Drumul prin trecătoare era anevoios din pricina zăpezii groase

Capitolul 21

Gerhardt Kroger, imobilizat în cămaşa de forţă, îşi ridicase ge-

nunchii la gură şi se chircise în patul îngust, lipindu-şi spinarea de
lambriurile peretelui. îl izolaseră într-o rezervă din infirmeria amba-
sadei şi acum privirile îi rătăceau în toate direcţiile, fără să se poată
fixa asupra vreunui lucru.

Un medic îl duse pe Witkowski într-o încăpere alăturată, de unde,

prin oglinda falsă din peretele rezervei, puteau urmări în voie reacţiile
lui Kroger. Acesta bolborosea la nesfârşit cuvinte fără şir, cu privirile
de animal hăituit căutând în toate părţile fără să găsească nimic.

— A cam luat-o razna, zise medicul.

-— Nu ştiu nemţeşte, nu înţeleg ce tot zice.

— Ceva despre taică-său, că a fost un trădător şi că nici el nu

poate să mai trăiască. Că viaţa lui nu mai are nici un sens şi chestii
de-astea. De când l-aţi adus aşa o ţine întruna.

— Dumitale, ca medic, treaba asta îţi spune ceva? |

— Nu sunt psihiatru, dar cred că e chinuit de un imens sentiment
de vinovăţie. Asta s-ar putea să fie elementul decisiv al vieţii lui şi
să-i dicteze toate deciziile. E foarte posibil să aibă şi idei de sinuci-
dere, de-asta nu-l scoatem din cămaşa de forţă.

— Aşa o fi, dar asta nu înseamnă că nu-l pot lua la interogatoriu,",

aşa în cămaşa de forţă cum e.

— Hm! Cu grijă mare, colonele. Are tensiunea la limita de sus.

poate sucomba oricând. Şi nici nu mă mir, dacă mă gândesc la ce rol
joacă... Adică a jucat, pardon.

— Ştii cine e?

— Cum Dumnezeu să nu ştiu? Orice om din lumea asta care a
trecut printr-o facultate de medicină a auzit de el - sau măcar ar fi
trebuit să audă. \

— Şi cam ce ştii despre el? Asta aşa, ca să nu rămân prost. ;

— A revoluţionat neurochirurgia, colonele. A fost primul care Sa
gândit că afecţiunile psihice pot fi operate, nu tratate cu medicamente-*
Orice medicament are şi efecte secundare, şi mai ales în psihiatrie
asta e de regulă un dezastru. Kroger a operat sute de inşi şi le-a scos
cu bisturiul sticleţii din creieri. Aşa ceva n-a mai făcut nimeni, de în-
cercat au mai încercat câte unii, după exemplul lui, dar nu ştiu să fi
reuşit careva. Dacă reuşea, mi-ar fi ajuns şi mie la urechi, pe o ches-
tie ca asta s-ar fi făcut tămbălău, nu glumă. Atâta doar că de câţiva
ani nu s-a mai auzit nimic de el, nu ştiu de ce. Şi, ca să fiu cinstit
nu credeam că am să ajung să-l văd în carne şi oase pe Gerharc
Kroger, mai ales în asemenea împrejurări.

— Ştii ceva, doctore? Un lucru nu înţeleg eu: de ce naiba l-au tri-

mis încoace pe ageamiul ăsta, care o fi el mare chirurg, nu contest
dar nu e-n stare să nimerească un elefant de la doi metri! Aici era
treabă de pistolar, nu era nevoie de un doctor de geniu!

Şi Witkowski ieşi în coridor şi pătrunse în rezerva unde zăcea pe

pat Kroger. Se aşeză încet pe un scaun, privindu-l pe nenorocosul tin-
tas care bâiguia mai departe cuvinte ininteligibile şi abia după un
timp observă că nu mai era singur în rezervă.

— Guten Abend, Herr Doktor... Sprechen Sie English, mein

HerrV zise atunci Witkowski, care, în ciuda celor spuse mai înainte
doctorului ambasadei, ştia bine nemţeşte.

— Da, ştii bine că da. Şi ştii şi cine sunt. De ce m-aţi vârât în

porcăria asta, de ce mă trataţi ca pe un animal?

— Simplu, doctore. Pentru că familiile celor doi oameni pe care

i-ai împuşcat în holul hotelului te consideră un animal turbat. Ai ceva
împotrivă? Sau poate doreşti să te punem faţă-n faţă cu ei şi să vă lă-
săm singuri? Cred că s-ar putea aranja...

— A fost o eroare de care vă faceţi vinovaţi voi! scrâşni Kroger.

Voi sunteţi răspunzători, fiindcă ascundeţi un duşman al umanităţii,
care trebuie lichidat!

— Un duşman al umanităţii? Asta e o acuzaţie extrem de gravă,

doctore. De ce e Harry Latham un duşman al umanităţii?

— Fiindcă e bolnav, e un schizofrenic cu comportament violent

care trebuie făcut să se elibereze de obsesiile lui periculoase! Chiar
nu v-a spus nimic Moreau?

— Moreau? tresări surprins Witkowski. Care Moreau? Claude

Moreau, şeful lui Deuxième Bureau?

— Exact, l-am explicat tot. Sau poate a ţinut pentru el? Ach, dieţii

Franzôsen- sunt atât de perfizi, atât de ipocriţi!

— Se poate, făcu Witkowski, fără să-şi fi revenit din uimire, se

poate orice. Deşi mai probabil e că ne-a trimis ceva, dar pesemne că
am neglijat eu să citesc chiar tot... Mai curând cred că e vorba de altă
chestie: Harry Latham ne-a pus nouă în mână o listă cu nişte nume şi
pentru chestia asta nu mai are voie să trăiască. Este?

— Nu, nu... Poate că unele nume de pe listă sunt corecte, dar

altele cu siguranţă nu. Pentru asta am nevoie să stau de vorbă cu el
între patru ochi, ca să putem afla care e adevărul...

Witkowski îl privi concentrat, gândindu-se dacă nu începuse deja

să facă febră, cu toate bandajele şi cu toate medicamentele.

— Doctore, asta o mai discutăm. Deocamdată hai să vorbim de-

spre alt subiect. De exemplu despre tăticul dumitale, da?

¹ Bună seara, domnule doctor. Vorbiţi englezeşte? (germ.)

² Ah, francezii... (germ.)

— Nu, gemu înăbuşit Kroger. Nu discut niciodată despre el.

— Ei, acum, de hatârul meu, ai să-ţi calci pe inimă. Să ştii că noi
am aflat ce e cu el, ce a făcut în timpul războiului, şi îl considerăm
un om adevărat. Unul din puţinii oameni din Germania cu capul pe
umeri la vremea respectivă.

De data asta, din pieptul lui Kroger ieşi un geamăt adânc, care

aducea mai curând a horcăit:

— Nu! Ein Verräter!,..¹

— Uite, vezi'? Aici nu ne potrivim în păreri. El a vrut să cruţe niş-
te vieţi omeneşti, fiindcă în final şi-a dat seama că toate vorbele lui
Hitler şi ale tembelilor din jurul lui nu erau decât gargară...

— Nein!... A trădat patria, scrâşni Kroger începând să se zbată

din răsputeri în cămaşa de forţă. Şi în şcoală şi la Universitate colegii
mă înjurau şi mă băteau... „Porcul de taică-tău e un trădător, ştim
asta, nemernicule!" Ach, mein Gotf-, ce ruşine! Ce stigmat!

— Va să zică tu te-ai hotărât să închei ceea ce n-a vrut să încheie

el, nu?

— Nu! urlă Kroger. N-ai dreptul samă interoghezi aşa! Orice'

om, chiar şi duşmanul, are dreptul la intimitate! \

— Just! Recunosc, aşa e, fără discuţie. Numai că tu faci o excep¹

ţie, doctore, fiindcă eşti un om prea inteligent şi prea cultivat ca să
mănânci tu însuţi rahatul pe care îl oferi altora şi acum văd că umbli
să mi-l bagi pe gât şi mie. Ştii ceva? Dacă tot vrei neapărat să stai de
vorbă cu Latham, s-ar putea să ţi-l aduc, numai ca să văd dacă eşti în
stare să-l priveşti în ochi. Asta chiar că ar fi culmea!

Wesley Sorenson stătea cu tâmplele în palme la biroul lui şi simţea

că a ajuns la capătul puterilor, sifonnaţiile care curgeau noian din toate
părţile îl copleşiseră şi el nu mai era în stare să analizeze fiecare caz şi să
ia rapid o decizie. îşi spunea că până şi mi computer s-ar fi blocat în faţa
atâtor solicitări urgente iar directorul Operaţiunilor Consulare era şocat
de revelaţiile ultimelor ore. Cei doi nemţi ţinuţi în arest la Fairfaxîl
implicaseră pe însuşi vicepreşedintele Statelor Unite şi pe preşedin-
tele Camerei reprezentanţilor, iar asta nu numai că sporea lista su-
specţilor furnizată de răposatul Harry Latham, dar dădea cazului

¹ Un trădător!... (germ.)

² Ah, Dumnezeule! (germ.)

dimensiuni în faţa cărora el, Sorenson, se simţea pur şi simplu blocat.

Afară de asta, CI.A. ajunsese să fie compromisă la nivelurile cele
mai înalte şi nu era deloc sigur că alte agenţii rămăseseră nepenetrate
de virusul acesta blestemat al neonazismului. Apoi un laborator de
cercetări al Departamentului Apărării îşi văzuse anulate toate datele
din memoria calculatoarelor, adică rezultatele muncii pe doi ani de zile!
Senatori, congressmeni, oameni de afaceri care însemnau baza eco-
nomiei ţării, ziarişti şi o groază de alte personalităţi, toţi fuseseră stig-
matizaţi, dar probele concludente lipseau şi acuzaţiile putuseră fi res-
pinse ca nefondate. Asta până când un funcţionar important al guver-
nului britanic fusese silit să-şi recunoască apartenenţa la mişcarea
asta şi atunci devenise clar că nu mai era vorba de scorneli răuvoi-
toare, fiindcă până nu faci foc nu iese fum. Măcar bine că Moreau
rămăsese curat, deşi nici la Paris lucrurile nu stăteau deloc bine, am-
basada americană de acolo fusese penetrată şi Dumnezeu ştie ce pu-
tea să se întâmple cu datele stocate în megacomputerul de acolo! Iar
acum, colac peste pupăză, devenise suspectă şi soţia ambasadorului
Cortland, Janine Clunes, şi încă suspectă în cel mai înalt grad! La
prima vedere era tot o aiureală şi asta şi el, Sorenson, când discutase
cu Drew Latham, încercase să fie optimist:
„— Chiar asta n-o pot crede, băiete!"

„— Aşa zicea şi Witkowski, dar numai până am primit datele de

la Chicago. Atunci şi-a schimbat părerea, a spus că individa asta e
un Sonnenkind'."

,,— Drevv băiatule, tu îţi dai seama ce implicaţii poate avea

chestia asta?"

„— Ba bine că nu! Deşi treaba asta cu Sonnenkind sau cum ma-

ma dracului le mai spune, mie mi se pare o ţicneală, cu copii trimişi
în lume, cu..."

„— După câte am aflat noi, s-ar părea că proiectul ăsta al nem-

ţilor, Lebensborn, a fost abandonat."
„— Witkowski zice că nu."

„— Oricum, Drew, urmase Sorenson după o clipă de tăcere, fii cu

ochii în patru. Dacă neonaziştii află că Gerhardt Kroger trăieşte şi e în
mâinile noastre, sunt în stare să dinamiteze ambasada ca să-l lichideze...
în clipa de faţă mai am încredere în foarte puţini oameni, Drew,
încerc să-mi acopăr la iuţeală flancurile dar sunt descoperit din toate
părţile, lua-m-ar toţi dracii! Sună-mă după o oră, să mă ţii la curent."

Dacă o fi existat cu adevărat programul acela blestemat, Lebens-

born, Janine Clunes întruchipa reuşita perfectă. Un copil plecat din

Germania ruinată de război, crescut de nişte americani onorabili, de

origine germană, e drept, dar americani... Unde mai pui că era o so-
mitate în lumea informaticii! Ei, fir-ar să fie, aici Operaţiunile Consulare
nu mai puteau face faţă singure, era nevoit să apeleze la directorul
F.B.I., adică să facă ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit, deşi Knox
Talbot spuse odată despre el că „e un tip mai OK decât mulţi".

Şi Sorenson, înjurând în gând, ridică receptorul şi formă numărul

acestui tip mai OK decât mulţi. Nu putea apela la secretară, o ase-
menea umilinţă i-ar fi scăzut îngrozitor prestigiul în ochii ei.

— Alo... Sunt Wesley Sorenson, de la Operaţiuni Consulare. Se

poate vorbi?

— Pe linia asta da. Ce pot face pentru voi?

— Am să fiu sincer: sunt nevoit să calc pe teritoriul vostru. Nu.
am de ales.

— Ei şi? Mare scofală! Nu facem toţi chestia asta în fiecare zi?.

Că doar nimeni nu are de ales... Knox mi-a spus că sunteţi prieteni şi
asta pentru mine înseamnă al naibii de mult. De ce încălcare de*
teritoriu vorbeai?

— Deocamdată n-am început nimic... Dar n-am de ales!

— Ai mai zis chestia asta.

— Da, se poate... aproape că gemu Sorenson, sfârşit de puteri

Oricum, treaba asta trebuie să rămână de competenţa noastră.

— Şi atunci? De ce m-ai mai sunat?

— Trebuie s-o iau pe scurtătură şi singur nu mă pot descurca.

— Ascult.

— Ai vreo echipă în comitatul Marion* în Illinois? In Centralia

— Ce anume te interesează acolo?

— Familia Schneider, Charles Schneider. Tot ce se poate şti de-
spre ei. Poate au murit, nu ştiu practic nimic despre ei decât nume,
dar am impresia că au imigrat din Germania înainte de război.

— Cam subţirele punctele astea de reper.

— Ştiu, dar m-am gândit că poate voi îi aveţi în fişiere...

— Bine. Dă-mi numărul vostru de fax steril şi într-o oră îţi trimit

tot ce avem.

După treizeci şi opt de minute, cronometrate cu precizie, faxul

începu să ţiuie şi Sorenson culese cu degete febrile prima coală..

„Karl şi Johanna Schneider au sosit în S.U.A. la 12 ianuarie 1940,

imigranţi germani cu rude în Cicero-Illinois, care au garantat pentru*''

Karl Schneider, ea specialist de vârf în domeniul foarte îngust al optome-

triei industriale, nu a întâmpinat greutăţi la obţinerea vizei şi apoi a cetăţe-
niei. După declaraţiile lor, părăsiseră Germania deoarece bunicul .Tohannei
Schneider fusese evreu şi acest lucru fusese descoperit de autorităţile ger-
mane, din partea cărora erau de aşteptat persecuţiile de rigoare.

Karl Schneider şi-a schimbat numele mic în Charle.s şi a deschis în

Centralia o mică firmă de aparatură optometrică, iar în 1946 a adresat Ofi-
ciului de Imigrare o cerere oficială privind aprobarea imigrării nepoatei
sale Janine Clunitz, care rămăsese orfană în urma decesului părinţilor săi
într-un accident de circulaţie. Cererea a fost aprobată şi copilul a fost
adoptat de familia Schneider.

Doamna Schneider a decedat la 22 august 1991, în urma unui atac de

cord. Domnul Charles Schneider, în prezent în vârstă de 76 de ani, lo-
cuieşte în continuare în Centralia, Cyprus Street 121. S-a retras din afa-
ceri dar continuă să meargă la firmă de două ori pe săptămână.

Prezenta fişă constituie actualizarea unui raport întocmit în 19594 în ca-

drul acţiunii de supraveghere a imigranţilor de origine germană. în baza
referatului întocmit în 1963 de şeful de sector, dosarul a fost clasat şi tre-
cut în arhivă."

— Slavă Domnului! oftă Sorenson, Slavă Domnului că nu l-au şi

ars!

Apăsă apoi pe butonul interfonului şi ceru secretarei să-i rezerve

un loc spre aeroportul cel mai apropiat de Centralia-Illinois.

Claude Moreau îşi concedie cu un gest scurt secretara, ordonân-

du-i să nu fie deranjat decât în cazurile de gradul zero, şi se cufundă
în lectura dosarului întocmit de Jacques Bergeron:

„Hans Traupmann, născut în Berlin la 21 aprilie 1922. Fiu al unor me-

dici, Erich şi Marlene Traupmann. De mic copil a manifestat o inteligenţă
strălucită iar foaia matricolă de la şcoală... atestă rezultate de excepţie..."

Urmau, telegrafic, datele despre studii - în anii de studenţie la Facul-

tatea de Medicină din Nürnberg Traupmann fusese membru al orga-
nizaţiei „Tineretului hitlerist" - apoi despre cariera medicală, începu-
tă cu stagiul în Sanitätstruppe, corpul medical al Wehrmachtului.

„După capitularea Germaniei, Traupmann s-a întors la Nürnberg şi şi-a

susţinut docenţa în chirurgie craniană, ajungând în câţiva ani să fie
considerat unul din cei mai valoroşi specialişti din Europa în acest
domeniu. Despre viaţa lui particulară se cunosc puţine lucruri. A fost
căsătorit timp de cinci ani cu Elke Müller, cu care nu a avut copii. După
divorţ s-a mutat într-o vilă elegantă dintr-un cartier luxos, unde ţine casă
deschisă şi are invitaţi oameni de vază, politicieni, industriaşi, scriitori şi

vedele ale televiziunii. Are maşini .scumpe pe care le schimbă la câteva

luni şi ia masa la restaurantele cele mai bune, unde lasă bacşişuri grase.
Este heterosexual dar există şi opinia că uneori se dedă la excentricităţi cu
băieţi. Nu există alte lucruri care să prezinte interes deosebit.

— Nu există alte lucruri, ai? Soarele mă-tii de bou!

Şi Moreau ridică furios receptorul, formând numărul omului din
Nürnberg.

— Ja!

— Amice, adineauri am gustat din rahatul pe care i l-ai trimis lui
Jacques. Am impresia că ai început să-ţi cam baţi joc de noi!

— Ţi-am trimis tot ce am putut găsi! se dezvinovăţi vocea de la

capătul firului.

— Uite ce e, porcăriile alea le poate afla oricine care o întreabă pe ;

prima babă din Nürnberg care îi iese în drum! Şi încă baba i-ar spune
şi despre Elke Müller şi despre o grămadă de chestii de care ţie nu -
ţi-a dat prin căpăţâna aia seacă să te interesezi!

— Elke Müller? Fosta soţie a lui Traupmann? Dar au divorţat de_;

o mie de ani !

— Ei vezi? Păi când îţi spun eu că eşti bou! Dacă doi inşi divor

ţează după trei luni sau un an e una, dar când stau cinci ani împreună
şi abia atunci îi apucă, un băiat deştept ca tine miroase imediat unde
trebuie să se ducă să pună întrebări... Mişcă-te imediat, animalule,
adună ce trebuie, că te ia mama dracului!

— Bine, dar nu mi s-a comunicat...

— Lasă gălăgia! Ai adresa cucoanei ăsteia?

— Sigur că da, şi dacă mi s-ar fi cerut, eu bineînţeles că... Ei

Müller, Patienzenstrasse JVs 11 bis... Mă duc imediat şi...

— Mda, mi-am notat... Hm! Adică... ştii ceva? Mai bine nu te

mai duce tu, că cine ştie ce mai iese. Trimitem pe altcineva. ?

Şi Moreau, strivind printre dinţi o înjurătură, trânti receptorul,'

deschise interfonul:

— Rezervă-mi un loc la prima cursă spre Nürnberg...

Nici nu apucă să se ridice de pe scaun că telefonul sună din nou.

— Sorenson. Cum mai merge la Deuxième Bureau"}

— Wesley! Ai ceva noutăţi?

— Noutăţi despre noutăţi, dar nu cine ştie ce. Se confirmă nişte lu-

cruri pe care deja le ştiam, atât. Am fost la Centralia şi zău dacă-mi
pare rău că am pierdut trei sferturi de zi. M-am trezit în mijlocul
Americii de altădată, o stradă patriarhală, ceva cum numai în filme
mai poţi vedea, zău.

— înseamnă că n-ai bătut drumul degeaba.

— Nu. Am stat de vorbă cu tatăl adoptiv al lui Janine Clunes, de
fapt Clunitz pe numele ei adevărat. Ştii cum m-a întâmpinat moşul? „De
cincizeci de ani vă aştept, zice, şi dumneavoastră abia acum veniţi!"

— Cum naiba! Te-a luat drept unul de-al ălora? Nazist?

— Ba m-a luat exact drept cine eram. Moşul m-a primit foarte cor-
dial, m-a tratat cu un Schnapps şi sincer să fiu, mi-a făcut o impresie ne-
maipomenită. Mi-a spus de la început că în tinereţe şi el şi nevastă-sa au
făcut parte din rahatul ăla, „Tineretul hitlerist" sau cum mama dracului
le mai spunea, că Himmler şi Goebbels în persoană veneau din când în
când la întrunirile lor, că ei şi-ar fi dat oricând viaţa pentru cauza Ger-
maniei şi alte rahaturi de-astea. Şi că pe urmă, după ce a venit încoace,
a început să înţeleagă. Zice că azi îi e pur şi simplu ruşine că a putut
gândi odată aşa ceva, dar pentru vârsta aceea erau lucruri absolut se-
ducătoare, nici o secundă nu i-a trecut atunci prin cap că s-ar putea
să nu fie aşa. L-am întrebat de Janine asta şi mi-a spus că a fost o
mare greşeală că a adus-o încoace şi a mai şi adoptat-o... Era un
copil extraordinar, de o inteligenţă incredibilă, mult mai inteligentă
decât noi amândoi la un loc. în fiecare marţi seara, de pe la vârsta de
nouă ani, veneau s-o ia nişte tipi şi o duceau cu maşina într-un loc...
N-a reuşit niciodată să afle, fiindcă la început era dusă acolo legată
la ochi şi pe urmă, când a aflat, era deja îndoctrinată şi nu putea
călca secretul, nici măcar faţă de tată-său adoptiv. La început o
tratau cu dulciuri, îngheţată, tot felul de trucuri care merg la sigur cu
copiii, chiar şi cu cei mai inteligenţi. Asta e tot ce a reuşit să afle de
la ea, şi că acolo „deprindea spiritul glorioaselor tradiţii ale marii na-
ţiuni germane". Pe atunci Schneider începuse deja să-şi cam schimbe
părerile. în orice caz, chestia aia cu Sonnenkind nu e vorbă goală.

— Wesley, îl întrerupse Moreau, nu vreau să te jignesc, dar ştii

zicala cu lupul şi cu părul...

— O ştiu şi l-am întrebat deschis cum se face că a renunţat la niş-

te convingeri atât de adânc înrădăcinate. Ştii ce mi-a răspuns? Praf
m-a făcut! Că Benjamin Franklin a fost în tinereţe negustor de sclavi
şi mai târziu a devenit unul din cei mai înverşunaţi aboliţionişti. Când
îl întrebau câte unii cum se face una ca asta, el le răspundea aşa:
„Omul, cu cât înaintează în viaţă, îşi schimbă principiile". Mai zi
ceva dacă poţi! în orice caz, moşul e sincer, mie aşa mi-a mirosit şi
nici nu cred că i-ar folosi la ceva să umble cu şmecherii. La vârsta
lui... De ceva activităţi neonaziste ale fie-sii nu mai ştie nimic. N-a

mai văzut-o de mult timp, dar convingerea lui e că în nici un caz ea

n-a renunţat la chestiile astea.

— Dar el de cât timp nu mai e în contact cu Germania? Mai bine

zis cu nazismul german. Ţi-a spus?

— Da, l-am întrebat şi asta. Tipii îl mai sună din când în când,

dar el le răspunde că e bătrân, că a rămas singur şi nu-i mai arde de
nimic şi să-l lase în pace. A reţinut un singur nume, acum o lună şi
ceva l-a sunat unul care părea isteric de-a binelea, zbiera la el că
„Herr Traupmann are să ordone să fie executat pentru trădare". Şi el
i-a răspuns cam aşa: „Ce mai vreţi de la mine? Oricum nu mai am
mult de trăit şi doar ştii că morţii nu vorbesc..." >

— Herr Traupmann? Ei, drăcie... Uite ce e, Wesley, acum tocmai?,

mă pregătesc să plec la Nürnberg, să stau de vorbă cu fosta FratS.
Traupmann. Cum mă întorc, te sun.

Moreau se întoarse seara târziu, nu prea convins că aflase tot ce i-ar

fi plăcut lui să afle. La început, lucrurile merseseră strună, omul lorde la (
Nürnberg nu stătuse cu mâinile în sân şi se ocupase de tot ce a trebuit.
Dăduse fuga să identifice clădirea în care locuia Elke Müller, fostă
doamnă Traupmann, şi o căutase apoi la telefon pe cucoana asta care se
dovedea atât de importantă, rugând-o cu mii de precauţii să aibă bună-
voinţa de a acorda o întrevedere unei persoane importante care urma să
sosească de la Paris tocmai în acest scop. A, evident că această cheltu-
ială de timp a stimatei doamne Müller avea să fie recompensată, evident.
evident... Nu, el nu ştia care urma să fie obiectul discuţiei, el era doar
intermediarul, nu ştia nici măcar cine anume avea să vină, în oricecaz
persoana de la Paris se afla deja pe drum, după toate probabilităţile, í¡
că dacă stimata doamnă Müller avea gentileţea... După care, stimulat
probabil de amintirea nervozităţii lui Moreau, agentul dăduse un telefon
la Deuxième Bureau, să raporteze, dar i se răspunsese că şeful lipseşte
momentan şi că el trebuia să aştepte la aeroport la cursa cutare şi să facă
oficiile de gazdă faţă de cel care trebuia să sosească. Aşa că la aeroport
văzând că pe scara avionului cobora însuşi mătăhălosul Moreau cu
aerul unui şef din cale afară de nemulţumit de subordonaţii săi şi hotărât
să le bage minţile-n cap o dată pentru totdeauna, nefericitul agent simţi
că i se taie picioarele.

Moreau îi ceruse să-l ducă la locuinţa doamnei Müller şi era

fericit că avusese inspiraţia să meargă să identifice din timp casa, îl
dusese glonţ în Leopoldstrasse şi de acolo în Patienzenstrasse, unde
locuia Elke Müller. Casa era o adevărată bijuterie arhitectonică şi îl
impresionase până şi pe Moreau, care la Paris nu ducea deloc lipsă
de asemenea rafinamente. „Trebuie să fie un baroc german târziu,
sau cam aşa ceva" îşi zisese el, rămânând totuşi cu ideea că, din mo-
ment ce era în Germania, se putea foarte bine să fie şi ceva gotic me-
dieval, sau renascentist, dacă nu cumva ceva în stil maur, sau poate
bizantin sau dracu să-i ia de nemţălăi afurisiţi, vorba e că o brodiseră
al naibii de frumoasă. Ghicind admiraţia şefului, agentul îl lămurise
că era un baroc modern, adaptat la stilul anilor '20, stil în care puţini
arhitecţi din Nürnberg reuşiseră să facă lucruri frumoase, fiindcă era
destul un amănunt aiurea şi ieşea un dezastru... „Bine, bine, răspunse
acru Moreau, ştiu şi eu chestiile astea, doar am şi eu câteva clase..."

Îl sunase pe Sorenson din Nürnberg, de la rezidenţa Biroului Doi

de pe Königinstrasse .

— Wesley! zisese el auzind vocea directorului Operaţiunilor Consu-

lare. Ţi-am promis să te sun şi mă ţin de cuvânt. Te sun din Nürnberg.

— Aha! Şi?

— O cucoană foarte impunătoare, şaptezeci de ani şi abia câteva
fire albe, plus nişte ochi de mă făcea să mă simt ca un servitor
obraznic care n-are ce căuta acolo.

— Cunosc genul, avem şi pe-aici.

— Mi-a spus că de treizeci de ani nu mai are nici o legătură cu
Traupmann şi cu lucrurile astea şi tot ce poate spune e că e profund
dezgustată, atât. Pe urmă mi-a mai dat ceva amănunte, că individul
s-a însurat cu ea doar ca să intre în lumea bună, că făcea nişte chiol-
hanuri în pivniţă de se zguduia casa, că se îmbătau ca porcii şi zbie-
rau mereu „Sieg Heil!" şi alte chestii de-astea deştepte şi aşa mai de-
parte. Ea a răbdat cât a putut, dar când a văzut că el nici vorbă să se
potolească, a ridicat tonul la el. Şi ştii ce i-a răspuns? Cică pe tot ce
gândeşte o vacă nenorocită ca ea el nu dă nici măcar un scuipat. Că
ea e crescută în puf şi nu înţelege ce înseamnă Germania, dar el ştie,
că ei au avut dreptate atunci şi tot ei aveau dreptate şi acum. A doua
zi l-a părăsit. Am întrebat-o dacă mai ţine minte numele vreunuia
care venea la chefurile alea ale lor, dar nu-şi mai aducea aminte decât
de doi, ăştia erau mai spălaţi şi îi primea şi în casă, la dejun sau la
cină. Unul se numea Rudolf Bohr iar celălalt era colonel în Wehr-
macht, von Schteiffel îl chema, era foarte tânăr dar înaintase
extraordinar de rapid. Colonel la nici treizeci de ani...

— Asta înseamnă că ori era foarte capabil, ori că avea relaţii tari,

mai ales pe chestie de politică. Şi Bohr ce învârtea?

— Am întrebat-o, dar nu-şi mai aducea aminte. Poate om de afa-

ceri, industriaş, sau o fi avut ceva pământ. îţi sună cunoscut numele
ăsta?

— Dacă îmi suna cunoscut nu te mai întrebam. Să verificăm dacă

avem ceva despre el. Dacă a fost mare gaie pe timpul lui Hitler pre-
cis că avem, dar dacă n-a fost...

— Trebuie să fi fost ceva, altminteri nu se înhăita cu unul ca alde

Traupmann al nostru.

— Altceva?

Nimic interesant. Că familia ei avea sute de mii de salariaţi, că
se opuneau lui Hitler şi ăsta nu îndrăznea să dea cu ei de pământ
tocmai din cauza asta, dar că fraţii ei au fost încorporaţi şi duşi pe
frontul rusesc în prima linie şi au mierlit-o de la început, că taică-său
era sigur că muriseră de gloanţe nemţeşti, nu ruseşti... Chestii
de-astea, generalităţi. ,

— Da, Claude. Un lucru e clar: Traupmann e cheia enigmei.