Drumul prin trecătoare era anevoios din pricina zăpezii groase

îţi mulţumeşte.
Oricum, tot îl umfla poliţia, se adunaseră cam multe reclamaţii, cucer-
nicului îi plăceau cam mult băieţeii de cor.

— Să ştii că Moreau e un om foarte de ispravă!

— Mai bine lasă. Trebuie să-ţi ceri scuze faţă de oamenii lui, le
faci nişte cadouri grase şi le dai o masă a-ntâia la Tour d'Argent, lor
şi familiilor lor, înţelegi? Cu şampanie, nu e de glumă! Altfel Moreau
depune la ambasadă plângerea şi fii atent că...

— Stanley! Tu glumeşti! E vorba de salariul meu pe o jumătate de

an... Cine ştie ce cadouri vor ăia!

— Nu cine ştie ce. Unul vrea doar o motocicletă Suzuki pentru

fiu-său, atât, mai greu e cu al doilea, ăstuia i s-a năzărit să...

— Dumnezeule! gemu Latham. Chiar că mă ruinează!

— Da, dar te refaci tu. Mai bine decât la pârnaie, nu crezi? Că
doar e caz de vătămare corporală gravă - şi încă în exerciţiul func-
ţiunii, dacă ştii ce-i aia. În sfârşit, te priveşte, faci cum te taie capul,
acum avem alte treburi. Să vedem cum facem să intrăm în clădire
fără să ne simtă.

— Normal ar fi să fi postat oameni de pază pe scări.

— Da. Şi noi o să fim doi beţivani care se întorc şi ei acasă şi au
chef de cântat. Dar nu prea tare, ca să nu stârnim bănuieli.

— Gata, e-n regulă. Cunoaştem pe cineva aici în bloc?

— Nu chiar, dar codul de la interfon îl avem. Tot Moreau, a dat
de administrator şi când i-a spus că s-ar putea trezi cu nişte inspec-
tori de la fisc, mieluşel s-a făcut, ne-a dat şi cod şi tot. Urcăm cu lif-
tul până la etajul şase sau şapte, vedem noi, şi de acolo coborâm pe
scări.

O luară cu băgare de seamă spre blocul unde era ţinută Karin,

strecurându-se prin locurile cele mai umbrite şi având grijă, pentru
orice eventualitate, să se clatine uşor pe picioare, ca doi inşi care vin
de la cârciumă. Când ajunseră, Witkowski formă codul şi se auzi
imediat declicul broaştei de la uşă, senn că administratorul nu încer-
case să-l ducă pe Moreau cu zăhărelul. Intrară în hol şi o luară spre
stânga, unde li se spusese că se afla liftul. Şi aici informaţia era
exactă. Cabina liftului se afla la etajul patru şi Latham puse mâna pe
butonul de apel dar nu apucă să apese: exact în clipa aceea beculeţele
se aprinseră, se auzi fâsâitul abia perceptibil al cabinei alunecând pe
şinele groase şi bine unse şi cabina porni în sus, oprindu-se după un

etaj. Cineva apăsase pe butonul de apel de la etajul cinci exact în

clipa când Latham se pregătea să apese el la parter.

— Dumnezeule! şopti el gâtuit de emoţie. S-ar putea să fie ei!

— Da, răspunse tot în şoaptă Witkowski. La ora asta e mai mult
ca sigur, adăugă el căutând din ochi o ascunzătoare şi trăgând pisto-
lul din hamul de la subsuoară. Vino-ncoace, repede!

Abia apucară să se tragă în umbra unui colţ şi uşa liftului se des-

chise. Apăru un tânăr blond, de statură uriaşă, care scrută o clipă
holul şi abia pe urmă păşi în afară, urmat de Karin De Vries şi de
încă doi tineri, la fel de blonzi şi de bine făcuţi.

— Halt! strigă Witkowski repezindu-se la ei cu revolverul ţinut

cu amândouă mâinile. Nici o mişcare sau vă zbor creierii!

Tânărul care ieşise primul duse rapid mâna sub haină dar Wit-

kowski nu glumea: se auzi o plesnitură seacă şi imprudentul scoase
un geamăt, prăbuşindu-se la pământ.

— Staţi pe loc! răcni ultimul din cei trei, înşfăcând-o pe Karin de

gât cu braţul stâng şi proptindu-i ţeava revorverului în tâmpla dreap-"
tă. Aruncaţi imediat armele, amândoi, altfel femeia moare! Imediat!.

Cel de-al treilea neonazist părea a fi un începător. Scosese şi el re*

volverul dar îl ţinea în mână, neştiind ce să facă cu el şi aruncând
priviri neajutorate spre cel care părea să fie şeful. Karin profită de
situaţie şi îşi smulse fâşia de leucoplast de pe gură. ^

— înseamnă că mi-ai tăiat piroane cu împuşcatul în tâmplă, tine

re, zise ea cu o voce neaşteptat de calmă şi de limpede. Mi-ai spus
una şi acum văd că vrei să mă împuşti în tâmpla dreaptă. Chiar eşti
sigur că merit onoarea asta? 1

— Ţine-ţi gura, ştoarfa nenorocită! urlă tânărul izbind-o în sus cu

antebraţul peste bărbie atât de tare încât se auziră dinţii clănţănind.
Am zis să aruncaţi armele! Nu s-aude, idioţilor?

în clipa aceea se auzi o uşă deschizându-se tare undeva sus şi o

voce supărată de femeie bătrână strigă: 1

— Ce-nseamnă porcăria asta? Beţivilor! Nici la ora asta nu poate

lumea să doarmă din cauza voastră, ţopârlanii naibii? Se vede că nu
sunteţi munciţi, ordinarilor...

înainte ca femeia să fi terminat ce avea de spus, Karin profită de

surpriza generală şi îl izbi pe nazist cu cotul drept în stomac cu atâta
putere încât acesta icni şi slăbi strânsoarea din jurul gâtului ei. Wit-
kowski nu scăpă ocazia: exact în clipa când Karin se trăgea iute în-
tr-o parte, trimise un glonţ drept în fruntea tânărului, care avu un

spasm scurt, din tot trupul, şi se prăbuşi fără un geamăt. Cel de-al

treilea, aflat fără îndoială la prima lui acţiune serioasă, scăpă revol-
verul pe mocheta de pe jos şi ridică braţele, aruncând priviri înnebu-
nite de spaimă, în vreme ce locatara cea supărată, înţelegând probabil
cam ce se petrecea, intra înapoi grăbită în apartamentul ei, trântind
speriată uşa.

Latham alergă spre Karin şi o cuprinse în braţe, strângând-o fu-

rios, gata s-o fărâme, în timp ce Witkowski îl controla de arme pe
tânărul care se preda.

— Latham băiete, lasă giugiulelile şi sună-l pe Durbane. Imediat!

Să ne trimită urgent două maşini, să-i ducem pe ăştia de aici.

— Nu, nu, nu se poate... mormăi Latham între două sărutări păti-

maşe. Asta nu... Nu Durbane...

— Cum? Adică de ce nu Durbane? se miră Witkowski.

— Fiindcă... fiindcă s-ar putea să fie de-ai lor...

La Washington era miezul nopţii dar Wesley Sorenson era cufun-

dat de la prânz în studierea datelor primite de la Knox Talbot. Erau
cincizeci şi unu de dosare şi le luase o dată la mână, parcurgându-le
în fugă cu speranţa că de la prima lectură îi va sări în ochi acel amănunt
care să-l pună pe pista cea bună. Acum le studia pentru a doua oară,
citind atent, cântărind fiecare informaţie şi căutând elementul care
să-i separe pe unul singur de masa suspecţilor. Fusese deranjat de
două ori, întâi de Moreau şi apoi de Witkowski, amândoi furioşi foc
pentru isprăvile lui Latham. Sorenson încercase să-i mai potolească,
fiindcă nu se simţea deloc în stare să renunţe la singurul om în care mai
avea încredere, dar cei doi erau foarte porniţi. Apoi, după o oră sau
două, Moreau sunase din nou, mult mai îmbunat. Latham, după
părerea lui, nu era chiar un descreierat, atâta doar că făcea boacăne
mari de tot, dar altfel era băiat bun şi un agent extrem de capabil,
chiar adineauri i-l dăduse în mână pe şeful reţelei pariziene a „Fră-
ţiei" şi chiar dacă era vorba de „una caldă, una rece", el, Moreau,
recunoştea că măgarul ăsta îndrăgostit poate face şi treabă bună.

Acum Sorenson citea atent filă după filă, oprindu-se când la un

amănunt când la altul, cu teama nelămurită că blestematul de telefon
poate suna din clipă în clipă. Ar fi fost inuman s-o ţină pe secretară
la birou până la ora asta numai ca să-i cenzureze lui telefoanele, aşa
că blocase toate circuitele, lăsându-l doar pe cel de extremă urgenţă,
al cănii număr îl cunoşteau doar câţiva inşi.

Al patrulea Reich

Deocamdată la orizont nu apărea nimic prea limpede. Eliminase o

bună parte din suspecţi - provizoriu, fireşte, fiindcă în treburi de
genul ăsta ar fi fost o tâmpenie să renunţe definitiv la a suspecta pe
cineva - dar rămâneau destui. Toţi aveau ceea ce se putea numi un
profil neutru, adică fără nici una din acele trăsături pe care le prind
imediat caricaturiştii sau pamfletarii când e vorba să schiţeze în
câteva linii portretul cuiva. Nici unul nu avea o funcţie importantă, în
baza căreia să fie luat la ochi din principiu. Totuşi aveau legătură cu
sursele de date care se scurgeau, unii erau curieri, alţii analişti de
coduri, alţii pur şi simplu trepăduşi care prin cine ştie ce întâmplare
ar fi putut ajunge să-şi bage nasul în nişte treburi care niciodată nu
sunt destul de bine păzite. Şi, mai ales, toţi cei rămaşi în cursă erau
oameni cărora le plăcea să trăiască bine, cam prea bine faţă de câş-
tigurile lor. Şi, judecând numai după acest ultim criteriu, trei din ei îi
depăşeau net pe toţi ceilalţi.

Peter Mason Payne. Adjunct de şef de sector la serviciul de recrutare şi
instruire a agenţilor. Căsătorit, tată a doi copii. Deţine o vilă în Virginia,
evaluată la aproximativ patru sute de mii de dolari. Recent a adăugat'
acestei reşedinţe o a doua piscină, care a costat în jur de şaizeci de mii.
Automobilele familiei: un Cadillac Brougham şi un Range Rover.

BniceN. M. I. Withers. Funcţionar la serviciul de aprovizionare, spe_;
cialist în birotică. Divorţat. Are o fetiţă pe care, conform hotărârii de di^
vorţ, o poate vizita o dată pe lună. în prezent fetiţa şi mama ei locuiesc în-
tr-o vilă de pe coasta estică a statului Maryland, evaluată la circa şase sute
de mii de dolari. Oficial, vila a fost cumpărată de foştii socri ai lui Withei
după pronunţarea divorţului. însă veniturile acestora sunt de circa două:
zeci şi cinci de mii de dolari pe an. Withers locuieşte în prezent într-un
apartament luxos în Fairfax, plătind o chirie de treizeci şi cinci de mii de
dolari pe an. Are un automobil Jaguar SJ6.

Roland Vasquez-Ramirez. Analist de gradul trei şi coordonator. Născut
la Santiago de Cuba, arestat pentru opoziţie faţă de regimul lui Castro
deţinut timp de cinci ani. A fugit din Cuba în cala unui vapor grecesc şi
ajuns în Statele Unite, unde a făcut studii strălucite'de informatică la
Universitatea din Cleveland. Are acces la cele două niveluri superioare de
informaţii. Căsătorit, nu are copii. Locuieşte într-un apartament scump din
Arlington. Soţia lui e procuror la Ministerul Justiţiei. Amândoi poartă
numai îmbrăcăminte de comandă şi iau masa la restaurante de lux. Au
două automobile, un Porsche şi un Lexus.

Probabil însă că datele acestea nu erau relevante, îşi spunea obo-

sit Sorenson, dacă nu se analiza şi structura relaţiilor din cadru
agenţiei. Payne avea drept misiune verificarea aptitudinilor candida-
ţilor la cariera de agent secret. Era aşadar obligatoriu ca el să fie în

permanentă legătură cu diferite compartimente şi să pună tot felul de

întrebări la care era tot atât de obligatoriu să i se răspundă. Withers
manevra sume enorme pentru achiziţionarea aparaturii electronice şi,
deşi toate controalele îl găsiseră curat ca lacrima, Sorenson ştia că un
tip isteţ putea delapida masiv sau putea primi de la furnizori sume
grase drept mită fără să fie prins decât prin cine ştie ce întâmplare. În
plus Withers era obligat, în virtutea obligaţiilor lui de serviciu, să ştie
să lucreze cu toată aparatura existentă, aşa că dintr-o nebăgare de
seamă a cutărui sau cutărui operator putea ajunge să vadă pe moni-
tor o informaţie crucială. În privinţa asta, nimeni nu putea fi sigur de
nimic iar Sorenson mai puţin ca oricine. Vasquez-Ramirez coordona
fluxul de informaţii a două niveluri superioare şi, deşi existau tot fe-
lul de restricţii, coduri speciale la care el nu avea acces, plicuri sigi-
late şi o groază de alte măsuri preventive, putea afla foarte multe lu-
cruri pe care în mod normal n-ar fi avut voie să le ştie. De unde avea
atâţia bani? Nu din salariu, desigur, deşi salariul lui era foarte consi-
stent. Poate nevastă-sa lua mită? Tot ce se poate. Doamna procuror
nu ţinea nişte frâie prea importante în Ministerul Justiţiei dar din
când în când putea înhăţa şi ea câte un tip gras urmărit pentru eva-
ziune fiscală, de exemplu, şi îl putea face scăpat contra unei sume
solide.

Toţi trei se încadrau foarte bine în portretul convenţional al unei

cârtiţe. Lipsea totuşi ceva. Ceva abstract, ceva care să poată împinge
un om să facă pasul cel mare şi să devină luptător împotriva ţării lui.
Sorenson ştia că aici existau totdeauna motivaţii puternice, uneori
traume grave, alteori ambiţii nemăsurate, dar întotdeauna lucruri care
pot schimba destinul unui om, oricât de echilibrat ar fi acesta şi ori-
câtă tărie de caracter ar avea. Şi simţea nelămurit că undeva există
factorul determinant, dar nu-l putea scoate la lumină. Fiecare din cei
trei suspecţi era de fapt o verigă într-un lanţ, nici unul nu avea auto-
ritate reală. Era nevoie, în orice caz, să lucreze în forţă.

Puse mâna pe receptor şi formă numărul lui Payne.

— Alo! Cu Peter Payne, vă rog.

— La telefon.

— Bună seara, aici e Kearns de la agenţie...

Kearns era un adjunct cunoscut mai mult după nume, foarte temut

de toţi pentru duritatea deciziilor lui şi prea puţin cunoscut personal
de oamenii agenţiei, fiindcă nu se prea arăta.

— ... şi îmi pare rău, Pete, că te deranjez la o asemenea oră...

— Nu vă faceţi griji, domnule Kearns, mă uitam la televizor.
Soţia mea s-a culcat, zice că la ora asta pe toate canalele nu se dau
decât tâmpenii şi cred că are dreptate.

— Atunci nu te superi dacă-ţi răpesc câteva minute?

— Nici vorbă, domnule. încântat să vă pot fi de folos.

— Uite ce e, prietene, te-am sunat acum fiindcă e foarte posibil să

fii chemat mai sus mâine de dimineaţă şi poate ar fi bine să-ţi pregă-
teşti nişte răspunsuri la întrebări.

— Răspunsuri? Ce răspunsuri? Şi la ce întrebări?

Sorenson avea urechea fină şi experimentată. Şi simţise o tresărire
în vocea lui Payne, ceva mai mult decât tresărirea funcţionarului co^;
rect când aude că vine şeful cel mare în control. Nu era o emoţie nor
mală. Dar nu era nici dovada că Payne era cârtiţa. Lua mită de la'
candidaţii recrutaţi ca să le întocmească dosare cât mai atrăgătoare,
era aproape clar, dar asta nu însemna că el era omul căutat.

— Pete, zise el cu blândeţe, de la o vreme treburile merg al naibii*

de prost cu recrutarea, ne trezim cu o groază de oameni care nu co-
respund, înţelegi? Ultimele tale recomandări sunt nişte dezastre, Pete,
şi am pierdut pe chestia asta o mulţime de timp şi de bani.

— Domnule Kearns, bolborosi Payne, vă rog să mă credeţi că eu

personal, domnule Kearns, vreau să spun corectitudinea şi...

Era mai mult decât limpede, omul se pierduse, Sorenson şi-l închi-

puia congestionat la faţă şi lac de transpiraţie, ştergându-şi îmebunit
fruntea cu batista.

— Dar nimeni nu s-a îndoit de corectitudinea ta, nu-i aşa, Pete

Am zis eu ceva despre asta? adăugă Sorenson cu o blândeţe care tre!
buie că-i strecura nefericitului Pete otravă în oase. Nu te-a acuzat ni-
meni, dragă prietene.

— Nu, domnule Kearns, dar am auzit şi eu zvonuri... nimic altce-

va decât zvonuri, evident, dar ştiţi cum e lumea, domnule Kearns. E
vorba de tineri din familii prospere, adăugă Payton aproape plân-
gând, familii care consideră că deschid copiilor lor calea unor cariere
strălucite. Fiindcă, domnule Kearns, după ce au lucrat un timp la
agenţie, toate uşile se deschid în calea lor, sunt consideraţi nişte tipi
extrem de capabili şi departe de mine, domnule Kearns, gândul de :a
nega că poate unii au învăţat ca papagalii nişte răspunsuri pentru in-
terviuri, dar vă rog să mă credeţi că eu personal nu am absolut nici
un amestec şi din punctul de vedere al onestităţii profesionale, dom-
nule Kearns, eu mă simt, ca să zic aşa...

„Slavă Domnului că nu i-a dat nimănui prin cap să-l trimită pe

dobitocul ăsta pe teren, îşi spunea Sorenson. în primele cinci minute
s-ar fi dat de gol, ar fi fost destul să se răstească cineva la el şi gata.
Cine naiba l-o fi împins în postul ăla?"

Oricum, primul candidat la rolul de cârtiţă era respins. Mai

rămâneau doi.

— Cu domnul Bruce Withers, dacă se poate.

— Hai, lasă fiţele, tipule, se răsti o voce de bărbat. Sau poate ai
şi un nume, cumva?

— Da. Kearns.

— Ăăăă... domnule director, scuzaţi vă rog, dar ştiţi, există tot fe-
lul de inşi care fac glume "proaste, scuzele mele, evident, dacă aş fi
ştiut bineînţeles că... Pot afla cărui motiv datorez...

— Da. E foarte posibil ca mâine de dimineaţă să fii chemat sus,

Withers. Foarte sus, peste capetele noastre, în legătură cu deficitele
care se înregistrează la capitolul aprovizionare. Birotica asta costă
scump al naibii, Withers, şi îţi alocăm nişte sume prea babane pentru
cât aduci tu pe banii contribuabililor, înţelegi? Şi se pare că undeva
foarte sus lumea s-a cam prins de chestia asta şi se cer nişte capete.
Şi n-avem deloc chef, nici eu nici Talbot, să ne trezim cu pieile întin-
se pe gard din cauza ta, da?

— Domnule director, regret, dar nu vă pot fi de nici un folos, răs-

punse rece Withers. Tehnologia de vârf e scumpă şi în afară de asta
vă rog să ţineţi cont că nu eu iau decizia finală. Eu doar prospectez
piaţa, întocmesc nişte referate cu nişte propuneri şi atât.

— Ştiu, Withers, dar s-a pus problema că deciziile se iau pe baza

propunerilor tale. Dacă tu propui cumpărarea de aparatură de la cu-
tare firmă asta te poate avantaja, nu?

— Domnule director, vă rog să încetaţi cu insinuările. Sunt subal-

ternul dumneavoastră, e adevărat, dar nu ca să tolerez asemenea
jigniri...

— Withers, bănuieli au mai fost, dar nu le-am dat atenţie, numai

că de data asta a apărut ceva concret. O firmă din Seattle a plătit re-
cent un comision foarte gras, avem dovezi. Mai exact treaba asta s-a
petrecut acum patruzeci şi opt de ore, înţelegi? Ştim suma dar încă
nu ştim numele tipului care a încasat comisionul. Fiindcă e o sumă
imensă, Withers, două milioane jumate, şi sperăm să nu fii tu, deşi e
exact afurisita de firmă pe care tu ne-ai recomandat-o pentru nişte
achiziţii al naibii de scumpe, Withers, chestii de aproape treizeci de

milioane, aşa că blestematul ăla de comision al lor devine şperţ în

toată regula... lasă-mă să termin... Şi înţelegi şi tu, trebuie să fim
atenţi să nu fie cumva vreun om de-al nostru, Withers! Prin urmare
va trebui să ai pregătite nişte răspunsuri al naibii de bune, fiindcă alt-
fel, îţi dai şi tu seama, sper...

— Domnule, asta e o porcărie! înseamnă că cineva umblă să mă

bage la apă, altfel nu-mi explic, dar eu n-am luat un dolar de la nici
o firmă, nici din Seattle nici din altă parte. Sper să aducă şi dovezi.

— Da,. Withers, dovezi, dar ştii şi tu, lumea vorbeşte. Cel mai

bine ar fi să ne spui unde ai fost acum două nopţi şi cu asta basta.

— Acum două nopţi? Exclus, domnule.

— Withers băiete, văd că nu prea ştii să faci diferenţa între prie-
teni şi duşmani. în cazul nostru suntem mai mult decât prieteni, sun-
tem aliaţi, Withers. Nici eu nici Talbot n-avem vreun interes să plă-
tim nişte nenorocite de oale sparte de alţii, înţelegi?

— înţeleg, domnule, dar acum două nopţi am fost cu o doamnă şi

punct. Mai pot să vă fiu de folos cu ceva?

— Da, zise Sorenson tărăgănând batjocoritor cuvintele. De exem-

plu să ne spui numele doamnei. •

— Aici am zis că se pune punct. ,

— Withers băiete, lucrezi la noi şi ştii că ne pricepem să ne ţinem'
gura. Mai e nevoie de asigurări că vom fi discreţi? Aici îmi pică des
tul de rău la stomac, înseamnă că ai o părere foarte proastă despre
calitatea noastră profesională...

— Domnule Kearns, soţul ei e militar, lipseşte din ţară...

— Numele, Withers, numele, că n-avem timp de şuete la ora asta.
îţi dai seama...

După un răstimp de şovăială vocea lui Withers rosti slab:

— Anita Griswald...

— Griswald? Nevasta generalului Andrew Griswald? Nebunul

din Vietnam?

— Da, oftă Withers.

- — Dumnezeule, dar câţi ani are femeia asta, omule? Generalul se
apropie de şaptezeci, nevastă-sa cam cât să...

— Ea patra soţie a lui, domnule Kearns. E mai tânără ca el

treizeci şi ceva de ani.

— Ohoho! Şi cum naiba s-a măritat cu el? ■

— Când o femeie singură are trei copii de crescut şi nu are bani
nici de pâine şi când se prezintă un general doldora de bani... E aşa

de greu de înţeles? Acum generalul inspectează trupele din Extremul

Orient. Şi cred că mi-aţi pus suficiente întrebări, domnule director. Şi
mai cred că ar fi cazul să vă odihniţi.

Al doilea candidat se purta ca omul care nici usturoi n-a mâncat,

nici gura nu-i miroase. Şi totuşi ridica mai departe destule semne de
întrebare.

Mai rămânea al treilea.

— Alo! Scuzaţi-mă pentru ora nepotrivită, doamnă, dar e ceva
urgent de discutat cu domnul Vasquez-Ramirez, dacă se poate...

— Numai un moment, vorbeşte la celălalt telefon. Cine îl caută,

vă rog?

— Directorul adjunct Keams de la C.I.A., doamnă. îmi cer mii de

scuze pentru ora atât de nepotrivită, dar e ceva urgent...

— Oh, la dumneavoastră, señor, mereu e câte ceva urgent, asta

nu e o noutate. Soţul meu face ore suplimentare cu nemiluita, cred că
n-ar strica să-i daţi şi nişte bani în plus pentru asta, nu? Vă rog să nu
mi-o luaţi în nume de rău, dar sper să înţelegeţi că... Uitaţi, vi-l dau
numaidecât pe soţul meu...

Sorenson se încruntă. Din dosarul lui Vasquez-Ramirez nu

rezulta că acesta lucra şi peste program.

— Alo! Vă salut, domnule director, se auzi vocea analistului co-

ordonator. Cu ce vă pot fi de folos?

— E vorba de nişte scurgeri de informaţii exact din departamentul

unde lucrezi, domnule Ramirez...

Se lăsă o scurtă tăcere, apoi Ramirez îşi drese vocea şi spuse

încet, parcă stânjenit:

— Domnule director, doar ne cunoaştem şi dumneavoastră îmi fa-

ceţi cinstea de a mă tutui şi de a-mi spune Rollie, cum îmi zic priete-
nii... Să înţeleg din tonul acesta oficial că e ceva grav în legătură cu
mine?

— Hm... Nu chiar în legătură cu tine, dar... în sfârşit... adăugă

Sorenson simţind că e pe marginea unui mal foarte primejdios.

— Sunteţi cumva răcit, domnule director? Că parcă nu vă recu-

nosc vocea...

— Ei, nenorocita asta de gripă, Rollie. Abia mai respir, nu ştii că

era să mor? Gripa Hong-Kong sau nu ştiu cum soarele mă-sii îi mai
zice şi ăsteia, vorba e că m-a pus pe butuci. Şi m-a apucat şi o bles-
temată de măsea...

— Rom de Jamaica şi ceai fierbinte cu lămâie, domnule Kearns,

lăsaţi medicamentele, nu-s bune la nimic. Şi ce ziceaţi de scurgerile
alea de informaţii?

— Urmele duc direct la serviciul din care faci parte şi tu.

— Dar ştiţi că acolo suntem patru. De ce m-aţi ales tocmai pe
mine?

— îi caut şi pe ceilalţi, deocamdată trebuie să încep cu cineva, nu

crezi?

— Aha! Şi aţi început cu mine fiindcă sunt un şobolan cubanez şi

pielea tuciurie înseamnă automat că eu nu...

— Ei, ei, Rollie, las-o mai încet, doar ştii că eu n-am umblat

niciodată cu chestii de-astea. Te insulţi pe tine şi mă insulţi şi pe
mine. Vorba e că eu trebuie să-mi fac meseria, indiferent de culoarea
pielii unuia sau a altuia, clar? Şi acum două nopţi cineva a plătit o^
sumă serioasă pentru nişte informaţii obţinute exact din
compartimentul coordonat de tine, pricepi? Am pus laba pe ei dar
l-au luat pe nu ştiu în braţe, aşa că rămâne să vedem cine a încasat^
afurisiţii ăia de bani...

— Domnule director, uitaţi ce e, am tocit şase ani de mi-au sfârâit]

creierii în cap, tocesc şi acum la fel şi cred că sunt supercalificat
pentru ce îmi oferiţi dumneavoastră şi pentru ce mă puneţi să fac. Şi
dacă am acceptat să lucrez la C.I.A. e fiindcă mi-am făcut socoteala!
că am să pot promova repede, dar uite că de ani de zile stau tot pe
scaunul ăla nenorocit de analist şi o groază de negrotei mi-o iau
înainte. La dumneavoastră problema rasismului se pune aşa, alb sau
negru, şi îi promovaţi pe rupte pe negri ca să nu fiţi acuzaţi de
rasism, dar un şobolan cubanez rămâne un şobolan cubanez şi gata
dacă îl ţineţi pe linie moartă nu înseamnă că sunteţi rasişti, nu-i