Drumul prin trecătoare era anevoios din pricina zăpezii groase
Yüklə 2,69 Mb.
|
| vieţi nevinovate. Dumneata în locul meu ce-ai fi făcut?
încheie cu simplitate Lavolette. — Probabil că la fel aş fi făcut şi eu, recunoscu Latham. Dar acum e nevoie să ştim exact cum stau lucrurile, ca să vedem ce e de făcut mai departe. Pe cine ai contactat? Sau cine te-a contactat? Aici stăpânul casei şovăi o clipă şi tremurul gâtului păru să se accentueze. Latham aşteptă, spunându-şi că trebuia să fie răbdător. — Domnule, zise Lavolette după o scurtă pauză, sper să proce- dezi după toate regulile, fiindcă altfel oamenii aceştia ar putea fi li- chidaţi toţi, drept represalii. Omul meu de legătură, ca să zic aşa... Uite, mi-e şi scârbă s-o spun, dar e un om al bisericii. E una din căpeteniile grupării din Paris a mişcării lor, reverendul Wilhelm König din parohia Neuilly-sur-Seine, singura biserică luterană din zona asta. — Cum vă întâlniţi? — Nu ne întâlnim. Când am să-i transmit vreo hârtie recurg la
— Dar ai idee cum arată? — Da, asta da, mi-au spus unii din ei. E scund şi foarte vânjos,
— Şi are şi vreun nume de cod? — Da. Heracles, altfel nici nu se putea. Dumneata eşti a şasea"?
— Mulţumesc mult, domnule Lavolette. Promit să fac tot ce e omeneşte cu putinţă pentru ca rudele dumitale să nu aibă în vreun feL de suferit de pe urma discuţiei noastre... Ajuns în stradă, Drew luă opri un taxi şi îi ceru şoferului să-l ducă la biserica luterană din Neuilly-sur-Seine. Şoferul nu zise nimic şi nici nu păru mirat. Era vechi în meserie şi văzuse până acum tot felul de ciudăţenii, aşa că un individ care la ora trei noaptea are chef să ajungă la cutare biserică era un nimic, avusese el parte de lucruri şi mai şi. Drew coborî şi se apropie de biserică, o clădire impunătoare legată de casa parohială printr-o galerie zidită. Nicăieri nu se vedea vreun bec aprins, dar luna plină făcea să se poată vedea destul de bine. Drew ocoli de câteva ori ansamblul acesta, studiind cu aten- ţie toate intrările şi toate ferestrele şi încercând să deducă, după aşezarea lor, împărţirea interioară. Era foarte atent să nu declanşeze cumva cine ştie ce sistem sofisticat de alarmă, în toate părţile se vedeau fire subţiri asupra menirii cărora nu mai încăpea nici o îndoială. /' Scoase din buzunar telefonul celular pe care îl avea de la Witkowski, căută agenda în care îşi notase numărul casei parohiale.-,| reuşi să-l citească la lumina lunii, formându-l cu atenţie. După câteva apeluri în receptor răsună o voce piţigăiată: . — Alo! Cine e? — Am să vorbesc în englezeşte pentru că nu cunosc limba germa-
— Alo! răsună neîncrezătoare vocea. Cine-i acolo? — Tocmai m-am întors de la o conferinţă ţinută la Berlin şi am
— Alo! repetă vocea piţigăiată, de data asta în englezeşte. Cu cine doriţi să vorbiţi? — Nu-mi place să repet, mârâi Latham cu un ton plin de nemul- ţumire. Sunt un Sonnenkind, ţi-am mai spus, Fuhrerul organizaţiei din America, şi am pretenţia să fiu tratat cu respect. Trebuie să-i transmit lui Heracles nişte date de extremă urgenţă. Mişcă-te! — Aăăă... Unde eşti acum? — La zece metri de uşa din faţă a casei parohiale. — Mein Gott! Mie nu mi-a spus nimeni nimic!... — Tu eşti Heracles? — Eu n-am fost înştiinţat în prealabil... — Pentru că n-a fost timp, nu s-a putut recurge la canalele obiş-
— Stai, stai! Stai aşa, vin imediat, gata, ce e graba asta... Se aprinseră imediat luminile de la etaj, apoi cele de la parter, uşa
— Vino mai aproape, Heracles. Vorbim aici. — De ce afară? Hai în casă, e mai confortabil. — Nu. Am dispoziţii clare să nu intru în casa ta, asta nu se mai discută. — Eşti nebun? făcu piţigăiat Heracles. Ţi-e teamă să nu fii înre- gistrat sau ce naiba? — Ai putea să te gândeşti mai bine, cucernice, făcu batjocoritor Latham. Nu e deloc exclus ca francezii să fi împânzit drăgălaşa ta de :
— Rahat! pufni furios reverendul. Am o groază de dispozitive | care imediat ar arăta dacă există ceva de genul... — Aiurea! în fiecare zi se inventează câte ceva nou. Şi chiar , dacă, hai să zicem, şefii noştri de la Berlin se înşeală, ştii bine că ordinule ordin, da? — Ăăăă... da, da, dar... de unde ştiu eu ce ordin ai tu? — Lasă gălăgia şi stinge luminile. Toate. Sper că n-ai chef să ne
Mormăind nemulţumit, reverendul se conformă şi veni spre Latham, care se îndreptă încet spre peluză, aşezându-se jos. — Fiţele astea ale tale, Sonnenkind, nu mă amuză deloc, zise stăpânul casei, ţinând mereu mâna stângă sub un capăt al fularului care atârna în jos - şi nu era greu de înţeles ce ţinea în mână. Zi ce informaţii mi-ai adus. Oricum am să cer confirmarea de la centru. — Aşa şi trebuie, dar n-ai s-o faci din casa asta. Suni de la un telefon public - şi să fie neapărat din alt cartier. Ai şi aşa destule necazuri, nu e bine să forţezi norocul. — Aha! zise reverendul, dintr-o dată înmuiat. Deci e ceva serios?! — Da, omule, îmi pare rău să ţi-o spun, dar eşti compromis grav
— Mein Gott! De unde ştii? — De unde ştiu şefu, vrei să spui, nu? De exemplu, ai pus mâna
— Pe De Vries? M — Aşa mi se pare, nu i-am reţinut numele fiindcă nu mă intere-
— Ei, cucernice, n-ai apucat să raportezi dar la centru se ştia. Noroc că avem şi noi cârtiţele noastre infiltrate printre francezi şi au raportat ele. în orice caz, nu-mi mai împuia capul cu toate chestiile astea, am eu destule la care să mă gândesc, nu e cazul să-mi forţez memoria cu toate... Mie spune-mi doar ce trebuie să raportez la Ber- lin, atât. Aţi apucat s-o lichidaţi? — Ei, asta-i acuma! Păi nu ţi-am spus că femeia e un mijloc, un scop? O momeală, atât, nici n-avem ce face cu ea, noi pe altcineva
— Acum unde o ţineţi captivă? Reverendul tresări şi îl privi deodată pe Drew cu nişte ochi atât de
— Dar de unde până unde a început Berlinul să ceară amănunte tactice? chiţcăi cucernicul fără să-şi ia privirile de la oaspete. — Ai să înţelegi imediat. Deocamdată zi unde o ţineţi pe femeia aia, De Vries sau cum ai zis că o cheamă. — De fapt de ce nu? Hm! La urma urmei, se prea poate, adăugă el aruncând spre Latham o privire ciudată. E într-un apartament pe rue Lacoste numărul douăzeci şi trei. — Şi ştii şi numărul apartamentului? — Nu, asta ce-i drept nu. Şi nici nu cred că interesează pe cine-
Pasul numărul unu era în bună parte rezolvat, îşi spuse Drew. Dacă ar fi putut afla şi numărul apartamentului ar fi fost perfect, dar obţinuse şi aşa destul de mult şi ar fi însemnat să fie din cale afară de mofturos ca să nu se declare mulţumit cu ce aflase. — Şi acum, Sonnenkind, zise reverendul, aştept să aud datele pe care mi le transmite Berlinul. — Mda. Primul lucru: organizaţia voastră de aici epenetrată. Nu se ştie prea mult şi nu ţi se pot da prea multe date. în consecinţă: absolut orice acţiune se suspendă până la noi ordine. Asta fiindcă nu se poate şti care anume din ordinele primite de tine e autentic şi care falsificat de cârtiţe. — De cârtiţe? Cum naiba vine asta, „de cârtiţe"? — Exact cum ai auzit, sunteţi plini de cârtiţe, omule, zise Drew
— E o nebunie, zise König cu glas pierit. Reţeaua de aici e de o siguranţă absolută, cum naiba vine chestia asta cu penetraţia? — Auzi, cucernice? zise cu un dispreţ rece oaspetele. Tot aşa avea impresia şi André, cred că ai auzit de el, şi în momentul de faţă omul e terminat. Ai reuşit să înţelegi? — André?
— Da. Cine-i ăsta habar n-am şi iarăşi nu mă interesează, mie mi s-a spus atât: „Să nu îndrăznească să facă vreo mişcare, sunt decon- spiraţi aproape total, să nu păţească ce-a păţit André, care trebuie dat la gunoi de tâmpit ce-a fost. întâi trebuie stabilit care e gradul de penetrare a organizaţiei pariziene, până atunci să nu mişte un deget, oricând pot fi luaţi ca din oală". Ai priceput acum de ce n-am vrut să intru în casă la tine? Şi dacă stau să mă gândesc, mare minune ar fi să nu dăm peste microfoane uite şi în tufele alea de colo... Pe cât de-ai dracului s-au făcut francezii... — Mein Gott! gemu pastorul, prinzându-şi tâmplele în palme.' Dar André lucra sub acoperire perfectă, omule! — Uite că n-a fost chiar perfectă. Am auzit pomenindu-se ceva de retragerea lui la Strassbourg. Ce-o fi aia nu ştiu, dar aşa am auzit. Reverendul König rămase de-a dreptul stupefiat. — Va să zică retragerea... Doamne Dumnezeule! Şi din partea
— Ţi-am mai spus, Heracles. Dimineaţă iei legătura cu reţeaua noastră din Spania sau din Portugalia, dar de la un telefon public, în nici un caz de la unul de aici din cartierul tău, le confirmi discuţia avută cu mine acum şi aştepţi să te contacteze ei, să-ţi confirme au- tenticitatea dispoziţiilor transmise prin mine. Nu cumva să contactezi Berlinul direct, ţi-am mai spus, linia e ascultată de francezi sută la sută. Mai clar de-atât nu văd ce ar putea fi... — Da, acum e cât se poate de clar... Urmează să cer confirmarea, să vedem ce-o să zică şi Berlinul, adăugă reverendul, cu o lucire ciudată în ochi. Şi... Herr Sonnenkind, zici că nu vrei să intri în casă? Nici măcar ca să bei un păhărel? Că de discutat nu ştiu dacă mai e cazul să discu- tăm, cel mult cât să-i facem pe francezi să asculte până n-or mai putea Ei, hai, insistă el, părându-i-se că Latham şovăie, un păhărel, atât... ,? Se apropiau mergând de intrare şi Drew era pregătit. Cu o miş- care iute ca fulgerul, smulse fularul de pe gâtul reverendului, care luat prin surprindere şi rămase cu pistolul atârnând în mână ca un obiect nefolositor. însă în clipa următoare omul îşi reveni din surpri- ză şi ridică iute mâna, încercând să îndrepte arma spre stomacul mu- safirului care nu se lăsase păcălit. Acesta îl prinse de încheietură şi răsuci cu atâta violenţă încât orice alt braţ s-ar fi sfărâmat ca o sur- cică nevolnică, numai că pârâitul pe care îl aştepta Latham nu se auzi. Un geamăt uşor de durere, atât, urmat de o zvâcnire cumplită a pachetului de muşchi care era reverendul König. O ploaie de ghiulele începu să răpăie în stomacul, în pieptul şi în capul lui Latham, care la rândul lui strângea din dinţi şi trimitea una după alta cele mai săl- batice lovituri pe care le ştia, punând în ele toată setea şi toată pute- rea. Avea noroc, König se preocupase tot timpul de forţa lui în atac şi neglijase cu totul cele mai elementare tactici de apărare. Era meteah- na celor foarte puternici, care mizează totul pe strivirea adversarului din prima lovitură, astfel încât nu e nevoie de nici o defensivă. Iar König mai era dezavantajat de încă ceva: înălţimea şi greutatea, care din start răpeau loviturilor lui o bună parte din putere. Asta nu-l îm- piedica să trimită spre zonele vitale ale adversarului lovituri cum- plite, numai că pentru prima oară omul din faţa lui nu se prăbuşise de la primii pumni. Mai mult decât atât, individul lovea al naibii de tare şi se mişca în toate părţile cu o agilitate şi cu reflexe de pisică, aşa că loviturile lui, ale lui König, nu izbeau niciodată cu toată forţa pe care o punea în ele şi care ar fi străpuns şi un zid de beton armat. În cele din urmă gabaritul superior şi înălţimea lui Latham îşi spuseră cuvântul. Reuşise să-i rupă lui König braţul drept, auzise clar pârâitul atât de cunoscut, dar reverendul lovea năprasnic cu stângul, deşi se mişca acum mult mai greu, avea un picior luxat şi salturile lui deveniseră un fel de ţopăieli ciudate, însă se ţinea foarte bine înfipt în pământ şi Latham încerca în zadar să-l doboare. Dar el însuşi era la capătul puterilor, încasase cu nemiluita, cum nu-şi mai amintea să fi luat vreodată asemenea grindină de lovituri, şi îşi spu- nea că dacă nu reuşeşte rapid să-i rupă reverendului piciorul teafăr avea toate şansele să-şi încheie cariera şi viaţa aici, pe peluza din faţa casei parohiale. Blestematul de popă avea o rezistenţă cum nu mai întâlnise în viaţa lui, părea un mistreţ scos din minţi de furie, pe care nu-l mai impresionează nici o lovitură şi nici o rană. În cele din urmă Latham prinse o ocazie favorabilă: König venea cu ţopăieli scurte asupra lui, aplecându-se imperceptibil spre stânga, probabil urma o lovitură de jos în sus în care cucernicul voia să pună toată forţa trupului lui îndesat. Latham se lăsă să cadă la pământ ca fulgerat, se propti cu ceafa şi cu umerii în iarbă, îşi încorda ultimele puteri, aju- tându-se de coate şi zvâcnind cu tot trupul înainte în aşa fel încât toa- tă forţa să vină în piciorul drept, care izbi cu tocul în femurul cucer- nicului, în sfârşit se auzi pârâitura salvatoare şi reverendul König se prăbuşi cu un geamăt pe iarbă, căzând pe braţul drept, cel fracturat. Sleit de puteri, Drew se ridică şi se apropie de cel căzut, atent să nu fie vorba de vreo cursă. Ştia că dacă se apleacă prea mult asupra acestuia risca să se trezească cu o ghiulea între ochi, aşa că menţinu o distanţă prudentă. E drept că reverendul nu mai părea în stare de asemenea acte: zăcea aproape inert şi încordarea uriaşă la care îşi su- pusese trupul se stinsese. îl înşfacă de guler şi îl întoarse cu faţa în jos, mirându-se de greutatea ca de pământ a trupului lui, îl legă fede- leş cu o bucată de frânghie subţire fără care nu pleca niciodată când era vorba de posibilitatea unor întâlniri de genul acesta, îl târî până. într-un tufiş, îi îndesă în gură un capăt al fularului, îi mai aplică o lo- vitură puternică în gât, care să-l ţină leşinat mult timp, apoi, în sfâr-' şit, îşi spuse că putea să se depărteze de locul ăsta blestemat, unde fusese cât pe-aci să-şi lase pielea, şi să-l sune pe Witkowski. Capitolul 32 Când îi auzi vocea, colonelul sări ca ars: — Băiete, fii atent că e groasă. Moreau vrea să te pună la zid şi zău dacă n-are perfectă dreptate! — Foarte bine. Acum fii calm, ca să te pot pune la curent.
pentru isprăvile tale. Tu ai fost declarat persona non grata şi ce înseamnă asta, cum pun ăştia laba pe tine, cum te fac pachet şi te urcă în primul avion. Guvernul francez urmează să depună un protest oficial la ambasada noastră în legătură cu actele incalificabile ale cetăţeanului american Henry Latham, care a maltratat bestial doi agenţi ai Biroului Doi, şi tu îmi spui să fiu calm. — Uite ce e, lasă figurile şi trimite imediat câţiva puşcaşi cu o maşină la biserica luterană din Neuilly-sur-Seine, într-un tufiş în faţa casei parohiale au să dea peste cucernicul reverend König, care întâmplător e şi şeful reţelei pariziene a „Frăţiei". E legat fedeleş şi spune-i lui Moreau că e o mică atenţie din partea mea pentru el. Numele de cod al individului e Heracles. Zeul cel mai puternic, sau Persoană indezirabilă (lat.) semizeu, cam aşa ceva, în sfârşit, vorba e că preacucernicul are
— Christoase! Şi tu crezi că Moreau are să se mulţumească cu un nenorocit de popă făcut chisăliţă? — Treaba lui, timpul zboară şi nu stăm de delicateţuri. Ştii unde e Karin? în rue Lacoste numărul 23, nu cunosc numărul apartamentului, dar a fost închiriat recent sau e de închiriat şi tipii stau acolo pe tăcute. Cea mai bună acoperire. Vor s-o folosească drept momeală ca să mă aducă pe mine la vedere şi să mă găurească. Dacă nu, cam într-o oră o omoară. Dă-i bătaie, colonele! Nu sta! — Gata, s-a făcut, ştiu bine strada, într-un capăt sunt nişte maga- zine mici, vechi, demodate, ne vedem acolo. Am zburat! Karin De Vries abia îşi mai simţea încheieturile. O legaseră strâns, cu mâinile la spate, de un scaun cu spătar înalt şi în faţa ei, călare de-a-ndăratelea pe un alt scaun, se afla un tânăr cu figură de copil dar cu un trup atletic, care se juca în modul cel mai grăitor cu un pistol, rotindu-l pe deget, ochind-o pe prizoniera din faţa lui, mon- tând şi demontând cu mişcări rapide amortizorul şi rotindu-l iar, mai ceva ca un cow-boy din cel mai îndrăcit western. — Şi de ce ai impresia asta, Frau De Vries, că bărbatul dumitale ar mai fi în viaţă? Nu ştiai că a fost executat de STASI? — Ba da. Dar când o femeie a trăit opt ani cu un bărbat îi cu- noaşte vocea oricât de improprii ar fi condiţiile tehnice. — Eşti un talent, madam. I-ai auzit vocea, te pomeneşti! — Da. De două ori. — Şi cu ce ocazie, dacă nu sunt indiscret? Te-a sunat el? — Da. Nu s-a recomandat în mod expres dar mi-a adresat exact
— Uite, vorbele astea le iau drept un compliment... Şi de ce zici că îmi faci tocmai mie confidenţele astea? — Pentru că... am convingerea că acum e unul de-ai voştri. Băieţandrul rămase cu ochii holbaţi şi pentru o clipă încetă să se mai joace cu revolverul. O privi pe Karin cu ochii mijiţi, apoi tuşi să-şi dreagă vocea şi rosti calm: — Nu mi-o lua în nume de rău, Frau De Vries, dar cred că eşti foarte obosită... sau cam aşa ceva. Frederik De Vries, provocatorul
— A ajuns între timp să-i placă ura şi voi sunteţi din punctul lui de vedere personificarea urii. Mai mult de-atât ce mai vrei? — Raţionamentul acesta mă depăşeşte, Frau De Vries, recunosc. E prea subtil pentru mine. Eşti prea învăţată pentru unul ca mine, doamnă. — Nu, n-aş zice. Şi cred că sunt şi absolut sănătoasă. Am sen- zaţia că ştiu şi cum aţi acţionat împotriva lui. Aţi reuşit să-l întoar- ceţi împotriva prietenilor lui, care vă erau duşmani, şi asta e o perfor- manţă, nu? — Nu zău! Şi cam cum crezi că am atins noi performanţa asta? — Simplu. L-aţi făcut să depindă total de voi. în ultimele luni
— Madame, uite ce e, habar n-am despre ce vorbeşti! — Droguri, Herr Nazi, droguri. Fără îndoială că-l ţineţi ascuns
— Stimată doamnă, vă rog să-mi permiteţi să vă asigur solemn şi în modul cel mai respectuos că sunteţi o mare idioată. Adică dumnea- voastră chiar vă închipuiţi că am să iau de bune tâmpeniile astea ca- raghioase? Toţi copiii ştiu de amytal şi de scopolamină, în câteva minute scoţi de la oricine tot ce vrei. fii serioasă, ce naiba! Karin îl privi cu milă. — Asta, tinere, e valabil pentru cazurile când un ou inteligent
— Am zis eu că eşti prea deşteaptă pentru unul ca mine. Şi mai cred că ai citit prea multe romane ştiinţifico-fantastice. Dar hai să zi- cem că ipoteza asta tâmpită... sau cu alte cuvinte să admitem cazul că Frederik De Vries trăieşte, poftim. Ce te-a apucat pe dumneata să-l cauţi? Ca să fiţi din nou împreună? — Oh, asta ar fi ultimul lucru pe care mi l-aş dori!... — Şi de ce? rânji tinerelul rotind pistolul pe deget şi-privind-o
— Mă rog, nu mă opun... dacă ai impresia că ştii... — Fiindcă între timp te-ai încurcat foarte frumos cu altul, exact
— Ei, aici cred că e treaba mea, fiindcă... — Ba dă-ne voie să fie şi a noastră, Madame, o întrerupse batjo-
Karin simţi că îi îngheaţă sângele în vine. § — Nu e relevant, bâigui ea, asta nu e deloc relevant... — Aiurea! Cum să nu fie relevant! Adică noi chiar aşa proşti să fim, să nu ne dăm seama măcar de atâta lucru? Sunteţi amanţi, Ma- dame De Vries, şi am zis că pe noi în principiu chestia asta nu ne de- ranja nici cât negru sub unghie, treaba voastră, să vă fie de bine, dar dacă e vorba de Latham avem şi noi interesele noastre, clar? Fiindcă tipul ne-a tras nişte cacialmale cam urâte şi considerăm că a sosit momentul să-i prezentăm nota de plată, cum se şi cuvine între oameni civilizaţi! — Mă rog, vă priveşte, bâlbâi ea nesigură, credeţi ce vă place, în sfârşit... Deşi nu prea văd de ce aţi fi voi chiar atât de interesaţi de acest Harry Latham... — Doar ai auzit clar, răspunse rece tânărul. Avem de încheiat niş- te socoteli. Şi chiar dacă nu ne-ar fi tras clapa aşa urât, cum nu se fa- ce între prieteni - fiindcă el aşa susţinea, că este prietenul nostru - chiar şi atunci tot trebuia lichidat. Ştie cam prea multe. Karin rămăsese ca hipnotizată, privindu-l şi sperând, în străfun- durile sufletului, că trăieşte un coşmar îngrozitor. Tânărul se juca în continuare nepăsător cu pistolul, strângând tare scaunul între ge- nunchi şi agitându-se din tot trupul în aşa fel încât chiar dădea sen- zaţia că e călare pe un cal care trebuia strunit. — Şi... încercă ea să vorbească, dar vocea abia i se auzea, aşa că tuşi scurt, trase aer în piept şi abia pe urmă continuă, şi de ce trebuie să-l împuşcaţi neapărat în tâmpla stângă? — Aici, stimată doamnă, ne-am întrebat şi noi. Dar s-a găsit un camarad care citeşte mult, fiindcă nu suntem chiar toţi tâmpiţi cum ne ştiţi voi, înţelegi? Ei, şi camaradul ăsta a dezlegat misterul: pe vremea familiei Borgia, cineva care era condamnat pentru o cauză de onoare, să zicem, era împuşcat în tâmpla dreaptă, adică i se făcea o cinste, nu? Iar dacă era o hahaleră împuţită, ca alde Latham ăsta. o lichea care ne-a minţit ca ultima scursură de canal, atunci era îm- puşcat în tâmpla stângă, pricepi? O culme a dezonoarei! — Oh, Doamne! Ce ritual barbar! — Da, doamnă, dar ritualurile stau la baza disciplinei. Fiindcă
în clipa aceea în încăperea de alături se auziră paraziţii inconfun- dabili ai unei transmisii radio şi o voce pronunţând ceva în nemţeşte. Tânărul se întrerupse, devenind atent fără să vrea, dar cei de dincolo dăduseră probabil aparatul ceva mai încet, fiindcă acum se auzea mai slab şi nu se înţelegea nimic. Se întoarse spre Karin vrând să con- tinue, dar în clipa aceea uşa se deschise zgomotos şi în prag se ivi un alt nazist, parcă şi mai tânăr decât cel care o păzea pe Karin dar cu o statură la fel de atletică. Nou venitul făcu doar un semn autoritar din cap şi rămase imobil lângă tocul uşii. | — Scuzaţi, doamnă, zise politicos paznicul ridicându-se, sunt" chemat de superiorii mei, sper să nu mi-o luaţi în nume de rău... < Karin rămase sub privirile îngheţate ale copilandrului, care o pri, vea pe sub gene cu sticliri de oţel rece, de om care a ucis deja de mul te ori şi îşi cântăreşte fără emoţii o posibilă viitoare victimă. Karin cunoştea bine privirea asta, nu se putea înşela. * — Gata, se auzi vocea primului paznic, care se întorcea grăbit stimată doamnă, mi-e teamă că o să te superi rău pe mine dar n-am ce să-ţi fac... Ordinul e ordin, disciplina e disciplină... Va trebui să suporţi nişte bandă adezivă pe gură, adăugă el începând deja să ma- nevreze o rolă de leucoplast lat, apoi am să-ţi dau jos legăturile de la picioare, ca să poţi merge. De la mâini nu e cazul. — Unde vreţi să mă duceţi? Nu mă puteţi omorî aici? — Nu. Şi de fapt de unde ştii ce anume vrem noi? Latham şi Witkowski se întâlniră la câteva zeci de metri de blocul de pe rue Lacoste, la intersecţia cu o străduţă îngustă şi întunecoasă. — Ori primăria se caliceşte la câţiva franci cât ar costa curentul ori prietenii noştri au avut ei grijă să nu fie prea sub reflectoare, zise Drew. Vorba e că ascunzătoarea e al naibii de bună, nu ştiu cum pu- tem face să identificăm apartamentul. " — Mulţumeşte-i lui Moreau. Etajul cinci, colţul dinspre apus. — Ei taci! Cum naiba a aflat? — Treaba lui. A semnat de primirea pachetului şi Yüklə 2,69 Mb. Dostları ilə paylaş:
|