs pluricod orice grup de enunțuri considerate omogene din punct de vedere sociologic grație unei anumite culturi, dar în care descrierea poate discerne mai multe sub-enunțuri relevând fiecare un cod diferit». (Klinkenberg, 1998, p.232).

Multitudinea codurilor de comunicare pentru a înțelege/interpreta pledoaria este evidentă, deoarece avem nevoie să cunoaștem în prorunzime: codul contextului istoric al dosarului, detaliile despre personalitatea avocatului sau acuzatorului, codul semantic al semnificațiilor termenilor juridici, utilizați de oratori, codul cultural vizând detaliile referitor la personajele, ale căror nume figurează în discursuri, și lista mai poate fi completată.

«Les codes varient dans l’espace et dans la société. Mais leur variation est aussi temporelle : les codes évoluent./Codurile variază în spațiu și în societate. Dar variabilitatea lor e de asemenea temporală: codurile evoluționează. » (Klinkenberg, 1998, p.290).

Ținând cont de aceste precizări, noi considerăm că structura dinamică a unei pledoarii poate fi reprezentată în forma grafului de mai jos:

Graful 3. Structura semiotică a pledoariei.
« Punctul de vedere semiotic refuzăatât a confunda simbolicul cu imaginarul, cât și cu realul » (Iordace, 2003. p.45).
Această structură triadică ne-a fost inspirată prin însăși esența pledoariei. Orice pledoarie este concepută pentru a convinge, și, în funcție de tipul discursului – acuzator sau apărător, oratorul trebuie să convingă judecătorii sau alte instanțe că verba lor sunt veritabele, sunt cele mai corecte. Pledoariile pe care le-am analizat se pliază perfect structurii triadice susmenționate – realul, imaginarul și simbolicul. Realul cuprinde în mod evident expunerea faptelor, imaginarul presupune manipularea verbală care este utilozată pentru a falsifica realul, și, finalmente, simbolicul, reprezentând judecăți/raționamente, care se ridică deasupra contextului storic și jurdic al pledoariei pentru a lua viață în formulă lingvistică atemporală, uneori abstractă, aplicabilă în mod universal în situații simlare. Noi le-am numit filosofeme – ”Expresii concentrate într-un adevăr socio-uman și care nu sunt susceptibile de a fi alterate în spațiu și timp” (Gutu, 2012, p.83).

Toate cele trei părți componente ale pledoariei sunt marcate de elocința oratorului. Alegerea lexicului este de o importanță crucială pentru atingerea finalității pledoariei: a convinge judecătorii. Pledoariile pe care le-am analizat diferă în ceea ce ține de cota parte a realului, imaginarului și simbolicului în structura lor. Astfel, există pledoarii, în care locul faptelor reale este foarte important ș în care oratorul evocă o suită de evenimente pentru a clarifica situația inculpatului (discursul acuzator al lu Robespierre împotriva lui Ludovic al XVI sau cele două pledoarii ale lui Berryer în favoarea generalului Cambronne). Există pledoarii mai scurte ca durată și mai concentrate pe dimensiunea elocinței (de exmeplu, pledoariile lui Portalis, avocatul soției lui Mirabeau, sau perorarea lui Desèse pentru reglele Ludovic al XVI. Ambele tipuri de pledoari sunt construite pe exploatarea figurilor de gândire (figures de pensées), dar anume al doilea tip de pledoarie pare a fi bazat pe elocvență, deoarece rechizitoriul inculpaților este foarte solid. În mod grafic aceasta ar arăta în felul următor:

Graful 4. A) Pledoarie bazată în special pe fapte reale. B). Pledoarie bazată în special pe imaginar.
Pentru a răspunde la alt scop al cercetării noastre, noi vom intra în miezul subiectului, adică, vom studia și analiza textele pledoariilor pentru a degaja din acest studiu polivalent și contrastiv similitudinile și diferențele, interferențele lexico-stlistce, în varii pledoarii de-a lungul secolelor. Această abordare ne va permite să propunem sugestii pentru elaborarea unui program de studiere a artei oratorice în limba franceză pentru studenții francophoni la specialitatea drept.
Am analizat un corpus de 43 de pledoarii și discursuri de acuzare, note de pledoarii, eseuri literare, repertoriate în cartea lui Nicola Corato (Corato, 2011, 557 p). Zece din aceste discursuri reprezintă documente scrise care niciodată nu au fost pronunțate în fața tribunalelor. Vom prezenta toate cele 43 de grafuri –sinteze ale textelor/discursurilor elaborate conform modelului semiotic triadic: descrierea faptelor reale prin - utilizarea termenilor juridici și a lexemelor –cheie cu statut de izotopii; figurile de stil (de gândire) și filozofemele/sentințele.

1. 
   Graf-rezumat al Plângerii adresate regelui Franței Charles VI în favoarea gloriei regatului Franței și împotriva delapidărilor fcăute de consilierii regelui Franței Charles VI (Corato, 2011, pp.14-15), scrisă în 1405 de Jean Charlier de Gerson, teologul Sorbonei. În numele Sorbonei clericilor el înceracă să prevină războiul civil și să întoarcă monarhiei litera nobleței, El se insurecționează împotriva abuzurilor de orice gen care făceau lege în acea epocă.
   

2. 
   Graf-rezumat al pledoariei Abatelui de Saint-Fiacre din 1407 în cadrul procesului împotriva lui Jean sans Peur  (Jean cel fără Frică), ducele de Burgundia. Fapte : pe timpul domniei lui Carol al VI, afectat de nebunie, două părți își dispută puterea : Jean sans Peur, ducele de Burgundia, care avea un ducat mai mare și mai prosper decât cel al regelui și ducele de Orleans, fratele lui Carol al VI, unicul moltenitor, probabil. Drama are loc la 23 noiembrie 1407, Jean sans Peur  îl asasinează pe verișorul său. Familia de Orleans a încercat să obțină condamnarea lui Jean sans Peur. Abatele de Saint-Fiacre a rostit pledoaria în favoarea lui onoarei familiei de Orleans, care a contribuit la condamnarea lui Jean sans Peur, acesta fiind acuzat de crimă de lez-majestate. (Corato, 2011, pp.18-19).
   

3. 
   Graf-rezumat al pledoariei arhiepiscopului Jean Juvénal des Ursins (1388-1473), pronunțată în 1450. Fapte : procesul împotriva lui Jean d’Alençon, principe de prim rang, condamnat de două ori la moarte, pentru trădare ; el a fost de două ori absolvit de pedeapsă capitală.Vom nota că în 1449 arhiepiscopul Jean Juvénal des Ursins a fost însărcinat să prezideze consiliul epscopilor care a revizuit procesul împotriva Janei d’Arc, prin aceasta răzbunând memoria eroinei. Această pledoarie este în favoarea grațierei condamnaților la moarte. (Corato, 2011, pp.25-27)
   

4. 
   Grqf-rezumat al Memoriilor pentru apărarea lui Fouquet, scris în 1664 de către Paul Pelisson, (1624-1693), cărturar, autor al primei Istorii a Academiei Franceze de la origini până la 1653, întemnițat pentru patru ani în Bastilia din cauza că l-a apărat pe Fouquet. Fapte : vestitul proces al lui Fouquet, fost ministru al finanțelor al monarhiei franceze, împotriva căruia urzea planuri Colbert, învinuindu-l pe Fouquet de corupție și delapidare de bani din caznaua regelui. Ulterior Colbert a devenit următorul ministru al fnanțelor al coroanei franceze. Ambii, și Fouquet și Colbert, au intrat în istoria Franței ca doi mari dirguitori ai finanțelor, care au introdus inovații în sistemul monetar francez (Corato, 2011, pp.32-45). Elocința memoriilor se datorează elogiilor excesive în adresa regelui Ludovic al XIV-lea.
   
5. 
   
   

4. 
   Graf-rezumat al pledoariei lui Charles Févret (1583-1661), avocat în parlamentul de la Dijon, pledoaria a fost pronunțată în 1625 în timpul procesului unei femei, Hélène Gillet, rămasă vie după intervenția călăului (călăul a aplicat trei lovituri asupra capului condamnatei, dar ca prin minune, de fiecare dată el a dat greș, a lovit de trei ori, însă toate loviturile doar au rănit victima). Avocatul pledează pentru mizericordia condamnatei, chiar dacă aceasta a fost condamnată la moarte pentru pruncucidere. În pledoaria sa el invocă mâna lui Dumnezeu, care nu a dforit moartea acestei creaturi feminine, în ciuda cruzimii de care a dat dovadă când și-aucis pruncul (Corato, 2011, pp.51-52)
   

4. 
   Graf-rezumat al pledoariei lui Claude Erard (1648-1700), avocat în parlamentul din Paris pentru Monseigneur ducele de Mazarini împotriva soției sale (avocatul învinuiește soția lui Mazarini de comportament ușuratic, de faptul că și-a abandonat soțul și familia). Pledoaria a fost pronunțată în 1688. (Corato, 2011, pp.57-59). Elocința este bazată mai cu seamă pe antiteza care opune regina Angliei Doamnei Mazarini.
   

4. 
   Graf –rezumat al pledoariei prezentate în scris în 1675 de către Maitre Nivelle, avocat, secolul XVII, în timpul procesului Marchizei de Brinvilliers, cunoscută prin oroarea și atrocitățile crimelor sale, înveninărilor în serie. Ea a fost condamnată de parlament la moarte prin decapitare, iar corpul ulterior să-i fie ars și cenușă dispersată pe piața de Grève. Îm pledoaria sa Nivelle se pronunță împotriva utilizării de către judecători a confesiunilor în formă scrisă ca probă în procesul de judecată. Nivelle apără una din valorile religioase cele mai de preț – dreptul la confesiune și secretul confesiunii (Corato, 2011, pp.65-77).
   

4. 
   Graf-rezumat al pledoariei de avocat, menite să reabiliteze memoria lui Jean Calas (Corato, 2011, pp.83-103), pledoaria a fost poununțată în 1762 de Alexandre Jérôme Loyseau de Mauléon (1728-1771), avocat în parlamentul dinParis. Fapte : Afacerea Calas – pentru totdeauna devenită sinonim cu ”eroare judiciară”, dezvăluie că la 15 octombrie 1761 la Toulouse, fiul protestantului Jean Calas se sinucide. Rumoarea circulă precum că tatăl său și-ai ucis fiul pemntru a evita ca acesta să se convertească în catolicism. Probe nu exstau, dar Jean Calas a fost judeact și condamnat la moarte prin sfâșiere pe roată. Din acea zi familia sa nu a încetat să caute justiție pentru a-i reabillita memoria. (Corato, 2011, pp.83-103).
   

4. 
   Graf-rerzumat dine seul filosofic al lui de Voltaire (1694-1778) Traité sur la tolérance/Tratat despre toleranță, 1763, inspirat dinafacerea Calas.
   

4. 
   Graf-rezumat al Memoriului justficativ pentru trei bărbați condamnați la sfâșierea pe roată, redactat în 1778 de Charles Dupaty (1744-1788), avocat general în parlamentul De la Bordeau, avocat angajat în lupta pentru recunoașterea drepturilor acuzaților și pentru un proces echitabil. Acest memoriu a fost pregătit în cadrul procesului celor trei bărbați condamnați la moarte prin sfâșiere pe roată, pentru că au tâlhărit și violentat domcilul unei familii. Elocința se datorează expunerii argumentate a faptelor. Prin această pledoarie Charles Dupaty reușește să convingă judecătorii ca cei trei bărbați să fie grațiați. (Corato, 2011, pp.127-155).
   

4. 
   Graf-rezumat al pledoariei în favoarea revenirii soției lui Mirabeau, pronunțat în 170 de Mirabeau (1749-1791), diplomat, spion, ales în Adunarea națională. Pledoaria a fost pronunțată în cadrul procesului Mirabeau împotriva lui Portalis, avocat al soției lui Mirabeau. Fapte : Mirabeau dorea să o convingă pe soția sa să revină la domiciliul conjugal. (Corato, 2011, pp.159-168).
   

4. 
   Graf-rezumat al pledoariei în favoarea soției lui Mirabeau, pronunțat în 1780 de Jean Portalis (1746-1807) avocat îla Aix en Provence, redactorul Codului civil și al concordatului din 1801. Fapte : procesul Mirabeau împotriva lui Portalis, avocatul soției lui Mirabeau. Elocința este obținută prin acuzații grave în adresa lui Mirabeau, iar jongleria de cuvinte a făcut ca soția lui Mirabeau să câștige procesul (Corato, 2011, pp.169-170).
   

4. 
   Graf-rezumat al pledoariei de avocat în favoarea contelui Cagliostro, pronunțată în 1786 de Jean-Charles Thilorier, avocat, în cadrul procesului care a intrat înistorie cu numele de ”afacerea colierului”. Fapte : regina Maria-Antoaneta a fost implicată în istoria colierului cu diamante, instrumentată de niște intriganți de la curtea Doamnei De a Motte, amantul acesteia și contelui Cagliostro. Această pledoarie l-a costat pe Cagliostro alungarea sa din regat. (Corato, 2011, pp.175-177).
   

4. 
   Graf-rezumat al pledoariei pentru baronul Bezenval, pronunțată în 1790 de Raymond Romain Desèze (1748-1828), avocat în parlamentul de la Bordeaux, apărătorul lui Ludovic al XVI-ea, academcian la Academia Franceză, primul președinte al Curții de casare în 1815, pair al Franței în 1816. Fapte : baronul Bezenval intervine în fruntea unui detașament de gărzi elvețiene ca să calmeze mulțimea de insurgenți care asasinase proprietara unui butic de tapete. Bilanțul carnagului intervenției a fost 20 de morți. Adunarea națonală a ordonat arestarea lui Bezenval. Elocința este obținută grație lexicului ales, marcat stilistc, și această pledoarie a făcut posibilă achitarea lui Bezenval. (Corato, 2011, p.180).
   

4. 
   Graf-rezumat al pledoariei de avocat pronunțată în 1793 de Raymond Romain Desèze (1748-1828); el a fost asistat pentru redactarea pledoarieie de Malesherbes (autorul gramaticii fundamentale a limbii franceze) et Tronchet în procesul lui Ludovic al XVI-ea, care a compărut în fașța Convenției, constituite cu statut de Tribunal (Corato, 2011, p.193).
   

4. 
   Graf-rezumat al discursului de acuzare (prima și a doua intervenție) pronunțat în 1793 de Robespière (1758-1794), deputat de Artois, deputat de Paris în Convenție, condamnat la ghilotină în iulie 1794 în procesul lui Ludovic al XVI-ea, care compărea în fața Convenției, consttuite cu statut de Tribunal (Corato, 2011, pp.194-205)
   

4. 
   Graf-rezumat al pledoariei de avocat (restabilită după notițele de avocat de Yves Ozanamm pronunțată în 1793 de Claude François Chauveau-Lagarde (1756-1841), avocat al Mariei-Antoinnette în cadrul procesului Mariei-Antoinnettem soției lui Ludovic al XVI-ea (Corato, 2011, p.221).
   

4. 
   Graf-rezumat al discursului acuzatorului public (procurorului) tribunalului revoluționar Fouquier-Tinville (1746-1795), pronunțat în 1793 în procesul Mqriei-Antoinnette, soției lui Ludovic al XVI-ea (Corato, 2011, pp.216-219
   

4. 
   Graf-rezumat al discursului lui Pierre –Augustin Canon de Beaumarchais (1732-1799), pronunțat în 1789 în cadrul procesului Goezman, în fața camerelor reunite ale Parlamentului. Procesele lui Beaumarchais în fața Parlamentului Vechiului Regim au intrat în istoria gândirii judiciare a Franței. Este vorba de acuzațiile ce i se aduceau în legătură cu implicarea lui Beaumarchais în trafic de arme și alte acțiuni ilegale, precum istoria unei datorii pe care o avea Beaumarchais față de moltenitorul Duverney. (Corato, 2011, pp.225-230).
   

4. 
   Graf-rezumat al Solicitării Domnilor reprezntanți ai Comunei din Paris ; Petiție către Convenția Națională, redactată în 1789 de Pierre –Augustin Canon de Beaumarchais (1732-1799). Fapte istorice : procesul lui Beaumarchais în fața Tribunalelor Revoluției a avut loc pe motivul învinuirii aduse lui Beaumarchais în legătură cu faptul că scriitorul se făcuse vânzător de arme. Familia sa a fost întemnițată, moartea lui Robespierre îl salvează de la ghilotină. (Corato, 2011,pp.236-242).
   

4. 
   Graf-rezumat al Declarației lui Jean-Victor Moreau (1762-1813), général al epocii revoluționare, acuzat de Napoleon de conspirație împotriva Franței. CDeclarația a fost pronunțată în 1804. (Corato, 2011, p.248).
   

4. 
   Grafe-rezumat al primei și celei de adoua pledoarii a lui Pierre Antoine Berryer (1790-1868), avocat, deputat de Marsilia, ales academician al Academiei Franceze. Pledoariile au fost pronunțate în 1816 în timpul procesului generalului Cambronne, un brav militar, care a fost învinuit de trădare a Franței pentru a fi luptat împotriva țării cu propriile arme, Cambronne a fost achitat, pledoaria lui Berryer ajutându-l în acest sens. (Corato, 2011, pp.253-261).
   

4. 
   Graf-rezumat al pledoariei de avocat a lui Pierre Antoine Berryer (1790-1868), deputat de Marsilia, ales academician al Academiei Franceze, pledoarie pronunțată în 1833 (Corato, 2011, pp.265-271), în cadrul procesului lui Chateaubriand (care scrisese și publicase, în pofida interdicției guvernului, un Memoriu în care a luat partea ducesei de Berry, aceasta dorind să-și vadă revenit la tron pe fiul său, ultimul din dinastia Bourbon, tronul Franței fiind ocupat de par Ludovic-Philippe, duce de Orléans. Subiectul central al pledoariei este apărarea dreptului la libertatea de exprimare a presei.
   

4. 
   Graf- rezumat al pledoariei pronunțate în 1840 de Pierre Antoine Berryer (1790-1868), avocat, deputat de Marsilia, academician ales la Academia Franceză, în cadrul procesului lui Louis-Napoléon Bonaparte, aruncat la închisoare pentru atacul împotriva lui Louis-Philippe. El fuge din închisoare în 1846 și revine după revoluția din 1848. Această pledoarie este stranie pentru Berryer, deoarece el era un monarchist legitimist convins, partisan și participant active la Restaurare. (Corato, 2011, pp.279-284).
   

4. 
   Graf-rezumat al pledoariei lui Charles-Forbes-René, conte de Montalembert (1810-1870), pair al Franței, pronunțată la 20 de ani, apărător aprig al catolicismului pe timpul celei de II Republci și al Imperiului. Pledoaria a fost pronunțată în cadrul procesului Școlii Libere. În 1831, la cei 20 de ani abia împliniți, contele de Montalembert împreună cu abatele Lacordaire deschid o școală liberă la Paris, ceea ce contravine legii, care încredințase monopolul educației Universității din Paris. Inculpații au plătit o amendă de 1000 de franc. Pledoaria este de o elocvență rarisimă, și a avut un impact foarte răsunător în societate. Subiectul central al pledoariei este revendicarea dreptului la învățământul privat religios, altul decât cel public (Corato, 2011, pp.288-298).
   

4. 
   Graf-rezumat al pledoariei apărării, pronunțată în 1831 de Henri Dominique Lacordaire (1802-1861), abate, restaurator al Ordinului Domincan al Franței, deputat de Marsilia, în cadrul procesului Școlii Libere (Corato, 2011, pp.299-307).
   

4. 
   Grqf-rezumat al pledoariei de avocat pronunțată în 1821 André Dupin (1783-1865), avocat, jurisconsult, deputat, președinte al Adunării Constituante, ales academician al Academiei Franceze. Pledoaria a fost pronunțată în cadrul procesului Béranger. Fapte : cântecele poetului sunt contestate, deoarece sunt considerate ca ofensă în adresa bunelor moravuri, religiei și regelui. Această pledoarie, talentată, plină de elocință, de ironie l-a costat pe Béranger o pedeapsă minimală : trei luni de închisoare și o amendă de 500 franci. (Cirato, 2011, pp.309-324).
   

4. 
   Graf-rezumat al pledoariei pronunțate în 1856 de către Marie-Antoine-Jules Sénard (1800-1885), avocat, președinte al Adunării Națonale și Ministru al Internelor. Această pledoarie a fost pronunțată în cadrul faimosului proces al Doamnei Bovary : Gustave Flaubert a fost purtat prin tribunale pentru ofensă adusă în adresa moravurilor și religiei. Scriitorul a fost achitat la 7 februarie 1857. (Corato, 2911, pp. 329-361).
   

4. 
   Graf-rezumat al Rechiztoriului pronunțat în în 1857 de către procurorul Ernest Pinard (1822-1909) în timpul procesului Florilor Răului. Baudelaire, în fața celei de a șasea camere corecționale este acuzat de ofensă adusă moralei publice și religioase. Pinard este procurorul care a instrumentat și procesul împotriva romanului lui Flaubert ”Madame Bovary”. (Corato, 2011, pp.367-370).
   

4. 
   Graf-rezumat al pledoariei de avocat pronunțată în 1857 de către Gustave Chaix d’Est-Ange (1800-1876), personalitae politică, magistrat, în cadrul procesului ”Florile răului” lui Baudelaire. (Corato, 2011, pp.371-380).
   

4. 
   Graf-rezumat al pledoariei de avocat pronunțată în 1830 de Maitre Bresson (1772 - ?), magistrat la curtea regală din Nancy. Pledoaria este de o rarisimă elocință, cu o durată de 2,5 ore, pronunțată în cadrul Procesului Clasciclor și Romanticilor. Este vorba despre o afacere de plagiat între avocatul Pellet, autor al unui poem cu acelaș titlu și pun procuror, Massey de Tyrone, care și-a apropriat poemul. Bresson a apărat onoarea cumnatului său, Maitre Pellet, care între timp déjà decedase. (Corato, 2011, pp.388-397).
   

4. 
   Graf-rezumat al pledoariei pronunțate în 1835 de avocatul Maitre Brochat, tânăr stagiar în cadrul procesului poetului Lacenaire, criminalul cel mai faimos al sec.XIX. El comisese mai multe asasinate și a fost condamnat la ghilotină. (Corato, 2011, pp.400-406).
   

4. 
   Graf-rezumat al pledoariei împotriva pedepsei cu moartea, pronunțată în 1851 de Victor Hugo (1802-1885) în cadrul procesului lui Charles Hugo, jurnalist, fiul lui Victor Hugo, care se prezentă în fața tribunalului Senei pentru că a publicat un articol în ziarul Evenimentul (L’Evénement), în care a descris în detalii ororile unei execuții prin ghilotinare. (Corato, 2011, pp.416-432).
   

4. 
   Graf-rezumat al pledoariei lui Léon Gambetta (1838-1882), strălucit avocat al secolului său, personalitate politică de mare valoare și țnută, prin această pledoarie el își inaugurează cariera sa de avocat în 1868 în cadrul procesului Delescluze, inculpat pentru a fi deschis osubscriere publică în ziarul său cu scopul de a ridica un monument lui Jean-Baptiste Baudin (1811-1851), fost deputat în Adunarea Națională a Franței, care a murit fiind ucis de un glonte provocator ce venea din partea unei baricade insurecționale în1949. Léon Gambetta a făcut din acest proces un eveniment capital, pledând pentru libertatea de exprimare. (Corato, 2011, pp.427-432).
   

4. 
   Graf-rezumati al eseului „eu acuz” (« J’accuse »), scrsoare președintelui republicii redactatăde Emil Zolà (1840-1902), din cauza căreia a avut și el un proces judiciar. Procesul Dreyfus (1894-1898) a intrat pentru totdeuna în istoria gândrii judciare ca un proces împotriva antisemitismului, în care armata a jucat un rol nefast, deoarece ma mulți generali au fost implicați în istoria cu ”bilețelul”, fabricat și el de militari-intriganți. În urma acestor intrigi Dreyfus, ofițer evreu, a fost învinut de trădare. Emile Zola s-a implicat personal în apărarea lui Dreyfus, care nu a fost achitat decât în 1904. (Corato, 2011, pp.450-456).
   

4. 
   Graf-rezumat al declarației făcute în 1898 de Emile Zolà (1840-1902) în cadrul propriului proces – Zolà/afacerea Dreyfus. (Corato, 2011, pp.437-441)
   

4. 
   Graf-rezumat al pledoariei de avocat, pronunțată în 1898 de Fernand Labori (1860-1917), avocat, jurnalist, om de afaceri, deputat de Reims, I parte a pledoariei, în cadrul procesului Zolà/Afacerea Dreyfus (acuzat de înaltă trădare, condamnat în 1994, exilat pe Insula Dracului, refugiat în 1999, condamnat din nou și grațiat de președintele Franței Emile Loubet). (Corato, 2011, pp.442-450)
   

4. 
   Graf-rezumat al Notelor pledoariei, care nu a fost niciodată pronunțată de Fernand Labori (1860-1917) în afacerea Dreyfus, deoarece celălalt avocat al lui Dreyfus Demange axase în 1899 pledoaria sa pe inocența armatei, în timp ce Labori își structurase pledoaria pe constatarea contrarie. (Corato, 2011, pp.463-486).
   

4. 
   Graf-rezumat al pledoariei pronunțate în 1887 de Maitre de Saint Auban (1887-1988) avocat, în cadrul afacerii decorațiilor. Fapte: ginerele președintelu Franței Jules Grévy, deputatul Wilson, fusese implicat în trafic de decorații cu ajutorul Doamnei Ratazi, care a jucat rol de intermediar. În urma acestei afaceri Wilson a fost condamnat la 3 ani de pușcărie și o amendă de 3000 de franci. Avocatul Saint Auban a apărat-o pe Doamna Ratazzi în acest proces. (Corato, 2011, pp.490-501).
   

4. 
   Graf-rezumat al pledoariei, care nu a fost niciodată pronunțată, redactată de Ravachol alias François Koenigstein (1859-1992), anarhist, ateu, care promova și practica furtul ca metodă de luptă socială. Această pledoarie nu l-a salvat de la ghilotină, la care a fost condamnat în 1892, pentru comiterea mai multor omucideri și dinamitarea mai multor locuințe a judecătorilor care i-au condamnat pe anarhiști. Textul îi aparține, dar el nu l-a pronunțat niciodată, deoarece i s-a interzis să o facă. (Corato, 2011, pp.506-507).
   

4. 
   Graf-rezumat al pledoariei lui Joseph Paul-Boncour (1873-1972), avocat, personalitate politică influentă, ministru al muncii, ministru al războiului, ministru al apărări naționale, ministru de stat, ministru al afacerilor externe, în cadrul procesului asasinatului lui Jean Jaurès, în 1919. Jaurès a fost asasinat la 31 iulie 1914 de către Raoul Villain. Asasinul nu a fost judecat decât în 1919 după Armistițiu. El a fost achitat și imediat pus în libertate. (Corato, 2011, pp.515-542)
   

4. 
   Graf-rezumat al pledoariei apărării, pronunțată în 1919 de Henri Géraud (1872-1962), avocat al lui Villain asasinul lui Jaurès, în cadrul procesului asasinatului lui Jean Jaurès. (Corato, 2011, pp.543-548)
   

4. 
   Graf-rezumat al pledoariei de avocat, pronunțată în 1921 de către Vincent de Moro-Giafferri (1878-1956), avocat, excelent orator. Pledoaria a fost rostită în cadrul procesului Landru, ucigaș care omorâse 10 femei, după ce le-a sedus. Landru a fost executat la 25 februarie 1922. (Corato, 2011, pp.555-556).
   

Din totalul corpusului analizat – 44 de texte – 34 sunt pledoarii, care au cunoscut spectacolul oratorului, în timp ce 10 sunt texte scrise, care nu au fost niciodată pronunțate la tribunal. Putem urmări evoluția gândirii judiciare, ce își găsește expresia sa supremă în limbă, prin evoluția și îmbogățirea vocabularului de termeni juridici. Această terminologie era sărăcăcioasă la început, iar cu timpul a devenit din ce în ce mai elaborată. E denotat faptul că, totuși, termeni precum juge- judecător, justice-justiție, jugement-judecată fgurează în toate discursurile începând cu secolul XV până în sec.XX. Termeni-cheie precum roi-rege, miséricorde-mizericordie, lèse-majesté-lez-maiestate dispar odată cu apariția instituțiilor democratice. Termeni noi ai jurisprudenței apar: loi-lege, ministère public-minister public, procureur-procuror, juré-jurat, tribunal-tribunal, cour-curte, avocat-avocat, code-cod, etc.

Alegerea vocabularului în jurul căruia sunt construite izotopiile discursurilor este diferit, în funcție de specificul procesului. Dacă este vorba de un proces criminal, vom găsi Tableaux horribles – imagini oribile, repousser - a respinge, assertions calomnieuses – aserțuni calomnioase, funeste - funest, séduction - seducție, ambition - ambiție, atrocité - atrocitate, mort - moarte, empoisonnement – otrăvire (Maître Nivelle, avocat, XVIIème siècle, Le procès de la Marquise de Brinvilliers, connue par l’horreur et l’atrocité de ses crimes, Corato, 2011, p.65-77).
În procesele de divorț lexemele centrale sunt opinion - opinie, faux - fals, injuste - injust, intime - intim, époux - soț, fils - fiu, opprobre - oprobriu, ignominie - ignominie, séparation - separare, mariage - căsătorie, famille - familie, ruiné - ruinat, humiliant - umiliant , funeste - funest, malheur - nenorocire, folie - nebunie, violence - violență, menace - amenințare, forcer – a forța, manquement - escivare, tyran - tiran, persécuteur – persecutor, souffrir – a suferi (pledoaria lui Jean Portalis, 1780 procesul de divorț Mirabeau împotriva lui Portalis, Corato, 2011,p.169-170) sau amour - dragoste, aimer – a iubi, époux - soț, mœurs - moravuri, domicile - domiciliu, famille - familie, honnête - onest, ami - prieten, cœur - inimă, répugnance - repugnare, honneur - onoare, langage - limbaj, oser – a îndrăzni, discussion - discuție, désir - dorință, répondre – a răspunde, parents - părinți, séduction - seducție, immoralité - imoralitate, maison - casă, ardeur - ardoare, Dieu - Dumnezeu, tromper – a trăda, divorce - divorț, femme - femeie, libre - liber, morale - morală, séparation- separare, infortune - nenoroc, respect - respect, sacré – sacru (pledoaria lui Mirabeau, 1780, procesul de divorț Mirabeau împotriva lui Portalis, Corato, 2011,p.159-168).
În procesul vizând libertatea de exprimare alegerea vocabularului este și ea una apropriată: dignité - demnitate, écrit plein de génie – scris plin de geniu, mot à mot – cuvânt în cuvânt, phrase à phrase – frază cu frază, journaux - ziare, auteur du discours – autor al discursului, tolérance - toleranță, indépendance de la pensée – independența gândirii, dynastie – dinastie, liberté - libertate, calomnie - calomnie, opinion - opinie, l’épée et la plume – spada și pana, valeur - valoare, prestige - prestgiu, presse - presă, Europe - Europa, M.de Chateaubriand, Votre Majesté - maiestate, conviction - convngere, bouleverser – a bulversa, principe - prncipe, vertu - virtute, traître - trădător, tyrannique oppression – opresiune tiranică, journaliste - jurnalist, liberté de la presse – libertatea presei, discussion - discuție, écrivain - scriitor, amour du pays – dragoste de țară, souveraineté nationale – suveranitate națională (Pierre Antoine Berryer, Procesul lui Chateaubriand, Corato, 2011, p.265-271).
Numeroase pledoarii au avut o conotație politică profundă, precum discursul de acuzare și cel al apărării pentru Ludovic al XVI, Maria-Antoinnette, pledoariile în procesul decorațiunilor (1898), procesul asasinatului lui Jaurès (1919). În toate aceste cazul alegerea vocabularulu va pune în valoare o terminologie socip-politică: république - republică, révolution - revoluție, parti politique – partid politic, morale - morală, nation - națiune, France - Franța, honneur - onoare, gloire - glorie, etc.
Cât privește elocința, adică alegerea figurilor de stil, acestea, mai ales în pledoariile sec.XV și XVI, se bazează pe figuri ale gândirii precum metafora, hiperbola (pentru a glorifica regele și a obține grațierea): Pour moi, mon souverain seigneur, nul doute ne fais-je que vous avez deux pouvoirs comme roi et empereur, l’un de justice et l’autre de miséricorde – În ceea ce mă privește, suveranul meu Domn, nu am nici un dubiu că Măria ta are două puteri ca rege și imperator, una este justiția, alta este mizericordia (Juvénal des Ursins, pledoare în favoarea ducelui Jean d’Alençon, Corato, 2011, p.26) ; Donc, Sire, si jusqu’ici, reconnaissant Votre Majesté toute juste, toute équitable, toute généreuse…- Deci, Maiestate, dacă până acum v-am recunoscut just, echitabil, generos ….(Pelisson, primul discurs către rege în favoarea lui Fouquet, Corato, 2011, p.33).
Odată cu avansarea în timp, pledoariile avocaților devin din ce în ce mai argumentate, expunerea faptelor obiective începe să ocupe un loc important în pledoarii, în care rămâne tot mai puțin loc pentru figurile de stil metaforice. În schimb, apar figurile sintaxei afective – întrebările retorice și exclamațiile, deoarece ele permit avocaților și acuzatorilor publici să utilizeze vocea pentru a convinge jurații, deputați sau tribunalele, în funcție de amploarea procesului: Quel spectacle ! Quel objet pour les yeux d’une mère !Ô jugement incroyable et terrible ! – Ce spectacol! Ce priveliște pentru cohii unei mame! O, judecată incredibiliă și teribilă! (Loiseau de Mauléon, pledoarie pentru reabilitarea lui Jean Calas, Corato, 2011, p.98) ; Quoi ! Le droit de se justifier, comme le droit de se défendre, ne serait donc plus qu’une grâce ?N’est-ce pas un devoir de citoyen de défendre l’État, de sa pensée comme de son sang ? – Cum? Dreptul de a se justifica precum și dreptul de a se apăra nu este decât o favoare? Nu-i așa că un cetățean este dator să-și apere Statul, atât prin gândirea sa cât și cu sângele său? (Dupaty, Memoriu justificativ pentru a apăra trei bărbați condamnați la moarte pe roată, Corato, 2011, p.133). Într-un anumit sens, putem afirma că pledoaria avocaților, în majoritatea cazurilor, sunt texte estetice, iar un text estetic necesită o finețe specifică:

”L’utilisation esthétique du langage mérite une attention aux différents niveaux: un texte esthétique implique un travail spécial, c’est-à-dire il nécessite une manipulation spécifique de l’expression... toute la démarche, même si elle est concentrée sur les codes, produit souvent un nouveau type de conscience du monde, dans la mesure où le travail esthétique poursuit le but d’être analysé en détail par le destinataire, l’émetteur du texte esthétique doit focaliser son attention sur les réactions possibles du destinataire.” / ”Utilizarea estetică a limbajului merită o atenție la diferite nivele: un text estetic implică o muncă specifică, adică el necesită o manipulare specifică a exprimării…e vorba de un demers, chiar dacă el este concentrat pe coduri, produce deseori un nou tip de conștientizare a lumii, în măsura în care munca estetică urmărește scopul să fie analizată în detalii de către destinatar.” (Eco, 2003, p.282).

De fapt, Umberto Eco, încearcă să ne convingă de faptul că textul estetic, și prin urmare, o pledoarie,poate să conțină o doză bună de manipulare, ceea ce apare în graful nostru ca ”imaginar-manipulare-minciună”.
Desigur, în procesele unde apărarea a fost asigurată de scriitori, elocința se datorează figurilor de stil, deoarece experiența scrisului a influențat inevitabil bogăția discursului: C’est parce qu’on veut faire disparaître de l’auguste et lumineux sanctuaire de la justice cette figure sinistre qui suffit pour remplir d’horreur et d’ombre, le bourreau !... –Deoarece se dorește ca să dispară din augustul și luminosul sancruat al justiției această fgură sinistră, care e suficientă pentru a umple de groază și umbră, călăul! (Pledoaria lui Victor Hugo împotriva pedepsei cu moartea, Corato, 2011, p.419) ; Comment, une loi serait funeste, elle donnerait à la foule des spectacles immoraux, dangereux, dégradants, féroces, à de certains jours elle aurait des effets horribles…- Cum, o lege ar fi funestă, ea ar da mulțimi spectacole imorale, periculoase, degradante, feroce, în unele zile ea ar avea efecte oribile…. (Pledoaria lui Victor Hugo împotriva pedepsei cu moartea, Corato, 2011, p.418) ; En me frappant, vous ne feriez que me grandir. Qui souffre pour la vérité et la justice devient auguste et sacré…Ce qui ne m’empêche pas d’être très fier que mon père soit de Venise, la cité resplendissante dont la gloire ancienne chante dans toutes nos mémoires…Dès lors, ce syndicat s’est mis à entasser les crimes, achetant les consciences, jetant la France dans une agitation meurtrière, décidé à la vendre à l’ennemi, à embraser l’Europe d’une guerre générale… - Lovind în mine nu mă veți face decât mai măreț. Cine suferă pentru adevăr și justiție devine august și sacru…Ceea ce nu mă împiedică să fiu foarte mândru, că tatăl meu este din Veneția, orașul strălucitor, a cărui glorie veche cântă în toate amintirile noatre…De atunci, acest sindicat s-a apucat să grămădească crimele, cumpărând conștiințe, aruncând Franța într-o agitație ucigașă, a decis să o vândă inamicului, să dea foc Europei printr-un război general…. (Declarația lui Emile Zola la procesul său, Corato, 2011, p.438-439).
Filosofemele ce pot fi degajate din discursurile analizate sunt de asemenea foarte pertinente, cu statut de citate celebre; ele pot fi clasificate în filosofeme atemporale și filosofeme contextuale. Filosofemele atemporale sunt utilizate în afara unui context juridic specific, deoarece sunt aserțiuni axiomatice, ce caracterizează o situație care atinge nivelul universalității în fenomenul judiciar, fie că e vorba de un proces de drept civil sau penal: Les peuples ne jugent pas comme les cours judiciaires ; ils ne rendent point de sentences, ils lancent la foudre./Popoarele nu judecă așa precum curțile judiciare; ele nu pronunță sentințe, ele lansează praful de pușcă. (Robespierre, Discurs despre judecarea lui Ludovc al XVI, Corato, 2011, p.195) ; Que méditez-vous, ô, mes juges ?Qu’allez-vous faire ? Êtes-vous des pères, des magistrats, des hommes ?- La ce meditați, o, judecătorii mei?Ce veți face voi? Sunteți tați, magistrați, bărbați? (Pledoaria lui Mauléon, procesul de reabilitare a lui Jean Calas, 1863, Corato, 2011, p.94) ; Je dénonce à la conscience des honnêtes gens cette pression des pouvoirs publics sur la justice du pays. Ce sont là des mœurs politiques abominables qui déshonorent une nation libre. – Denunț în fața conștinței oamenilor onești această presiune a puterilor publice asupra justiției țării. Acestea sunt niște moravuri politice abominabile, care dezonorează o națiune liberă. (Zola, Declarația în cadrul procesului său, Corato, 2011, p.437) .
Filosofemele contextuale sunt de asemenea aserțiuni celebre, dar ele conțin elemente, care concretizează situația judiciară, deoarece ele vehiculează nume proprii de persoane sau alte referințe: Vous êtes Français, vous êtes peuple, vous acquitterez Chateaubriand ! – Sunteți Francezi, sunteți popor, voi îl veți achita pe Chateaubriand ! (Pledoaria lui Berryer, Corato, 2011, p. 270) ; Napoléon fut despote en signant son décret, je fus un bon citoyen en ouvrant mon école. – Napoleon a fost un despot, semnând decretul său, eu am fost un bun cetățean, deschizând școala mea. (Discursul abatelui Lacordaire în procesul Școlii Libere, 1831 Corato, 2011, p.300) ; Oh ! Montesquieu, que dirait ta grande âme, si pour ton malheur rappelé à la vie, tu voyais poursuivre pour outrage à la morale publique Baudelaire et les Fleurs du Mal, toi qui as écrit le Temple de Gnide etles Lettres persanes…- O! Montesquieu, ce ar spune sufletul tău cel mare, dacă pentru nenorocirea readucerii tale la viață te-ai vedea judecându-l pe Baudelaire și Florile Răului pentru ofensă publică adusă moralei, tu, cel care ai scris Temple de Gnide și Scrisorile Persane… (Pledoaria lui Est-Ange, procesul împotriva lui Baudelaire și Florile răului, Corato, 2011, p.379). 
Ne rămâne să reflectăm impactul, pe care puterea judiciară a limbii, prin exemplele de pledoarii și discursuri de acuzare analizate, a exercitat asupra societății franceze în plan istoric. Primul impact, de obediență individuală: toate discursurile au influențat direct destinele acuzaților, unii din ei fiind achitați, alții condamnați. Al doilea impact, de obediență istorică: procesele pe care le-am analizat, sunt toate emblematice și ele au marcat nu doar istoria gândiri judiciare, ci și istoria țării – Franța. Din pledoariile analizate am distins clar nașterea unor principii fundamentale ale dreptului modern – supremația legii, dreptul la un proces echitabil, dreptul pentru libertatea presei, dreptul la alegerea opțiuni educaționale, dreptul la viață ș.a.
Ca să revenim la semiotica discursului juridic, vom menționa că fiecare din aceste mari procese constituie un macrosemn, cu o carcasă semiotică complexă, departe de a fi redusă la o singură structură a pledoariei, dar corpusul nostru este foarte precis și noi ne-am limitat doar la el. Această afirmație este posibilă grație distanței în timp și priviri critice, pa care o avem astăzi asupra evoluției societăților moderne. Mai mult ca atât, simbolismul acestor procese și al acestor pledoarii este de o evidență tranșantă: procesul lui Jean Calas – sinonim cu eroare judiciară, iar ”Tratatul despre toleranță” al lui Voltaire constituie opera de referință chiar și pentru discursurile politice actuale; pledoariile avocaților Marie-Antoine-Jules Sénard (1857) și Ernest Pinard (1858) în favoarea romanului lui Flaubert Madame Bovary și poemelor Florile răului ale lui Baudelaire sunt o dovadă pentru eternitate că nu poți judeca scriitorii și operle lor; eseul « J’accuse »/”Eu acuz” al lui Emile Zolà este o lecție istorică a implicări unui om al penelului într-un proces militar, în care pana scriitoricească a obținut victorie asupra corupției militarilor. Cel de-al treilea impact, care decurge din simbolismul textelor analizate, este faptul că marele procese și marele pledoarii ale Franței pot servi drept exemplu pentru democrațiile emergente, care nu au cunoscut o istorie atât de bogată a gândirii judiciare (acesta e și cazul Republici Moldova). O istorie bogată a gândirii judiciare, exprimată în exclusivitate prin intermediul limbii, constituie un veritabil patrimoniu al fiecărei națiuni.
O concluzie foarte pragmatică se impune, analizele efectuate pot servi la elaborarea unui instrument informatic, utilizat în predarea-învățarea elocinței, în baza modelelor semiotice ale limbii franceze, dar și ale limbii române.

Surse :
Eco, U. O teorie a semioticii. București, Ed.Meridiane, 2003, 384 p.
Grandes plaidoiries et grands procès du XV-e au XX-esiècle. Sous la direction de Nicolas

Corato. Prat éditions, Barcelone, Espagne, 2011, 557 p.

Gutu, A. Confusioidentitarum. Chisinau, ULIM, 2011, 170 p.

Gutu, A. Écrits traductologiques.Chisinau, ULIM, 2012, 138 p.

Huisman, D. et A.Verges. Histoires des philosophes, illustrée par des textes. Paris, Nathan, 2010, 432 p.
Iiordace, E.Semiotica traducerii poetice. Iași, Ed.Junimea, 2003, 180 p.
Klinkenberg, J.-M. Précis de sémiotique générale. Paris, De Boeck Université, 1998. 490 p.
Tiercelin, C. La sémiotique philosohique de Charles Senders Peirce. In: Questions de sémiotique, Sous la direction de Anne Hénault. Paris, PUF, 2003, 758 p.