Drumul prin trecătoare era anevoios din pricina zăpezii groase

tip care lucrează pentru mine, asistentul meu, şi că ăsta a zis că e de
acord să se ocupe de chestia cu terenurile alea sau ce mama dracului
a îndrugat el. Să-ţi spună cine e tipul, ca să-l verifice.

— Nu înţeleg...

— Ei drăcie, dar e la mintea cocoşului, omule. A zis că vrea să|
verific eu pe unul cu nişte terenuri, nu? Dacă îţi dă un nume însea-
nă că aşa e, dacă o scaldă şi nu-ţi dă nici unul înseamnă că nu există
nici un tip cu nici un teren, toată povestea a fost de mască, numai ca
să intre în vorbă despre mine, să afle cum mă poate găsi şi aşa mai
departe, nu înţelegi? Şi al naibii să fiu dacă nu m-aş bucura mai nult
să-ţi dea un nume, poate aflăm şi cine e în spatele lui. Fiindcă s-ar
putea să fie.

— Asta se poate şi am s-o fac chiar acum, zise Durbane punând

mâna pe receptor. Alo, Phyllis? Fii drăguţă, fă-mi legătura cu şeful
tău, cum naiba îl cheamă... Aşa, Bancroft, da... Fă-mi legătura... A,
nu, nu e în legătură cu tine, nu, m-a rugat el o chestie şi cred că-l pot
servi... Alo! Bună ziua, domnule Bancroft, sunt Durbane, de la tele-
comunicaţii... În legătură cu tipul cu terenurile acelea, da. Am discu-
tat cu un asistent al lui Latham şi a cam făcut el mutre, că e prins pâ-
nă peste cap, că aşa, că pe dincolo, dar până la urmă a zis că se ocu-
pă. Vrea numele tipului... Da, da, adăugă el notându-şi pe o foaie de
hârtie, e-n regulă, da. Sper să se facă destul de repede, domnule Ban-
croft. Da, îi transmit. Vă caut eu. La revedere, domnule Bancroft.

închise şi se întoarse spre Latham.

— E vorba de firma Vaultherin, Drew. Proprietar e domnul Picon
Vaultherin. Bancroft cică firma asta e combinată cu un trust imobi-
liar care are exclusivitatea pentru valorificarea unui teren de peste
cinci mii de hectare în Valea Loarei. îţi dai seama ce înseamnă asta?
Cinci mii de hectare în Valea Loarei? Christoase sfinte, un tun ca
ăsta nu se dă în fiecare zi! Nici măcar o dată la zece ani!

Latham rămase concentrat, privind în gol undeva pe pereţi.

— Nu ştiu dacă eşti la curent, continuă Durbane, dar de ani de
zile se tot vorbeşte de castelele alea imense de pe Valea Loarei, cad în
ruină şi nimeni nu-şi poate permite să le cumpere şi să le restaureze.
Dar Valea Loarei e Valea Loarei şi o grămadă de antreprenori umblă
cu limba scoasă să cumpere terenuri acolo şi să ridice vile mai iefti-
ne, să le vândă pe urmă pe bani grei. îţi dai seama ce înseamnă cinci
mii de hectare? Mi se taie răsuflarea când mă gândesc! N-am bani,
că aş băga tot într-o afacere ca asta. Poate ginere-meu, uite, lui să-i
spun, că întoarce banii cu lopata, licheaua dracului, om îl fac!

— Ginerele tău? întrebă surprins Latham, întorcându-se spre el.

Dar de când eşti tu socru?

— Păi adică cum? Dacă am fată măritată nu înseamnă că trebuie

să am şi ginere? Ce te miri aşa? Atâta doar că abia ne cunoaştem, un
nenorocit de lăţos care zdrăngăne din chitară şi le ia banii la proşti cu
lălăielile lui nenorocite, cică aia-i muzică, vai de cozonacul lui!

— Atunci mai dă-l în...

— Aşa mă gândeam şi eu. Va să zică poanta cu Vaultherin e
bună? Te apuci de ea?

— Să vedem ce zice şi Witkowski. Probabil o să lucrăm cu Mo-

reau, de la Deuxième Bureau. Să vedem cum au obţinut ei exclusivi-

tatea asupra vânzării unui teren de cinci mii de hectare pe Valea

Loarei.

— Crezi că ar putea fi vreo legătură?

— Nu cred nimic până nu văd. S-ar putea ca undeva cineva să fi
făcut o greşeală.

Era ora nouă şi jumătate seara şi cina era pe isprăvite. Şi Karin şi

Drew erau de părere că de data asta bucătarul ambasadei se întrecuse
pe sine. Biftecul de viţel era excelent, fileul de calcan cu sos de mig-
dale era o capodoperă iar masa avea o notă de sărbătoare şi de lux mai
ales, dată de cele două lumânări înalte de ceară albă puse în sfeşnice
de argint filigranat şi de sticlele cu vin vechi, un Pommard roşu, la_;
temperatura camerei, şi un Chardonnay ţinut la rece, special pentru
fileul de calcan. Ambasadorul Courtland nu le ţinea companie, din|
cauza ordinelor primite de la Washington: îl aşteptau acum pe Wit-
kowski, care trebuia să vină să discute lucruri pe care, conform hotă-|
rârii lui Sorenson, ambasadorul nu trebuia să le audă.

— Nu ştiu de ce, zise Drew terminând de mâncat şi dând peste

cap al treilea pahar cu vin roşu, nu ştiu de ce dar am senzaţia că|
urmează să fiu executat şi masa asta e un ospăţ în compensaţie.

Când intră şi dădu cu ochii de tabloul acela de ospăţ rafinat, Wit-

kowski^ plescăi nemulţumit din buze.

— îmi place, mârâi el. Văd că aţi început să vă daţi aere de mari

diplomaţi, nu vă mai intră haleala în burdihane dacă n-aveţi sfeşnice
de argint pe masă. Aşa da! Obrazul subţire...

— Omule, făcu Drew cu un aer plin de măreţie, dacă făcliile

ospăţului te orbesc cu strălucirea lor, pun sclavii să le stingă!

— Ei, ei, lasă-l, Stanley, nu-l lua în seamă, a tras ceva la măsea

ştii că nu e învăţat cu vinul, surâse Karin. Mai bine ia loc şi spune cu
ce să te servim.

— Mulţumesc, stimată doamnă, răspunse Witkowski cu o politeţe

ironică, gentileţea dumneavoastră mă copleşeşte dar adineauri,
neamul prost, am halit o friptură la grătar şi sunt ghiftuit, să iertaţi
luminăţiile voastre vorba mitocănească.

— Asta ridică al naibii colesterolul, sughiţă Drew.

— Rahat! Dacă e pe colesterol, atunci mi-l ridică alte chestii, de
exemplu ce mi-a spus Moreau.

— Aha! Nu se poate băga în cazul Vaultherin, nu?

— Ba s-a şi băgat. Vaultherin ăsta trece drept un tip curat, dar

cam fi nişte semne de întrebare. întâi şi-ntâi că până mai adineauri

n-avea după ce bea apă şi acuma şade pe mormanul de bani. A făcut
afaceri cu construcţiile noi din jurul Parisului şi nu numai atât, dar o
groază de tipi care s-au lăsat convinşi să investească în firma lui s-au
umplut şi ei de bani cu nemiluita.

— Aiurea, i-o reteză Drew. Asta e semn de întrebare la tine? Păi

atunci înseamnă că toţi care fac afaceri...

— Nu chiar. Mai sunt firme care se ţin exact de aceleaşi lucruri şi

totuşi n-au câştigat atâta peste noapte. Afară de asta n-am apucat să
spun tot. Omul nostru are şi un trecut cam dubios, e un tip arogant şi
dur şi în lumea financiară e considerat un rechin sută la sută. Ştiu,
ştiu, urmă el repede văzând că Latham dădea din nou să-l întrerupă,
ai să-mi spui că afacerile sunt afaceri şi că dacă nu eşti dur nu faci
nimic, ştiu. Dar Moreau a aflat şi alte chestii care se leagă al naibii
de bine. De exemplu, bunicul lui Vaultherin ăsta, în timpul războiu-
lui, a făcut parte din poliţia nazistă franceză. Mai colaboraţionist de
atâta nu se putea. Tipii ăştia erau adevăraţi călăi, s-au vândut nem-
ţilor şi nu-i întreba nimeni de ce au împuşcat atâţia oameni, ce făcu-
seră şi alte chestii de-astea. Când s-a terminat războiul, francezii în-
tâi şi-ntâi pe ăştia au sărit să pună mâna, să-i jupoaie de vii. Şi pe su-
fletul mamei că bine le-au făcut, păcat că nu i-au prins pe toţi!

— în esenţă, Stanley, ce părere are Moreau? întrebă Drew. Fiind-

că numai din atâta nu ţi se ridica ţie colesterolul.

— Şi ştii care e partea cea mai tare? Cam toţi clienţii şmecherului

ăstuia de Vaultherin, pe care i-a umplut de parale, sunt nemţi. Nemţi
din Germania, nu cetăţeni francezi. Oameni care au ceva bani şi vor
să-i investească, în ce-o fi numai să nu stea cu ei aşa.

— Şi te pomeneşti că le place al naibii de mult Valea Loarei!

— Exact! Cumpără pe rupte, mai e puţin şi înghit toate terenurile
de acolo.

— Am putea face rost de lista proprietăţilor din zonă?

— O am la mine, răspunse colonelul scoţând din buzunar o hârtie şi
dându-i-o lui Latham. Moreau s-a gândit la toate. Dar nu ştiu cât ne
poate ajuta chestia asta, cele mai multe proprietăţi sunt castele ale unor
familii vechi, ruinate, care nu au bani să le restaureze. Unele din
castelele astea au fost preluate de guvern, fiindcă proprietarii nu aveau
nici cu ce să-şi plătească impozitele. Astea au avut noroc, ca să zic aşa,
statul a băgat ceva bani şi le-a transformat în obiective turistice. Şi mai
e o categorie de castele, cumpărate de tot felul de parveniţi, în special

stele de cinema, oameni care s-au trezit peste noapte plini de biştari şi

s-au apucat să cumpere chestii de-astea, dar când au văzut cât costă să
le repare şi să le întreţină, s-au lipsit. Acuma sunt scoase la vânzare. Şi
cine naiba crezi că face prostia să cumpere falimentul gata făcut?

— Bătrâne, mă gândesc la o chestie... zise Latham mijind ochii. Nu

cumva pe lista asta afurisită or fi apărând şi ceva generali francezi? .

— Oho! Cu duiumul! Numai că la ei nu e vorba de castele, vreo |

douăzeci au cumpărat loturi de câte un hectar sau două şi şi-au făcut,
case. Mai sunt unii, pe puţin o duzină, tot generali şi amirali, cu „do-
miciliu pe viaţă" în Valea Loarei, pentru mari servicii aduse statului
francez. Ăştia stau în vilele statului până or muri, nu plătesc un ban!,

— Ohoho! exclamă Latham, ia te uită ce idee frumoasă! Aşa mai

zic şi eu să-ţi serveşti patria, când ştie să te răsplătească cu...

— Nu zău! făcu Witkowski. Nu ştii că şi la noi e la fel? Avem mii

de generali şi de ofiţeri care după ce ies la pensie trăiesc în nişte că-
suţe de vis în incinta unor baze militare anume. Şi ţine cont că nouă
zeci şi nouă la sută din ei nu şi-ar putea permite aşa ceva.

Latham studie o vreme cu atenţie lista adusă de Witkowski şi tuşi

să-şi dreagă glasul.

— Bun, m-ai mai liniştit, înseamnă că pot să aştept pensia cu

speranţe roz, dar să revenim la casele astea... Uite, văd că la multe
din ele nu e trecut numele locatarului actual, doar al proprietarului.
Chestia asta are vreun rost sau e o neglijenţă?

— Nu, nu e neglijenţă, aşa s-a stabilit pe Quai d'Orsay. Şi din

câte ştiu eu, şi la noi e la fel. Există o groază de ţicniţi care au păţit
câte o belea cât făceau serviciul militar şi umblă să se răzbune|
după zece sau douăzeci de ani, pricepi? îţi aduci aminte de veteranul
din Vietnam care a vrut să-l lichideze pe Westmoreland şi a tras în el|
printr-o fereastră? Tocmai pentru chestia asta nu apar nicăieri nume-
le actualilor locatari, ăsta e un mod de a-i da la fund.

— Bun, înţeleg, dar dacă noi avem nevoie de numele lor ce ne

facem? Crezi că Moreau s-ar descurca în vreun fel?

— Sper. Discut eu cu el mâine dimineaţă, acum avem altele de

pus la cale. Mai urgente. Ştii că avem de executat o operaţiune, da"
Legată de doctorul Hans Traupmann din Nuremberg.

— Da, m-am gândit. O echipă formată din maximum cinci oa-

meni, zise Drew lăsând pe masă lista adusă de Witkowski. Toţi să
ştie nemţeşte ca pe apă, să aibă antrenamente serioase la trupele de
comando, să nu fie căsătoriţi şi să nu aibă copii. Găsim?

— Pe naiba, treaba e ca şi făcută. Primii doi suntem eu şi cu tine,

deşi nu ştii nemţeşte. Mai am doi tipi tari de tot, din trupele NATO,
meseriaşi, nu glumă, plus unul din Marsilia, dar pe ăsta nu-l cunosc
şi n-am apucat să stau de vorbă cu el. Asupra ăstuia deocamdată nu
mă pot pronunţa.

Karin, care până atunci urmărise discuţia fără să spună nimic, se

hotărî să intervină:

— Uitaţi ce e, tipul din Marsilia nu are cum să fie bun. Aşa că cel

de-al cincilea membru al echipei am să fiu eu. Sunt de departe mai
bună decât oricare din ceilalţi patru, fiindcă sunt femeie.

— Asta poate doar în visele tale, răspunse rece Latham. Sunt gata

să pariez că Traupmann e mai bine păzit decât cel mai al naibii colier
de diamante din lumea asta.

— Moreau face şi el ce poate, interveni împăciuitor Witkowski.

Am rămas cu impresia că i-ar fi plăcut să conducă el operaţiunea
asta, dar se teme: şi tipii de pe Quai d'Orsay şi cei de la informaţiile
externe franceze atât aşteaptă ca să-l dea de gol. Dar e hotărât să ne
ajute şi m-a asigurat că în douăzeci şi patru de ore am un raport
amănunţit despre sistemul de pază şi deplasările de rutină ale lui
Traupmann.

— E cazul să înţelegi, Drew, că sunt hotărâtă să merg cu voi şi

am s-o fac, zise Karin calmă. Nu ai cum să mă opreşti şi te sfătuiesc
să nu încerci să faci aşa ceva.

Drew părea pe punctul de a-şi pierde răbdarea. Tăcu o clipă, apoi

zise concentrat:

— Asta am mai auzit-o, cred. Poate îmi spui şi de ce.

— Ştii foarte bine că am anumite motive, despre care nu e cazul
să mai discutăm. Dar în afară de ele, mai am unul despre care nu ştii
nimic. Ai să-l afli la momentul potrivit.

— Şi crezi că ăsta e un răspuns?

Karin îl privi cu o duritate pe care nu i-o ştia. Witkowski
rămăsese tăcut, asistând ca martor mut la scena asta şi încercând să
ghicească de pe acum care avea să biruie.

— Dragul meu, eu îţi cer să-mi faci acest cadou, pe care îl merit

cu prisosinţă, nu crezi? Dacă te încăpăţânezi, atunci... atunci noi doi
nu mai avem ce discuta vreodată. Clar?

Witkowski se foi puţin şi tuşi discret.

— Uite ce e, prietene, zise el, eu aş zice că aici Karin are
dreptate. Nici pe mine nu mă încântă ideea ei, dar ar fi o prostie să

uităm că există situaţii când o femeie reuşeşte mai bine să pătrundă

în miezul lucrurilor. Mai bine şi mai ales mai discret.

La Washington mai erau încă douăzeci de minute până la ora

cinci după-amiază, adică momentul când dintr-o dată străzile
metropolei sunt luate cu asalt de o mulţime înnebunită scăpată ca din
puşcă din birouri. Secretarele, şefii de cabinet şi dactilografele îşi
somează şefii să le transmită ultimele instrucţiuni pentru ziua
respectivă, sperând în adâncul inimilor lor să audă „pentru azi
nimic", binecuvântatele cuvinte care să le îngăduie să ajungă mai
repede la garaje, la locurile de parcare sau la staţiile de autobuz
înainte de dezlănţuirea infernului de la ora cinci.

Wesley Sorenson ieşise din birou, se urcase în limuzina lui dar nu

se îndreptă spre casă. Dacă îl căuta cineva acolo, soţia lui ştia ce are
de făcut. Se pricepea de minune să deosebească o chestiune
importantă de cine ştie ce fleac şi dacă într-adevăr era vorba de ceva
urgent, îl căuta la telefonul celular. În patruzeci şi mai bine de ani de
căsnicie doamna Sorenson devenise o rotiţă extrem de preţioasă în
angrenajul Operaţiunilor Consulare. Una de neînlocuit.

Cu o oră în urmă primise un telefon de la Knox Talbot şi intrase

în alertă. Se părea că Bruce Withers, suspectul numărul unu în aface-
rea scurgerii de informaţii, făcuse un pas greşit şi Sorenson şi Talbot|
stabiliseră să se întâlnească la Langley. Directorul CI.A. ordonase!
interceptarea oricăror convorbiri ale lui Withers, şi de acasă şi de la
serviciu, şi azi la ora două după-amiază fusese chemat de o femeie şi
Talbot, imediat ce avusese înregistrarea, îl sunase pe Sorenson şi îi
pusese banda:

„ — Bună, iubitule. îmi cer scuze că te deranjez de la treabă, ştim

că eşti prins până peste cap, dar m-a sunat Sidney.

— Oho! Şi? Ceva noutăţi?

„ — Şi zice că gata, ţi-a sosit maşinuţa după care suspini tu de
atâta vreme.

„ - Ah, dulceaţă scumpă, înseamnă că e un Aston-Martin model

B-3?Maşina lui Goldfinger! Dar e argintiu?"

„ — Asta nu mai ştiu, nu mi-a dat amănunte, mi-a spus doar aşai

Suzy, caută-l pe Bruce şi spune-i că i-a sosit mireasa pe care mi-a
comandat-o Altceva n-a mai precizat...

„— Ah, simt cum mi se umflă nările...

Film cu James Bond.

„ — Nu vrea să ţi-o aducă în parcare, zice să vă întâlniţi amân-

doi pe la cinci şi jumătate la barul tău preferat...

Sorenson ascultase cu atenţie dar nu i se păruse nimic suspect,

afară de faptul că un Aston-Martin, indiferent de model, era o maşină
îngrozitor de scumpă şi îl făcea pe Withers şi mai dubios. Talbot îi
mai pusese banda o dată, apoi încă o dată şi până la urmă ţâfnise:
„Cum naiba, omule, ţie chiar nu-ţi sare nimic în ochi? Toţi copiii ştiu
că maşina lui Goldfinger e un Aston Martin DB-4! Un tip care se pri-
cepe al naibii de bine mi-a spus că aia din film ar putea să fie chiar
un DB-5, o variantă cu un minimum de modificări de design, dar în
nici un caz DB-3. Ia zi, acum pricepi?" Sorenson rămăsese uluit:
„Spun drept, Knox, eu nu deosebesc un Pontiac de un Mercury. Pen-
tru mine toate sumt la fel. Dar e clar că dacă omul nostru visează zi şi
noapte la un anumit tip de maşină n-avea cum să le încurce în halul
ăsta. Mi se pare că de aici poate ieşi ceva. Exact, Wes, îi pun tipu-
lui o coadă, să vedem şi noi cum arată mireasa aia. Iar noi doi o să
trebuiască să stăm de vorbă urgent."

Rămăsese să se întâlnească în parcarea dinspre latura sudică,

unde îşi parca Withers Jaguarul. Şoferul conducea atent, deşi drumul
nu era încă aglomerat, dar la ora asta mulţi şoferi se grăbeau să ajun-
gă la destinaţie înainte de a începe îmbulzeala de la ora cinci şi acum
se produceau cele mai multe accidente.

Lângă o maşină parcată pe dreapta aştepta cu mâinile în buzunare

un negru înalt şi voinic, cu părul încărunţit: Knox Talbot. Sorenson îi
ceru şoferului să oprească şi coborî geamul lateral.

— Ce s-a întâmplat? Rămăsese că vedem acolo.

Talbot privi admirativ limuzina lui Sorenson şi zise ironic:

— Da. Dar maşinuţa asta a ta, ba încă şi cu număr special, bate

al naibii la ochi. Mai bine hai cu rabla cu care am venit eu, cu aia nu
ne miroase nimeni.

Sorenson fu nevoit să-i dea dreptate şi se instala în Fordul cam

obosit cu care venise Talbot.

— Să ştii că nu-ţi pică epoleţii dacă te-ai urcat în tărăboanţa asta,

îl consolă directoml C.I.A. Uite-aşa cum o vezi, are un motor de o
faci să zboare şi pe sus dacă e nevoie. Şi nici un om care se uită la ea
n-ar zice că e blindată.

— Oho! Va să zică situaţia se poate cocoşa în halul ăsta?

— Nu ştim. Domnii de pe bancheta din faţă sunt trăgători de
elită, iau vrabia din zbor de la cincizeci de metri, ca să nu mai spun

că în maşina care s-a luat după noi sunt alţi patru care la toate testele

de la sala de tir scot mereu punctajul maxim.

— Dumnezeule sfinte! Knox, bătrâne, trebuia să mă fi prevenit,

să-mi fac şi eu testamentul, să... Chiar e vorba de debarcarea din
Normandia? Sau al treilea război mondial?

— Nu chiar. Mie mi-a fost de-ajuns cel din Coreea. Ţi-am spus că

deocamdată nu ştim nimic, dar de la ăştia te poţi aştepta la orice. ;

Ajunseră la parcarea dinspre latura sudică şi găsiră un loc mai ;

retras. Câteva maşini ieşeau deja, erau ale fericiţilor care reuşiseră să .]
ciupească zece minute şi să pornească acum, în ultimele minute de
linişte de pe străzi.

— Uitaţi Jaguarul lui Withers, domnule, zise şoferul.

— Exact, întări Talbot. Şi uite-l şi pe Withers, iese. Am sosit la
ţanc, dacă mai întârziam cinci minute ne fugea puiul cu aţa.

— Stai să vedem ce e cu Sidney, tipul care cică ar fi lucrând pen-

tru Aston-Martin. Să nu cumva să aibă locul de întâlnire aici...

— Nimic, uite-l că pleacă, zise Talbot. Băiete, adăugă el, ţine-te;

în urma lui cum scrie la carte, să nu-şi dea seama că are coadă.

— Ba eu, domnule director, vă spun drept că i-aş pune şi cătuşe şi,

i-aş băga şi un pumn pe gât, zise şoferul cu ochii aţintiţi înainte.

Traficul începea deja să se aglomereze.

— Nu zău! Şi ce ai tu de împărţit cu Withers? ' >,

— A încercat s-o reguleze pe nevastă-mea. E dactilografa la noi

la birouri şi nenorocitul ăsta a prins-o într-un colţ şi a început s-o pi«
păie, să tragă de fustă-n sus, i-a deşirat bluza...

— Şi? întrebă Talbot plin de interes. ,

— Şi nimica. Nevastă-mea e ea una mică şi subţire, dar când l-a
îmbrâncit o dată şi l-a izbit cu capul de un dulap, nu se ştie care a
sunat mai sec... Ah, că n-am fost eu acolo, să-i întorc pielea pe dos.

Talbot privi spre Sorenson cu un aer încântat.

— Uite, vezi? zise el. Treaba iese cel mai bine când oamenii au o
motivaţie serioasă. Bunăoară ca acuma.

— Mda, încuviinţă directorul Operaţiunilor Consulare, aşa e.

Dar unde naiba e barul ăla? Că am impresia că ieşim din oraş.

— Văd. E barul lui preferat, dar mi-e că şi aici e tot un cod.

Withers pătrunsese cu maşina într-o şosea laterală şi mergea

acum cu peste o sută de kilometri pe oră. Era limpede că „barul lui

preferat" se afla undeva în afara capitalei.

în cele din urmă, după aproape o oră, ajunseră la Woodbridge.

de cum intrară în oraş Withers opri în faţa unui motel dărăpănat.
Într-o latură se afla un fel de hambar, o hardughie cât toate zilele pe
care scria cu litere roşii de neon: „COCKTEILURI, TELEVIZOR,
CAMERE CU ORA".

— E clar, zise şoferul, ăsta e motel pentru poponari sau pentru

tipii care ies la agăţat.

— Sau şi una şi alta, zise Sorenson, urmărindu-l cu privirea pe

Withers, care parcase şi se dăduse jos, îndreptându-se spre intrare.
Eu aş zice, prietene, să ocoleşti şi să parchezi în dreapta intrării, lân-
gă rabla aia nenorocită, aia argintie.

— Să ştii că e chiar un Aston DB-4, maşina lui Goldfmger, zise

Talbot. Nu mai ştiu ce să cred.

— Şi aş zice, Knox, că am văzut şi eu filmul, adăugă Sorenson.

Acum îmi dau seama, văzând maşina, dar tot nu pricep cum poate să
dea cineva o sută de mii de dolari pe o aiureală ca asta, în care pariez
că eşti mai înghesuit ca într-o colivie de sticleţi.

— O sută de mii? Hm! făcu Talbot sceptic. Cu o sută de mii iei

una purtată rău, altfel una nouă bate spre două sute.

Sorenson tăcu până când şoferul opri în apropierea intrării, apoi

se întoarse spre Talbot şi zise încet:

— Knox, o întrebare aşa, pentru cultura mea generală: de unde o

fi avut Withers atâţia bani?

— Ştii că la asta mă gândeam şi eu? Şi habar n-am să-ţi răspund,

zău. În schimb aş avea o altă întrebare: cam cât or fi plătit neona-
ziştii pentru lichidarea celor doi tipi din „casa sterilă"?

— Nu ştiu, rânji directorul Operaţiunilor Consulare. Nu ştiu şi

nici nu văd vreo legătură.

Bruce Withers intrase în barul slab luminat şi cercetă cu o privire

scurtă clientela, câţiva camionagii, un grup de muncitori de la un
şantier din apropiere, doi-trei tineri cu vagi aere de studenţi şi câteva
dame cam ofilite în aşteptare de clienţi. Barmanul, un ins mătăhălos,
îl salută cu un rânjet fericit:

— Bun venit la noi, domnu' Bruce. Vrei o cameră?

— Nu, Hank, azi nu, răspunse Withers. Trebuie să mă întâlnesc
cu cineva şi văd că încă n-a sosit.

— Ei, nu-i nimic, vine el. Poate întârzie puţin.

— Nu, tocmai asta e, că a venit, are maşina afară, dar nu-l văd.

— O fi cu vreo damă, tiu ştiu, n-am stat să mă uit. Dacă aş fi în

locul tău aş intra frumos într-un separeu şi mi-aş umezi puţin gâtul
până apare tipul.

— Cam aşa şi cred că am să fac, Hank. Pregăteşte-mi o porţie

dublă din ce ştii că-mi place mie. Sărbătoresc ceva.

— Gata, domnu' Bruce, s-a făcut.

Withers mai aruncă o privire înjur, să vadă dacă omul aşteptat de
el nu cumva intrase între timp, apoi se strecură ca unul de-ai casei în
separeul cu banchete pluşate din spatele barului, dar nu se aşeză ci se
duse la fereastră, să mai privească o dată minunea de afară. Sfinte ,
Dumnezeule, cât visase la ea! Şi uite că sosise şi clipa asta, şi nu mai ^!
era vis, era aievea! Şi deşteptul de Sidney cine ştie pe unde mama
dracului umblă, parcă numai ca să-l fiarbă mai rău! Ardea de nerăb- ;
dare să iasă cu ea pe şosea şi să simtă cum se înfige la drum, nu ca ,\
porcăriile astea de serie mare pe care le avusese până acum. Ah, dar \
cel mai mult avea s-o lase cu gura căscată pe fiică-sa, pe Kimberley,