Drumul prin trecătoare era anevoios din pricina zăpezii groase

o fac să vorbească iese una mare, intrăm toţi în rahat până la gât! O li-
chidezi în cel mai scurt timp! Şi în clipa asta, dacă se poate! Ar fi ideal.

Capitolul 24

Daniel Rudierford Courtland, ambasadorul Statelor Unite în Franţa,

simţea că ochii i se împăienjenesc şi literele din filele pe care le citea pen-
tru a treia sau a patra oară încep să-i joace în faţa ochilor. încercă să re- ;
ziste dar era ceva peste puterile lui. îşi dădu seama că lacrimile încep să

i se scurgă pe obraji şi îşi zise că nu avea nici un rost să se mai prefacă.

Le şterse cu dosul palmei şi tot ce putu face fu să-şi înăbuşe un sughiţ de
plâns, care l-ar fi făcut să se simtă într-o postură şi mai penibilă.

— îmi pare sincer rău, domnule ambasador, răsună vocea lui Wesley

Sorenson, aflat în fotoliul lui, de partea cealaltă a biroului. Sunt cuprins
de o durere la fel de mare, uni dau seama ce pot însemna asemenea lu-
cruri pentru un om sensibil ca dumneavoastră, dar trebuia să le aflaţi. .

— Da, vă înţeleg.

— Dacă mai aveţi îndoieli, domnul Schneider din Centralia, so^J
crul dumneavoastră - adică tatăl adoptiv al soţiei dumneavoastră,
vreau să spun - domnul Schneider e gata să ia avionul şi să vină
încoace, ca să puteţi discuta între patru ochi.

— Am ascultat înregistrarea, domnule Sorenson, am citit hârtiile

astea şi nu ştiu dacă mai e nevoie.

— Sunteţi convins că nu v-am prezentat nişte lucruri măsluite?

— Oh, fără îndoială că nu poate fi vorba de aşa ceva. E un dezas
tru şi mă miram să nu mi se întâmple ceva!

— Aţi putea fi mai explicit?

— Până să mă însor cu Janine am avut o căsătorie... o căsătorie
reuşită, ca să zic aşa, dar e puţin zis. O soţie ideală, copii reuşiţi,o

familie în sânul căreia eram fericit. Dar Departamentul de stat m-a

tot mutat de colo-colo, în Africa de Sud, în Maroc, la Kuala Lumpur.
la Geneva, la Ouagadougou... Pe peste tot ataşat de rangul unu, apoi
Finlanda, unde am fost ambasador plin... Apoi am fost numit la
Paris... soţia mea a divorţat şi am rămas fără familie...

— înseamnă că v-au testat tot timpul. Gândiţi-vă că numirea la

Paris e un adevărat titlu de glorie, posturile de calibrul ăsta sunt re-
zervate tipilor care au pus cel mai tare umărul la campania preziden-
ţială şi au adunat fonduri grase. E o gratificaţie pentru trepăduşii po-
litici, nu pentru diplomaţii de carieră... Domnule Courtland, în condi-
ţii de absolută confidenţialitate, evident... îmi permiteţi să vă întreb
ceva extrem de delicat?

— Cred că... da, cred că da...

— Cum a reuşit Janine Clunes să intre în viaţa dumneavoastră?
Courtland păru să şovăie o clipă, apoi, cu înfăţişarea omului pen-
tru care nimic nu mai are importanţă, zise:

— Dacă stau să mă gândesc bine, e o întrebare cât se poate de

interesantă. Eram după terminarea divorţului şi trebuia să iau parte
la tot felul de recepţii la care mă duceam doar în numele obligaţiilor
profesionale, nu din plăcere. La una din ele, la ambasada Angliei, am
cunoscut-o pe Janine. O femeie încântătoare, plină de viaţă şi de
spirit, care m-a făcut să cred că se simţea atrasă de persoana mea.
Sunt sigur că vă puteţi imagina ce a urmat.

— Da. Nici nu e greu.

— Şi se întâmplă ceva ciudat. în mod normal cred că ar trebui să
fiu furios pentru trădarea ei, să fiu plin de ură, ca un animal. Nu simt
nimic din toate astea. Pur şi simplu mă simt golit de sentimente, mă
simt uzat. Bineînţeles că am să-mi dau demisia, ar fi o prostie să mai
rămân în diplomaţie după ce m-am lăsat păcălit în asemenea hal.

— Cred, domnule ambasador, zise Sorenson apăsând puţin pe cu-

vinte, că ar mai exista o soluţie. Da, ar mai exista una, repetă el ob-
servând privirea întrebătoare a lui Courtland, anume să vă întoarceţi
la Paris, la post, ca şi cum n-am fi purtat niciodată această discuţie.

Se lăsă o tăcere grea, pe care Sorenson îşi spunea că n-ar fi bine

s-o întrerupă. într-un târziu Courtland rosti rar:

— Nu, nu se poate.

— Domnule ambasador, dumneavoastră sunteţi un diplomat în-
născut. Altfel n-aţi fi obţinut postul de la Paris.

— Nu se poate. Asta depăşeşte limita suportabilului...

— Limita suportabilului? replică Sorenson, pe un ton brusc as-
pru. Faptul că un bărbat cu inteligenţa dumneavoastră şi cu experien-
ţa dumneavoastră, un diplomat de carieră s-a lăsat influenţat până
într-acolo încât să se căsătorească cu un Sonnenkind, o neonazistă,
faptul acesta e, într-adevăr, supărător. Dar foarte curând se va de-
clanşa o isterie în masă, care vă va arăta ce înseamnă cu adevărat
„limita suportabilului", cum ziceţi dumneavoastră.

— Sunt convins că ceea ce-mi spuneţi nu poate fi pus sub semnul

întrebării, dar mă îndoiesc că întoarcerea mea la Paris, sub chipul
unui soţ care face pe neştiutorul, ar putea contribui cu ceva la rezol-
varea acestei situaţii îngrozitoare.

— Domnule ambasador, aşa cum stau lucrurile în momentul de faţă,

poate că pentru dumneavoastră personal ar fi mai convenabil să vă daţi
demisia. Repet: pentru dumneavoastră personal. Dar ca om care serveşte ;
naţiunea, trebuie să vă gândiţi că ne puteţi ajuta enorm. Nu exagerez \
deloc. Trebuie să aflăm cât mai multe despre aceşti Sonnenkinder şi ]
dumneavoastră, prin forţa împrejurărilor, sunteţi pe punctul de a
prinde capătul unui fir care ar putea fi hotărâtor. Trebuie să existe o
infrastructură a acestei organizaţii, un lanţ ierarhic, altfel nu se poate, şi
doamna Courtland, soţia ambasadorului american în Franţa, nu poate;
fi o rotiţă chiar neînsemnată în angrenajul ăsta. Mă fac înţeles?

— Asta înseamnă că Janine ar putea să vă ajute fără să-şi dea?

seama?

— Domnule ambasador, ea reprezintă cea mai mare reuşită a noastră

în dosarul ăsta afurisit. Cea mai mare şi, ca să fiu sincer cu dumnea-
voastră, până acum singura. Şi ar fi un dezastru să ne siliţi să renunţăm
la reuşita asta. Gândiţi-vă că dacă ea se decide să-şi contacteze şefii
ierarhici sau dacă o contactează ei, am putea lua urma liderilor
mişcării... Vă rugăm, domnule, vă rugăm să ne ajutaţi! în momentul de
faţă, de dumneavoastră depind lucruri a căror importanţă poate că nici
nu v-o puteţi imagina. Lucruri de interes naţional!

Din nou Courtland tăcu. Sorenson îşi dădea seama că omul din

faţa lui era pradă unei mari frământări interioare şi, în mod reflex
privirea i se opri pe mâinile lui. Ar fi trebuit să le vadă frământân-
du-se, cum se întâmpla în toate cazurile de felul acesta, dar mâinile
lui Courtland rămâneau aşezate liniştit una peste alta pe genunchi
într-o poziţie corectă, a omului care ştie să păstreze în toate o ţinută
distinsă. „Diplomat! îşi zise Sorenson. Şcoală înaltă..." Şi deodată
mâinile acestea se mişcară într-un gest dezordonat, ca şi cum amba-

sadorul n-ar mai fi ştiut ce să facă cu ele. Degetele se frământară

scurt şi Courtland îşi aranja într-un gest repezit părul, care altfel era
pieptănat impecabil şi nu avea nevoie de retuşuri, apoi tuşi să-şi
dreagă vocea şi zise puţin răguşit:

• 
  Bine. Asta e ceva nou, n-am mai avut de-a face cu asemenea...
  

Hm! Hm!... cu asemenea lucruri... Prin urmare nu pot să vă garantez
reuşita, dar...am să fac tot ce e omeneşte cu putinţă!

în magazinul „Saddle & Bootery", Janine Clunes se apropie de un

vânzător şi îi spuse cu voce scăzută că vrea să vorbească cu patro-
nul. Vânzătorul înclină politicos din cap, cu manierele alese ale unui
servitor de casă mare, şi o roagă pe stimata doamnă să aibă bunăvoin-
ţa de a aştepta numai un moment, Monsieur Rambeau, patronul, se
va simţi onorat să se prezinte în câteva clipe la dispoziţia stimatei
doamne. într-adevăr, Janine nu avu mult de aşteptat şi văzu apropiin-
du-se un bărbat mărunt şi uscăţiv, cu o perucă lungă care îi acoperea
ceafa şi îmbrăcat într-un costum de călărie din piele de Cordoba care
costa o avere. Nou venitul se înclină într-un gest de politeţe neutră şi,
aruncând o privire scurtă în jur, la cei câţiva clienţi din magazin, se
adresă lui Janine în franţuzeşte:

— Cu ce vă pot fi de folos, doamnă?

— Vreau să vă spun, domnule, zise ea tot în franţuzeşte, cu cel
mai puternic accent american, vreau să vă spun că aveţi un magazin
absolut superb.

— O! Doamna e americană! zise patronul cu vizibilă încântare,

profesională, desigur - dacă doamna asta care arăta a femeie plină de
bani ar fi vorbit cu accent italienesc, probabil s-ar fi entuziasmat că
e italiancă.

— E atât de evident? întrebă ea surâzând plină de amabilitate.

— Oh, nu, doamnă, vorbiţi excelent franţuzeşte, dar... un uşor ac-
cent, ştiţi... Un accent fermecător, fără îndoială... Iar părerea dum-
neavoastră este o apreciere care confirmă calitatea firmei...

— Da. Am venit la magazinul acesta fiindcă André spune că

numai aici se poate găsi desăvârşita artă a pielăriei, e cel mai bun
magazin din Paris şi André rareori se înşeală.

— André? tresări patronul, sfredelind-o cu privirile.

— Da, un foarte bun prieten.

— Oh, doamnă, suspină individul, din păcate e un nume atât de

răspândit! Mi-e imposibil să-mi dau seama la care André vă referiţi
dumneavoastră. De exemplu, un domn care ne face onoarea de a fi
clientul nostru şi care se numeşte André a lăsat la noi o pereche de
cizme pentru o mică reparaţie şi sunt gata de alaltăieri. Chiar mă sur-
prinde că n-a venit până acum sau n-a trimis după ele.

— Cred, domnule, că André mi-a pomenit ceva despre asta, ştiţi,

André poartă des cizme şi tocmai...

Patronul o privi scrutător încă o dată şi zise cu glas şoptit:

— Binevoieşte doamna să mă urmeze?

îşi aruncă repede ochii înjur, asigurându-se că toată lumea era

ocupată cu câte ceva şi nimeni nu se uita la ei, apoi se întoarse pe
călcâie şi se strecură după o perdea groasă de pluş, urmat de Janine.
Ajunseră într-un coridor de numai câţiva metri şi de acolo pătrunseră?
într-o încăpere cu uşa capitonată gros. Erau singuri.

— Presupun, doamnă, zise patronul, că dumneavoastră sunteţi:

persoana care trebuia să...

Nu-şi termină fraza şi rămase în aşteptare.

— Da, eu sunt. Magazinul dumneavoastră mi-a fost recomandat
foarte călduros şi de Catbird...

— A, perfect, răspunse uşurat patronul. în cazul acesta, doamnă

o să ieşim acum prin spate şi veţi merge la un parc de distracţii unde
- fiţi foarte atentă - vă prezentaţi la intrarea dinspre sud, al doilea
ghişeu, şi spuneţi că sunteţi trimisă de André pentru un bilet gratuit
Atenţie să nu încurcaţi...

— Nu, n-am ce să încurc. Intrarea dinspre sud, al doilea ghişeu.

André, bilet gratuit. E destul de simplu.

Patronul chemă prin interfon pe cineva, anunţându-I că trebuia £i-

vrat ceva lui André, apoi o conduse pe Janine afară, într-o stradă
îngustă, şi o instala pe bancheta din spate a unei maşini, după care se
întoarse înapoi în magazin. Aruncă o privire în jur şi se duse în biroul o
uşă capitonată, unde apăsă din nou pe umul din butoanele interfonului:;

— Azi plec mai devreme, Simone. Clienţi cam puţini şi nici nu

mă simt prea bine. închizi magazinul la şase, ca de obicei, şi ne
vedem mâine dimineaţă. La revedere.

Ieşi iar în străduţa din spatele magazinului, se urcă pe o motoci-

cletă parcată lângă perete şi demară iute.

Aproape în acelaşi moment telefonul din magazin ţârâi ascuţit.

— Magazinul „Saddle & Bootery", bună ziua, răspunse promt
acelaşi vânzător care o întâmpinase pe Janine.

— Alo! Dă-mi-l pe Rambeau! se răsti arţăgoasă o voce de bărbat.

Da' mişcă mai repede, că n-am timp!

— Regret, domnule, dar domnul Rambeau tocmai a ieşit şi mai

vine abia mâine dimineaţă. Cine doriţi să-i spun că l-a căutat?

— Mă-ta! urlă individul. N-a lăsat vorbă unde se duce?

— Nu, domnule, regret...

— Şi unde pot da de el?

— Regret, domnule, nu ştiu...

— Ah, lua-te-ar toţi dracii de cretin! De ce nu ştii, boule? zbieră

apucat de năbădăi tipul de la telefon.

— Ia ascultă, ţărănoiul dracului! se burzului şi vânzătorul, scos

din răbdări. Ce te răţoieşti aşa la mine? Am regulat-o eu vreodată pe
vaca aia nenorocită de mă-ta ca să mă faci bou? Mai du-te-n...

Şi trânti furios receptorul, abia ţinându-se să nu rostească până la

capăt propoziţia începută. În magazin intrase grăbită o cuconiţă îm-
brăcată într-o rochie scumpă, probabil de la Givenchy.

— Cu ce putem fi de folos doamnei? o întâmpină el îndatoritor,

abia reuşind să-şi stăpânească furia care clocotea în el.

Nou venita îl măsură scurt, cu o privire de expertă, apoi zise cu o

voce suavă şi profesional excitantă:

— Am un mesaj pentru André.

— Ah, doamnă, regret, dar mesajele pentru domnul André le pri-
meşte personal patronul şi tocmai a plecat.

— Vai! Şi eu ce fac? ciripi tânăra dezolată.

— Totuşi, cred că îmi puteţi lăsa mesajul mie, se oferi vânzătorul.
Patronul are toată încrederea în mine.

— Nu ştiu dacă se poate. E ceva... strict confidenţial.

— Domniţă scumpă, cu atât mai mult. îmi puteţi spune fără grijă,
mai ales că peste zece minute sunt liber şi putem merge la o cafenea
foarte drăguţă şi mai ales foarte intimă, la doi paşi de aici, să vă spun
şi eu nişte lucruri confidenţiale...

— Vai, îmi pare groaznic de rău dar nu se poate, chicoti încântată

dama, prietenul meu e mereu cu ochii pe mine, e gelos ca un turc!
Dar ce fac eu cu mesajul pentru André? Zici că pot să ţi-l las dumi-
tale? zise ea măsurându-şi din nou interlocutorul din ochi.

— Fără îndoială, domniţă dulce, sunt foarte fericit să vă servesc...

cu orice, dacă-mi daţi ocazia, şi pot să vă asigur că...

Tânăra chicoti din nou şi zise provocatoare:

-- André să sune imediat la Berlin. Da?

— La... la Berlin? făcu vânzătorul ochii mari. Adică cum?

— Adică cu telefonul, îi râse în nas necunoscuta. Asta e tot, eu
ţi-am transmis mesajul şi gata, pa! Eşti dulce. Mai trec pe-aici!

Şi se îndreptă spre uşă, legănându-şi cât mai unduitor şoldurile şi

aruncându-i din prag un pupic pe vârfurile degetelor, dar vânzătorul
rămăsese atât de uluit încât nici nu mai băgă de seamă. La Berlin?
Asta cum naiba mai venea? Că pe nemţi patronul nu putea să-i vadă
în ochi, dacă îi intra în magazin vreunul din naţia asta a dracului, îi
vorbea în silă şi dubla preţurile. Sau asta însemna la...?

Abia ieşită pe uşă, femeia grăbi pasul până la maşina Biroului

Doi şi urcă iute.

— Degeaba, zise ea cu ciudă. Persoana nu mai era acolo.

— Cum adică? mârâi şoferul. De ieşit n-a ieşit, îmi pun capul, am
fi văzut-o. Trebuie să fie în vreun birou, la discuţii.

— Sau a ieşit pe altă uşă. Mai răzuieşte-ţi şi tu nămolul ăla de pe

creieri, că dai în gropi de deştept ce eşti.

— Uite, vezi? Iar mă iei peste picior...

— Păi cum să nu te iau, dacă eşti tâmpit! Ai mai văzut tu maga-
zin, şi încă de lux, ca ăsta, să se aprovizioneze pe uşa din faţă, pe
unde intră clienţii? Poate doar la voi în sat!

— Bine, lasă amabilităţile şi să vedem ce e de făcut. Fiindcă de

vină nu sunt numai eu. De fiecare dată când am avut de filat pe cine-
va supravegheam fiecare câte o ieşire. Dar acuma ne-am intimidat,,
poftim. Suntem pe Champs-Elysees, nu în Montmartre.

— Asta cam aşa e, acceptă femeia. Şi mai ales cucoana asta e

soţie de ambasador, nu o pipiţă oarecare, aici ne-am păcălit noi. Dar?
poftim că şi soţiile de diplomaţi o pot şterge pe uşa din spate.

— Mai curând asta e, zise cel de lângă şofer, care până atunci mu

scosese o vorbă. Ne-am intimidat de lumea asta aleasă. ^

— Bine, să vedem ce-o să zică şi Moreau de chestia asta, făcu,"

ţâfnoasă femeia. Sunaţi-l voi. Eu i-am uitat numărul.

Bărbatul din Peugeotul parcat în apropierea magazinului „Saddle 8ţ

Bootery" ajunsese în culmea nerăbdării. Trecuse aproape o oră şi Fran;
Courtland nu binevoise să apară. încerca să se liniştească spunându-şi
că femeile sunt cumpărătoare foarte dificile, mai ales atunci când au*
poşeta plină de bani sau o carte de credit cu acoperire serioasă, dar îşi
dădea seama că asta nu putea fi decât cel mult o consolare de soţ sau
amant gelos. Fiindcă tipii de la Biroul Doi plecaseră de o jumătate de

oră şi probabil ştiau ei ceva. întâi fusese individul care făcea al naibii de

bine pe clientul şi care ieşise frumos după câteva minute, întorcându-se
la maşină. Pe urmă, tot din maşina aia afurisită se dăduse jos o
piţipoancă nostimă foc care intrase şi ea în magazin, stătuse două-trei
minute şi se întorsese, după care avuseseră probabil un mic conciliabul
sau ceruseră instrucţiuni prin telefon, fiindcă după nici un minut maşina
plecase în mare viteză. Şi de atunci el şedea aici ca un nătărău, deşi
ordinul sunase clar: „o lichidezi imediat". Poate ar fi trebuit să se ia
după ei, dar ce obţinea cu asta? Probabil nimic. Aşa că cel mai bine era
să aştepte aici, cu arma la îndemână, cu amortizorul montat, cu piedica
trasă şi cu cartuş pe ţeavă. Era clar că orice întârziere în executarea
ordinului putea avea consecinţe grave şi se simţea îngrozit la gândul că
acum treaba asta depindea numai de el. Până nu demult fusese doar
supraveghetor din umbră al unităţii de Blitzkriegeri şi niciodată nu
fusese nevoie să acţioneze direct. Nu că i-ar fi lipsit obişnuinţa de a
ucide sau îndemânarea de a ţine un pistol în mână, nici vorbă. Fusese
ofiţer în STASI şi astea făceau parte din meseria lui, îi intraseră în
sânge. Din comunist convins devenise un nazist la fel de convins, dar în
fiecare clipă tremura la gândul că noii stăpâni îl suspectau şi că un eşec
putea fi pus pe seama unor anumite intenţii. Iar asta însemna glonţul
sau, în cel mai fericit caz, fiola cu cianură. Cât timp slujise cu zel cauza
răposatei republici comuniste din est nu avusese asemenea griji, sau cel
puţin nu ajunseseră să-l obsedeze. Se bucurase din plin de senzaţia
divină de a şti că dispune de putere, de bani şi de plăceri fără să se
găsească la mâna unor birocraţi tâmpiţi, recrutaţi dintre muncitorii care
abia dacă erau în stare să citească şi fuseseră unşi în funcţii politice unde
tăiau şi spânzurau. Atotputernica STASI era stat în stat şi grangurii
aceia analfabeţi se temeau de oamenii ei aproape mai rău decât de
populaţia din ce în ce mai nemulţumită, dar nu se puteau lipsi de singu-
rul instrument care le asigura puterea. Un ofiţer din STASI putea greşi,
el însuşi greşise de destule ori dar se alesese doar cu câte o muştruluială
zdravănă din partea şefilor, atât, acolo rufele murdare se spălaseră în
familie, în vreme ce ăştia nu ştiau de glumă. Un agent al „Frăţiei" nu
putea greşi decât o dată, a doua oară nu mai avea ocazia.

îşi verifică prin haină, cu un gest reflex, pistolul din ham şi co-

borî, îndreptându-se cu paşi de trecător toropit de căldură spre intra-
rea magazinului. Se opri în faţa vitrinei, ca şi cum ceva anume i-ar fi
atras atenţia, şi începu să studieze exponatele, părând interesat când
de unul când de altul, dar fără să scape din ochi nici uşa de la intrare.
După douăzeci de minute, în care pe uşă ieşiră sau intrară sumedenie

de femei, îşi zise că ceva se întâmplase cu Frau Courtland, ori rămă-

sese înăuntru, ori ieşise deghizată, ori ieşise pe altă uşă. Ridică privi-
rile, încercând pentru a suta oară să privească în magazin printre
obiectele care înţesau vitrina, şi întâlni nişte ochi care îl studiau cu
atenţie şi bunăvoinţă. Un vânzător care ochise un posibil client, unul
care, după costumul lui elegant, nu putea fi decât un om plin de bani.
Un impuls brusc îl făcu să se îndrepte spre uşă şi să intre.

— Vă putem fi de folos cu ceva, domnule? îl întâmpină plin de

amabilitate vânzătorul.

— Drept să spun, cred că s-ar putea... Hm! Caut pe cineva...

Vânzătorul îşi pierdu imediat aerul mieros de adineauri şi făcu un

gest alene spre restul încăperii, care voia să însemne că putea căuta

în voie. Nou venitul cercetă chipurile celor câteva femei şi plescăi
supărat din buze: într-adevăr, Frau Courtland nu era acolo.

— Ştii, se întoarse el spre vânzător vorbindu-i în şoaptă, e vorba •

de ceva foarte special. Lucrez la Ministerul de Externe şi trebuie să
escortez discret o americancă, soţia unui grangur mare, dar am pier- -
dut-o din ochi. Am văzut-o când a intrat în magazinul ăsta, dar n-am
văzut-o ieşind şi nici aici n-o văd.

Şi strecură uşurel câteva bancnote în mâna vânzătorului, care se

învioră numaidecât şi se grăbi să răspundă plin de solicitudine:

— Domnule, am avut azi o ploaie de americance, tot Parisul e

plin de americani şi toate femeile lor vor cizme de la noi. îmi puteţi
spune cum arată persoana în chestiune?

— Patruzeci de ani, dar nu-i dai nici treizeci şi cinci, blondă, fru-

moasă, distinsă, îmbrăcată foarte simplu dar cu gust, în culori des-
chise, fustă rose-pale şi bluză albă, pantofi şi poşetă tot crem... "!

— Ei, fir-ar să fie, am avut mai multe în genul ăsta, n-am stat să

mă uit la culori, dar cam toate erau îmbrăcate în culori deschise, că
pe arşiţa asta... făcu vânzătorul, plescăind din buze cu vizibilul regret
al omului care vrea să-şi merite banii. Dar dacă mă gândesc bine"!
una care să fie şi frumoasă şi distinsă... Da, a fost una care a zis că
vrea să stea de vorbă cu patronul.

— Aha! tresări agentul „Frăţiei". Şi? Unde e?

— Domnule, răspunse vânzătorul scărpinându-şi gânditor bărbia,
drept să vă spun, nu mai e aici dar n-am văzut când a plecat. A venit
patronul, chiar eu am fost să-l chem, i-am lăsat discutând şi pe urmă
nu mai ştiu ce s-a întâmplat, am avut treabă cu clienţii şi n-am mai
fost atent la ea. Dacă aş fi ştiut, vă rog să mă credeţi...

— Mda, înţeleg... Dar ia zi, e cumva aici cineva André?

— André? tresări vânzătorul. Phiii! Extraordinar, toată lumea are
azi treabă cu individul ăsta, dar la noi nu e nimeni să-l cheme aşa.
După părerea mea, din punct de vedere...

— Toată lumea? Adică a mai întrebat cineva de el?

— Da, a fost adineauri una fâşneaţă rău, cam paraşută ea dacă-i
vorba, adică doamnă din lumea bună sigur nu era şi nici americancă,
dar ca tipă vă spun că era trăsnet! Şi al naibii de bine îmbrăcată, ge-
nul de pipiţă care a pescuit de curând un fraier cu bani, că am vrut
s-o agăţ dar ea cică nu, nu se poate, că e combinată cu un mameluc
gelos al dracului. Tipa asta a zis că are un mesaj pentru el.

— Pentru care el?

— Pentru André. Ştiţi, adăugă el cu voce scăzută, am impresia că
André ăsta trebuie să fie un prieten de-al patronului... înţelegeţi, un
prieten bun, unul intim, foarte intim, hm! hm!... Sau aşa l-o fi alintând
individul ăla pe domnul Rambeau, pe patron... Ştiţi cum sunt ăştia!

— Cine, poponarii? Mie-mi spui? Nu-i ştiu eu? Şi ce mesaj zici

că avea fufa aia pentru patron? Sau pentru André?

— Cică André să-l sune la hotelul Allemania sau cam aşa ceva pe

nu ştiu cine.

— Adică cum pe nu ştiu cine? se încruntă vizitatorul. Şi la hotelul

Alemania sau unde? Că nu-nţeleg. De unde să ştie André...

— Ei, aşa au ăştia aranjamentele lor, vorbesc mai pe ocolite, ca

îndrăgostiţii, ce să le faci. Dacă zice „Madrid", înseamnă hotelul
Espana sau Escoriai, dacă zice „Londra", atunci rezultă că e vorba
de alt hotel, Kensington sau Angleterre, dacă zice Berlin sau...

— Berlin?

— Da, Berlin. Pipiţa de adineauri aşa a zis, André să sune ime-
diat la Berlin. Adică hotelul Allemania sau Saint-Germain sau...

Dar nu mai apucă să-şi termine vorba: conştiinciosul funcţionar al

Ministerului de Externe se şi repezise în stradă, ca din puşcă.

— Doamne sfinte! se holbă uluit vânzătorul. De ce clienţi am eu

parte astăzi!