Drumul prin trecătoare era anevoios din pricina zăpezii groase
Yüklə 2,69 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Capitolul 19
Capitolul 18 Nimic mai firesc decât ca Biroul Doi, din momentul când aflase de moartea lui Drew Latham, să retragă maşina şi echipa care îi asi- gurase protecţia. în locul acestora Witkowski ceruse dispeceratului de transporturi al ambasadei personal suplimentar şi o maşină blin- dată pentru paza unui ofiţer din armata americană, al cărui nume trebuia ţinut în cel mai mare secret, şi pentru însoţitoarea acestuia. Nici nu putea fi vorba ca De Vries să rămână la ambasadă. Adresa unui funcţionar al serviciului de documentare era strict secre- tă şi regula asta prindea acum foarte bine. — Mda, mormăisc Witkowski, dar dacă am şti o gaură de şoarece unde să te ascundem, atunci ar fi şi mai bine. Colonelul se mai liniştea puţin când îşi aducea aminte de o discuţie avută cu Karin în urmă cu patru luni: „— Colonele, eu nu duc lipsă de bani. Am la Paris trei maşini în trei garaje diferite şi când schimb maşina îmi pot schimba complet şi înfăţişarea." „— Uite o veste al naibii de bună, fetiţo. Cred că asta se poate numi un spirit de prevedere cum scrie la carte." „— Ei, n-a fost ideea mea. A trebuit să fac aşa şi la Haga, din ordinul generalului Raichert. E drept că acolo americanii mă plăteau gras pentru distracţia asta, dar acum, ţinând cont de condiţiile... Vreau să spun că nu mă aştept şi aici la aşa ceva." Asta era un argument, dar Witkowski rămânea mai departe bănuitor şi convins că dacă cineva vrea cu orice preţ să lichideze pe altcineva, nici o măsură de precauţie nu poate însemna un exces, mai ales dacă ucigaşul e de meserie. „Şi tocmai asta e, că nemernicii ăştia sunt de meserie, lua-i-ar toţi dracii să-i ia!" mârâia el înfundat. Telefonul îi întrerupse gândurile acestea sumbre. — Aici e îngerul tău rătăcitor, Stanley, se auzi vocea lui Drew
— Dacă vrea cineva să bage un ac în şandramaua aia, nu e în stare. Faptul că eşti un tip marcat i-a pus pe toţi pe jar. — Port o uniformă, da, uniforma ta. Eşti mai larg în talie ca mine şi ai fundul mai lat, dar tunica să zicem că-mi vine acceptabil. — Bine, bine, nu poate fi toată lumea perfectă. Karin ar fi în stare să te mai ţină pe-acolo o zi sau hai să zicem două, până găsesc eu ceva mai ca lumea? — Nu ştiu, întreab-o pe ea... se auzi în receptor, ceva mai slab, semn că Drew discuta cu cineva. Vorbeşte cu Witkowski, vrea să ştie dacă mă mai ţii cu chirie aici. | — Alo! Colonele! Să înţeleg că amtinayos îţi fac în continuare^ mutre? — Mă tem că da. $ — E de înţeles. — Da, dar trebuie să găsesc o soluţie, chiar cu înţelesul ăsta. Poţi să-l mai. ţii acolo pe flăcăul ăla o zi sau două, până fac eu rost de ceva mai potrivit? — Pentru mine nu e nici o greutate. Chiar pot să-l laud, în dimi- neaţa asta şi-a făcut patul singur. Foarte bun băiat! Ca să nu mai zic că uniforma ta îi vine de minune, mai ales dacă o mai strâng puţin în talie şi în... Vai, mi-e şi ruşine să spun „fund", dar n-am încotro, va trebui să mă scuzi pentru exprimare! — Nu te-ai pricepe să-i aranjezi puţin şi mutra? — Tocmai îmi făceam socoteala. Culoarea părului, nişte ochelari
— Văd că vrei neapărat să ţi-l iau de pe cap.
să afle cineva, sau măcar să intre la bănuieli, înţelegi? Atunci chiar că praful s-alege de toate! — Bine. Am nevoie de o fotografie pentru legitimaţie. — Se face. Mai am aparatul de fotografiat al lui Freddie. Mâine
— Sunt al naibii de curios să-l văd cu părul vopsit şi cu ochelari. Karin De Vries închise telefonul şi se duse la dulapul din'
o privea din fotoliu, răsucind în mână paharul cu whisky şi încercând să ghicească ce avea să urmeze. — Sper să nu scoţi de acolo o armă care se asamblează în două secunde, zise el văzând-o pe Karin că pune valiza pe măsuţă şi se pregăteşte s-o deschidă. — Nici vorbă, zise ea formând combinaţia, dimpotrivă, vreau să te ajut să n-ai de-a face cu aşa ceva. Freddie o numea „cutia pentru urgenţe". Mustăţi false, ochelari de tot felul, barbişoane, pene pentru schimbat forma nasului... vopsele de păr... — Crezi că sunt chiar necesare? — Da. La hotel ai să stai sub alt nume şi e normal să ai şi altă
— Chestia asta spun drept că nu-mi place deloc, mârâi Latham gata să izbucnească. Adică mă compari pe mine cu papiţoiul ăla de Villier, cu fîţifleanderul ăla de două parale? Aşa am ajuns? — Nu. Tu rămâi tot tu. Nimeni n-are să te recunoască decât dacă se uită bine la tine de la o jumătate de metru. Moreau ridică receptorul, conecta dispozitivul de înregistrare şi formă numărul hotelului Lutetia, cerând centralistei să-i facă legătura cu camera opt sute. — Alo da! se auzi imediat în receptor o voce guturală, cu un ac- cent imposibil de confundat. — Vă salut cu respect, Herr Doktor. Eu sunt cetăţeanul de pe Pont Neuf, dacă vă mai amintiţi... — Ei, la naiba, cum să nu! Ce ai pentru mine? — Am sondat adânc, doctore, mai adânc decât mă aşteptam să fie
— Unde?
— La Marsilia. Ai oameni acolo? — Destui. Lucrăm foarte strâns cu Marsilia, activitate intensă. — Spune-le să stea cu ochii pe „consulari", aşa le zice ăstora. — A, gata, ştiu, am auzit de ei, Operaţiunile Consulare, nişte pră- pădiţi de spioni americani de două parale. Nu te mai poţi învârti de ei, îi ştiu şi copiii. Pisici cu clopoţei. — Perfect. înhăţaţi o pisică de-asta şi strângeţi-o de coadă până miorlăie. — S-a făcut. într-o oră te sun. Unde te găsesc? — Mai bine te sun tot eu. Peste o oră îl sună pe Kroger, care devenise de nerecunoscut. — Ce-nseamnă porcăria asta? răcni el turbat de furie când auzi
Moreau lăsă să se scurgă câteva secunde, apoi rosti cu îndoială:? — Lua-i-ar naiba! Oare tipul să nu fi plecat din Paris? Hm]
Închise, aşteptă să treacă un sfert de oră şi îl sună din nou pe Kroger, vorbindu-i cu un ton plin de îngrijorare: — Doctore, tocmai mi-a parvenit o informaţie capitală. — Zi. — Latham l-a contactat pe un om de-al meu... Se pare că a ajuns într-o stare groaznică, e cu nervii la pământ, e convins că şi securi- tatea ambasadei e compromisă. Din câte ştiu eu, izolarea prelungită poate duce la sticleţi din ăştia în cap... — Aha, aha! Latham e, nu mai încape îndoială! Exact simptomele la care mă aşteptam! — Ce simptome? — A, nimic deosebit... Izolarea, ştii... Şi ce voia Latham? — Probabil să i se asigure protecţia de către francezi, sau e aşa ceva. Agentul meu trebuie să se întâlnească cu el în staţia de me- trou George al V-lea la ora două după-amiază, în zona dinspre capătul peronului. — Trebuie să fiu şi eu acolo, neapărat! mugi Kroger. — Doctore, mai uşurel! Nu-ţi dai seama ce periculoasă e o chestie
— Pentru mine niciodată! Moreau închise şi rămase câteva clipe meditând, apoi apăsă
— Să vină Jacques Bergeron. Imediat. Drew Latham se uită în oglindă şi făcu ochii mari. — Dumnezeule! gemu el. Parcă aş fi un maimuţoi dintr-um film de desene animate! Sau ca un animator de la o paradă de poponari!
— Taci din gură şi îmbracă-te în uniformă, îl puse la punct Karin, foarte autoritară. Nu e vreme de mofturi. Latham se duse în dormitor şi în două minute apăru cu înfăţişarea marţială a unui colonel din armata americană. — Să ştii că nu-ţi stă rău deloc, aşa că nu mai e cazul să faci atâtea figuri, zise ea examinându-l cu un ochi critic. — Aiurea! Tunica e strâmtă rău, nici nu îndrăznesc să mă mişc, de frică să nu-mi crape. — Ia pune-fi şi ochelarii, să vedem cum ieşi în poză. Am un Pola- roid fixat special pe formatul de fotografii pentru paşapoarte. Sper că eşti şi fotogenic. în orice caz, pe paşaport şi pe legitimaţia de ofiţer nu e nevoie să fii un Adonis. Drew rămase câteva clipe descumpănit, apoi zise cu voce înceată şi puţin răguşită: — Tu numai cu un Adonis poţi face dragoste? Karin nu răspunse. Drew se aplecă spre ea, o luă în braţe şi o
A urmat o adevărată nebunie, un delir care a ţinut toată dimi- neaţa, până la prânz. Lui Karin îi lipsise mult timp un bărbat; era de-a dreptul o furtună nestăvilită. într-un târziu, îşi lăsă braţul drept pe pieptul lui şi spuse încet: — Dumnezeule! A fost cu putinţă să zacă aşa ceva în mine? — în sfârşit, te aud şi eu o dată râzând! Ştii ce frumos sună râsul
— Mă simt atât de minunat că pot şi eu să râd! Ah, Drew! Dar... Nu sunt deloc sigură, dragul meu, că am fost prea înţelepţi... — Ba da. Cred că noi doi avem ceva în comun, nu numai patul. De ce să nu fi fost înţelepţi? Moreau şi Jacques Bergeron ajunseră la staţia de metrou George al V-lea la ora douăsprezece fără două minute. — Jacques băiete, ca să fiu şi eu liniştit... Eşti sigur că ai cartuşe oarbe? Să nu fi pus altceva, că m-ai nenorocit şi al dracului să fiu dacă nu te omor cu mâna mea! — Şefu', am verificat până m-am săturat, ce naiba! Doar ai văzut şi cu ochii dumitale, până să ne dăm jos din maşină! Moreau mormăi ceva nedesluşit şi o luară pe rând spre capătul peronului, ţinând fiecare în mână câte un aparat minuscul de emisie fixat
— Nu uita, Jacques, omul nostru e un tip înalt, subţire, stă puţin aplecat, fiindcă e obişnuit să vorbească cu oameni mai mărunţi... Jacques Bergeron era cu adevărat ceea ce se numeşte un om de. meserie, dar Moreau nu-şi putea permite nici cel mai mic risc şi voia să fie sigur că toate au să decurgă aşa cum le hotărâse el. — Gata, şefu', gata, se auzi vocea nemulţumită a agentului, l-am , şi văzut. Stă sprijinit de zid, aşteaptă să vină garnitura. Pute a neamţ' de la un kilometru. Peste nici un minut, garnitura îşi făcu apariţia şi, în clipa când; uşile se deschiseră şi pasagerii începură să coboare, Moreau, rugân- du-se în gând la toţi sfinţii ca Jacques să nu greşească cumva, rosti cu voce înăbuşită în receptor: — Acum!
Se auzi o rafală automată care răsună asurzitor sub bolţile subterane* semănând într-o clipă groaza în rândurile mulţimii şi făcându-i pe toţi să se năpustească ţipând spre ieşiri, într-un vacarnn de nedescris. Moreau se. repezi la Gerhardt Kroger, care se învârtea şi el speriat în toate păr- ţile, neştiind încotro s-o apuce, îl prinse cu putere de braţ şi strigă: — Vino încoace, repede! Vor să te omoare! — Cine? ţipă doctorul, lăsându-se tras de Moreau spre capătul
Moreau deschise o uşă de fier pe care scria „intrarea interzisă'' şi-i făcu iute vânt înăuntru, intră şi el ca o vijelie şi trânti uşa în urma lui.
în mod obişnuit stătea încuiată, dar acum acelaşi Jacques bun la toate avusese grijă şi de asta. — Cine să vrea să mă omoare? gâfâi Kroger. — Rămăşiţele subunităţii voastre K, deşteptule! Cine altcineva? — Bine, dar ăştia s-au evaporat, au fugit cu banii şi s-au dat la fund! De unde să... — Rahat! Tu chiar crezi că au murit? Mai mult ca sigur căau u ns vreo nenorocită de femeie de serviciu şi ţi-au instalat microfoane şi în closet! — Nu se poate! Şi atunci cine a tras în tine? Mama-mare din groapă? Vrei să tragem garnitura înapoi lângă peron, să facem o mică expertiză? Ai avut un noroc chior că a fost atâta aglomeraţie şi nu te-au nimerit. — Mein Gott! Şi Latham? Latham unde e? În clipa aceea intră şi Jacques Bergeron, cu o figură de om care
— Latham? făcu el liniştit. L-am văzut, s-a dat jos, dar când a auzit împuşcăturile a intrat iar în vagon şi s-a trântit la podea. — Bine, Jacques, aşteaptă afară, zise Moreau. Când vine poliţia te legitimezi frumos, le spui că erai în metrou şi te-ai dat jos când au înce- put împuşcăturile, dar că ăia s-au topit şi n-ai apucat să vezi pe nimeni. Vezi cum faci ca să-i convingi că nu e cazul să stea prea mult pe-aici. Jacques ieşi la fel de calm şi Moreau se aşeză pe o ladă, îi făcu semn doctorului să se aşeze şi el pe o cutie mai solidă de tablă şi zise rar: — Simte-te ca acasă, doctore. O să fim nevoiţi să stăm în văgău- na asta împuţită până se mai liniştesc apele, cel puţin până se că- răbănesc poliţiştii. îmi pare rău, dar n-am ce-ţi face. — Şi dacă dă poliţia de mine aici... îţi dai seama? Să afle şefii mei de la Bonn că m-a dus la poliţie? — Aşi! Aici n-are să le dea în cap să caute... Sau poate la voi în Germania există şi poliţişti deştepţi? Că ai noştri, drept să zic... — Ah, iar a scăpat! gemu disperat doctorul, fără să mai fie atent şi izbind furios cu pumnul în lada de sub el. E chiar culmea! — Nu face nimic, îl consolă Moreau, privindu-l cu ochi scormo- nitori. Are să-l sune iar pe Jacques, deseară, mâine... E disperat, e un om care simte că a rămas singur. Numai că... Hm! Mă văd silit, doctore, să te întreb de ce anume e atât de important pentru tine să dai de el. — Fiindcă... e un tip periculos! — Mda... Care va să zică, omul a evadat din valea voastră din
— Ohoho! Nici vorbă, l-a pescuit unul din gruparea antinayos. Pentru că evadarea lui fusese deja aranjată de o lepădătură, ein Verräter, o scârbă de trădător strecurat în valea noastră. Şi exact pe ăsta trebuie să-l descoperim neapărat... Şi cât mai repede! — Bun, înţeleg. De-a lungul carierei lui, Moreau învăţase să simtă de la o poştă
noimă, la care se adăuga lipsa salivei la colţurile gurii, obişnuită la cel care vorbeşte mult şi fără pauză. Iar acum nu era greu de văzut' că Gerhardt Kroger dădea toate semnele astea. — Prin urmare, conchise binevoitor Moreau, cam ăsta ar fi moti- vul... Trebuie să dai de Latham ca să afli cine e trădătorul şi pe urmă să-i cureţi pe amândoi. — Trebuie să înţelegi. E vorba de un trădător, mai exact o femeie care s-a infiltrat în organizaţie şi a ajuns într-o poziţie ierarhică, foarte înaltă. Femeia aceea trebuie lichidată cu orice preţ. — Da, da, da... înţeleg, da, încuvinţă Moreau, observând cum pe fruntea doctorului începeau să apară picături de transpiraţie. Mai există cumva şi alt motiv? — Nu, numai... însă pe fruntea lui Kroger începură să se prelingă de-a binelea
— E groaznic de cald aici, zise el ştergându-se pe faţă cu dosul mâinii. — Eu n-aş zice, dar în chestiile astea suntem de obicei subiec- tivi... Uite, de exemplu acum îmi vine a crede că nu mi-ai spus chiar tot, tot. Nu de alta, dar ca să pot să acţionez eficient, trebuie să ştiu cum stau lucrurile... Nu crezi? — Ce altceva aş mai avea de adăugat? bâlbâi Kroger, devenit ud de transpiraţie. — Atunci uite cum facem: într-o oră sau două, nenorocitul ăla| Latham are să-l sune din nou pe Jacques, de chestia asta bag mâna-n foc; îl arestez eu pe tăcute, îl droghez cum scrie la carte, îl fac să mărturisească cine e individa şi după aia te sun la hotel şi-ţi spun cum o cheamă. E bine aşa? — Nu! gâfâi înnebunit Kroger, ridicându-se de pe lada lui şi lă- sându-se să cadă la loc. Nu se poate, trebuie să fiu eu de faţă, trebuie să stau eu de vorbă cu el înaintea interogatoriului tău, am de discutat cu el lucruri absolut secrete!... E ceva vital, înţelege! Moreau îl privi aproape cu milă. Cine naiba îl trimisese aici' necalificatul ăsta? Dacă toţi erau ca el... — Omule, zise el rar, nu sunt nici eu de capul meu, pricepi? S-ar stârni nişte bănuieli şi nu-mi pot tăia singur craca de sub picioare. Trebuie să lucrez cu atenţie. — în cazul ăsta, zise ţâfnos Kroger, nişte ziare pariziene ar primi în scurt timp câte un plic cu date precise despre zecile de milioane pe care domnul Moreau, şeful Biroului Doi... — Hm! Văd că joci tare... — Sper. Faci cum zic eu sau...
Drew Latham, în ţinuta şi cu aerul unui colonel american venit cu treburi la Paris, se prezentă la recepţia hotelului Intercontinental, puse sub nasul recepţionerului bonul pentru camera rezervată şi legi- timaţia de ofiţer şi rămase privind plictisit în jur. — Ah, oui, Monsieur le colonel Webster, se extazie recepţione- rul, dumneavoastră sunteţi un oaspete totdeauna binevenit... Ambasa- da americană ne-a cerut un mic apartament şi am făcut tot posibilul să vă servim... am reuşit să vă facem rost, deşi cu mare dificultate, evident... suntem suprasolicitaţi, înţelegeţi, dar monseniorul arhie- piscop de Toledo a plecat chiar în dimineaţa asta acasă, în Spania, şi s-a rezolvat... — Vă rămân îndatorat... — Monsieur le colonel doreşte să-i cerem permisiunea înainte de
— Absolut! — Bagajele dumneavoastră, domnule colonel? — Le-am lăsat la oficiu. — Admirabil, admirabil, exclamă recepţionerul frecându-şi fericit
Singurul lucru care îi plăcu într-adevăr lui Latham în apartamentul mic de la etajul şapte fu sticla de whisky. Fără îndoială că pe ticălosul de Witkowski îl mustra conştiinţa pentru că-l silise să intre în uniforma aceea afurisită, care îl ţinea în toate părţile de parcă ar fi fost de tablă, şi încercase să-l mai îmbuneze cât de cât. îşi dădu jos de pe el tunica în care simţea că se sufocă şi îşi turnă imediat un pahar plin ochi, dădu drumul la televizor şi schimbă canalele până dădu de CNN, după care se lăsă uşurat pe canapea, aşteptând să-i sosească bagajul. Camerierul intră cu valiza, încasă tăcut şi politicos bacşişul şi îi dădu o hârtiuţă împăturită. — Pentru dumneavoastră, Monsieur le colonel. E ceva confiden- ţial, aşa mi s-a spus. Surprins, Latham luă bileţelul şi citi: «Sună la camera 303. Un prieten.» Ah, draga de Karin! Gestul acesta atât de atent o definea cum nu se poate mai bine! Cum ieşi camerierul, Drew se repezi la telefon şi formă numărul la care îl aştepta ea. — Alo? rosti el cu vocea nu lipsită de emoţie. Am reuşit! — Să trăieşti, bătrâne! îi răspunse o voce răguşită de bărbat, care
— Aăăa... Pardon? Cu cine... cu cine am plăcerea? — Hai, bătrâne, mai dă-o dracului, chiar nu-ţi mai cunoşti amicii
— Stimate domn, eu, ca să zic aşa, vă rog să-mi permiteţi ... — Hai, las-o baltă, Drew! sughiţă numitul Ben Lewis. Mersul tău
— Bine, bine, e-n regulă, Ben, eu sunt, ai dreptate, numai că nu e cazul să mai ştie şi alţii! Acum lucrez pentru guvern şi trebuie să-ţi ţii gura, ai priceput? A, fiindcă veni vorba, cum naiba mi-ai aflat nu- mărul camerei? Cine ţi l-a dat? — Simplu de tot, bătrâne, am auzit în hol că acuma eşti colonel Webster, m-am dus la oficiu, la piţipoanca aia blondă, şi i-am spus că eu sunt colonelul Webster şi am uitat numărul camerei... Doar sunt şi eu în afaceri, ce mama dracului, atâta lucru mi-a dat şi mie prin cap! adăugă Ben şi în receptor se auzi distinct o sorbitură. | — Ce afaceri? întrebă Latham fierbând, dar silindu-se să vor- beascăpe tonul cel mai prietenos cu putinţă. — în semipreparate, bătrâne, reprezint în Europa o grămadă de trusturi babane de-acasă... Le fac o vânzare de stă mâţa-n coadă. tâmpiţii ăştia de aici ar mânca şi rahat de câine, numai să scrie pe macie in U.S.A. şi-l hăpăie de nu se vede! — Hm! Mă bucur că-ţi merge bine, zău că mă bucur, Ben, d uite ce e... trebuie să uiţi că m-ai văzut! E extraordinar de important
— Gata, s-a marcat, zise Ben şi se auzi din nou, clar, zgomotul unei alte sorbituri, urmată de un râgâit zgomotos şi prelung. Deşi eu zic, bătrâne, că doi vechi prieteni ca noi, dacă tot ne-am întâlnit în afurisitul ăsta de Paris... Fii atent, uite cum... — Ben, vorbim mai târziu, acuma scuză-mă, e cineva la uşă... zise Latham şi închise. Dar abia pusese receptorul la loc şi telefonul sună. — Eu sunt, se auzi vocea lui Karin. Totul merge normal, sper? — Ah, nu, fir-ar să fie! strigă Latham. M-a recunoscut un dobitoc care mă ştie de douăzeci de ani! — Cine e? — Un fost jucător de hochei canadian. — Îţi poate face probleme? Cum îl cheamă? îţi poartă pică? — Nu, ne aveam bine, dar acum e mereu cu sticla la gură şi s-ar
— Am înţeles, ne ocupăm noi. Cum te simţi, dragul meu? — Vreau să fii lângă mine, aşa mă simt şi asta simt. Peste mai puţin de o oră, când la New York abia trecuse de vre- mea prânzului, directorul general al Asociaţiei Intercontinentale a producătorilor de alimente semipreparate - livrare promptă" de pe Sixth Avenue primi de la Washington un fax pe care îl aştepta de două luni şi care putea însemna foarte multe zeci de milioane. Trase adânc aer în piept, aşteptă câteva clipe să i se mai potolească palpita- ţiile, apoi apăsă pe butonul interfonului şi, cu vocea lui dintotdeauna, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, dictă secretarei un ordin scurt: domnul Benjamin Lewis, directorul general al reprezentanţei în Euro- pa a „Asociaţiei Intercontinentale a producătorilor de alimente se- mipreparate - livrare promptă", se va deplasa în Norvegia, la Oslo, unde va începe diligentele pentru deschiderea unei reprezentanţe se- cundare în toate ţările scandinave. Domnul Benjamin Lewis va trebui să dea dovadă de promptitudine, suna în încheiere ordinul. Secretara a pus imediat mâna pe telefon - pentru că totul la numi- ta asociaţie se caracteriza prin promptitudine, evident - şi a format numărul hotelului Intercontinental din Paris, cerând centralistei să-i facă legătura cu camera 303. Aici lucrurile au început să meargă mai puţin conform cu deviza firmei, întrucât domnul Ben Lewis, după ce se arătase foarte prompt în golirea celei de-a doua sticle de Bourbon, era acum beat turtă, aşa că până să-l ridice din pat cei doi băieţi de la ,< recepţie veniţi anume în ajutorul lui, până să-i facă bagajele şi să-l urce într-un taxi cu destinaţia Orly, a trecut ceva timp. Se ştie că nu te poţi scărpina cum trebuie cu mâna altuia, aşa că,, lucrurile mai fiind aranjate şi în pripă, domnul Lewis - dintr-o eroare absolut regretabilă, evident - fu condus şi lăsat de băieţii de la re- cepţie la alt ghişeu, unde, nereuşind să-şi aducă aminte cuvântul ace*î la afurisit, „Oslo", se trezi că ştie doar că e vorba de un afurisit de nume scandinav, sau cam aşa ceva. Şi, cum tot nu fusese niciodată la Helsinki, unde auzise că ar fi cele mai tari piţipoance din Europa mai tari chiar şi decât cele de la Paris sau de la Budapesta, se urcă înl primul avion care trebuia să-l ducă într-acolo, păstrând însă senti| mentul nelămurit că parcă fusese totuşi vorba de alt oraş. Pe la jumă- tatea călătoriei Benny izbuti în sfârşit să-şi aducă aminte cuvântul acela al naibii de încurcat, „Oslo", drept care o întrebă cam împleticit dar foarte politicos pe una din stewardese ce trebuia să facă el ca să coboare şi să ia avionul spre Oslo. Aceasta, o finlandeză blondă şi frumoasă, care îi stârnea deja lui Benny regrete în legătură cu piţi- poancele din Helsinki, îşi exprimă cu un zâmbet fermecător regretele cele mai sincere, explicându-i că pentru moment nu se putea, dar că dacă domnul ţinea neapărat la asta, de la Helsinki erau curse regulate spre Oslo ale aceleiaşi companii aeriene. Hotărând că totuşi cele mai straşnice piţipoance tot la Helsinki se găseau, Ben o întrebă dacă era dispusă să ia cina cu el şi avu surpriza să se vadă refuzat. Wesley Sorenson ajunse doar cu câteva minute întârziere la locuinţa conspirativă din Fairfax-Virginia unde fuseseră aduşi cei doi neonazişti. Când maşina intră pe poarta blindată şi pătrunse pe aleea care ducea spre intrarea impozantă - vila asta fusese până de curând reşedinţa de plăceri a unui diplomat argentinian căruia îi plăcea să trăiască. directorul Operaţiunilor Consulare începu să recapituleze în minte datele dosarului, inventariind la iuţeală trucurile cele mai potrivite pentru a scoate de la cei doi indivizi tot ce voia să ştie. Putea, de exemplu, să-i ia cam aşa: „Ia te uită ce băieţi frumoşi, păcat de voi, îmi dau şi eu seama că la vârsta asta nu-i deloc plăcut s-o mierleşti, ce naiba, dar partea proastă e că n-am ce să vă fac, decizia nu-mi aparţine... Asta, fireşte, mirosea celui interogat a tromboneală şi îl mai uşura, scoţându-l puţin din dispozitiv, după care era lovit în moalele capului cu ceva de genul: „Ei, aici nu ne mai jucăm de-a pocnitorile, băieţi, suntem într-o încăpere subterană cu căptuşeală din plăci de oţel de optzeci de milimetri şi cu izolaţie fonică de nota zece, afară nu se aude nimic, nici măcar dacă explodează o bombă... Aţi văzut pe pereţi urmele de gloanţe de la execuţiile unora dinaintea voastră, nu? " şi aşa mai departe, lucru care de regulă mergea la fix din prima mutare. Doar profesioniştii de cea mai înaltă clasă nu muşcau din chestia asta, deşi câteodată li se mai întâmpla şi lor să se cam înmoaie. Oricum, puţină scopolamină şi rezultatul era de fiecare dată garantat. Celula de la subsol a celor doi Blitzkriegeri era ca una de închi- soare obişnuită, o încăpere de patru metri pe şase, cu două paturi cazone, o chiuvetă de fontă, un scaun de toaletă tot din fontă, zidit, un frigider mic şi un televizor. Pereţii, căptuşiţi în interior cu câteva straturi de plută, lemn şi alte materiale fonoizolante, ascundeau tot felul de obiective de camere de luat vederi care nu lăsau nesuprave- gheat nici un colţişor al încăperii, iar microfoanele de mare fidelitate înregistrau absolut orice şoaptă şi rămâneau insensibile la cele mai multe tehnici de bruiaj obişnuite - lucruri pe care locatarii acestor în- căperi cel mult le puteau bănui, fără a fi în stare să le şi verifice. — Se poate intra, domnilor? întrebă Sorenson în nemţeşte, ră- mânând în uşă. — Suntem familiarizaţi cu limba engleză, domnule, răspunse Zero-doi. Şi fiind prizonieri de război, nu vă putem opri să intraţi. — Dar gardianul să rămână la uşă, interveni acru Zero-cinci. — îmi pare rău, dar regulamentele nu sunt făcute de mine, zise
Gardianul se dădu respectuos la o parte din faţa lui, lăsându-l să intre, apoi intră şi el şi se lipi de peretele opus, cu revolverul scos din toc şi cu piedica trasă, cum scria la regulament. — Cred, domnilor, că e cazul să stăm serios de vorbă, începu Sorenson, privindu-i cu atenţie pe cei doi. — Poate, zise flegmatic Zero-doi. Despre ce să vorbim? — Dacă merită să trăiţi sau să muriţi. Vreau să înţelegeţi că
— Ei taci! pufni dispreţuitor Zero-doi. Atunci cum se face că America e singura ţară civilizată unde mai există pedeapsa cu moar-
— Şi eşti chiar aşa de sigur de ce spui? interveni Zero-cinci. — Să nu ne pierdem în discuţii sterile. Sunt sigur de un lucru:,
— E vorba de un război, omule! strigă trufaş Zero-cinci. În răz- boi soldaţii ucid soldaţi! — Foarte frumos zis, băiete, numai că nu am cunoştinţă de vreo declaraţie oficială de începere a ostilităţilor şi nici de vreo chemare la arme lansată de guvernul ţării voastre. Ce aţi făcut voi e o crimă şi crima se pedepseşte. Soldatul e soldat, criminalul e criminal. Oricum noi aici discutăm doar în plan teoretic, decizia o vor lua superiori mei, eu nu fac altceva decât să le transmit nişte informaţii. — Informaţii? întrebă liniştit Zero-cinci. Ce informaţii? — De exemplu: aveţi ceva de oferit în schimbul vieţilor voastre;
— Şi... cam ce te-ar interesa? Asta, evident, în ipoteza că dispu- nem de asemenea informaţii, înţelegi? — Cine sunt colaboratorii voştri din Bonn? — Aici îţi putem răspunde cu toată sinceritatea că nu ştim. Or-
Şi Sorenson ascultă descrierea vieţii minunate puse la cale în avion de Zero-doi şi Zero-cinci în avionul care îi aducea de la Paris. — Noi suntem trupele de şoc, sau de asalt dacă preferi, şi men- ţinem contactul cu unităţile similare care activează în alte ţări. Nu fo- losim niciodată nume proprii, de-asta nu-ţi putem oferi aşa ceva. Nu le cunoaştem. Prefixul zero înseamnă Paris, de exemplu eu sunt Zero-doi, adică numărul doi din unitatea pariziană a organizaţiei Pentru Statele Unite se foloseşte prefixul trei şi aşa mai departe. \ — Bun. Şi cam ce aţi putea să-mi spuneţi, legat de ţara asta, cu prefixul trei, ca să vă pot recomanda superiorilor mei pentru un tratament mai blând în locul unei execuţii brutale? — Cu ce să începem? — Cu ce vreţi. — Bine. Atunci să începem cu vicepreşedintele Statelor Unite. — Poftim? sări ca ars Sorenson, făcând ochii mari. — E omul nostru, asta ştim precis. Pe urmă preşedintele Camerei Reprezentanţilor, e de origine germană şi sângele apă nu se face. Pe urmă ar mai fi... dar mai bine să discutăm altfel: îţi putem da multe nume, toate de calibrul cel mai serios, dar discutăm numai în funcţie de recomandările tale către comitetul care urmează să ia decizia finală în privinţa noastră. Sorenson îi privi din nou cu ochii mijiţi, apoi plescăi din buze, se ridică şi se îndreptă cu paşi rari spre uşă. în prag se întoarse spre cei doi, rostind cu răceală: — Am să aduc chestiunile astea la cunoştinţa superiorilor mei. După ce şi gardianul ieşi şi încuie uşa din bare groase de oţel, Zero-doi luă repede blocnotesul şi scrise câteva cuvinte, acoperind foaia cu mâna, ca să nu poată fi prinsă de nici o cameră de luat ve- deri, apoi îl lăsă pe camaradul său să citească: „Nu-şi poate permite să ne execute. " — Excelenţă, zise Moreau când rămase singur cu Heinrich Kreitz în biroul acestuia, sper din toată inima că nu aţi dispus înregistrarea dis- cuţiei noastre. N-ar fi în avantajul nici uneia din părţi, pot să vă asigur. — Nu, nu se înregistrează absolut nimic. Pot şi eu să te asigur. Dispun, de informaţiile cerute... — Despre Gerhardt Kroger, nu? — Exact. Informaţiile din dosar detaliază tot ce se cunoaşte despre el
Moreau luă în mână plicul sigilat pe care i-l întindea ambasadorul şi rămase surprins de grosimea şi greutatea lui. — Excelenţă, aţi citit dosarul? întrebă el, foindu-se cam stânjenit pe scaun. — Din scoarţă în scoarţă, domnule Moreau. Ca pe o teză de doctorat care trebuie avizată. Trebuie să mărturisesc că a fost şi o lectură captivantă, cum nu mă îndoiesc că va fi şi pentru dumneata. — Vă întreb fiindcă v-aş fi extrem de îndatorat dacă mi-aţi putea face un rezumat, oricât de fugar... Ambasadorul nu se lăsă rugat. Era pentru el o ocazie de a demonstra unui mare profesionist ca Moreau că ştie să opereze cu lucruri străine de preocupările lui obişnuite şi că memoria îl slujeşte încă admirabil. Moreau ascultă cu atenţie expunerea ambasadorului Kreitz, mai exactă şi mai completă decât ar fi făcut-o, poate, el însuşi. Părinţii lui. Gerhardt Kroger, Sigmunds şi Elsi Kroger, fuseseră oameni din- familiile cele mai onorabile. În ultimele luni ale războiului, Sigmund Kroger, ofiţer în Luftwaffe1, dezertase - lucru foarte rar printre aviatorii germani, dezertările se înregistrau mai ales în Wehrmacht Şi faptul era cu atât mai surprinzător cu cât maiorul Kroger fusese^ un ofiţer de elită, citat de mai multe ori prin ordine de zi pe armata decorat şi felicitat de însuşi Göring. Gestul lui rămânea greu de expli, cat. Zburase pe deasupra liniilor aliaţilor, sărise cu paraşuta şi lăsase avionul să se prăbuşească. Căzuse în mâinile unor ţărani care numai că nu-l linşaseră, datorită intervenţiei unor militari aliaţi care l-au arestat, aşa că s-a bucurat de statutul de prizonier de război. După terminarea războiului avusese multe încurcături. Tatăl său era patro- nul unei fabrici cu câteva sute de muncitori şi în atmosfera de atunci a fost cu neputinţă să-l lase în loc pe fiul său. Era un dezertor şi oa- menii nu l-ar fi acceptat în ruptul capului. Elsi Kroger fusese o fe- meie rece şi distantă, provenind din rândurile aristocraţiei şi destul de rezervată faţă de doctrina naţional-socialistă. În orice caz, membră a partidului nazist nu fusese şi nici dovezi de simpatie faţă de ideile acestuia nu dăduse: se ştia cu siguranţă că nu participase niciodată la vreun miting organizat de naţional-socialişti. Gerhardt Kroger fusese un student retras, care nu făcea nici un fel de politică şi nici nu fusese auzit expunând în privinţa asta convingeri sau opinii. Era preocupat numai de studiu şi toată lumea vedea în el pe tânărul deja erudit pe cale de a deveni un medic de înaltă clasă. Cu mult înaintea colegilor săi ajunsese să opereze cazuri complicate, inclusiv unele pe careso- mităţi medicale le declaraseră insolubile. Profesorul Hans Tra mann, pe atunci numărul unu în Europa şi poate şi în lume în materie de neurochirurgie, fusese auzit spunând despre studentul Kroger că are „mâini de aur şi degete de argint viu". După susţinerea strălucită a doctoratului, Kroger urmase drumul care era de aşteptat, intrând în spitalul din Nürnberg şi devenind în scurt timp cel mai bun neurochi- Luftwaffe - forţele aeriene germane. rurg din Germania şi probabil din toată Europa. în afara succeselor profesionale care veneau ca o avalanşă, nimic care să prezinte interes din punctul de vedere al lui Moreau, exceptând, poate, demisia pre- zentată, surprinzător, după douăzeci de ani de carieră, într-un mo- ment în care nici pe departe nu putea fi vorba de semne de declin. La întrebările uluite care au început imediat să curgă din toate părţile, Gerhardt Kroger răspundea că nu se mai simte cu totul stăpân pe mâinile sale şi că nu-şi putea permite să pună în pericol vieţile pacienţilor săi. Un fapt care făcuse să crească admiraţia şi respectul aproape religios cu care era'privit de toată lumea din jur, dar care pentru Moreau nu era decât un semn de întrebare, poate cel mai serios din toate. Nu se mai auzise apoi nimic de el, afară de faptul că deschisese o clinică modestă în Suedia, pe lângă Goteborg, unde nu se făceau decât operaţii banale, în nici un caz de neurochirurgie. — Iar acum, Monsieur Moreau, încheie liniştit ambasadorul, con- sider că a venit momentul să fii pe deplin sincer cu mine. Când am dis- cutat ultima oară la telefon mi-ai spus că un anume Gerhardt Kroger, chirurg eminent, ar putea face parte din mişcarea neonazistă. „Ar putea face parte", exact acestea au fost cuvintele dumitale. O afir- maţie în sprijinul căreia nu mi-ai furnizat nici un fel de dovadă, deşi aşa ar fi fost normal, cu toată nota ei de rezervă. Mai mult decât atât, mi-ai dat a înţelege că, în eventualitatea că guvernul meu refuză să coopereze, vei face cunoscut Ministerului de Externe francez că noi ascundem identitatea unui membru marcant al mişcării neonaziste. Şi mi-ai spus-o pe un ton cel puţin ofensator. Eu ţi-am dat toate infor- maţiile dorite, ai un dosar cu absolut tot ce cunoaştem noi în această chestiune... şi consider că acum ar fi normal să-mi dai ceva în schim- bul lor. Măcar cât să-mi pot uşura conştiinţa, fiindcă nu mă îndoiesc că pe Gerhardt Kroger îl vei găsi. — L-am şi găsit, Excelenţă. Se află la nici cinci sute de metri de noi, în linie dreaptă. A venit la Paris cu misiunea de a-l găsi pe Harry Latham şi de a-l lichida. Ajuns în stradă, Moreau urcă în maşină şi-i ordonă scurt şoferului să se dea jos şi să se depărteze câţiva metri. Apoi ridică receptorul şi formă grăbit un număr „steril". — Jacques? Ia legătura cu omul nostru din Nürnberg, să se apuce imediat de verificarea la sânge a unui doctor neamţ, Hans Traup- mann. Un chirurg din Nürnberg, mare somitate la vremea lui, mai mult nu ştiu. Să-l scoată din pământ, din iarbă verde... Dar urgent, băiete, clar? Se făcuse seară şi pentru Drew Latham, aflat în continuare în micul lui apartament de la hotelul Intercontinental, timpul se scurgea chinuitor de încet. Se simţea ca într-o celulă de închisoare, unde până şi aerul condiţionat i se părea o pacoste. La un moment dat deschise fereastra dar o închise imediat la loc: praful umed de afară era şi mai de nesuportat decât atmosfera dinăuntru. Petrecuse prea mult timp ca un şobolan ascuns prin tot felul de găuri şi simţea nevoia să iasă undeva afară, în loc deschis. Cu o zi înainte dăduse o fugă până la • apartamentul din rue du Bac şi încă mai simţea deliciul nespus al paşilor făcuţi pe asfalt, chiar dacă totul fusese în grabă şi sub paza strânsă a gărzilor de corp. Drew Latham simţea nevoia acută să fie*: din nou un om liber. „Casa roşie", apartamentul lui Witkowski....'. Apartamentul lui Karin... Nu, acolo nu fusese acelaşi lucru, acolo nuy' se simţise închis ca o pasăre în colivie. Dar trebuise să plece şi nime- rise în cursa asta de şoareci în care simţea că-şi pierde minţile. Colac peste pupăză, forma mereu numărul lui Sorenson, de la' Washington, şi nu răspundea nimeni, nici măcar secretara. Dacă nu reuşea să-l contacteze până la ora şase, era nevoit să-l caute acasă n-ar fi vrut asta, deşi doamna Sorenson era parcă născută să fie soţie de director de servicii secrete şi nici vorbă să compromită vreo acţiune. Dar lui Drew nu-i plăcea lucrul amestecat. Numai că de data asta fu nevoit să-l caute acasă pe directorul Operaţiunilor Consulare, fără să-l găsească nici aici. — Soţul meu este plecat, îi spuse doamna Sorenson, dar aşteaptă să fie sunat de colecţionarul de antichităţi de la Paris. Dacă e vorba de él vă rog să-i comunicaţi că domnul Sorenson va fi acasă în jurul orei şapte, ora Coastei de Est, şi că îl roagă pe domnul din Paris să-l sune din nou, fiindcă el nu ştie la ce număr îl poate găsi. în orice caz, domnul Sorenson e foarte încântat de tapiseria pe care am văzut-o luna trecută. — încă nu s-a vândut, doamnă. Am să-l sun imediat după miezul nopţii, adică ora şapte la dumneavoastră la Washington. Pentru un client atât de bun e pentru mine o onoare să pot face asta. Aşadar, mai avea de aşteptat mai bine de o oră! Un chin insupor- tabil, la care se adăuga uniforma aceea îngrozitoare, care parcă îl împiedica să respire ca lumea, părul ridicol de blond, ochelarii pe care nu-i dădea jos de la ochi ca să se obişnuiască cu ei... Obscuri- tatea străzii şi deghizarea asta l-ar fi făcut de nerecunoscut... Şi la urma urmei, dacă avea cineva nevoie de el, dispunea de telefonul celular şi putea fi găsit foarte uşor... Coborî cu liftul în hol, trecu pe lângă oficiu şi ieşi în stradă, unde de la primii paşi fu surprins să se vadă salutat politicos de un ofiţer francez, „Mon colonel? " - rostit cu deferenţă şi o anume familiari- tate în acelaşi timp, un fel de complicitate ca între camarazi. După câţiva paşi altul, iar mai încolo doi elevi de şcoală militară pocniră solemn călcâiele şi îl salutară cu veneraţie. Răspunse cu mişcări stân- gace, de civil, îi înjură în gând de mama focului pe toţi şi grăbi pasul, încercând să-şi ia un mers cât mai vajnic, de oştean călit. Şi se în- tâmplă exact lucrul pe care şi l-ar fi dorit cel mai puţin: telefonul ce- lular din buzunarul tunicii începu să piuie discret, pe un ton coborât. Luat prin surprindere, Drew începu să bâjbâie neajutorat pe la buzu- nare şi cu chiu cu vai reuşi să desfacă blestematul de nasture, gră- bindu-se să ducă telefonul la ureche: — Da, ce s-a întâmplat? — Domnule, suntem echipa de pază W, afectată pentru siguranţa
— Ei, fir-ar să fie, am ieşit să iau puţin aer, vă deranjează cumva chestia asta? — Sunteţi urmărit, domnule. — Cuuum? Când mama dracului m-au şi dibuit? — Avem asupra noastră nişte fotografii şi tipul care vă urmăreşte ar putea fi unul din fotografiile astea, domnule. E vorba de Reynolds, Alan Reynolds, de la centrul de telecomunicaţii al ambasadei. Îl vedem prin binoclu dar lumina e destul de slabă şi individul poartă o pălărie trasă pe ochi şi şi-a mai ridicat şi reverele hainei. — Cum naiba m-a recunoscut? Port uniformă şi mi-am mai vopsit şi părul! — Culoarea părului nu se vede, domnule. Continuaţi să mergeţi pe trotuar şi când încheiaţi convorbirea faceţi-vă că râdeţi. La al treilea colţ faceţi la dreapta, e o stradă mult mai îngustă şi acolo ne putem lămuri mai bine cum stau lucrurile. Drew izbucni într-un râs zgomotos, vârî la loc telefonul în buzunar şi merse cu pas grăbit până la al treilea colţ, unde făcu la dreapta şi intră într-adevăr într-o stradelă aproape medievală, unde o luă la fugă şi se piti după primul intrând, o ieşitură a unei case de piatră. Dădu jos cascheta din cap şi scoase puţin capul din ascunzătoare, privind înapoi, într-adevăr, era urmărit de un individ care păşea prudent pe mijlocul străduţei, ţinând în mână un revolver şi privind cu băgare de seamă în toate părţile, la fiecare pas. „Mare bou am fost că am plecat fără nici o armă!" îşi zise Drew, blestemând încă o dată tunica aceea nenorocită care ţipa pe el şi ar fi dat imediat de gol cea mai mică umflătură. Individul se opri, cu aerul unuia care reflectează, apoi pormi cu paşi iuţi spre capătul celălalt al străduţei - probabil se încredinţase că urmă^ ritul o luase cu mult înainte. Drew se încordă şi, în clipa când individul ( ajunse în dreptul lui, întinse piciorul drept şi îl lovi cu putere în testicule;-' apoi se năpusti asupra lui ca la rugby, izbindu-l în zidul de vizavi şi' apucând din zbor arma pe care cel lovit o scăpase din mână. Pălăria îi: zbură urmăritorului de pe cap şi Drew se încredinţa că prietenii din' echipa de pază nu se înşelaseră: omul era într-adevăr Reynolds. — Nemernicule! scrâşni el furios mai izbindu-l o dată de zid. Fără un geamăt şi fără să încerce să se apere, Reynolds îl privi concentrat. i — Am ştiut, gemu el, am ştiut că eşti Drew Latham, nu Harry! Şi
— Nu-i nimic, te cred eu, mârâi Drew. Vorbeşte, zi ce ştii! Vru să-l mai dea o dată de zid, ca să-l convingă pe deplin, dar într-o clipă Reynolds îşi suci gâtul în jos spre guler, se ajută cu mâna rămasă liberă şi muşcă stofa reverului. Drew îl izbi repede cu palma în frunte, ridicându-i capul în sus, dar era deja prea târziu, Reynold se lăsă moale la pământ, fără o vorbă. Ajuns înapoi în celula lui de la hotelul Intercontinental, Latham ridică receptorul şi formă numărul* lui Wesley Sorenson. — Sunt de la fuma de antichităţi din Paris, domnule. — Slavă Domnului că te aud! Abia îmi mai văd capul, se în-
— Mă poţi pune şi pe mine la curent? — Deocamdată nu. Doar cu una. Moreau. E curat. — Mă bucur. în schimb, ambasada noastră de aici nu e. Cine- interceptează convorbirile telefonice. — Da. Acum poţi apela la Moreau. — Wes, ai auzit de un tip de la ambasadă, de la telecomunicaţii,
— Nu cred. Numele ăsta îmi e foarte vag cunoscut, nu ştiu de unde să-l iau. Ce-i cu el? — Mi-aş fi dorit să nu fi lucrat la noi. Era neonazist. — Era? — Da, era. A dat în primire adineauri. Partea proastă e că am fi avut nevoie de el viu, fir-ar.să fie! Yüklə 2,69 Mb. Dostları ilə paylaş:
|