Drumul prin trecătoare era anevoios din pricina zăpezii groase

Capitolul 3

Noaptea era pe sfârşite când Latham, obosit, reuşi să urce în ca-

bina îngustă a liftului care urma să-l ducă la apartamentul său de la
etajul cinci din clădirea de pe rue du Bac. în condiţii normale ar fi
mers pe scări, dar acum abia putea să mai ţină ochii deschişi. Orele
scurse între două şi cinci şi jumătate fuseseră pierdute cu îndeplinirea
tuturor formalităţilor de natură diplomatică şi cu întâlnirea cu Claude
Moreau, şeful lui Deuxième Bureau. Îl căutase din nou la telefon pe
Sorenson şi-i ceruse să ia legătura cu şeful serviciului de contraspio-
naj francez ca să-l convingă să se ducă de urgenţă la ambasada ame-
ricană. Moreau era un bărbat între două vârste, de talie mijlocie şi
chel, pe care hainele stăteau să plesnească. Dar avea umor - un lucra
bun, mai ales când lucrurile ameninţau să scape de sub control, cum
se întâmplase la apariţia lui Henri Bressard.

— Ce naiba se întâmplă? mârâi în engleză Bressard când pă-

trunse în biroul ambasadorului, surprins de prezenţa lui Moreau.
Salut, Claude. Nu ştiu ce mă face să cred că...

— Poftim, Bressard, grăi ambasadorul Daniel Courtland, stând

pe scaunul din spatele biroului său.

Era îmbrăcat în halat şi îşi pusese papucii.

— Mă străduiesc cât pot, urmă el, şi ca să fiu sincer, mi-aş fi
dorit un post la Stockholm, dar cineva a fost de altă părere. Aşa că
trebuie să vă descurcaţi cu mine aşa cum sunt.

— îmi cer scuze, domnule ambasador, am trecut printr-o noapte

grea.... Am tot încercat să dau de tine, Drew.

— Ar fi trebuit să ajung acasă încă de acum o oră. De ce ai simţit

nevoia să mă vezi personal?

— Totul apare în raportul celor de la Sûreté. Am insistat ca po-

liţiştii să-i cheme şi pe ei...

— Ţi s-a întâmplat ceva? îl întrerupse Moreau, ridicând o sprân-

ceană. Sper că nu e de vină fosta ta nevastă. Din câte ştiu, aţi divor-
ţat civilizat.

— Luciile nu are nici un amestec. Au fost alţii...

— Alţii?

— După ce l-am lăsat aici pe Drew, m-am îndreptat spre aparta-

mentul meu de pe rue Montaigne. Spre surprinderea mea, am constatat
că pe locul meu se aşezase altul, n-aveam unde să-mi parchez maşina,
mai ales că ceva mai încolo erau destule locuri libere. Asta m-a iritat
şi mai mult. Apoi am observat că în maşina aia, pe locurile din faţă
stăteau doi bărbaţi şi şoferul vorbea la telefon. Ştiu că orice şofer
poate fi amendat cu cinci sute de franci pentru parcarea acolo. Ar fi
trebuit să aibă placă de înmatriculare guvernamentală sau o auto-
rizaţie cu sigla de la Quai d'Orsay, în parbriz. Şi ei - nici una nici alta.

— Mai scurt, Henri, mai scurt!

— Bine. Nenorociţii au început să tragă în mine.
Latham sări ca ars.

— Poftim?

— Cum aţi auzit. Din fericire am dat rapid în spate şi le-am buşit
bine maşina. Am reuşit să Ie-o blochez.

— Şi după asta? insistă ambasadorul Courtland, aplecându-se

brusc peste birou.

— Indivizii s-au dat jos din maşină şi au luat-o la goană. Am su-

nat la poliţie şi i-am rugat să-i alerteze pe cei de la Sûreté.

— Prin urmare, zici că ai intrat în ei ca un berbec în timp ce tră-

geau în tine? întrebă din nou Drew, tulburat.

— Da. Ce te miri aşa? Gloanţele n-aveau cum să treacă prin

blindaj. Nici măcar prin parbriz. Şi altă soluţie nu aveam.

— Dar ştii că sunt şi gloanţe care pot face chestia asta, nu?...

— Zău? făcu uluit Bressard, albindu-se la faţă.

Apoi, până la cinci dimineaţa, cei patru făcură nişte planuri ciu-

date, din care un neavizat n-ar fi înţeles nimic.

Latham ieşi cu mişcări de somnambul din cabina liftului, reuşind

cu greu să se târâie de-a lungul coridorului care ducea laapartamen-
tul său. Pe când se pregătea să introducă cheia în broască, privirea îi
rămase pironită asupra uşii. Lipsea broasca! în locul ei apăruse o
gaură. Broasca fusese scoasă cu butuc cu tot şi tăietura era perfectă,
ceea ce dovedea că se lucrase fie cu un aparat laser, fie cu un fierăs-
trău portabil miniaturizat, cu motor puternic. împinse uşa cu mâna şi

avu imaginea dezastrului din încăpere. îşi scoase pistolul din hamul

prins de umăr şi se furişă cu prudenţă înăuntru. Toată mobila tapiţată
fusese tăiată, pernele la fel şi umplutura lor zăcea împrăştiată peste
tot. Conţinutul sertarelor fusese azvârlit pe jos. Biroul impunător
fusese făcut bucăţi. Dar Latham era copleşit de oboseală şi nu-i mai
păsa de nimic. Trebuia neapărat să doarmă.

Cotrobăi într-unul din dulapurile cu haine şi dădu peste un obiect

pe care orice hoţ isteţ l-ar fi luat sau l-ar fi distrus pe loc. Bara meta-
lică lungă de şaizeci şi şase de centimetri dispunea la ambele capete
de nişte capace de cauciuc, fiecare din ele cu câte un dispozitiv de
alarmă. Când trebuia să stea în camere de hotel, fixa bara între uşă şi
podea şi era suficient să rotească puţin capacele de cauciuc pentru ca
alarma să se activeze. Dacă cineva încerca să deschidă uşa din exte-
rior, se declanşau sunete atât de stridente încât orice spărgător spăla
numaidecât putina.

Drew activă alarma şi propti bara metalică în uşa distrusă, apoi

se îndreptă spre dormitor, aruncă la nimereală un cearşaf peste sal-
teaua spintecată, îşi scoase pantofii, se întinse pe pat şi adormi.

Peste câteva minute pormi să sune telefonul. Buimăcit, bâjbâi cu

mâna şi reuşi să apuce receptorul.

— Da... mormăi el cu glas încleiat. Alo!

— Sunt Coutland, Drew. Iartă-mă că te sun la ora asta, dar tre-
buia s-o fac.

— Da... Ce s-a întâmplat?

— Ambasadorul german...

— A aflat? izbucni Latham, simţind cum îi dispare buimăceala.

— L-a sunat Sorenson de la Washington şi se pare că a ieşit scan-
dal. A repetat figura şi Moreau.

— Şi? Ce-i cu asta?

— Ambasadorul Heirich Kreitz urmează să fie aici la ora nouă
dimineaţă. Sorenson şi cu Moreau vor să fii şi tu de faţă, să confirmi
cele consemnate în rapoartele oficiale şi mai ales să protestezi cu ve-
hemenţă împotriva agresiunii puse la cale împotriva ta.

— Nu cred totuşi că avem în Kreitz un duşman.

— Nici n-am spus asta. Dar nu ştie nici el pe cine are în subordine
aici, la Paris. Chestia asta are să-l facă să tulbure bine de tot apele.

— Şi Sorenson şi Moreau tocmai asta vor şi ei.

— Cred că aiurezi.

— Sunt mort de oboseală, ce-i drept...

Veniţi... mergem la clinică (germ.)

— Cam în cât timp crezi că ajungi de la tine de acasă până la

ambasadă?

— Mai întâi trebuie să fiu în stare să ajung la garaj, să-mi iau

maşina...

— Te aduc cei de la Deuxième Bureau, îl întrerupse Courtland.

— Regret, uitasem de asta... Atunci, în funcţie de trafic, să zicem
un sfert de oră.

— Perfect. Acum e şase şi zece. Îi spun secretarei să te scoale la •

opt şi jumătate ca să ne putem întâlni la nouă. încearcă să te odih-
neşti puţin.

— Poate că ar trebui să vă spun ce s-a întâmplat...

Dar ambasadorul închisese deja telefonul. Nici o grabă, îşi zise
Latham. Coutland ar fi fost interesat de tot felul de detalii şi ar fi pre-
lungit discuţia la infinit. Reuşi până la urmă să aşeze corect recepto-
rul şi se pregăti din nou de somn. Partea bună a unei asemenea nopţi
era că avea să petreacă o săptămână, dacă nu şi mai mult, cu repara-
rea mobilei din apartament, pe banii Washingtonului.i

Planorul alb, profitând de curenţii de aer descendenţi ce se formau

către sfârşitul după-amiezii, ateriza lin. A fost imediat remorcat şi
dus sub plasticul verde. Capacele rotunde de plexiglas care închideau
cele două locuri au fost date rapid la o parte şi de pe locul din faţă se
ridică pilotul, un tânăr purtând o salopetă de un alb imaculat, iar de
pe cel din spate un pasager mult mai vârstnic.

— Komm, îl invită pilotul arătându-i motocicleta cu ataş. Zum

Krankenhaus}

— Da, sigur că da, repetă vârstnicul întorcându-se să-şi ia din

planor o trusă medicală din piele neagră. Presupun că doctorul
Kroger se află acolo, adăugă el în timp ce se urca în ataş.

— Nu ştiu ce să vă spun, domnule, răspunse pilotul pornind motorul.

Eu am ordin să vă conduc la clinică, atât. Nu cunosc nici un nume.

— Atunci să uiţi numele pe care l-am pronunţat adineauri.

— N-am auzit nimic, domnule.

Motocicleta intră pe unul din coridoarele camuflate, făcu mai

multe viraje şi traversă în mare viteză valea, îndreptându-se spre ca-
pătul ei dinspre nord. Acolo se ridica obişnuita construcţie cu un sin-
gur etaj, dar oarecum diferită, protejată de o pânză de camuflaj. Ce-

lelalte clădiri erau construite din lemn, dar aceasta era mai masivă -

un paralelipiped cenuşiu cu fundaţie, pereţi şi acoperiş de beton, dis-
punând pe latura sudică de un generator imens, ce bâzâia ca un uriaş
bondar înfuriat.

— Eu n-am permisiunea să intru, doctore, zise pilotul oprind mo-

tocicleta în faţa uşii de metal cenuşiu.

— Ştiu. Urmează să plec în zorii zilei.

— Da, domnule. Atunci sunt cei mai buni curenţi ascendenţi.
Doctorul coborî şi pilotul se depărta în mare viteză. Pasagerul

păşi spre uşă, îşi ridică faţa spre camerele de luat vederi plasate dea-

supra şi apăsă un buton negru:

— Doctor Hans Traupmann la generalul von Schnabe.

După treizeci de secunde, apăru un bărbat în jur de patruzeci de
ani, îmbrăcat într-un halat alb.

— Herr Doktor Traupmann, mă bucur să vă revăd. Au trecut

câţiva ani buni de la prelegerile pe care le ţineaţi la Nürnberg... Bine
aţi venit!

— Danke, dar mi-aş dori să existe o modalitate mai puţin riscantă

de a ajunge aici.

— Pot să vă ofer ceva de băut, Herr Doktor?

— Bem mai târziu, deocamdată prefer să stăm de vorbă în timp
ce privim ce trebuie privit. Am de purtat o discuţie cu von Schnabe -
n-o să fie nici o plăcere - şi vreau să mă documentez cât mai repede
cu putinţă.

— De ce nu mi se permite şi mie accesul la aceste discuţii? în-

trebă nemulţumit medicul mai tânăr în timp ce se aşezau.

— Eşti prea entuziast, Gerhardt. Generalul îţi admiră entuzias-

mul, dar e prudent.

— Cu tot respectul cuvenit, Herr Doktor Traupmann, dar aici e

vorba de experienţele mele.

— Ştiu, dar generalul nu înţelege asta. Ca neurochirurg, mă bucur

de o anumită reputaţie. Asta îl face să mă asculte. Aşa că va trebui
să mă convingi în primul rând pe mine... Deci crezi că e teoretic
posibil să influenţezi procesul gândirii fără să apelezi la medicamente
sau la hipnoză. Cum realizezi în practică astfel de lucruri?

Gerhardt Kroger zâmbi şi îl privi cu ochi strălucitori.

— Nu trebuie decât să scoţi particula „trans" din cuvântul trans-
plant şi s-o înlocuieşti cu „un". Simplu.

— Adică... implant?

— Exact. Şi voi implantaţi în cutia craniană calote metalice, nu?

— Bineînţeles. Au un rol protector.

— La fel acţionez şi eu. Ai practicat lobotomii, aşa e?

— Normal. Ca să elimin necesitatea electrozilor.

— Alt cuvânt magic, Hans. Electric, impulsurile electrice genera-
te de creier. Eu nu fac altceva decât intervin asupra acestor impulsuri ,
electrice prin intermediul unui obiect miniaturizat. La radiografie nu
apare decât o vagă umbră.

— Şi cum se numeşte minunea asta?

— Un cip de calculator compatibil cu impulsurile electrice gene-
rate de creierul uman.

— Un ce anume?

— Ai să vezi că în câţiva ani psihologia va ţine de domeniul tre-
cutului. Spălarea creierelor se va face cu metode revoluţionare!

— Nu mai spune!

— Timp de douăzeci şi nouă de luni am operat treizeci şi doi de
pacienţi aflaţi în diferite stadii clinice...

— Ştiu, mi s-a spus asta, îl întrerupse Traupmann. Pacienţi livraţi

de „furnizori".

— Aleşi pe sprânceană, Hans, toţi bărbaţi şi toţi cu un nivel de

educaţie superior, cu un coeficient de inteligenţă peste medie. Cei ca-
re proveneau din închisori fuseseră condamnaţi pentru furt de tehno-
logie sau crime financiare. Pentru săvârşirea unor asemenea infrac-
ţiuni e nevoie de un anumit nivel de pregătire şi de o minte rafinată.
Minţile violente, rudimentare, mediocre, pot fi programate infinit mai
simplu. Dar eu trebuia să dovedesc că procedeul meu avea sorţi de
izbândă faţă de indivizii care se ridicau deasupra acestui nivel.

— Ai reuşit?

— Aproape.

— Ce s-a întâmplat?

— Până în prezent, implantul meu nu funcţionează corect decât
minimum nouă zile şi maximum douăsprezece.

— Şi? Pe urmă?

— Reacţia de respingere. Apare o hemoragie cerebrală. Aşa au
murit toţi douăzeci şi şapte. Dar ultimii şapte au trăit după operaţie
între nouă şi douăsprezece zile. Sunt convins că odată cu apariţia
altor tehnici microchirurgicale de ultimă oră aş putea prelungi facto-
rul timp. Iar avantajele... ce să mai vorbim! Oricare din tehnicile de
influenţare păleşte în faţa acesteia. îţi dai seama? Un politician, unul

cu greutate, dispare pentru câteva zile. Şi când reapare, face exact

ce-i cerem noi! Orice îi cerem!

— Şi cu acest Latham ce se întâmplă?

— Ai să vezi singur. Se află la a patra zi după operaţie, ceea ce
înseamnă că mai avem... adică mai are la dispoziţie între cinci şi opt
zile. Iar noi avem nevoie de el maximum şaptezeci şi două de ore, su-
ficient ca să aflăm ce ştiu ei despre noi şi să-i intoxicăm cu informaţii
false. E grandios, nu?

Traupmann îşi schimbă poziţia picioarelor, care îi amorţiseră din

cauza poziţiei incomode pe scau. Undeva miorlăi o pisică.

— Hai să revenim la chestiuni mai tehnice, rosti el. Ce face de

fapt acest implant?

— Eşti familiarizat cu cipurile folosite la calculatoare, Hans?

— Foarte puţin. E o treabă pe care o las în seama tehnicienilor, eu
am destule pe cap. Dar sunt dispus să ascult şi să înţeleg.

— Cele mai moderne microcipuri n-au decât trei centimetri lun-

gime şi sub zece milimetri lăţime, reuşind să adăpostească echivalen-
tul unei memorii software de şase megabiţi. Suficient ca să stochezi
operele complete ale lui Goethe, Kant şi Schopenhauer. Recurg mai
întâi la un accelerator de tip E-Prom ca să introduc informaţiile re-
spective pe cip, apoi activez ROM-ul, adică „Read-Only Memory",
şi reuşesc să-l sensibilizez la instrucţiunile sonice transmise în acelaşi
mod în care reacţionează un calculator obişnuit, căutând ceea ce i se
comandă din exterior prin intermediul codurilor de acces tastate de
programator prin intermediul unui microprocesor. Cu precizarea că
există o defazare uşoară, datorită faptului că procesul gândirii tre-
buie să se adapteze din mers la mesajele interceptate de pe o lungime
de undă alternativă. Asta prezintă un mare avantaj, de exemplu îl face
pe cel care ia interogatoriul să creadă că subiectul pe care îl are în faţă
nu face altceva decât să gândească, pregătind un răspuns total adevărat.

— Poţi s-o şi dovedeşti?

— Hai să-ţi arăt.

Cei doi medici se ridicară şi Kroger apăsă pe un buton roşu plasat

în dreapta uşii masive din oţel. In câteva secunde îşi făcu apariţia o
soră medicală în uniformă care ţinea în mână o bonetă şi o mască
chirurgicală.

— Greta, dînsul este doctorul Hans Traupmann.

— Da, vă cunosc. Vă rog să vă puneţi masca.

— Ei, ia te uită! exclamă Traupmann cu căldură. Greta Frisch în

persoană! Parcă nu mai lucrai.

— Din motivul banal al căsătoriei, Herr Doktor. El e vinovatul.

Şi Greta arătă cu un gest scurt spre Kroger.

— Credeam că ai uitat-o, Hans.

— S-o uit? Nici un chirurg care a lucrat cu sora Frisch n-a pu-
tut-o uita. Era perfectă.

Trecură de alte uşi, pătrunzând pe un coridor lung, cu pereţii de

un verde pal şi prevăzut cu geamuri mari. În spatele geamurilor se
puteau zări saloane perfect utilate. Pe latura dinspre exterior erau alte
ferestre ce ofereau priveliştea unor pajişti verzi, pline de flori.

— Impecabil, şopti Traupmann, impecabil. Ca în cel mai bun hotel.

— Bineînţeles că radiourile şi televizoarele prezintă programe
înregistrate anume, rosti Gerhardt. Nimic deosebit, exceptând emi-
siunile nocturne la radio. Atunci transmitem informaţii adaptate fie-
cărui pacient în parte.

— Să-mi spui din timp la ce să mă aştept din partea americanului,

cern oaspetele.

— O să ai în faţa ta un Harry Latham în aparenţă normal, care

crede în continuare că ne-a dus de nas. Răspunde la numele de cod,
Alexander Lassiter, şi ne este foarte recunoscător.

— De ce? Cum se explică recunoştinţa asta?

— Pentru că l-am făcut să creadă că a suferit un accident şi a
scăpat ca prin minune. Am folosit unul din camioanele noastre şi am
înscenat un accident, răsturmând vehiculul peste Latham. Hipnoza şi
tranchilizantele i-au golit memoria de imaginile reale.

— Eşti sigur că ele nu mai există?

Se opriră cu toţii pe coridor şi timp de câteva clipe Traupmann îl
privi intens pe Kroger.

— Da, sunt sigur. Trauma accidentului suferit, cu imaginile cum-

plite când fusese înconjurat de flăcări, durerea artificială pe care i-am
sugerat-o prin hipnoză, toate astea s-au suprapus peste orice amintiri
anterioare ale lui despre momentul sosirii în tabără. Pur şi simplu
i-am creat un blocaj mintal. Bineînţeles că am apelat din nou la hip-
noză, ca să fim mai siguri de rezultate. Pacientul nu-şi mai aduce
aminte decât de strigăte de groază, de durerea înspăimântătoare şi de
flăcările din care a fost smuls când a fost salvat.

— Sunt nişte stimuli consistenţi pe plan psihologic, comentă neu-

rochirurgul, dând din cap afirmativ. Dar cum rămâne cu factorul
timp? Dacă el a rămas în continuare conştient, cum i-aţi explicat
scurgerea timpului?

— A fost simplu. Când s-a trezit, avea capul bandajat şi i s-a

repetat mereu, sub sedative, că fusese rănit foarte grav, că trecuse
prin trei operaţii, că fusese vorba de o comă prelungită în care nu pu-
tuse să scoată o vorbă. I s-a explicat limpede că efortul nostru şi
voinţa lui învinseseră moartea, care fusese cât pe-aci să-l înhaţe.

— Frumoase cuvinte! Nu mă mai îndoiesc de recunoştinţa pe care

trebuie să v-o arate... Ştie unde se află?

— Sigur că da. Noi nu-i ascundem nimic.

— Şi aveţi curajul să-i daţi drumul în lume? Dumnezeule, praful
se alege de toată munca, n-o să rămână piatră pe piatră în locul ăsta!
Veţi fi nişte ţinte vii!

— Oricum, noi n-o să mai fim de mult aici. Are să te lămurească

von Schnabe.

— Sunt în urmă. Ar trebui să ştiu mai multe, nu crezi?

Kroger nu răspunse. Se întreba la ce naiba mai fusese chemat aici

bătrânul. „Von Schnabe are încredere în el, nu în mine. Intermediar

între un geniu şi un fanatic. Timp pierdut, sigur că da, însă capriciile
celor care conduc trebuie respectate. Sau măcar acceptate. Şi în nici
un caz contrazise."

încercă să-şi alunge din minte asemenea idei sâcâitoare.

— Mai întâi să-l vezi pe pacient. E în salonul următor, prima uşă
pe dreapta. Să ţii minte, îl cheamă Lassiter, nu Latham!

— Ce-ar trebui să-i spun?

— Orice. De exemplu să-l feliciţi pentru însănătoşirea lui spec-
taculoasă. Hai, curaj.

— Eu vă aştept lângă birou, zise Greta Frisch Kroger.

Cei doi medici intrară în salonul în care Harry Latham, încă plin
de bandaje, stătea în picioare lângă fereastra largă ce dădea spre pa-
jiştea verde. Se întoarse spre ei şi le zâmbi. Era îmbrăcat într-o pija-
ma gri, moale.

— Salut, Gerhardt. E o zi minunată, nu?

— Ai fost la plimbare, Alex?

— încă nu. M-am tot gândit ce afaceri se pot face în China. E cea

mai mare piaţă din lume, aşa comunistă cum e ea. Abia aştept să
zbor într-acolo. Până atunci mă joc cu cifrele.

— Dă-mi voie să ţi-l prezint pe doctorul Schmidt din Berlin.

— Niciodată nu sunt prea mulţi doctori, zise Latham apropiin-
du-se de Hans Traupmann cu mâna întinsă. înainte de accidentul ăsta
afurisit nici nu voiam s-aud de ei.

— Asta aşa e. Nici mie nu-mi plac doctorii, glumi Traupmann,

uşor încordat.

Nu putea scăpa de gândul că Istoria, Istoria adevărată, putea în-

cepe chiar acum. Cu acest bărbat zâmbitor, cu capul bandajat. Şi cu
el. Şi cu Gerhardt. Şi cu von Schnabe. Alături de miile de „poeţi so-
ciali" - aşa le spunea el membrilor „Frăţiei", gata de orice.

Privi din nou spre Lassiter. Acesta se uita la el, zâmbind mai de-

parte cu nevinovăţie.

— Ţi-ai revenit minunat, continuă el. Dar, dacă nu-ţi e prea greu,

despre ce anume îti aminteşti înainte de a ajunge aici?

— Ah!

Latham-Lassiter avu un moment de ezitare şi ochii îi deveniră
sticloşi şi goi. Dar reuşi să vorbească:

— Vă referiţi la accident... A fost groaznic. Mare parte din ce s-a

petrecut atunci sunt lucruri pe care le percep confuz, dar primul lu-
cru de care-mi amintesc sunt strigătele. Atunci mi-am dat seama că
eram prins sub camionul răsturnat şi un obiect greu din metal presa
asupra capului meu - niciodată n-am mai simţit o asemenea durere!
Şi forfota din jurul meu, oamenii care încercau să mă ridice... reuşind
să mă scoată şi să mă târască pe iarbă, apoi momentul în care am
urlat fiindcă văzusem flăcările, simţisem arsura şi aveam senzaţia că
toată faţa îmi intrase în foc. Atunci am leşinat... mi-am pierdut cu-
noştinţa pentru foarte mult timp, după cum mi s-a spus.

— O experienţă cu adevărat groaznică. Dar acum eşti pe punctul

de a te reface complet, domnule Lassiter, asta contează cel mai mult.

— Dacă există în Germania ceva pe care Gerhardt şi-l doreşte, i-l

cumpăr. Orice ar fi şi oricât ar costa.

Latham îşi revenise şi ochii săi limpezi aveau acum privirea per-

fect concentrată.

— Ai făcut destule pentru noi, Alex, zise Kroger, dând din cap

către Traupmann. Herr Doktor Schmidt nu voia decât să te cunoască
şi să se asigure personal că ai fost bine îngrijit. Poţi să te plimbi, da-
că doreşti - bineînţeles, după ce o să calculezi câte milioane ai să
scoţi de la chinezi.

— Nu e greu deloc. Asia e nebună după dolari, dar eu sunt şi mai

nebun după ei. Gerhardt, te asigur că „Frăţia" va fi şi mai bogată.

— Viitorul Reich se va ruga pentru dumneata, domnule Lassiter,

îl asigură Traupmann bătându-l uşor pe spate.

Traupmann şi Kroger ieşiră din salonul lui Latham şi se îndrep-

tară către anticamera imaculată în care stătuseră de vorbă.

— Ai avut dreptate, vorbi medicul din Nürnberg luând loc pe

scaun. Absolut remarcabil.

— Atunci îţi dai aprobarea?

— Total! Chiar şi ezitarea din vocea lui, acei ochi ceţoşi! Perfekt!
Ai reuşit!

— Hans, nu-i o reuşită completă, vreau să fiu corect cu tine. În

eventualitatea în care parametrii rămân stabili, nu pot garanta decât o
prelungire a vieţii lui Latham între cinci şi opt zile. Mai mult nu.

— Dar tot tu îmi spui că cei din Londra, Paris şi Washington afir-

mă că e un interval de timp suficient, aşa-i?

— Da.

— Lămureşte-mă şi pe mine acum în legătură cu locul acesta. De
ce să dispară?

— Nu mai e nevoie de noi. Ne dispersăm. În ultimii ani am reuşit

să pregătim peste douăzeci de mii de discipoli...

— Îţi place formularea pe care ai găsit-o, nu-i aşa? îl întrerupse

Traupmann. Discipoli...

— Dar aşa şi e! Ei nu sunt doar nişte credincioşi ai cauzei, sunt şi

lideri, la toate nivelurile. Sunt peste tot, în principal pe teritoriul Ger-
maniei, dar s-au infiltrat şi în alte ţări, dispunând de orice sumă de
bani şi fiind oricând gata să-şi ocupe locul prestabilit ca funcţionari
în firme sau în organisme de stat.

— Atât de multe s-au făcut între timp?

— N-ai apucat să observi că dispunem în prezent de un personal
mult mai redus. Evacuarea a început de câteva'săptămâni, în fiecare
noapte au plecat camioane cu personal şi echipamente. Ca o colonie
de furnici care-şi părăseşte muşuroiul pentru a se muta în altul. Des-
tinaţia noastră e şi destinul nostru: noua Germanie!

— Să revenim la american. Ce rol va juca el în asta?

— Tot ce reuşim noi să stoarcem de la el are o anumită valoare.
Dar noi i-am rezervat lui Harry Latham ceva special. Dacă îţi aduci
aminte, am menţionat anterior că oameni ca el pot avea un rol uriaş
în operaţiunile de intoxicare. Şi asta ar fi abia începutul.

— Mă pui pe jar, Gerhardt. Dă-i drumul, nu te mai învârti atâta

în jurul cozii.

— Latham a spus că lucrează cu cifrele pe motiv că vrea să

câştige milioane în China. Corect?

— S-ar putea s-o şi facă.

— Nu, Hans. Fiindcă cifrele de care vorbeşte el n-au nici o legă-

tură cu banii. Sunt pur şi simplu nişte coduri elaborate de el ca să nu

uite nimic după ce evadează de aici.

— Să evadeze?

— Bineînţeles. Trebuie să-şi îndeplinească misiunea, e un profe-
sionist. Iar noi trebuie să-l lăsăm să fugă.

— Fii mai clar!

— În timpul săptămânilor petrecute aici, al discuţiilor purtate pe
parcursul vizitelor medicale, la mesele de prânz şi la cină, noi i-am
pompat sute de nume, franţuzeşti, nemţeşti, englezeşti, americane...

— Ce fel de nume? îl întrerupse Traupmann neliniştit.

— Numele unor oameni din Germania şi din străinătate care ne
sprijină discret, care contribuie masiv la reuşita cauzei noastre... în
principal e vorba de oameni care dispun de suficientă influenţă şi pu-
tere în lumea lor şi care în realitate lucrează pentru „Frăţie".

— Eşti nebun?

— în rândurile acestei elite care acţionează discret, fără să-şi
manifeste pe faţă simpatiile, continuă Kroger, se găsesc membri ai
Congresului, senatori, baroni ai industriei şi ai mijloacelor de comu-
nicaţii în masă. Crema Americii. De asemenea, membri din înalta so-
cietate din Anglia, aceeaşi categorie cu cercul din care provenea
Cliveden şi care i-au oferit pe vremuri lui Hitler pe cei mai ardenţi
susţinători din Anglia, inclusiv oameni care decid în secret mersul
lucrurilor în politica dusă de serviciile de'spionaj britanice...

— Ţi-ai pierdut minţile?

— Hans, dă-mi voie să termin... La Paris dispunem de simpa-
tizanţi influenţi pe Quai d'Orsay, în Adunarea Naţională şi chiar în
Deuxième Bureau. în fine, în Germania avem de partea noastră
câteva din cele mai importante personalităţi de la Bonn. Cu toţii tân-
jesc după vremurile când scumpa noastră Germanie nu era pângărită
de prezenţa unor indivizi inferiori care vociferează întruna şi nu con-
tribuie cu nimic, rase nevolnice care nu fac altceva decât să ne coru-
pă poporul. Latham dispune de toate aceste informaţii, a memorat
toate numele. în calitatea lui de spion perfect antrenat pentru a lucra
sub acoperire, va raporta superiorilor lui cea mai mare parte a aces-
tor informaţii. Poate chiar pe toate.

— Eşti nebun de legat, Kroger! N-am să permit una ca asta!

— O, ba da, ba da, Doktor Traupmann. Pentru că tot ce va duce
Harry Latham cu el înseamnă informaţii false, cu excepţia unui nu-
măr infim de adepţi care pot fi sacrificaţi pentru a întări credibilitatea

majorităţii copleşitoare a informaţiilor. Numele pe care şi le-a înti-

părit în minte cu ajutorul codurilor numerice sunt într-adevăr vitale
pentru noi, dar numai în sensul că e vorba de oameni pe care îi vrem
discreditaţi, chiar distruşi. Adevărul este că aceştia ni se opun cu în-
verşunare, unii fără să se afişeze prea mult, dar alţii o fac în public şi
cu gălăgie mare. Din clipa în care numele lor vor fi comunicate pe
căi oculte tuturor reţelelor de spionaj, va începe o nouă vânătoare de
vrăjitoare, pricepi? În momentul când cei mai sinceri din ei vor de-
veni ţinta suspiciunilor oficiale şi a insinuărilor fabricate de noi, vor
lăsa locul multora dintre... da, dintre discipolii noştri, Hans. În special în
America, cel mai puternic duşman al nostru, mai ales pentru că e şi ţara
unde zvonurile prind cel mai repede. Nu trebuie decât să ne aducem
aminte de frenezia cu care erau căutaţi simpatizanţii comuniştilor prin
'50, America devenise atunci o naţiune paralizată de teroare, mii şi mii
de oameni au fost stigmatizaţi pe viaţă pentru aşa-zisele simpatii
sovietice. Multe sectoare ale economiei au căzut pradă isteriei colective
şi ţara a fost slăbită chiar din interior. Comuniştii ştiau prea bine cum să
procedeze. Noi am aflat că Moscova furnizase în secret fonduri ma-
sive, dar şi informaţii ersatz¹ celor mai zeloşi în declanşarea prigoa-
nei... Şi există un om care poate declanşa o campanie similară în
interesul nostru. Harry Latham, cu numele de cod „Sting".

— Dumnezeule! exclamă Traupmann în şoaptă, lăsându-se pe

spătarul scaunului. O iniţiativă cu adevărat strălucită. Pentru că
Latham e unica persoană care a izbutit să pătrundă în inima opera-
ţiunilor, descoperind valea noastră. Iar ei toţi vor fi siliţi să-l creadă.
Absolut toţi.

— Latham va evada la noapte.