Dumitru Bordeianu Mărturisiri din mlaştina disperării

Crăciunul anului 1948, la Suceava

Oamenii milostivi si buni crestini din Suceava si satele din jur aveau frumosul obicei ca sâmbăta si la sărbători mari, să vină la poarta închisorii să aducă detinutilor tot felul de alimente si îmbrăcăminte. Din prima sâmbătă, când închisoarea a început să se umple cu noi, cei arestati la 15 mai, acesti piosi crestini au venit la poartă cu alimente.

De sărbătoarea Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, orasul fiind plin de crestini de prin împrejurimi, ba chiar din Maramures, au încercat multi să aducă mâncare detinutilor. Slugile satanei însă, care-i înfometau pe cei arestati, i-au alungat cu vine de bou, răsturnându-le cosurile cu mâncare, înjurându-i si lovindu-i. Acesti fideli crestini s-au adunat apoi pe terenul târgului de vite unde aveau cărutele, făcând semne detinutilor, arătându-le cum li s-au răsturnat cosurile de alimente. Scena a fost văzută de altfel si de detinutii de pe latura cu poarta închisorii, ca si de cei de la primul etaj. Multe femei plângeau de ceea ce li se întâmplase.

Pe la sfârsitul lui decembrie 1948, o mare parte din anchete erau deja terminate. Cei scăpati întregi din torturi îsi adunau gândurile, pregătindu-se sufleteste pentru marea sărbătoare a Nasterii Domnului.

Nu voi uita niciodată clipele de duiosie si înăltare sufletească, când din fiecare celulă de fete, începând cu apusul soarelui si până la stingere, ocupantele ieseau pe rând la geamul celulei si cântau. Nu mi s-a părut vreodată un cântec mai dulce, mai suav, mai înăltător spre cer decât vocea acestor privighetori închise după gratii. Ceea ce a impresionat până la lacrimi pe toti arestatii de pe acea parte a închisorii erau cântecele de leagăn, pe care le cântau mamele ai căror copii nu mai stiau de ele.

De la subsol, de unde eram eu, nu se putea vedea ce se petrece peste zidul închisorii, însă cei de la etaj, de cum se însera, vedeau grupuri de oameni care ascultau de afară ce se cânta înăuntru.

Niciodată un colind de Crăciun nu mi s-a părut mai aproape de cer, mai simtit din adâncul inimii, mai melodios, decât cel îngânat de după gratii de fetele din închisoarea din Suceava.

Crăciunul si Anul Nou le-am petrecut în frig, foame si tristete.

Lua atunci fiintă cea mai odioasă politie secretă, Securitatea, iar pentru noi începeau înscenările de procese, cu anii grei de închisoare la care aveam să fim condamnati.

Izolarea

În ziua de 15 ianuarie 1949, de la sectia noastră din subsol se auzeau usi deschizându-se si pasi pe coridor. Înainte de prânz, un gardian cu o listă în mână a deschis celula noastră si mi-a citit numele, spunându-mi fraza pe care aveam să o aud timp de 15 ani:

„Fă-ti bagajul si iesi afară!” Mi-am făcut bagajul, format din câteva rufe pe care le-am îngrămădit într-o boccea si mi-am îmbrătisat camarazii cu care mă obisnuisem, alinându-ne durerile si suferintele atâtor luni de anchetă.

Aveam să nu-i mai întâlnesc niciodată, în afară de Popa Ţanu.

Iesit din celulă, mergeam în urma gardianului care, uitându-se pe o listă, s-a oprit în fata celulei nr. 15. În acea clipă n-am dat nici o importantă acestui număr, care simboliza cu anticipatie anii care urmau.

Intrând, mă asteptam să văd un prici, dar în locul lui am descoperit sub un geam o rogojină ruptă si o pătură roasă si găurită.

În primul moment nu stiam ce să cred, pentru ce eram izolat si dacă voi sta aici până la proces sau voi fi dus cu alti camarazi. Am asteptat să vină masa de prânz. Nu stiam nici dacă gardianul care era pe sectia noastră era si aici. Mare mi-a fost mirarea ca, la ora prânzului, să constat că nu mi se mai deschidea usa să mi se toarne ciorba în gamelă ca până atunci, ci numai usita de sub vizetă.

Mi-am dat seama astfel că în afară de celulele comune mai existau si celule individuale, asa numitul regim de izolare. Conditiile erau cu totul diferite fată de celulele unde fusesem până atunci.

Nu după mult timp, si-a făcut aparitia si comandantul gardienilor, numit în limbajul lor primul, cu o hârtie în mână.

Trebuia să se convingă dacă numele meu corespundea cu cel notat pe hârtia lui. Mi-a cerut deci să-i spun ziua, luna, anul si locul nasterii, numele părintilor, unde am fost arestat si de cine, precum si profesia.

După stabilirea identitătii, mi-a precizat că eram izolat în această celulă cu un regim special, până la proces. Nu aveam voie să bat în usă si nici să-mi duc tineta de necesităti si apă de băut afară, acestea urmând a fi schimbate tot la trei zile. Nu aveam dreptul decât la rogojina si pătura care se găseau sub geam, pentru dormit. Inutil de precizat că nu aveam voie să cer nimic – regim fixat de către cei care m-au anchetat. Primul, după însiruirea acestor interdictii, a închis usa, a tras zăvorul si a dispărut. Puteam să urlu, să strig, să mă dau cu capul de pereti, să cer ajutor; nu mă auzea nimeni. Pentru prima dată eram singur, înspăimântător de singur. Frigul si foamea care mă rodeau erau, parcă, mai usor de suportat decât chinul întrebărilor si al contradictiilor din constiinta mea. Din cauza frigului nu puteam dormi.

Într-o noapte, târziu, neputând dormi, mă miscam prin celulă si am auzit cum se deschide zăvorul, apoi usa, si în cadrul ei apăru un individ într-o uniformă pe care nu o mai văzusem până atunci. Am înteles repede, după expresia cazonă cu care mi s-a adresat, cu cine aveam de-a face: „Banditule, îmbracă-te si vino după mine!” Cum dormeam îmbrăcat din cauza frigului, nu mai era nevoie să iau nimic pe mine. Frigul din corpul meu parcă dispăruse când în fata mea s-a deschis bezna necunoscutului, căci nu stiam dacă mă voi mai întoarce în celulă si cum voi arăta atunci la înfătisare.

Iesit pe coridor, mi s-a ordonat să-mi pun mâinile pe cap, să nu scot un cuvânt si să merg în vârful picioarelor. Mergeam foarte încet, epuizat de un regim atât de inuman timp de aproape patruzeci de zile.

Ajuns pe sectia de anchetă, abia făcusem vreo zece pasi, că ofiterul mă ia în primire cu următoarele dispozitii: să mă apropii, sămi reazăm fruntea de perete, să tin în continuare mâinile pe cap, să nu mă uit nici în stânga, nici în dreapta si să nu fac nici o miscare.

Când am intrat în celulă am rămas uluit. Ofiterul care-mi ordonase ce-mi ordonase nu era altul decât avocatul meu apărător, desemnat din oficiu în procesul din iarna lui 1947, la Tribunalul Militar din Iasi.

Acela fusese un proces intentat de către Prefectura judetului Baia, referitor la cele întâmplate cu prefectul în timpul alegerilor din 19 noiembrie 1946.

Cine era acest ofiter? Se numea Ion Gheorghe, fost colonel magistrat si Presedinte al Tribunalului Militar Teritorial Iasi. După instalarea guvernului Groza, fusese epurat din Justitia Militară, profesând în continuare ca avocat.

Cum ajunsese apoi acest avocat, peste noapte, la acelasi grad de colonel, ca fost presedinte de tribunal militar, era usor de înteles!

După ce mi s-au verificat datele personale, mi s-a citit actul de acuzare:

„Presedintele Tribunalului Militar Iasi, trimite în judecată pe inculpatul mai sus mentionat:

– conform articolului 209, aliniat (a), pentru crima de uneltire împotriva ordinii sociale; – conform articolului 107, pentru crimă de complot; – conform articolului 102, pentru crimă de înaltă trădare.

Curtea va judeca cazul si va da sentinta, conform procedurii penale militare. Inculpatul a recunoscut faptele mentionate în actul de acuzare prin declaratia dată organelor de anchetă, fără presiune, de bună voie si semnată cu mână proprie”.

În clipa aceea revoltă mi-a cuprins toată fiinta. Parcă îmi amutise graiul.

Observând figura mea, colonelul a continuat cu o voce mai putin autoritară, precizând că inculpatul, adică eu, avea dreptul la apărare prin avocatul pe care-l va angaja, si că acest avocat va trebui să cunoască dosarul clientului până în ziua procesului, ce va începe pe ziua de 21 februarie 1949 la orele 8 a.m.

M-a invitat apoi să semnez că am luat cunostintă de cele mentionate mai sus. M-am apropiat de masă, am luat hârtia ce mi se întindea, am semnat-o si m-am retras. Ofiterul care mă introdusese în sală m-a condus cu acelasi ritual la celula nr. 15 de la subsol. Cum lumina era încă stinsă în celulă, trăiam cu falsa impresie că aveam cu cine discuta cele petrecute cu câteva minute înainte, asa cum se întâmpla la comun.

Eram atât de năuc si de dezorientat de cele auzite, că pentru un moment m-am întrebat dacă era realitate sau un vis urât ceea ce se petrecea cu mine, sub influenta frigului si a foamei.

Nu stiu cât timp să fi trecut, până am văzut pe geam cum se crapă de ziuă. Picioarele îmi erau grele, ca de plumb. Cât m-am miscat prin celulă, frigul dispăruse parcă din corpul meu, cu toate că afară era o iarnă grea si un ger de crăpau pietrele. M-am întins pe rogojină îmbrăcat, am tras pătura peticită peste mine si am închis ochii.

Nu stiu cât am dormit si m-am trezit înghetat când gardianul mi-a deschis usita de sub vizetă ca să-mi ceară gamela. M-am ridicat greu de pe podea si i-am întins-o. Mi-a strecurat-o apoi cu ceai cald, care mi-a încălzit tot corpul si m-a trezit la realitate. Am început să derulez filmul pe care-l trăisem în noaptea aceea, încercând să descifrez, cât mă pricepeam, termenii juridici din actul de acuzare.

Crima de înaltă trădare o consideram cea mai gravă. Cât priveste complotul, acesta reiesea din înscenarea cu armele de lângă Cetatea Sucevei.

Ceea ce mă nelinistea însă si mă tulbura până la furie era regretul de a nu-i fi răspuns colonelului la fraza introdusă în declaratia mea cum că: „am declarat de bună voie si nesilit de nimeni”. Mă gândeam că studiind dosarul împreună cu avocatul, acesta va constata falsul si faptul va fi în favoarea mea.

O! Cât de naiv si nestiutor eram în materie de justitie comunistă! Abia după proces am aflat ce era această justitie, cum se aplica si cine decidea în realitate sentintele.