Drumul prin trecătoare era anevoios din pricina zăpezii groase



Yüklə 2,69 Mb.
səhifə29/39
tarix07.01.2019
ölçüsü2,69 Mb.
#91482
1   ...   25   26   27   28   29   30   31   32   ...   39
aşa

— Amice, nu cred că joci cinstit...

— Rahat! Chiar că-mi vine să vă trimit la toţi dracii, cu C.I.A.
voastră cu tot! Şi de mult tot zic că ar fi cazul să vă bag în... da|
m-am tot gândit că să mai aştept, că... Şi-acuma aud că scurgeri de
informaţii, chestii, nenorociri... Păi ce mama dracului sunt eu aici?
chiar am ajuns gunoiul vostru, să mă călcaţi în picioare în halul acesta?
Gata, din clipa asta consideraţi-mă demisionat, opt firme mari trag de
mine să mă duc să lucrez la ei pe bani grei, nu pe nasturi, ca la voi.
Mi-a ajuns până-n gât, muncă de negru şi salariu de măturător.
Adică voi chiar aveţi impresia că eu...

— Rollie! strigă Sorenson. Te rog să te mai gândeşti şi îţi pronit


că o să ne mai gândim şi noi... Oricine poate greşi, omule...

Nici Yasquez-Ramirez nu putea fi scos cu totul din cauză. Opt


firme îl solicită, oferindu-i bani grei. Ar fi rezistat el atâta timp unei
asemenea tentaţii? Ce l-a făcut să rămână la CI.A.?

Capitolul 33

Sorenson rămase pe gânduri, spunându-şi că ajunsese deja la faza
la care nu mai putea opera cu date concrete ci era obligat să se lase
condus de instinct. Iar instinctul îi spunea că Payne putea fi scos din
cauză, cel puţin în privinţa scurgerilor de informaţii, Rollie Vas-
quez-Ramirez nu-i mirosea nici el prea suspect, deşi nu era exclusă
nici posibilitatea unei surprize, şi că punctul nevralgic putea fi Bruce
Withers. Individul acesta bun de gură şi gata oricând să inventeze
ceva plauzibil, inclusiv povestea cu văduva, sau divorţată sau ce-o fi
fost, care se măritase cu bătrânul general ca să aibă cu ce să-şi
crească copiii şi să se aleagă după moartea lui cu o pensie impună-
toare... Oricum, alibiul era inatacabil, fiindcă Withers cu siguranţă
că apucase deja să-i telefoneze doamnei Griswald şi să-i dea instruc-
ţiuni. „Scumpo, dacă te întreabă cineva, acum două nopţi ai fost la
mine, da? A, nici o grijă, tipu ştiu să-şi ţină gura, nu te îngrijora, de
la ei nu răsuflă nimic..." Withers cu siguranţă că nu era curat şi
partea proastă era că răspunsurile nu puteau fi găsite aici. Poate
fosta lui soţie să ştie câte ceva, deşi nici aici nu păreau să existe mari
şanse: dacă el o subvenţiona copios şi acum, femeia nu era nebună să
omoare găina care face ouă de aur.

Sorenson puse iar mâna pe receptor, sperând ca fosta doamnă


Withers să mai figureze încă sub vechiul nume. Şi constată imediat
că era norocos: centralista selectă pe calculator pe toţi abonaţii din
statul Maryland ale căror nume începeau cu litera W şi îi spuse că
există cam mulţi Withers dar s-ar putea ca persoana în cauză să fie
doamna Julie McGraw-Withers, care probabil nu renunţase cu totul
la numele acesta după divorţ - avea un copil minor care se numea
MeGraw, desigur, şi aparenţele trebuiau salvate.

— Alo! îi răspunse şoptit o voce adormită.

— Doamnă MeGraw, îmi cer mii de scuze pentru ora atât de
neconvenabilă, începu el, dar e vorba de ceva urgent...

— Cine sunteţi?

— Mă numesc Kearns şi sunt director adjunct la C.I.A. E vorba
de fostul dumneavoastră soţ, Bruce Withers...

Femeia păru să şovăie o clipă, apoi zise rar:

— Cred că am mai auzit de dumneavoastră, domnule Kearns.
Deşi nu sunt sigură că am avea ceva de discutat...

— Eu aş zice, doamnă, că s-ar putea să avem, se repezi Sorenson,


bucuros că nimerise unde trebuia. V-am spus că e vorba de fostul
dumneavoastră soţ şi suntem foarte interesaţi de anumite lucruri, sper
să mă înţelegeţi...

— Da, poate, răspunse femeia, parcă ceva mai înviorată. A mai


fraierit pe cineva?

— Nu... nu s-ar zice, sau cel puţin nu e vorba de ceva concret, noi


doar...

— Domnule Keams! Sper că n-o să-mi spuneţi că m-aţi sculat din,


somn la ora asta pentru nişte generalităţi, nu? O hahaleră ca Bruce e;
exact omul care să trezească suspiciunile unor şefi, chiar dacă târziu.-'
nepermis de târziu...

— Ştiţi, doamnă, noi ne gândeam că din moment ce dumneavoas


tră aţi divorţat...

  • Asta n-are nici o legătură, domnule, dar o femeie al cărei soţ
    se culcă cu toate femeile de serviciu de pe unde se duce şi mai arată
    şi legitimaţia de agent al CI.A. în dreapta şi-n stânga, ca să facă

impresie...

— Aha! Dar suspiciunile despre care vorbeaţi... Ştiţi, s-ar putea


să ne aflăm pe aceeaşi lungime de undă, înţelegeţi?

— Dumneavoastră nu ştiaţi că e o hahaleră? E numai poză tot


nu umblă decât să fraierească pe cineva şi să mai cucerească cine ,
ce jegoasă de măturătoare sau chelneriţă. Până şi aerele Iui de exter-
minator sunt tot poză, eu cred că e mai curând fricos şi asta e d
un mod de a-şi masca nişte complexe.

— Aha, zise Sorenson cam nedumerit, va să zică aţi remarcat şi


dumneavoastră ceva bizar, nu?

— Ei asta-i, cum Dumnezeu să nu remarc? Doar sare în ochi


când un om vorbeşte tot timpul despre nevoia de a lichida rase
inferioare, plus pe evrei, pe latino-americani, pe nu mai ştiu cine, alţii
înseamnă că ori are crima în sânge, ori doar face pe nebunul, ca să
impresioneze. Sau dumneavoastră sunteţi de altă părere? In orice caz
domnule Kearns, subiectul nu mi se pare deloc atrăgător şi din partea
dumneavoastră ar fi un gest inteligent să mă scutiţi de tâmpeniile
astea. Am divorţat de Bruce tocmai ca să nu mai aud de el. Noapte
bună!

Receptorul se trânti brutal în furcă şi convorbirea luă sfârşit.


Suspiciune pe deplin confirmată!

La Paris era ora patru după-amiază şi ambasadorul Courtland


stătea la biroul de nuc masiv împodobit cu sculpturi delicate, adevă-
rată operă de artă, şi vorbea foarte liniştit la telefon. De partea cea-
laltă a biroului, aşezaţi în fotolii tapisate, Drew Latham şi Karin dis-
cutau în şoaptă, ca să nu-l deranjeze.

— Ce-ţi mai face mâna? întrebă încet Drew.

— Să zicem că bine, răspunse Karin zâmbind. Dar în schimb mă
dor rău picioarele. Am alergat ca un cal de curse şi ticăloşii ăştia de
pantofi m-au strâns de nu mai pot. Mi-au făcut băşici.

— De ce nu i-ai scos? Mergeai şi desculţă, chiar era mai şic.

— Oho! Din rue Lacoste până unde ne-am întâlnit cu maşina
trimisă de Claude mi-aş fi umplut tălpile de răni!

Uşa se deschise şi secretara îl introduse pe Stanley Witkovvski, care


intră tăcut şi, văzând că ambasadorul vorbea la telefon, schiţă un salut
scurt în direcţia lui apoi se îndreptă spre cei doi, cu un aer cam posac.

— Ceva progrese, Stanley? întrebă Drew.

— Hm! Să zicem că într-o oarecare măsură da, dar prefer să
termine ambasadorul de vorbit la telefon ca să putem discuta cu toţii.
Trebuie să ştie şi el. Voi aţi reuşit să vă odihniţi vreun pic?

— Hm! Să zicem că într-o oarecare măsură da, răspunse maliţios


Latham.

— Eu chiar binişor, se grăbi Karin. Domnul ambasador a fost


foarte amabil şi ne-a permis să folosim camerele pentru oaspeţi.

— Ai discutat cu Sorenson? continuă Witkowski.

— Da. Ne-am pus reciproc la curent cu noutăţile. N-a stat cu
mâinile în sân.

— Despre asasinul din Virginia se ştie ceva?

— Hm! Deocamdată se fac săpături. Există nişte fire, atât.
Ambasadorul termină de vorbit şi puse receptorul în furcă, apoi se

întoarse spre Witkowski, stăpânindu-şi o strâmbătură de durere.

— Bun venit, colonele. Ce s-a întâmplat la spital?

— Treaba e fierbinte, domnule. Ne-am pomenit cu un chirurg englez,


doctorul Woodward, specialist în plămâni, trimis încoace de Colegiul
Regal al Chirurgilor din Londra şi de Foreign Office, cu avionul, special
ca s-o examineze pe doamna Courtland, la cererea dumneavoastră...

— La cererea mea?! Doamne sfinte, eu n-am cerut nimic...

— Ştim. Am verificat imediat telefonic Ia Foreign Office, fără
ştirea lui. Am stat cu ochii pe el şi băieţii l-au umflat exact în clipa
când se pregătea s-o injecteze cu stricnina pe biata femeie.

— Oh! Să înţeleg că i-aţi pus viaţa în pericol? Mi-e teamă că


femeia are să facă scandal mare. Cum o cheamă?

— Moskowitz, domnule, şi n-are să facă nici un scandal, vă ga-


rantez eu. S-a oferit voluntar să joace rolul ăsta şi e o femeie foarte
curajoasă.

— Oricum, colonele, cred că e cazul să o recompensăm, nu? Mă,:


gândesc, de exemplu, la un concediu plătit de o lună de zile.

— Perfect, domnule, am să vă prezint o ofertă. Dumneavoastră:!


cum vă mai simţiţi?

— Ei, fii liniştit, câteva zgârieturi, o nimica toată. Pot zice că am]


fost norocos.

— Asta, domnule, fiindcă nu dumneavoastră aţi fost ţinta reală a|


atacului. Şi acum eu zic să discutăm puţin ce s-a întâmplat la spital^
Doctorul Woodward era într-adevăr autorizat de Quai d'Orsay ca|
medic personal al doamnei Courtland. Autorizat oficial!

— Dumnezeule! exclamă ambasadorul făcând ochii mari. Nici


n-am ştiut că soţia mea avea un medic personal!

— Da. Şi era agentul prietenilor noştri din „Frăţie".

— Şi se poate afla cine anume de la Quai d'Orsay a semnat au-
torizaţia respectivă?

— Aici e aici. Nu mă pot pronunţa. A fost emisă de biroul unui


deputat, Anatole Blanchot. Moreau a urmărit pista asta, dar nu ştim
unde ajungem.

— De ce?


— Simplu. Deputatul Blanchot n-a auzit în viaţa lui de vreun domn
tor Woodward şi nimeni din biroul lui n-a dat vreun telefon la spitalul
Hertford.

— Straşnică momeală ne-au mai aruncat! Şi noi straşnic am mai


muşcat din ea!

— De König se mai aude ceva? întrebă Karin.

— Să zicem că ceva ciripeşte el, zise Witkowski, deşi am
impresia că e mai mult o improvizaţie. Am mai auzit-o.

— A reuşit Moreau să scoată ceva de la reverendul luteran despre


Traupmann? întrebă din nou Karin.

— în linii mari, lucrurile stau cam aşa: König şi alţi indivizi cu


funcţii importante în „Frăţie" se cam tem de el şi sunt dispuşi să facă

multe ca să-i intre sub piele. Moreau bănuia de mai înainte că Traup-


mann e om greu în mişcarea asta a lor, dar acum are impresia că
tipul ar putea fi chiar numărul unu. Nu oficial, doar un fel de emi-
nenţă cenuşie, care trage din umbră toate sforile afacerii.

— Ce e sigur e că există un nou Fiihrer, zise Witkowski, dar


deocamdată nu ştim cine anume.

— Bun, nu ştim, dar dacă acest nou Hitler ajunge pe tron...

— Ei, ei, interveni ambasadorul Courtland mişcându-se cu greu-
tate în fotoliul lui din spatele biroului, nu trebuie s-o luăm nici aşa. în
orice caz, puţin mai înainte m-a sunat Wesley Sorenson şi mi-a spus
că a preluat personal răspunderea în legătură cu desfăşurarea unor
operaţiuni... hm! A unor operaţiuni clandestine, da, acesta a fost ter-
menul. Şi că ordinul expres al guvernului este ca de acum înainte eu
să nu mai asist la absolut nici o discuţie pe asemenea teme. Aşadar,
ofiţer Latham, după ce mă retrag eu dumneata pui mâna pe telefon
şi-l suni pe Sorenson ca să preiei de la el un anumit mesaj. Poţi fi li-
niştit, telefonul are bruiaj eelctronic şi nu poate fi interceptat de nimeni.

Şi ambasadorul se îndreptă şchiopătând spre uşă, ieşind şi închi-


zând-o cu grijă în urma lui. Drew se repezi la birou, ridică receptorul
şi începu să apese febril pe taste încă înainte de a se aşeza.

— Wes, eu sunt. Ce naiba aţi declanşat voi şi e atât de tabu că


nici ambasadorul n-are voie să ştie?

— Stai aşa. Ambasadorul e în aceeaşi încăpere cu tine?

— Nimic, a ieşit şi te sun de la telefonul de pe biroul lui, cu
bruiaj. Vorbeşte fără grijă.

— Bine, fii atent aici: îţi faci o echipă şi zburaţi la Niimberg, ai


înţeles? Şi acolo puneţi laba pe Hans Traupmann, îl răpiţi cum scrie
la carte şi îl aduceţi viu la Paris. Răspunzi cu capul!

Capitolul 34

Robert Durbane se afla în biroul lui de la ambasadă, o încăpere
cu securitate maximă. Se simţea chinuit de un sentiment acut de ne-
linişte, deşi n-ar fi putut spune din ce cauză. Recapitula în minte toa-
te întâmplările din ultima vreme şi nu găsea nimic care să justifice
starea prin care trecea. în linii mari, lucrurile mergeau bine. Cu soţia
lui se împăca excelent şi într-un sfert de secol de convieţuire nu reu-
şiseră să se certe decât de câteva ori, niciodată serios sau cu gânduri
de ruptură. Ultima dată asta se întâmplase când fata lor îi anunţase

că s-a căsătorit. Doamna Durbane fusese fericită în timp ce el..


Bobby, sărise în sus auzind că fericitul ales era un cântăreţ de muzică
rock. Era cu ochi şi cu sprâncene că întreţinerea noii familii avea să
cadă tot în grija lui şi, dacă din punct de vedere financiar o ducea, să
zicem, mulţumitor, acum era alarmant de limpede că derbedeul ăsta
lăţos picat din senin şi cu capul plin de gărgăuni avea să-l coste, nu
glumă, şi avea să îngreuieze zdravăn bugetul nu prea consistent al fa-
miliei. Numai că lăţosul se dovedi imediat a fi cu totul altceva decât
în previziunile socrului, dând lovitura cu o piesă care a spart toate
clasamentele şi umflând dintr-un condei, printr-un contract de treizeci
de zile la Las Vegas, mai mulţi bani decât ar fi fost în stare să câştige
Bobby Durbane în treizeci de vieţi de muncă pe brânci. îşi diviniza
nevasta şi o răsfăţa în toate felurile, nu fuma, nu se droga, nici alcoo-
lul nu-i plăcea, bea rar de tot câte puţin vin alb şi atât, era simpatic şi
făcea tot timpul glume pline de haz, se pregătea, ticălosul, pentru
doctoratul în literatura engleză medievală şi, colac peste pupăză, re-
zolva în doi timpi şi trei mişcări cele mai afurisite careuri de cuvinte
încrucişate, chiar şi pe cele care lui socru-său îi scoteau peri albi. Pe
scurt, un nemernic pe care doamna Durbane îl adora iar el, Bobby, se
vedea silit să admită că nu putea spune nimic rău despre el, afară de
laţele alea care îl făceau să arate mai rău ca un maimuţoi. Era clar că
lumea e din ce în ce mai lipsită de logică.

Şi totuşi, era ceva ce nu-l lăsa în pace, instinctul nu-l înşela. Poate


ordinul primit de la colonelul Witkowski, să facă la calculator o hîrtie

cu toate convorbirile telefonice şi cu toate mesajele radio pornite din


interiorul ambasadei în ultima săptămână. Un adevărat balamuc, care
nu se ştie la ce folosea. Apoi Latham începuse în ultimul timp să se
poarte cam ciudat. îl considerase un prieten de nădejde dar în ultimul
timp se întâmplaseră lucruri care îi cam stârneau îndoieli. îi lăsase lui
Drew două mesaje, unul în Rue du Bac şi altul la avizierul cu mesaje
de la ambasadă. Nici un răspuns. Cu toate astea ştia precis că Drew
era în incinta ambasadei, ba ştia şi unde anume, în apartamentul an-
basadorului, sechestrat acolo. Mă rog, se petrecuseră nişte lucruri
care tulbură orice ape, e drept, nu se putea nega, era destul să se gân-
dească la atentatul asupra doamnei Courtland, care nu se ştie dacă
avea să scape, dar asta nu însemna că era normal ca Drew să-şi ia
nasul la purtare şi să nu-i mai dea nici o atenţie tocmai lui, lui Bob
Durbane, care nu mai departe decât acum câteva zile îi salvase viaţa.
Ceva se întâmplase, da, dar ce anume?

Exista o singură soluţie ca să se lămurească şi el cât de cât.


Ridică receptorul telefonului şi formă interiorul ambasadorului.

— Da?


— Domnule ambasador, sunt Robert Durbane de la centrul de
comunicaţii...

— A, bună, Bobby... răspunse Courtland pe un ton ezitant. Ce


mai faci?

— Cred, domnule, că aş putea să vă adresez şi eu aceeaşi întreba-


re, nu?

Era limpede, ceva se întâmplase! Ambasadorul Courtland, un tip


imperturbabil, era stânjenit şi asta nu era deloc în regulă!

— Mă refer la soţia dumneavoastră, domnule, adăugă Durbane


repede. Cum îi mai merge? Am auzit că a fost dusă la spital.

— Mulţumesc, Bobby, eşti drăguţ că te interesezi... Cei de acolo


fac tot ce se poate, dar nu li se poate cere nici lor imposibilul. Mai
pot să-ţi fiu de folos cu ceva?

— Da, domnule. Ştiu că faptul că Drew Latham trăieşte e strict


secret, dar eu lucrez cu colonelul Witkowski şi sunt la curent. Ştiu că
Drew se află la dumneavoastră. Pot vorbi cu el?

— Oh! exclamă ambasadorul. Domnule Durbane, m-ai luat prin


surprindere... Te rog să nu închizi.

Legătura se întrerupse brusc, ca şi cum Courtland ar fi comutat pe


alt fir, şi tăcerea asta îl făcu pe Durbane să se simtă şi mai descum-
pănit, în sfârşit, în receptor se auzi pe neaşteptate vocea lui Drew.

— Bună, Bobby!

— Ţi-am lăsat câteva mesaje, Drew, dar nu m-ai sunat.

— Da, şi nici nu ţi-am scris, ai dreptate. Pe lângă faptul că în


ultimul timp toată lumea mă ia drept ţintă la concursul de tir, se mai
întâmplă şi o groază de chestii al naibii de interesante, Bobby, şi eu
plutesc într-o afurisită de ceaţă în care nu se vede prea bine, te rog să
mă crezi. O groază de chestii împuţite, da.

— îmi cam dau seama. Cred totuşi că tu şi cu mine ar trebui să


stăm puţin de vorbă, înţelegi?

— încerc. Şi cam despre ce ai vrea să discutăm?

— Asta vreau şi eu să aflu.

— Dacă e vorba de cuvinte încrucişate mai bine las-o baltă,


Bobby, ştii bine că nu mă pricep. Dar în sfârşit... Aşteaptă o clipă.

Din nou în receptor nu se mai auzi nimic, ca şi cum linia ar fi fost


moartă, dar nu mai dură aşa mult.

— E-n regulă, Bobby, răsună vocea lui Latham, se poate. Există


un lift de care eu acum am aflat şi se pare că opreşte la nivelul unde
eşti tu. Cobor şi te rog să laşi coridorul liber, nu vin singur, vin cu
trei puşcaşi şi ei au pus condiţia asta. În cinci minute sosim.

— Dumnezeule! gemu Durbane. Chiar până aici am ajuns? Toc-


mai eu? Reprezint eu un pericol?

— Bobby, răspunse rece Latham, sosesc imediat şi discutăm.


După opt minute Drew se afla într-adevăr de partea cealaltă a

mesei. Depăşirea de timp fusese provocată de puşcaşi, care verifi-


caseră la sânge încăperea, să nu existe pe undeva vreo armă.

— Ce naiba înseamnă toate aiurelile astea? mormăi Durbane. Ce


am făcut ca să vă purtaţi cu mine ca Gestapoul?

— Bobby, e posibil să fi nimerit exact cuvântul potrivit. Gesta-


poul a înviat, ştii bine.

— Adică? Nu s-ar putea să nu mai vorbeşti în pilde?

— Bine. O cunoşti pe o femeie numită Phyllis Cranston?

— Phyllis Cranston? Sigur că da, e secretara unui ataşat, nu mai


ştiu cum îl cheamă dar femeia lucrează sigur la noi. Ce-i cu ea?

— Phyllis Cranston asta ţi-a spus cumva cine era colonelul''


Webster şi unde locuia?

— Da. Şi ce-i cu asta? Ai cumva impresia că trebuia să mi-


spună ea ca să aflu? Witkowski de multe ori nici nu mai ştia de unde
să te ia, doar eu aveam evidenţa exactă a deplasărilor tale. Şi ale
doamnei De Vries, evident. .(

— Să înţeleg de aici că mişcările noastre erau tot timpul cunos-


cute, cu tot afurisitul ăla de embargou informaţional?

— Păi... eu oricum trebuia să ştiu. Şi pe de altă parte cred că sa


cam abuzat de vorbe mari, „ordin de zi", „secret de gradul zero §
alte rahaturi de-astea, s-au demonetizat pur şi simplu. De ce crezi
c-am bruftuluit-o aşa tare pe Cranston? '

— Chestia asta eu acum o aflu.

— An luat-o tare de tot, să-mi spună de unde ştia. Chiar am
ameninţat-o că spun şi eu câte ceva despre ea... să rămână între noi
te rog, dar e alcoolică... Hm! Şi maică-mea avea păcatul ăsta şi e
unul am oarecare înţelegere pentru... dar până la un punct, hm!

— Şi ce ţi-a răspuns?

— Mare lucru nu. Şi-a pierdut imediat cumpătul, a început să
plângă şi să se jure că ea nu şi nu... Toată noaptea trăsese zdravăn la

măsea, nu ştiu cât o fi apucat să doarmă şi acum era mahmură, cu


nervii la pământ, vai de capul ei. Mi-a fost şi milă.

— Bine, i-o reteză Latham, ţi-a fost, înţeleg. înseamnă că nu ai


spus nimănui cine eram eu şi la ce hotel stăteam?

— Dumnezeule! gemu Durbane. Drept cine mă iei, omule? Nici


măcar când tolomacul ăla pentru care lucrează Cranston a încercat
să mă descoasă despre personalul şi resursele de care dispui, dar
i-am spus că habar n-am şi că nu era treaba mea să-mi bat capul cu
chestiile astea. Scurt. Dar proasta aia de Phyllis a înţeles că e groasă
şi şi-a ţinut gura.

— Aha! Va să zică tipul a încercat să te descoasă? Ai mirosit


cumva şi de ce?

— El mi-a servit ceva foarte plauzibil. Ce naiba, toată lumea ştie


Operaţiunile Consulare nu se ocupă cu întocmirea meniurilor de la
ambasade. Mie mi-a spus aşa, că venise la el un tip cu bani, agent
imobiliar, unul care voia să pună laba pe nişte terenuri pe care se bat
mulţi, şi că el se gândise că poate oamenii tăi l-ar putea verifica pe
tipul ăla, ca să nu se trezească pe urmă că s-a încrezut în cine ştie ce
hahaleră. Cranston mi-a spus că şeful ăsta al ei are o groază de re-
laţii printre oamenii de afaceri francezi, ia masa mereu cu tot felul de
tipi cu bani şi...

— în cazul ăsta de ce nu s-a dus la Witkowski? Doar era de re-


sortul lui. De unde până unde i s-a năzărit că ar fi treaba mea să mă
ocup eu de tipul lui cu terenurile?

— La asta m-am gândit şi eu, răspunse Durbane, dar nu mi-am


permis să-l întreb. La naiba, doar e ditamai diplomatul, ataşat de
ambasadă, om greu... Eu, un rahat de tehnician de telecomunicaţii, să
mă apuc să... Şi nici nu era ceva legat de securitatea ambasadei, ca
să zici că trebuia să dau fuga la Witkowski să-i spun.

— Nu zău! făcu batjocoritor Latham. Va să zică toată lumea nu


ştia cum să mă pitească mai bine, vine deşteptul ăsta să întrebe cum
mă poate găsi şi ţie nu ţi se pare că ar fi vorba de ceva cu care să fie
deranjat Witkowski. Bravo, bătrâne, eşti bun! Mi-ai plăcut!

Durbane se făcu palid la faţă ca un mort.

— Atunci, zise el umezindu-şi buzele, atunci, Drew, înseamnă
că... înseamnă că sunt bănuit de...?

Drew Latham îl privi drept în ochi, respiră profund şi după câteva


secunde răspunse încet:

— Nu. Bobby. Nu eşti şi îmi pare rău că am ajuns aici cu discu-

ţiile. Te-am bănuit, e drept, dar am dat până la urmă de firul cu pri-
cina. Ticălosul ăla de C-Zwolf, când a pus mâna pe maşina amba-
sadei, le-a comunicat alor lui lungimea de undă a aparaturii de emi-
sie-recepţie de pe maşinile noastre. Şi pe aia din maşină a lăsat-o
deschisă, ca să vezi că prost nu era, aşa că tipii au ascultat foarte
frumos tot ce s-a discutat în maşina aia, până când s-au'apucat ai
noştri să schimbe frecvenţa, că venise termenul. Ai să-mi dai dreptate
că te-am bănuit, sincronizarea prea era perfectă şi era normal să ne
gândim că nu putea veni decât de aici, de la tine.

— Doamne! gemu uşurat Durbane. Aşa se explică de ce au ajuns


înaintea noastră! Şi cu Phyllis Cranston cum rămâne? Fiindcă îţi
spun drept, mie mi-e milă de ea...

— E scoasă din cauză, pe moment. Deşi o femeie e o femeie, are.


caracter schimbător şi aşa mai departe, iar ea pe deasupra asta mai
caută şi în fundul sticlei tot timpul. Nu e sigură. Şi nici şeful ei.

— Uite, tot mă chinui să-mi aduc aminte cum îl cheamă şi nu-mi


vine în cap, lua-l-ar toţi dracii... Are şi el vreo legătură cu afacerea|
asta?

— Oho! Mai mult nu-ţi pot spune, dar există.


Durbane îl privi pe Latham drept în ochi şi rosti trist:

— Drew, dacă aşa stau lucrurile înseamnă că i-au stors pe amân*


doi ca pe nişte lămâi. Cranston era uşor de manevrat, viciul ăsta ne-
norocit de face dependent de oricine şi de orice. Iar şeful ei... cred că|
are un viciu şi mai periculos. Ambiţia. De ea îţi spun drept că îmi
pare extraordinar de rău, dar el...

— Nu, fii liniştit, femeia e curatei, cel puţin până acum. Tipul e


dubios, trebuie lucrat cu grijă. Caută-l şi spune-i că ai discutat cu un
Yüklə 2,69 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   25   26   27   28   29   30   31   32   ...   39




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin