Dumitru Bordeianu Mărturisiri din mlaştina disperării

Începutul neîncrederii

Constiintele noastre erau răvăsite din cauza celor petrecute cu Pintilie. Suferintele ne duceau pe culmea deznădejdii. Şi nu se întrevedea nici o perspectivă ca torturile să înceteze vreodată. În plus, nici nu ne puteam sinucide.

Dacă suferinta fizică continuă se mai putea duce, degradarea sufletului si suferinta fratelui de lângă tine erau de nesuportat. Ca unul care mai trecusem o dată prin torturi la camera 2 parter, zăream totusi o licărire de sperantă, gândindu-mă că si aceste torturi vor sfârsi odată si odată. Aveam constiinta împăcată, convins că omul trebuie să încerce să reziste până la ultima limită a puterilor lui. Când suferinta fizică si sufletească au întrecut însă limitele posibilului, s-a instalat în constiinta si sufletul meu dezechilibrul permanent, aruncându-mă în hăul deznădejdii.

Acesta era punctul culminant prevăzut în planul ocultei, după 30 de ani de experientă în Rusia, aplicat cu urmări dramatice la Pitesti si Gherla. Atunci când sufletul se găseste în dezechilibru, fără nici o posibilitate de redresare, călăul poate face din cel torturat tot ce vrea el. Asa a început neîncrederea, întâi în tine însuti si apoi în ceilalti. Asa s-a realizat si verificat ceea ce spusese Ţurcanu în fata camerei: „Am să fac din voi tot ceea ce vreau eu”.

După câteva zile de la uciderea lui Pintilie, Ţurcanu a trecut prin cameră si s-a uitat la fiecare dintre noi. Parcă vroia să ni-l bage pe dracul în suflete.

Când a ajuns în dreptul meu, am simtit cum duhul satanei din el îmi strângea capul⁴³. A fost pentru prima si ultima dată când am simtit din partea lui Ţurcanu duhul satanei, asemănător celui ce te hipnotizează si-ti transmite tie vointa lui⁴⁴.

În momentul când s-a uitat la mine, am simtit mâna lui Gelu Gheorghiu strângând-o pe a mea. Camaradul meu încerca să mă ajute. Atunci mintea mi s-a luminat si mi-am recăpătat curajul să-l privesc pe Ţurcanu drept în ochi.

De când îl înfruntasem, când îmi reprosase că nu mi-am tras de limbă camarazii, se trezise în mine un pic de curaj. Atunci îl făcusem să se îndoiască de formidabila lui memorie. De aceea, cu toată inteligenta lui si cu toată groaza pe care o producea celui torturat, când s-a uitat la mine m-am convins că nici el nu era de neînvins. Şi din acea clipă, nu mi-a mai fost atât de frică de el, ca de Zaharia sau de alti tortionari.

Proptit în fata mea m-a străpuns cu privirea si mi-a zis: „Măi, mistic înrăit, tu n-ai să scapi din mâinile mele, asa cum n-au scăpat nici altii ca tine”. Nu i-am răspuns, dar nici privirea lui nu m-a mai îngrozit. Ţurcanu era individul care călca totul în picioare pentru a-si atinge scopul si a-si satisface satanicu-i orgoliu. De aceea probabil că mă pusese pe lista celor de care avea să se ocupe personal.

După ce a terminat rondul de privire, i-a chemat pe cei din comitet pe culoar ca să le dea noi dispozitii, ceea ce însemna o nouă ordine pe priciuri, începând de la tineta de necesităti si până la cea de apă. Primul a fost asezat Reus Gheorghe, pornind de la tineta de necesităti, urmat de subsemnatul, Gelu Gheoghiu, Petrică Tudose,

Mitan Virgil, Dinescu, Sârbu, Ionită, Hutuleac, Sântimbreanu, Popa si ceilalti. În partea opusă: Nedelcu, Popescu Paul, Berza, Ungureanu, toti cei care tinuseră sedinte legionare la sfatul lui Pintilie. Tinerii nelegionari au fost scosi dintre noi si asezati începând de la tineta de apă cu: Vlad Drăgoescu, Ionescu, Petrovan, Negrescu si ceilalti.

Noua ordine pe priciuri reprezenta o nouă selectie privind tortura. Odată această ordine stabilită, Ţurcanu ni s-a adresat tuturor făcând aluzie la cazul Pintilie: „Asa am să vă omor pe toti cei care veti mai spune că sunteti crestini si legionari, pentru că eu v-am spus, banditilor, că voi face din voi tot ce vreau eu. N-o să scăpati de demascări cât o să faceti închisoare: poate nici după aceea. Vă dau răgaz să vă aduceti aminte de toate cele făcute, de la tâta pe care ati supt-o de la mama voastră si până în clipa aceasta. Memoria voastră este în mâna mea si am metode să vă scot din memorie tot ce stiti si tot ce nu stiti sau credeti voi că ati uitat. La mine nu există uitare ci:

Ştiu, îmi amintesc si declar tot. Care dintre voi, banditilor, crede că eu spun basme, să se dea jos de pe prici si să vină la mine”.

Nimeni nu i-a răspuns. În acea situatie, nu mai era cale de mijloc. Ori te urcai la cer, adică erai ucis, ori te prăbuseai în hăul deznădejdii, direct în iad.

Ţurcanu ne-a dat două săptămâni de gândire.

Acest răstimp de falsă relaxare a fost pentru noi cea mai îngrozitoare tortură sufletească, apropiată de nebunie.

Atunci a început neîncrederea⁴⁵, în camaradul tău si în tine însuti.

După spusele lui Ţurcanu, memoria fiecăruia dintre noi trebuia „măturată” de tot ceea ce stiam sau uitasem⁴⁶. Ce memorie extraordinară trebuia să ai ca să-ti amintesti totul, de la sânul mamei si până în clipa de fată?! Orice amnezie temporară era luată drept refuz si urmată de consecinte nefaste.

Tot ce se scrisese de fiecare dintre noi, despre activitatea personală sau a altuia, trebuia declarat si public. Şi sunt convins că cea mai mare tortură sufletească a constat în mărturisirea publică a faptelor morale reprobabile, precum si a intimitătilor. Cine n-a trăit această tortură sufletească, când semenul tău era în stare să se uite în intimitatea ta ca într-o oglindă, acela nu va întelege niciodată cum a fost posibil să-i pui pe masă lui Ţurcanu absolut tot ce stiai despre tine si intimitătile tale, despre părinti si frati, rude si prieteni, despre cunoscuti si camarazi, despre sefii tăi si despre activitatea ta.

În acest răstimp de două săptămâni am trăit tortura sufletească ce ne-a doborât si asta ne-a urmărit si ne va urmări până la mormânt.

Fiecare îsi trăia tragedia, care era numai a lui, fiecare era singur în fata constiintei si a faptelor sale.

În aceste două săptămâni nu am mai fost bătuti. Ne „despachetam” amintirile, intimitătile si faptele uitate, ca să ni le stie si altii.

Şi totusi a mai fost o tortură în acest răstimp. Aceea că Petrovan si Negrescu, nelegionari, venind de acasă cu tacâmurile lor, au fost obligati să-si bea ceaiul sau ciorba cu furculita. Îti era mai mare mila de acesti tineri slăbiti în ultimul grad, văzând cum le curgea transpiratia pe fată ducând de mii de ori furculita la gură. Şi după aceea, pe la ora zece seara, li se vărsa gamela în tinetă, fiind lăsati flămânzi timp de două săptămâni.

În toată perioada, de luni de zile, cât am stat nemiscati pe prici, în pozitie fixă, linistea si nemiscarea parcă îti sfredeleau creierul, ca un sobolan flămând si feroce care ti-l rontăia.