Dumitru Bordeianu Mărturisiri din mlaştina disperării

Camera 3 subsol. A doua cameră de tortură

Când se făceau mutări mari prin camere în vederea demascărilor, Ţurcanu nu apărea pe coridoare, ca detinutii să nu bănuiască scopul mutărilor. De aceea, mutările le făceau numai gardienii sefi de sectii.

Camera 3 subsol a rămas pe ecranul constiintei mele ca o pată ce nu se va sterge decât odată cu moartea mea.

M-am uitat prin cameră să zăresc vreo figură pe care s-o fi întâlnit si în camera 2 parter, dar n-am recunoscut pe nimeni.

Era obiceiul în închisoare, dar numai în camerele mari, să se aleagă un sef de cameră care răspundea de ordinea si disciplina detinutilor si de relatiile acestora cu administratia. Chiar în dupăamiaza acelei zile se făcea alegerea sefului. Cum eu aveam o misiune de la Ţurcanu, în ceea ce mă privea, trebuia să refuz orice propunere.

(Atunci mi-am pus întrebarea: cui să mă destăinui si cui să cer sfatul?

Pentru că cel mai bun sfătuitor, cel mai de încredere si cel mai bun prieten putea fi pus în ziua următoare în fata celei mai cumplite torturi, pe care, nemaiputând-o suporta, ar fi trebuit să spună totul despre mine si atunci suferinta era dublă, a lui si a mea. Aceasta a fost marea noastră tragedie, a tineretului legionar, la Pitesti si Gherla.

Deci cui să mă destăinui? Nimănui! Rămăsesem singur, ca naufragiatul pe o scândură în largul mării. Săptămâni întregi m-a muncit constiinta: ce atitudine să adopt?) Revenind la alegerea sefului de cameră, s-au propus mai multe nume. Majoritatea fiind studenti din Corpul Studentesc Legionar Iasi, acestia voiau să-l aleagă sef pe unul dintre ai lor. Având doi colegi de facultate în această cameră, eu am propus pe unul din ei, pe Măgirescu Eugen. Când acesta s-a văzut în situatia de a fi ales sef de cameră, a făcut o contrapropunere – să mă aleagă pe mine – invocând faptul că eram un ins cu experientă, că fusesem pe front si aveam autoritate, calm si justete în aprecieri. Deci eu eram cel mai nimerit pentru a ocupa această functie. Cu toate că am refuzat categoric, nu am putut schimba hotărârea majoritătii.

În fata acestei situatii, am luat hotărârea să accept alegerea, pentru a-mi duce chiar mai bine la îndeplinire un anumit plan gândit.

Aveam să plătesc pentru asta cu vârf si îndesat.

Unii dintre camarazii care mă cunosteau m-au întrebat de ce am lipsit mai multe luni de pe sectie, unde am fost si ce s-a întâmplat cu mine. Le-am spus că fusesem tinut împreună cu Oprisan si Iosub într-un regim de izolare sever, pentru că ne-a turnat Lunguleac.

Problema de constiintă care mă muncea si pe care trebuia să o rezolv în cel mai scurt timp posibil era ce trebuia să fac, tinând seama de dispozitiile date de Ţurcanu, adică să nu vorbesc nimic, dar să trag de limbă.

Am încercat să tac. Să spun, să nu spun unde am fost si ce s-a petrecut acolo, cui i-ar fi folosit? Până la urmă am ajuns la concluzia că nu aducea nimănui nici un folos, nici mie si nici celor din cameră.

Fiind convins până în măduva oaselor că eram adusi în această cameră pentru demascări, m-am gândit să nu le tulbur oamenilor linistea până ce nu va începe drama.

Al doilea ordin al lui Ţurcanu – să-i trag de limbă – rămânea cea mai spinoasă problemă de constiintă. Eram pus în situatia să dau curs ordinului, numai că, în acest caz, aveam să-mi reprosez toată viata acest lucru. Dar nici să mă eschivez nu-mi dădea mâna. Am căutat să mă folosesc de o ambiguitate, întrebându-mă dacă Ţurcanu o fi având sau nu puterea să tină minte tot ceea ce spusese sau nu mai multor sute de tineri. Mi-am zis că era imposibil să retină totul. Deci m-am hotărât să evit să-i fac pe altii să sufere. Şi odată hotărârea luată, am pus-o în aplicare. În ruptul capului nu voi trage de limbă pe vreun camarad sau coleg nelegionar, si nici nu-l voi angaja pe nici unul în actiuni pe care le consideram fără rost, în conditiile de închisoare în care ne aflam.

În camera 3 subsol, până în ziua în care au început demascările, a fost o relaxare si o armonie de neuitat. Asa cum fusese si pe sectiile de muncă silnică, era o oarecare libertate, îngăduită cu un anumit scop. Şi anume, atunci când mergeam cu tinetele la W.C., ne mai puteam vedea si puteam vorbi între noi. Cu acest prilej, am aflat cine dintre camarazi se găseau în cele patru camere de la subsol.

Numai că aceasta era linistea dinaintea furtunii celei mari.

Obsedant pentru mine era că, de câte ori se deschidea usa camerei, tresăream, văzându-l parcă pe Ţurcanu cu droaia de matadori, tăbărând în cameră si lovind în dreapta si în stânga. Asa se făcea deschiderea demascărilor. Din această cauză lunile care au trecut de când venisem în acea cameră, până la demascări, au fost pentru mine mai mult decât un cosmar.

Am considerat ca fiind o mare greseală sedintele legionare pe care le făceau unii camarazi, adunându-se într-un colt, fapt pe care am căutat să-l înlătur, dar nu am reusit.

Cel care a venit la mine, eu fiind sef de cameră, si mi-a cerut dezlegarea si participarea la acestea, a fost bunul meu prieten, camarad si coleg de la medicină, Ionică Pintilie. Cu el activasem în libertate, îl cunosteam bine si se legase între noi o strânsă prietenie.

Era mai tânăr decât mine, avea o constitutie delicată de intelectual, si eram convins că nu va putea suporta torturile fizice. Rămăsese de mic orfan de amândoi părintii si fusese crescut de o rudă care nu avea copii. Era înzestrat cu o inteligentă exceptională si fusese unul din cei mai buni studenti ai Facultătii de Medicină din Iasi. Fusese crescut de părintii adoptivi în cea mai curată si de nezdruncinat credintă în Dumnezeu.

Înmănunchia în fiinta lui daruri de neegalat. Era de o curătie morală si de o bunătate înnăscute, aproape un înger pe pământ. Îi număram pe degete pe cei pe care i-am întâlnit în închisoare asemenea lui Pintilie.

Datorită atâtor daruri cu care îl înzestrase Dumnezeu si pe care nu a vrut să le altereze, a sfârsit prin a fi asasinat prin torturi care au depăsit orice imaginatie.

Aveam încredere în el mai mult decât în mine si de aceea l-am sfătuit frăteste să renunte la sedinte. Ştiam ce se va întâmpla si am încercat din toate puterile să-l opresc. Pintilie, însă, îsi avea misiunea lui pe pământ si pesemne cerul îl chema ca să îngroase rândurile martirilor crestini. El conjuga atât de armonios credinta si morala crestină, dragostea de Dumnezeu si de aproapele lui, setea de nepotolit pentru cunoastere si credinta în Miscarea Legionară, încât si azi îl văd ca pe un sol trimis din altă lume. Pentru cei care l-au cunoscut, si pentru mine, Pintilie reprezenta prototipul omului ideal.

N-a vrut să mă asculte: chemarea lui era una, iar slăbiciunea mea, alta. Sunt însă convins că, oricum, tot sfârsea ca un martir, pentru că acesta-i era destinul.

L-am rugat să nu spună nimănui pozitia mea în legătură cu sedintele si, dacă vrea, să-l întrebe si pe camaradul Dinescu, care făcea închisoare de pe timpul lui Antonescu. Nu stiu dacă s-a dus sau nu la Dinescu, dar am observat că acesta nu lua parte la sedintele lor.

De la data când venisem în cameră si până când au început demascările, ca sef de cameră, n-am observat între cei de acolo, legionari sau nelegionari, nici cea mai mică animozitate sau discutii în contradictoriu. Câtă armonie si bună întelegere era între oameni când duhul dragostei si al încrederii îi unea! Când mă duceam însă cu gândul la camera 2 parter, mă cutremuram.

În calmul dinaintea furtunii toti aveau preocupări intelectuale.

Fiecare punea la dispozitia camaradului sau colegului cunostintele sale cu o bunăvointă rar întâlnită altfel. Câte lucruri bune si frumoase nu se învătau! Aveai impresia unei săli de curs, unde fiecare pe rând era si profesor si elev. Un lucru care m-a impresionat adânc a fost disciplina colegilor nelegionari care s-au încadrat si ei, astfel încât nu s-a iscat nici cel mai mic conflict. Un alt fapt care mi-a rămas plăcut în amintire: nu se petrecea nimic în cameră, fără să mi se ceară părerea.

La acea dată, multi dintre noi nu primiseră nici un fel de rufărie sau haine, nici de acasă, nici de la penitenciar. Multe flanele si ciorapi de lână se rupseseră si necesitau reparatii. De aceea, gândindu-mă cum să le vin în ajutor camarazilor, am învătat să tricotez. Descoperind pe unul care stia acest lucru, am învătat si eu, în foarte putin timp. Observând că pe vizetă nu se putea vedea din afară decât a treia parte din cameră, m-am gândit că în partea ascunsă puteai să-ti vezi linistit de lucru. La început am învătat cu andrele de lemn, apoi am recurs la un gardian mai cumsecade pe care l-am rugat să-mi procure niste sârmă, sub pretext că trebuia să repar ceva la prici. Imediat ce am obtinut acest material, mi-am confectionat cinci andrele, le-am ascutit de ciment si astfel nu a rămas nici unul din cameră căruia să nu-i fi reparat ceva. Şi astfel, în afară de sef de cameră, devenisem si fată în casă.

Se apropia ziua de 26 octombrie, Sfântul Dumitru, ziua mea onomastică. Cu un an înainte fusesem chemat si anchetat de acel personaj suspect despre care am vorbit mai înainte. Şi acum, când stiam că din zi în zi putea să se dezlăntuie furtuna demascărilor, aveam parcă o presimtire sumbră.

Cu două-trei zile înainte de această dată, au venit la mine câtiva camarazi si mi-au propus ca, de ziua mea, să primesc terciul lor drept cadou. La insistentele lor, am acceptat, cu o conditie, si anume să-l restitui altădată. Dar ei s-au sfătuit si au venit din nou la mine, insistând si mai mult să nu-i refuz, căci s-ar simti ofensati dacă le-as restitui alimentul-cadou. Am considerat că, refuzând, le-as putea leza sentimentele si am acceptat darul. Ce m-a surprins la data aceea a fost că Măgirescu era si el printre acesti camarazi.

De la sărbătoarea de Sfântul Dumitru a anului 1950 din închisoarea Pitesti si până în momentul când scriu aceste rânduri, nici o altă zi a numelui meu n-a atins intensitatea trăirii de atunci. Nu terciul acela banal pe care l-am savurat mă uluise, ci sacrificiul pe care l-au făcut pentru mine. Dar, ca să termin cu terciul, această slăbiciune am plătit-o mai târziu foarte scump. Şi ceea ce m-a durut foarte mult a fost tortura suportată de bietii oameni pentru gestul lor.

A doua zi, s-a deschis usa si a apărut un gardian cu o hârtie în mână, întrebând care era Măgirescu Eugen. În astfel de situatii, Ţurcanu nu se arăta, pentru a nu se descoperi. El venea numai în celulele sau camerele unde se făcea demascarea. La auzul numelui de Măgirescu, în calitate de sef de cameră, trebuia să confirm identitatea celui chemat; m-am apropiat de usă si am întrebat gardianul dacă cel chemat trebuie să-si facă bagajul. Acesta mi-a răspuns că nu, si faptul mi-a dat de bănuit. M-am apropiat de Măgirescu si m-am uitat în ochii lui. La început s-a înrosit, apoi a devenit alb ca varul. Pur si simplu nu mai avea glas. După plecarea lui m-am gândit că l-or fi dus undeva într-o celulă de tortură, ca să fie pregătit pentru demascare. Se mai întâmplase si cu altii să fie dusi fără bagaj, iar mai târziu să vină gardianul după el.

Cei din cameră n-au bănuit nimic, căci nu-si puteau imagina deloc ce se petrece în închisoare. Secretul era atât de bine păstrat, încât numai cei ce treceau prin demascări stiau despre ce este vorba.

Iar când erau dusi ca să tragă de limbă pe cineva, cum era cazul meu, nu scoteau o vorbă, divulgarea secretului pedepsindu-se exemplar.

Iar planul prevedea ca toti să trecem prin demascări.

Ştiam că Măgirescu fusese angajat în actiuni destul de grele care apăsau pe umerii lui si de aceea credeam că s-ar fi putut să fie dus la anchetă. Neîntorcându-se la masa de prânz, l-am rugat pe Păvăloaia, care dormea lângă el, să-i retină mâncarea.

Dar el n-a venit nici la masa de seară, ci abia înainte de stingere, pe la ora 10. Cum a intrat în cameră, m-am uitat la el si am constatat că era cu totul schimbat la fată. Bietul om trăia la ora aceea o dramă interioară pe care numai el o cunostea. M-am dus la el, pentru că îl stiam om cinstit si atasat de Legiune si l-am întrebat prieteneste unde a fost, ce s-a întâmplat si de ce este tulburat.

Măgirescu mi-a dat însă un răspuns care nu m-a satisfăcut. Din acea clipă am început să-l bănuiesc de duplicitate, lucru care s-a dovedit a fi perfect adevărat. Aveam siguranta că mă mintea si că toată comportarea lui de până atunci nu urmărea decât să salveze aparentele. Din clipa aceea, m-am răcit fată de el. Inteligent si bine pregătit, a observat si el schimbarea mea.

A doua zi, tot după terci, a fost luat din cameră Costache Păvăloaia si, putin după aceea, Măgirescu împreună cu un alt camarad, venit acolo cu o lună înainte. Se numea Petrică Cojocaru si era student la Politehnica din Timisoara. După plecarea lor din cameră, am fost convins că toti acestia trecuseră prin demascări si că fuseseră adusi în camera 3 subsol cu un scop bine precizat de către Ţurcanu si anume, să ne iscodească. Mă interesa dacă si altii din cameră aveau să fie chemati, dar nu a mai fost chemat nimeni în afara celor trei.

Timp de trei zile i-au tot luat si nu veneau înapoi decât seara târziu. Dar, ca să înlăture orice bănuială, nu veneau sau plecau toti deodată, ci pe rând. M-a surprins faptul că, desi trecusem prin demascări, eu nu fusesem chemat. Asteptam, din clipă în clipă, si-mi venea să cred că numai mila lui Dumnezeu mă ocrotea, pentru că nu voiam să le fac rău celor din cameră, trăgându-i de limbă. Mai aveam convingerea că cei trei spuseseră destul despre mine, pentru ca Ţurcanu să-si facă o imagine clară în legătură cu pozitia mea. De asemenea, eram convins că cei trei îi încondeiaseră pe toti cei din cameră, astfel că Ţurcanu avea să stie cum să actioneze împotriva fiecăruia dintre ei. Am observat că, atunci când se întorceau seara târziu, purtarea lor fată de ceilalti era foarte schimbată; sigur complotau si împotriva mea.

Ceea ce mă îngrozea era gândul la cum o să plătesc pentru că nu mi-am tras de limbă camarazii. Nu stiu de ce, dar doream din toată inima ca deznodământul să se petreacă mai repede, de vreme ce odată tot trebuia să se întâmple.

Atitudinea celor trei, atât fată de mine, cât si fată de cei din cameră, mi-a întărit convingerea că si ei trecuseră prin demascări.

Cum trecuseră, însă, nu aveam nici o idee, dar îi vedeam parcă în comitetul de tortură pe care urma să-l numească Ţurcanu în camera 3 subsol.

Ce mă preocupa însă cel mai tare atunci, era cum avea să înceapă reeducarea aici. La ora aceea încă nu stiam cum începuse demascarea la camera 4 spital. Ştiam doar că la camera 2 parter noi fuseserăm doar cinci iar ei vreo treizeci, raportul de forte fiind clar în favoarea lor.

La camera 3 subsol, majoritatea zdrobitoare fiind cei care nu trecuseră încă prin demascare, mă întrebam ce metodă va folosi Ţurcanu cu ei. Îi va lua pe fiecare pe rând si-i va duce în celulele de tortură, zdrobindu-i în bătăi, sau va veni cu o ceată de bătăusi înarmati cu ciomege? Am mai spus că Ţurcanu era atât de voinic si de atletic, încât putea numai el singur să bată o cameră de neputinciosi ca noi. Nu era nevoie decât de un pumn pentru a ne doborî. Lucrul acesta îl văzusem în camera 2 parter, în cazul lui Caziuc.

Cititorul o să se întrebe, poate, de unde aveau acesti tortionari din comitet atâta putere fizică. Răspunsul este simplu. Bătăusii mâncau pe săturate. Am văzut la camera 2 parter cum erau pregătiti, chiar îngrăsati, pentru a-si exercita „meseria", în timp ce victimele erau înfometate ca să nu mai fie capabili de nici o rezistentă fizică.

Transformati în schelete ambulante, ne puteau snopi din bătăi cum voiau ei. Deci, Ţurcanu si sefii comitetelor de tortură aveau un regim alimentar special si aceasta am verificat-o la camera 3 subsol, când lam văzut pe Zaharia, seful comitetului de tortură de aici, cum pleca în fiecare zi la o anumită oră si se întorcea apoi cu fata roză a omului ce s-a ospătat bine. Or, în aceste conditii, „era de ajuns o bâtă pentru un car de oale”, noi fiind oalele de lut, iar Ţurcanu bâta.