Dumitru Bordeianu Mărturisiri din mlaştina disperării

Ancheta inopinată

În timpul acestor două săptămâni s-au întâmplat pentru mine fapte, datorită cărora poate, am ajuns să pot mărturisi ceea ce mărturisesc.

Din cauza celor prevestite de Ţurcanu „pentru a ne răscoli memoria si constiinta” si a celor întâmplate de sărbători, a pozitiei fixe si insuportabile ce ne ducea aproape de nebunie, precum si datorită lipsei de nădejde că vom mai scăpa din iadul în care ne aflam, se întipărise pe fetele noastre frica si nebunia pe care probabil numai cei din iad o pot avea⁴⁷.

Într-o zi, înainte de prânz, Zaharia si Măgirescu lipsind din cameră, s-a deschis usa si gardianul de pe sectia noastră, stând în pragul usii cu o fituică în mână, a întrebat pe seful camerei de numele meu. Păvăloaia a răspuns că eram în cameră. De retinut faptul că ori de câte ori se auzea zăvorul, noi nu trebuia să miscăm din pozitia fixă, ca si cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Gardianul m-a invitat să ies din cameră si să-l urmez. M-a dus până la capătul T-ului si acolo m-a predat unui plutonier pe care nu-l mai văzusem până atunci.

Am fost scos din clădirea închisorii si dus în cea a administratiei, unde mai fusesem cu ocazia acelei anchete din 26 octombrie 1949.

Ajuns pe coridor, mi s-a ordonat să-mi reazem fruntea de perete si mâinile să le tin pe cap. Aceasta era pozitia detinutilor politici atunci când erau scosi din celulă, fie pentru mutări, fie pentru anchete sau alte interese ale administratiei. Cum stăteam cu fruntea lipită de perete, mi-a trecut fulgerător prin gând că s-ar putea să fiu pus chiar în fata suspectului anchetator din urmă cu un an si ceva.

Abia m-am dezmeticit din pozitia fixă si plutonierul m-a luat de brat, a deschis usa unei camere, care nu era decât o celulă obisnuită cu un birou si două-trei scaune, trezindu-mă apoi în fata unui tânăr ofiter de securitate, necunoscut. Nu i-am dat nici bună ziua, nestiind de ce eram adus acolo. Plutonierul dispăruse, iar ofiterul m-a invitat să iau loc pe scaun.

Ofiterul se uita la mine ca hipnotizat. Nu-mi mai amintesc cât am stat asa, dar destul de mult, pentru ca ofiterul să citească pe fata mea ceea ce nu mai văzuse niciodată. M-am uitat un timp si eu la el, apoi privirea mea s-a îndreptat spre geam, admirând zăpada de afară.

La un moment dat, ofiterul s-a ridicat de pe scaun, s-a dus la usă, a scos capul afară, să se asigure că nu era nimeni pe coridor, a închis usa si a tras zăvorul. S-a apropiat apoi de mine, m-a atins pe umăr si m-a întrebat aproape pe soptite: „Ce se întâmplă domnule, în închisoarea aceasta cu detinutii de aici?”

Am tresărit si parcă mi-am venit în simtiri, trezindu-mă la realitate. Dar, în acelasi timp, un glas îndepărtat m-a avertizat să nu spun nimic. Acest glas tainic a fost atât de autoritar, încât am amutit o clipă. Relaxat, cu o voce care nu mai era a mea, i-am răspuns: „Nu se întâmplă nimic! Ce să se întâmple? ” La afirmatia mea, el s-a uitat mai insistent la fata mea si mi-a zis: „Cum să nu se întâmplă nimic? Dumneata nu vezi cum arăti?” Răspunzând că nu am oglindă să-mi văd fata, mi-a răspuns, foarte contrariat că noi nu aveam asa ceva în închisoare, mi-a răspuns: „Stai să aduc o oglindă, să te vezi” si a iesit din cameră. După câteva minute, s-a întors cu o oglindă, din acelea pe care femeile le au în posetă. Mi-a pus-o în mână si mi-a cerut să mă privesc.

Spre mirarea mea, cel care se vedea în oglindă nu mai semăna cu cel pe care îl stiam eu. Am trăit momentul când nu m-am recunoscut. Cel pe care-l vedeam în oglindă nu era decât un nebun care nu semăna cu nimeni⁴⁸. Descumpănit si mirat de ceea ce văzusem, cu repulsie ca de ceva urât si dezgustător, i-am întins aproape brutal oglinda înapoi.

Cu aceeasi indignare si chiar revoltat, ofiterul îmi spune:

„Domnule! D-ta nu vezi cum arăti? Ori esti nebun, ori ti-ai pierdut vederea?”. „Nimic! i-am răspuns eu, si vă rog să-mi spuneti pentru ce m-ati chemat?” Ofiterul era convins că avea în fata lui un nebun si că, dacă ar mai fi insistat cu întrebări, s-ar fi putut trezi cu un scaun în cap.

În timp ce a iesit din cameră ca să ducă oglinda, glasul acela tainic îmi repeta, continuu, să nu spun nimic. Mă întrebam:

„Doamne, ce este cu mine, unde mă găsesc? Am fost adus aici cu tâlc, să fiu încercat, sau aducerea mea aici are alt scop?” În timp ce aceste gânduri mă frământau si nu le găseam răspuns, tânărul ofiter a intrat în cameră, s-a asezat la birou si, schimbând tonul, mi-a spus politicos despre ce era vorba. Asa am aflat că era din Iasi, că era anchetator la Securitatea din acest oras si că scopul venirii lui la Pitesti era să mă ancheteze, în urma unei declaratii date despre un coleg de-al meu de facultate, pe nume Emil Cristescu.

În declaratie se spunea că acest coleg era prieten cu mine, că stia că eram legionar si cunostea activitatea mea legionară în cadrul Facultătii de Medicină. L-am întrebat stăruitor pe ofiter cine si când dăduse declaratia, dar a refuzat să-mi spună. Mi-a venit imediat în minte că nu putea fi altul decât colegul meu Lunguleac, care stia din facultate si de la Iosub Mihai, că eram bun prieten cu Cristescu.

Ofiterul mi-a spus că se stia că atunci când fusesem arestat, la 12 iunie 1948, Cristescu a fugit din Iasi, de unde si bănuiala că stia de activitatea mea legionară. De fuga lui Cristescu nu stiam, dar eram sigur că anchetatorul aflase de ea dintr-o declaratie dată de Lunguleac în demascările de la camera 2 parter.

Impresionat de felul cum arătam si de refuzul meu categoric de a-i spune ce se petrecea în închisoare, n-a mai insistat autoritar, ci m-a rugat să declar în scris ce stiam si ce era adevărat în cazul lui Cristescu, fostul meu coleg. Mi-a întins o foaie de hârtie si un stilou, să scriu declaratia cu mâna mea. Am încercat să scriu dar, în starea de slăbiciune în care mă aflam, mâna îmi tremura asa de tare, încât mi-a fost imposibil. Tânărul ofiter necunoscut, cu gradul de locotenent, înmărmurit că nu puteam nici măcar să scriu, m-a întrebat ce era de făcut. I-am propus să scrie el si, după ce voi citi declaratia, o voi semna.

La spusa lui, că era nevoie de scrisul meu autentificat prin semnătura mea, m-am revoltat, întrebându-l dacă nu observă faptul că eu nu puteam să scriu si i-am sugerat să motiveze si el la rândul lui că nu putusem scrie pentru că eram bolnav. Solutia mea i-a convenit, recunoscând că într-adevăr eram bolnav. A luat hârtia si iam dictat. I-am spus tot ce stiam de Cristescu. Declaratia mea a fost cât se poate de scurtă, cu datele de identitate, închisoarea în care mă aflam în momentul declaratiei si despre Cristescu, că nu stia nimic de activitatea mea legionară, că nu cunostea nimic în legătură cu activitatea mea politică din cadrul Facultătii de Medicină din Iasi.

Când m-au arestat pe mine, nu stiam de fuga lui Cristescu si, în circumstantele în care mă găseam la Iasi, nu eram deloc curios să aflu care era conceptia lui politică.

Am luat declaratia, am citit-o si, văzând că era exact ceea ce am declarat, am pus data si am semnat-o.

Sunt convins si astăzi că respectivul ofiter, văzând nebunia si starea sufletească în care mă aflam, n-a mai insistat asupra acestei declaratii, ci s-a multumit cu ceea ce i-am dat. Ca urmare, Cristescu a fost salvat de la închisoare.

La un moment dat, ofiterul a scos o tigară, mi-a întins-o si mia spus să o fumez linistit. I-am răspuns că nu eram fumător, că n-am fumat niciodată. Atunci si-a retras oferta. Ce deosebire între acest ofiter si suspectul anchetator din octombrie 1949!

A iesit afară, a chemat plutonierul care mă adusese si m-a dat în primire, uitându-se încă o dată mirat la mine. Plutonierul m-a escortat până la sectia mea de la subsol si m-a dat în primire gardianului, care mi-a spus să mă duc singur în cameră, că era deschisă.

Cum mergeam spre cameră, deodată, ca un trăznet, simt o mână ca de Goliat care-mi însfacă gâtul, pe la ceafă. Mi s-a oprit respiratia de spaimă. Simtind apoi slăbirea strânsorii m-am întors si...

ce-mi văd ochii! O namilă de om, îmbrăcat într-un cojoc de santinelă până la pământ, având un smoc de chei în mâna dreaptă.

Era Ţurcanu în persoană! Astfel îmbrăcat, arăta si mai voinic.

Parcă era Mihai Viteazul, dar nu cu barda în mână, ci cu un smoc de chei, cu care deschidea la propriu si la figurat usile, memoria si constiintele noastre.

Cu o voce de tunet îmi zice: „Vino încoace, banditule, că te omor!”. Avea o expresie a fetei pe care nu i-o mai văzusem niciodată, a unui diavol care te înspăimânta, te băga în mormânt. Miam revenit totusi în fire si l-am privit drept în ochi.

El nu stia ce stiam eu si constiinta acestui fapt mi-a dezlegat gura si mi-a dezghetat inima. „De ce vrei să mă omori, domnule?” iam răspuns eu, hotărât. S-a repezit din nou la mine si strângându-mă de gât mi-a zis: „Ce ai spus la anchetă, banditule?” Am încercat să-i iau mâna de pe gât ca să pot vorbi, dar si-a retras-o singur. „Hai să mergem la anchetator, să vezi ce i-am spus”, i-am replicat eu. „Nu! Banditule, spune că te omor, spune tu ce ai spus”. Am prins curaj si l-am întrebat cu îndrăzneală: „Ce să spun?

Ce am declarat la anchetă?” „Nu banditule, nu ce ai declarat, ci ce ai spus că se petrece în închisoarea asta”.

În momentul acela m-am simtit stăpân pe mine si, cu o falsă degajare, m-am uitat în ochii lui, spunându-i că, după cum el însusi îmi recomandase, dacă nici pământul nu trebuia să stie pe unde am fost si ce am văzut, altuia străin cum era să-i spun?

S-a repezit din nou la mine si mi-a zis: „Mă! Asa ai spus, că te omor?!” M-a ridicat apoi de haină în sus. I-am replicat deschis:

„Dacă nu mă crezi, hai să mergem la anchetator”. Eram sigur că nu o va face. Ar fi fost prea mult, ca un detinut să ceară socoteală unui anchetator.

Văzând fermitatea si curajul cu care l-am înfruntat, din monstru ce era, si-a revenit, satisfăcut că nu spusesem nimic. M-a măsurat apoi de sus până jos, m-am uitat si eu la el si ochii nostri sau întâlnit o clipă. Şi atunci, cu toată demonia lui, i-am zărit în coltul gurii si în ochi un crâmpei de omenie. Doamne, cât de contradictoriu e omul! Ce schimbătoare si greu de cunoscut este fiinta umană!

M-a prins de ceafă, dar nu m-a mai strâns si mi-a făcut vânt în cameră, înjurându-mă trivial.

În urma celor petrecute între mine si Ţurcanu, mărturisesc sincer că nu mă mai temeam de el. Era pentru a doua oară că-l înfruntam, si aparentul meu curaj i-a lăsat convingerea că nu voi spune nimănui nimic despre demascări. Şi nu s-a înselat, până la Pastele din 1954.

Când am intrat în cameră si am văzut fetele celor de pe priciuri, care semănau cu fata mea din oglindă, tot curajul pe care-l avusesem în altercatia cu Ţurcanu dispăru. Deznădejdea îmi cuprinsese din nou fiinta. Dacă n-as fi fost la acea anchetă si nu s-ar fi întâmplat cazul cu anchetatorul si cu Ţurcanu, poate că niciodată n-as fi observat aceste fete de tineri pe care îsi puseseră amprenta duhurile rele ce stăpâneau închisoarea, fetele unor oameni ajunsi la limita disperării, de unde începe apoi nebunia.

Până să ajung la locul meu pe prici, am avut răgazul să-i privesc pe toti în ochi, deoarece nu era decât Măgirescu în cameră.

Acesta mi-era drag chiar si atunci când mă lovea, pentru că loviturile lui erau ponderate si stia când să se oprească, nelovind cu ură.

Personal, nu-i reprosam nimic. Când îi văzusem trupul la baie, cu cicatricele adânci ale rănilor primite în atâtea torturi, orice resentiment fată de el, în fata acelui schelet săpat de răni, dispăruse fără urmă.

După cele întâmplate, mi-era foarte sete si i-am cerut lui Măgirescu să-mi dea voie să beau, iar el mi-a făcut semn afirmativ.

Până să ajung la tineta de apă am putut să-i privesc pe toti cei de pe priciuri în fată. Privind chipurile martirizate, am simtit în inima mea că acea licărire a dragostei fată de celălalt începea să se stingă. Şi mai simteam că va trece mult timp până vom lega iarăsi lantul dragostei, dar dacă vom reusi, nimeni nu-l va mai putea rupe.

După demascări, camaradul Popescu Paul, din grupul Pintilie, mi-a mărturisit că, în gândul lui, plecarea mea din cameră echivalase cu drumul ce ducea spre moarte. Nu s-a înselat, căci atunci a fost momentul de cotitură al destinului meu, care putea fi altul dacă nu as fi urmat îndemnul acelui glas tainic. Un singur cuvânt, prin care să fi dezvăluit realitatea, ar fi fost destul ca să-mi semnez sentinta de condamnare la moarte. Ţurcanu mă asteptase ca să-mi dea lovitura de gratie, e o certitudine pe care o trăiesc si azi. Dar voia lui Dumnezeu a fost alta. Până la Pastile lui 1954, la Gherla, am regretat mereu că n-am spus nimic atunci. Poate că era mai bine să fi fost ucis atunci, decât să fi îndurat atâtea pătimiri.

După cum puteti constata, demascările de la Pitesti si Gherla au fost astfel concepute de blestemata ocultă, încât să se desfăsoare în cel mai perfect secret; un secret care trebuia să rămână pe vesnicie între zidurile groase ale închisorilor.

Dacă nu ar fi survenit acea anchetă, poate m-as fi îndoit si eu de caracterul secret al demascărilor (E de remarcat că Ţurcanu nu ma întrebat niciodată de către cine am fost anchetat si care fusese scopul anchetei).

Initial doar Nicolski, Zeller si Ţurcanu erau păstrătorii tainei.

După cele constatate de mine la acea anchetă, nici unui ofiter de securitate nu-i era îngăduit să stie ce se petrecea la Pitesti si Gherla.

Şi ceea ce-mi spusese misteriosul anchetator, în 1949, se conjuga perfect cu taina demascărilor de la Pitesti si Gherla.

Secretul s-a păstrat până la moartea lui Stalin.

De aceea era Ţurcanu atât de alarmat: ca nu cumva, din cauza neatentiei lui fată de mine, secretul să fie divulgat.

În urma celor relatate mai sus, Ţurcanu m-a sters de pe lista lui si de atunci n-am mai avut nici o altercatie cu el si nu m-a mai fortat să-mi lovesc camarazii. Aceasta a fost pentru mine salvarea pe care Pronia mi-a oferit-o ca să nu ajung criminal fată de camarazii mei.

Tot ceea ce s-a întâmplat apoi cu mine până la Pastile lui 1954, s-a referit doar la constiinta si persoana mea. În relatiile cu camarazii si colegii mei, nici unul dintre ei nu va avea să-mi reproseze ceva.

Cele două săptămâni de falsă relaxare, de groază pentru ceea ce ni se pregătea, erau pe terminate. În viata tineretului legionar se deschidea cea mai sumbră perspectivă, a nebuniei si disperării, cu toate consecintele reprobabile care au urmat.