Dumitru Bordeianu Mărturisiri din mlaştina disperării

După proces

A început pentru noi o perioadă în care nu mai puteai prevedea nimic. Procesul nu lăsase să se întrevadă întoarcerea, vreodată, în lumea din care plecasem. Şi eu îmi reprosam că nu avusesem altă atitudine la proces, asa ca Moisiu, de pildă.

Cele întâmplate mi-au rănit însă atât de mult sufletul, încât nu mai puteam face nici un efort de gândire. Mă consideram ca un naufragiat într-o barcă, situatie în care mă lăsasem în voia valurilor, puterile nemaiajutându-mă să vâslesc.

Afară era viscol si ger, iar în celula mea totul părea un sloi de gheată, de parcă si sângele în vine îmi întepenise. Parcă niciodată nu mă săturasem si as fi mâncat moloz si mortăciuni, numai să nu mă mănânce foamea pe mine, foame care-mi rodea stomacul ca un guzgan.

După câteva zile, într-o dimineată, s-a deschis usa ca de obicei si gardianul de pe sectie, care stia ce condamnare am luat, mi-a citit numele înscris pe nelipsita fituică si m-a prevenit să-mi fac bagajul, pentru a fi transferat într-o altă celulă. Mi-am luat bocceaua cu putinele rufe si am aruncat o ultimă privire în celula pe care nu o voi uita până în clipa mortii. Urlasem ca lupul flămând în ea, strigasem, lovisem cu capul de pereti, mă coborâsem în iad, agătându-mă cu mâinile de un petec de cer. Acolo am ales cerul si tot acolo i-am uitat pe toti care mi-au făcut rău. Acolo am înteles că nu există decât o singură Cale, un singur Adevăr si o singură Viată, aceea a Fiului lui Dumnezeu întrupat⁸.

Celula 121

Din celula nr. 15, gardianul m-a dus la primul etaj, la celula 121, situată pe latura de nord a închisorii. Fiecare sectie a laturii de nord avea câte 60 de celule, închisoarea fiind în formă pătrată. Când a ajuns în fata usii acestei celule, am retinut ultimele două cifre ale numărului – 21 – care corespundeau, în mintea mea, cu ultimele cifre ale anului meu de nastere (1921). Un joc bizar de cifre, de date, atât de semnificative. Când gardianul a deschis usa, nu mică mi-a fost surpriza, cât si bucuria ca, intrând în celulă, să dau cu ochii de Petrică Tudose, prieten, camarad si coleg, condamnat si el tot la atâtia ani ca si mine.

Printre alti camarazi din lotul Universitătii, care fuseseră judecati înaintea noastră, era în celulă si bădia Ghită Bărbieru, pe care îl cunosteam din vedere. Pe acest om cu suflet ales nu-l voi putea uita niciodată. Ca pregătire intelectuală avea doar gimnaziul, dar bunătatea lui n-avea margini. El era printre putinii oameni pe care i-am întâlnit în viata din dosul gratiilor si care mi-a dat cheia cu care să încui si să descui usa ce mă despărtea de lumea din care veneam.

La început, atmosfera era putin apăsătoare, deoarece toti eram condamnati si gândurile noastre zburau, fără voie, spre cei lăsati în urmă: părinti, frati, neveste, copii, prieteni, cunoscuti, etc⁹. Bădia Ghită, care fusese judecat în primul lot, trecând foarte greu prin anchetă (din care mai apoi i s-a tras si moartea) nu s-a plâns niciodată.

În închisorile prin care am trecut am cunoscut multi oameni, de la portar până la ministru, de la nestiutori de carte până la profesori universitari si savanti, de la demon până la înger.

Bădia Ghită a rămas în inima mea ca fiind acel tip de om pe care, chiar dacă voiai să-l uiti, nu reuseai niciodată. În toată detentia mea am întâlnit putine suflete ca al lui. Discutiile cu colegul meu Tudose si interventiile bădiei Ghită erau cele mai binefăcătoare lucruri din celulă.

Pe la începutul lui martie, când la Suceava era încă iarnă destul de grea, cu frig si ninsoare, am mai văzut ceva ce nu voi putea uita niciodată. Ceva se petrecea cu unii tineri care nu-si înteleseseră adevărata chemare. Mai exact, era începutul asa-zisei reeducări de la Suceava.

Celula se mai încălzise si la propriu si la figurat. Eram toti legionari si toate discutiile se purtau în bună întelegere. Chiar si frigul se mai potolise, datorită faptului că eram acum sase în celulă si dormeam pe prici, în loc să dormim pe rogojina asezată pe podea.

Singurul care nu lua parte la discutii, multumindu-se doar să asculte, era bădia Ghită. Noi îl respectam pentru că era în vârstă si avea un mare trecut de luptă. Într-o bună zi, când discutiile noastre ajunseseră la un punct mort, bădia Ghită, cu o voce caldă, a început să-si depene si el gândurile.

Voi reda din memorie cuvintele care au fost pentru mine busola ce m-a călăuzit tot timpul celor 15 ani de temnită: „Dragi flăcăi! Sunteti toti oameni cu carte, mai tineri decât mine, încercati si voi în luptă, dar vă rog ca pe copiii mei, să ascultati cu atentie si bunăvointă ceea ce vreau să vă spun. Toti suntem condamnati la ani grei de închisoare si fiecare am lăsat afară o lume care a fost lumea noastră si pe care nu o putem nesocoti. Unii am avut o profesiune, iar voi cei mai tineri, erati în curs să o realizati. Toti ne-am angajat cinstit, slujind un ideal si o cauză pe care noi am considerat-o dreaptă. Nici eu, nici voi, cred că nu ati făcut rău nimănui. Am fost anchetati, torturati, judecati si condamnati după cum stiti, dar vă rog din toată inima să-mi dati ascultare. Pentru un detinut politic, condamnarea e ceva ce poate sau nu să se împlinească. Deci noi s-ar putea să executăm toată condamnarea pe care o avem sau poate nu.

Ceea ce e mai grav însă e că s-ar putea să facem si ceva în plus, peste ceea ce am fost condamnati. Să fim condamnati din nou si poate să si murim în închisoare. Timpul nostru în închisoare nu este hotărât definitiv. Venim dintr-o lume pe care ura omenească ne-a luat-o, poate, pentru totdeauna, si intrăm în alta care e aceasta. Aceasta si numai aceasta este de acum înainte lumea noastră. Pentru noi nu există altă lume decât aceea în care suntem si trăim aici. Or, pentru a putea trăi în această lume, dragii mei, trebuie să stiti că numai cel ce va avea inimă bună va putea rezista si întelege ceea ce ne va oferi necunoscutul în care am intrat. Aceia dintre voi care vor putea întelege ce înseamnă inima bună pentru om, nu vor uita niciodată ceea ce am discutat noi în această zi. Ca încheiere, vă spun: ca să poti răzbi si să fii multumit si împăcat în viată, cu tine si cu cei din jurul tău, trebuie să ai inima bună. Voi faceti cum credeti si cum vă este inima”. L-am înteles pe acest întelept si i-am urmat povata, toată viata mea.

În zilele următoare, ducându-mă cu tineta de necesităti s-o vărs în closet, am avut ocazia să vorbesc cu Tudose între patru ochi.

L-am întrebat atunci, ce părere avea de „inima bună” a bădiei Bărbieru; el mi-a răspuns că povestea cu „inima bună” n-a înteles-o si nu o va întelege niciodată. Era adevărat că Tudose n-a înteles, pentru că el nu pricepea că omul ar putea simti, trăi si actiona si după glasul tainic al inimii, nu numai după cel al puterii de judecată. I-am răspuns cinstit lui Tudose, că nici eu n-am înteles această filozofie, dar spre deosebire de el, eu mă voi strădui să înteleg ce este pentru om acea „inimă bună” de care vorbea bădia Ghită. Timpul avea să facă lumină în această problemă.

Al doilea moment pe care l-am avut în celula 121 si pe care, la fel, nu-l voi uita niciodată, a fost următorul:

În celula de lângă noi, pe lângă alti camarazi, era unul din Suceava, mai în vârstă ca noi, căsătorit si cu trei copii. Era chiar din Suceava si cum gardienii la acea dată nu erau intoxicati de doctrina proletară, puteau face unele servicii celor pe care-i cunosteau si în care aveau încredere. Deci, camaradul din celula vecină îl cunostea pe gardian si avea încredere în el. Probabil însă că gardianul era recompensat pentru serviciile pe care i le aducea concetăteanului lui.

Pe vremea aceea se putea încă privi pe fereastră fără a fi pedepsit, interdictia survenind abia în primăvara anului 1954, când sau pus obloane de jaluzele la geamuri în toate închisorile din tară (jaluzelele având o pozitie oblică, aerul intra în celulă fără ca din celulă să se poată vedea afară). Pedeapsa pentru cei ce încercau să miste jaluzelele ca să privească pe geam se solda cu un arest sever de 15 zile, bineînteles dacă erau surprinsi de gardianul care putea observa totul prin vizeta de pe usa celulei. Unii detinuti, pedepsiti cu acest arest sever, n-au mai scăpat cu viată de acolo.

Datorită faptului că oamenii se puteau uita pe geam, la etaje se comunica de la o celulă la alta. Dar numai noaptea, când gardianul nu se mai putea plimba pe sub geamuri să repereze celulele de unde se vorbea. În felul acesta am luat legătura cu cei din celula din stânga noastră, care ne-au prevenit că în seara aceea va veni în stradă o femeie lângă stâlpul cu bec aprins, sotia unui camarad din celula vecină. Gardianul de pe sectie dăduse sotului acestei femei semnele după care el să-si poată recunoaste sotia si copiii. De retinut faptul că la acea dată, în închisoare, nu erau încă informatori sau turnători, asa că detinutii aveau încredere unii într-altii si la fel si în gardienii care păstrau secretul relatiilor lor cu ei.

Era pe la începutul lui martie, iar afară era încă iarnă cu frig, vânt si zăpadă. Iată scena: la vreo 50 de metri distantă, lângă stâlpul luminat, am văzut o femeie cu un copilas în brate, iar lângă ea, alti doi copilasi, între 4 si 6 anisori. Priveau spre geamul celulei si fluturau batistele către tatăl lor, care le făcea si el semne. Din celulă se putea vedea bine în stradă, femeia si copilasii fiind luminati de bec si de luciul zăpezii de sub picioarele lor. Când i-am zărit, suflete nevinovate, cu mânutele ridicate în sus, făcând semne tatălui lor, ne72 Dumitru Bordeianu au podidit lacrimile. O mamă cu puii ei, în frig, plângând si stergându-si fata cu batista, iar tatăl întemnitat după gratii, mângâindu-i doar din ochi. Cei ce au copii, să încerce să trăiască, măcar o clipă, scena.

Acest spectacol s-a repetat nopti în sir până ce soldatul din prepeleac a sesizat conducerea închisorii si ofiterul politic. În urma acestui denunt a dispărut si dramatica scenă si tatăl din celula vecină si, nu după mult timp, si gardianul de pe sectia noastră.