Dumitru Bordeianu Mărturisiri din mlaştina disperării

Celula nr. 16

După ce am intrat, Ţurcanu ne-a chemat pe coridor unul câte unul, în afară de Iosub. Pe mine m-a luat deoparte, m-a prins cu mâna de gulerul hainei, m-a ridicat si m-a izbit de perete cu atâta putere, că am avut senzatia că mi s-au desfăcut toate ciolanele din încheieturi.

După ce mi-a spus: „Măi banditule si misticule, o să mergi din celula asta într-o altă cameră, iar acolo, dacă vei scoate o vorbulită în legătură cu locurile pe unde ai fost, ce ti s-a întâmplat si ce ai văzut, nu vei scăpa din mâinile mele decât mort. În camera unde vei merge, îi tragi pe toti de limbă, afli de la ei tot ceea ce n-au declarat la anchetă, totul în legătură cu activitatea lor din libertate si din închisoare. Ai înteles ce ti-am spus si ce trebuie să faci?" I-am răspuns: „Da, domnule Ţurcanu", la care mi-a răspuns:

„Mars în aia a mă-tii si intră în celulă!" A doua sau a treia zi, Iosub avea dureri mari de cap si de ficat.

L-am rugat pe Munteanu, care era medic, să-l consulte. Îi era frică să nu fie acuzat că a constatat cauza mortii lui Iosub, în urma torturilor la care a fost supus de Prisăcaru. La insistentele lui Iosub, care abia mai putea vorbi, Munteanu a acceptat. Când i-a pipăit ficatul, am observat pe fata lui Munteanu o mimică deosebită. Nu s-a pronuntat însă cu privire la durerile de cap, crezând că e ceva trecător.

Au mai trecut vreo două zile dar Iosub nu-si mai revenea.

Avea mari dureri. Munteanu, observând pozitia lui în pat, în formă de cocos de puscă, specifică meningitei, a fost cuprins de spaimă si diagnostică că era pierdut. La auzul sentintei, m-am apropiat de Iosub, la care tineam mult, si am început să-l mângâi pe fată.

Presimtind că nu va mai scăpa, mi-a soptit încet că nu-i părea rău de ce a făcut în viată si că, din ce a spus în fata comitetului, în timpul bătăii, nimic nu a fost adevărat.

Starea lui se înrăutătea pe zi ce trecea. Din cauza bolii si a slăbiciunii nu mai putea vorbi si nici nu se mai putea ridica din pat.

Am chemat gardianul, cerându-i să fie dus la medic, dar acesta a refuzat, spunând că avea ordin să nu ducă pe nimeni la medic.

A doua zi dimineata, l-au adus si pe Gioga în celulă. Cu venirea lui s-a mai destins atmosfera. Eram acum împreună trei colegi de an. Iosub s-a bucurat putin când l-a văzut pe Gioga si i-a spus că nu va mai scăpa, căci l-a ucis Prisăcaru.

Cum starea sănătătii lui se agrava, am insistat pe lângă nea Florică, gardianul care mai avea ceva uman în el, să-l ducă la cabinetul medical. Asa că a fost dus la vizită si s-a raportat cazul.

Cum nici un detinut nu era dus la cabinetul medical fără aprobarea lui Ţurcanu, e sigur că acesta a fost si el prevenit. Directorul închisorii, gardienii si chiar ofiterul politic Marina, nu făceau nimic fără aprobarea lui Ţurcanu. El avea puteri depline de la Nicolski.

Toti tremurau de frica lui.

Cu aprobarea lui Ţurcanu, Iosub, sprijinit de gardianul nea Florică si de Gioga, care m-a rugat să-l las să-l conducă el, a fost dus la cabinetul medical. Sanitarul nici nu s-a uitat la el, pesemne asa era ordinul, si l-a dus într-o celulă de alături. Când s-a întors, Gioga mi-a transmis ultimele cuvinte ale lui Iosub, care îi spusese că va muri.

După câteva zile, a venit nea Florică si a cerut bagajul lui Iosub, insistând să punem în acest bagaj tot ce avea de la penitenciar.

Odată bagajul făcut, l-am întins lui nea Florică, iar acesta mi-a spus încet, să nu audă cei din celulă: „A murit băiatul. Să nu spui nimănui că ti-am spus eu. Ştiu că ai fost cel mai bun prieten al lui. Înainte de a muri ti-a strigat numele". Apoi, ca pentru el, nea Florică a soptit: „A mai murit unul!" Iată, dragi camarazi, cum a stiut unul dintre noi să moară, cu credintă în Dumnezeu si în Legiune.

Pentru toti cei care l-am cunoscut pe Iosub, amintirea si jertfa lui au fost un imbold si un exemplu. Asa a stiut să moară un tânăr legionar, în floarea vârstei, ucis fără milă de cei fără de Dumnezeu si fără de lege²⁸. Iosub a fost primul pe care l-am văzut ucis.

După câteva zile, mergând cu tineta împreună cu Gioga, în care aveam mare încredere, i-am spus că a murit Iosub. L-am văzut atunci pe Gioga cum îi curgeau lacrimile si nu se putea stăpâni.

Atunci am priceput de ce Gioga tinuse să-l petreacă pe Iosub pe ultimul drum. Şi asa s-a împlinit si prezicerea mamei lui Iosub că el nu se va mai face niciodată medic.

Dacă puteai suporta torturile de la anchetă, era pentru că atunci când te întorceai în celulă, îi găseai pe camarazii tăi, care te înconjurau si erau alături de tine. Fiind torturat de dusmanii tăi, suferinta o suportai cu bărbătie. În camerele de tortură însă, te chinuiau până la moarte colegii, prietenii si camarazii cu care pornisesi la luptă. Şi în toate camerele de la parter si de la subsol, s-a petrecut acelasi lucru ca în camera 2 cu tinerii studenti.

Pe la sfârsitul lui iulie, când nea Florică ne escorta cu tinetele la W.C., uitându-se pe geam, vorbea asa ca pentru el, dar să auzim si noi: „Au început să plece unii".

Eram convinsi că cei cu condamnări mici, de până la cinci ani, erau demascati si pregătiti, unii pentru Canal, unii pentru Târgsor, iar altii pentru Gherla.

Pe la sfârsitul lui iulie, nea Florică a deschis usa si cu o voce blândă ne-a spus: „Băieti, făceti-vă bagajul, că veti pleca de pe sectia aceasta si numai Dumnezeu stie ce va mai fi cu voi".

Ne-am făcut bagajul, ne-am uitat unul la altul cu înteles si neam urat de bine, asa cum o făceam când ne despărteam altădată. Nea Florică m-a scos pe mine primul din celulă si am simtit o strângere de inimă. Parcă vedeam înaintea ochilor o nouă cameră de tortură, cu alte figuri, cu alte metode de tortură si cu alte stări ale chinului.

După ce am iesit, nea Florică a încuiat usa si mi-a spus să vin după el. Intrând pe sectia de camere de la subsol, deasupra primei usi din stânga am văzut scris: camera nr. 3. Cum am ajuns în fata usii, nea Florică a făcut semn gardianului de pe sectie să vină cu cheile.

Pe acela nu-l mai văzusem; se vede că era un nou angajat. A deschis usa si m-a poftit să intru. Spre surprinderea mea, camera era plină de camarazi, dintre care pe multi îi cunosteam sau auzisem de ei. Erau de la Iasi, de la Suceava, iar altii de la Bucuresti si Cluj. Cei care mă cunosteau s-au repezit la mine să mă îmbrătiseze si să-mi ureze bun sosit.