Dumitru Bordeianu Mărturisiri din mlaştina disperării

10 decembrie 1949

Iată începutul demascărilor de la Pitesti.

A circulat zvonul, în preajma demascărilor, cu o zi–două înainte de începerea lor, că în noaptea de 10 decembrie Ţurcanu Eugen, Popa Alexandru, zis Ţanu, Mărtinus, Cantemir si încă alti trei al căror nume nu l-am aflat, au fost scosi din închisoare si dusi întrun zăvoi de pe malul Argesului, unde li s-a spus că în acea noapte vor forma echipa care îi va împusca pe toti sefii legionari din închisoarea Pitesti. Întrebati dacă sunt de acord, au răspuns toti că sunt gata pentru această faptă.

Au fost dusi apoi la locul unde trebuia să aibă loc executia, li s-au distribuit arme si gloante, asteptând să vină victimele. Cei care au regizat această înscenare au fost convinsi că Ţurcanu si echipa lui erau hotărâti să execute orice ordin pe care l-ar fi primit. Primul pas era făcut; nu mai rămânea decât ca unealta pregătită să înceapă executarea planului.

Înainte de 10 decembrie au fost adusi în camera „4 spital”, de care am mai amintit, în jur de 30 de studenti, dintre vârfuri, majoritatea legionari, precum si grupul lui Ţurcanu: Popa Ţanu, Mărtinus, Livinschi, Leonida, Prisăcaru, Cantemir, Virgil Bordeianu si câtiva elevi de la Câmpulung Moldovenesc. Ţurcanu si grupul lui nu s-au descoperit că ar fi fost reeducati, dimpotrivă, îl bârfeau pe Bogdanovici si pe cei care aderaseră la reeducarea de la Suceava, cu intentia de a-i trage de limbă pe cei din cameră, ca să vadă în ce ape se scăldau.

Cum totul era regizat, Ţurcanu a provocat un scandal si a început încăierarea între grupul lui si ceilalti studenti. În timpul încăierării s-a spart un geam. Acesta era semnalul pentru administratie să intervină. S-a bătut la usă si în momentul următor, directorul Dumitrescu si locotenentul Marina, cu vreo 30 de gardieni, au pătruns în cameră. Directorul si ofiterul politic Marina au tras cu pistoalele în tavan, iar gardienii, cu ciomege, vine de bou si centiroane, s-au năpustit asupra studentilor să-i facă una cu pământul.

Nu se mai stia dacă erau oameni vii sau cadavre. N-a fost de ajuns atât, ci au fost scosi cei nereeducati pe coridor, iar grupul lui Ţurcanu si gardienii au început din nou să-i bată atât de crunt, că nu erau decât bălti de sânge pe jos.

Studentii legionari, alesi dintre vârfuri, au fost dusi apoi în celulele mortii de pe capul T-ului si chinuiti de Ţurcanu, peste un an de zile, cu cele mai cumplite si sălbatice torturi.

Iată câteva nume dintre acesti martiri: Pop Cornel, Măgirescu Eugen, Popescu Aristotel, Păvăloaia Constantin, Pătrăscanu Nuti, Caziuc, Voinea Octavian, Şoltuz Laurentiu, Juberian, Parizianu Gheorghe, Străchinariu Constantin, Dan Lucinescu etc. Asa se explică prăbusirea acestor camarazi, cu exceptia lui Parizianu. Ei nu pot fi judecati: când acuzi pe cineva, trebuie să te situezi în pozitia lui, iar când este vorba de tortură, să mărturisesti cinstit dacă ai fi putut suporta supliciul pe care l-a suportat cel pe care îti arogi dreptul să-l judeci.

Începând cu această dată, directorul Dumitrescu si Marina nu si-au mai exercitat rolul; cel care conducea închisoarea era Ţurcanu.

El avea dublura cheilor de la toate camerele si celulele închisorii. Lam văzut de zeci de ori, cu smocul de chei în mână, autoritar si temut, băgând groaza până si în gardieni.

Demascarea de la Pitesti a durat de la 10 decembrie 1949 până în luna septembrie 1951. Acesti tineri care au fost izolati, numai Dumnezeu stie ce suferinte au îndurat, luându-li-se si posibilitatea de a se sinucide.

Din 10 decembrie 1949, administratia si gardienii din închisoarea Pitesti au dispărut de pe scenă. Singurul actor care a jucat piesa a fost Ţurcanu. Numai el încuia si descuia, numai el dădea ordine gardienilor. El si stăpânii lui, generalul Nicolski si colonelul Zeller. Nimic nu se misca, fără ca acestia să stie ce se petrece. În noaptea de 10 decembrie 1949, multi dintre noi, de pe celelalte sectii, am auzit zgomote, dar n-am putut întelege ce se întâmplă.

Pe la sfârsitul lui decembrie, au fost adusi în celula 18 Grigoras Ion si colegul meu de facultate, Lunguleac Ion.

Când a venit în celulă, nu stiam că acesta din urmă acceptase, de bună voie, reeducarea de la Suceava. Pentru că-l stiam suferind de maladia lui Basedow, mă gândeam totusi că era în stare de orice ticălosie, ceea ce s-a si văzut de altfel, mai târziu.

Dacă judecăm însă din punct de vedere fiziologic, Lunguleac nu avea nici o vină. El, săracul, pentru o gamelă de arpacas, făcea orice i s-ar fi cerut.

Când a intrat în celulă, l-am bănuit că era trimis special să vadă ce spunea Oprisan. De aceea, i-am pus în gardă pe Oprisan si pe Sandu Munteanu, să nu mai discute nici o problemă în legătură cu Miscarea Legionară. Iosub, care era prieten cu Lunguleac, l-a primit în pat si era singurul care vorbea cu el. Lunguleac încerca să-l tragă de limbă, doar-doar o afla ceva.

Crăciunul lui 1949, spre deosebire de cel din 1948, a fost trist si viciat de prezenta lui Lunguleac. În seara de Crăciun s-au cântat câteva colinde de către Sandu Munteanu, Grigoras si Iosub; ei aveau voce frumoasă. Printre altele, au cântat si colindul lui Radu Gyr, pe melodia „O, ce veste minunată”. Acest colind, cântat în conditiile pentru care a fost făcut, era atât de înduiosător, că-ti dădeau lacrimile.

Anul Nou 1950 l-am petrecut, de asemenea, cu strângere de inimă; duhul satanei, care stăpânea închisoarea Pitesti, întretinea o atmosferă de groază.

Pe la sfârsitul lui ianuarie, Lunguleac a fost scos de mai multe ori din celulă pentru câteva ore. Când se întorcea în celulă, nu spunea unde a fost. Din momentul acela mi-am dat seama că era turnător, fapt care i-a creat printre noi o atmosferă insuportabilă. Nimeni nu mai discuta cu el, nici chiar Iosub, care-i era prieten. Lunguleac nu era rău din fire, dar boala care-l rodea îl împingea să facă orice blestemătie. Cât am stat în închisoare, nu am întâlnit alt detinut politic care să suporte atât de greu foamea. Era, pur si simplu, înnebunit de foame.

Pe la jumătatea lui ianuarie, Lunguleac a fost scos din celulă.

După plecarea lui, am respirat cu totii usurati, iar în celulă s-a restabilit calmul si armonia.

Eram atât de slăbiti, mai ales Oprisan, că mă întrebam cum mai avea energie să se miste, atunci când îsi tinea prelegerile de istoria filozofiei.

Pe lângă foamea ce ne rodea, mai era si frigul, pentru că doar seara ni se dădea un pic de căldură.

Ceea ce caracteriza perioada 26 octombrie 1949 – martie 1950, era lipsa totală de informatii, constatare pe care am făcut-o după ce unii camarazi din sectia noastră de muncă silnică, cu condamnări mari, au dispărut de pe sectie; nici măcar nu bănuiam unde erau dusi.

În martie, Oprisan a terminat cursul de istoria filozofiei. Ne-a vorbit de Nae Ionescu si de scoala filozofică românească si a promis să tină si un curs de filozofia culturii.