Dumitru Bordeianu Mărturisiri din mlaştina disperării

Nebunia deznădejdii

După ce timpul de gândire a luat sfârsit, fiecare dintre noi s-a văzut singur-singurel în fata mlastinii deznădejdii, în care avea să ne arunce ura lui satan⁴⁹.

Cu mâinile si picioarele legate în lanturi, cu trupul sfârtecat, cu sufletul siluit până la prostituare, nu găseam scăpare nicăieri.

Durerea fizică trecea întotdeauna, după ce rănile se vindecau, pe când durerea sufletească, odată instalată în om, îl măcina zi si noapte.

Nu mai exista altă urmare decât să te îneci în această mlastină a necredintei, a neputintelor si a slăbiciunilor tale, sau să ceri mila si ajutorul lui Dumnezeu, ca să-ti dea răbdare, întelepciune si putere să poti înota până la liman.

Cei care s-au împotmolit au fost de două categorii: cei slabi si neputinciosi, care nu au mai putut suporta suferinta fizică si sufletească, si au pierdut nădejdea si credinta în ajutorul Atotputernicului, reprosându-I că a îngăduit slugilor Satanei să ne arunce în ceea ce ne aruncaseră, si cei ce nu si-au pierdut credinta si nădejdea mărturisită sau nemărturisită, nădăjduind că până la urmă mila lui Dumnezeu o să-i salveze totusi din disperarea în care căzuseră.

Începând de la 15 ianuarie 1951, tortura în camera 3 subsol, precum si în celelalte camere de la parter si subsol unde se făceau demascări, a intrat în cea mai cumplită fază, aceea a frământărilor constiintei noastre. Asa cum doi oameni nu se aseamănă întru totul, atât fizic, cât si sufleteste, tot asa nici unul dintre noi n-a suferit, n-a trăit si n-a suportat această dramă la fel.

Cu această dată, au început pentru elita tineretului legionar demascările publice, declaratiile pentru „măturarea si golirea memoriei de tot ce ai stiut sau n-ai stiut”. Precizez termenii „ceea ce nu ai stiut”, pentru că multi dintre noi au inventat cele mai abjecte si aberante fapte, pe care, bineînteles, nu le comiseseră niciodată. Acest „n-ai stiut” a fost înteles gresit, ei crezând că s-ar fi putut ei salva de torturi, folosindu-se de aceste aberatii, care nu i-au dus decât la o prăbusire si mai cumplită.

La această dată, Ţurcanu a trecut prin camere si a anuntat începutul declaratiilor, „a tot ce nu s-a declarat la ancheta oficială, a tot ceea ce era reactionar si împotriva clasei muncitoare si a regimului comunist, precum si a tot ceea ce se aflase prin închisoare, din destăinuirile camarazilor si ale colegilor”. Apoi ne-a avertizat că:

„cine are convingerea că nu va spune tot ce stie si ce nu stie se înseală, banditilor, pentru că eu am metode pe care le-am aplicat si le voi mai aplica în asa fel încât nici unul dintre voi să nu iasă teafăr din aceste demascări. Şi ele vor continua până ce vom goli si mătura memoria voastră de tot ce ati stiut sau n-ati stiut”.

Deci Ţurcanu a anuntat public cea mai sumbră perspectivă. Şi s-a tinut de cuvânt.

As ruga pe cititorul de bună credintă să aibă întelegere pentru semenul torturat, dar nu pentru a-l compătimi, ci mai degrabă pentru a întelege ce memorie formidabilă le-a trebuit acestor tineri ca să-si „măture si să-si golească” constiinta de tot ce au stiut.

Or, în această situatie, nu puteai avea decât două pozitii: să spui totul fără selectie, tot ceea ce memoria ta înregistrase, cu toate consecintele grave pentru cei pe care îi „declarai”, sau să dai cu târâita, acuzând memoria că nu răspunde fidel la solicitări⁵⁰.

Vă mărturisesc un fapt de necrezut si de neînchipuit, pe care lam trăit împreună cu cei care am trecut prin odioasa dramă a demascărilor. Din momentul când Ţurcanu a făcut această comunicare, memoria si constiinta noastră au fost parcă dezlegate si puse în miscare de o fortă născută din grozăvia suferintelor si a torturilor, ajunse la limita superioară, îmbrăcând forme de nebunie.

Fără vointă si fără efort, într-un mod bizar, îti apăreau pe „ecran” toate refulările. Această fortă, care nu era a ta si pe care nu o întelegeai si nu o voiai, îti răscolea memoria si constiinta, aducânduti dinainte, ca pe o tablă, tot ce uitasesi de când ai început să vorbesti si până în clipa aceea⁵¹.

Lucrul acesta e foarte greu de priceput, e un fenomen sufletesc pe care, ca să-l poti întelege, trebuie să-l trăiesti.

Să explice stiintific aceste fenomene specialistii în materie.

Noi, cei ce le-am trăit, ne multumim doar să ni le aducem aminte.

Tot din acea zi, plantoanele de noapte nu se mai făceau de către cei din comitetul de tortură, ci de noi, de cei torturati. Torturile îmbrăcau acum cea mai degradantă formă, fiind acum administrate chiar de noi, nouă însine, devenind din victime ale opresiunii, opresori. Nu ne imaginasem nici în vis că ne vom aplica torturi unii altora, pentru a fi cât mai compromisi ca bătăusi, turnători, si instigatori.

În ultimele două săptămâni ajunsesem într-o stare de slăbiciune fizică de neimaginat; vointa si puterea mea de judecată se reduseseră într-atât, că nu rămăsese din mine decât un bot de materie prin care mai pâlpâia o licărire de viată si constiintă, aproape de stingere.

Am mai spus că pozitia fixă pe prici era suportată, fără nici o exagerare, mult mai greu decât bătăile. Dacă durerea din timpul bătăii si rănile treceau, pozitia fixă parcă nu avea sfârsit. Trupurile noastre erau aproape anchilozate si nu ne mai simteam sezutul, iar uitatul la vârful picioarelor îti producea o surescitare si o stare nervoasă atât de iritantă, încât aveai impresia că nu mai rămăsese din tine decât un nebun debusolat.

Şi atunci, cum ar mai putea fi acuzati acesti tineri, cum li s-ar mai putea cere socoteală, cum ar mai putea fi denigrati si ce cuvinte de desconsiderare ai mai putea avea la adresa lor⁵² pentru greselile făcute?

Să nu surprindă pe nimeni că unii dintre noi au spus lucruri inventate, numai pentru a scăpa câteva clipe de insuportabila pozitie fixă de pe priciuri.

Asta a fost ce nu prevăzusem noi, eu si camarazii mei: faptul că, după torturile la care fuseserăm supusi de către cei din comitet, de atunci încolo urma să fim nu numai victime, ci si chinuitori.

Ce om cinstit din lumea asta va putea să înteleagă bestiala demascare, făcută nu de dusmanii nostri directi, comunistii, ci de camarazii si fratii nostri care căzuseră victime, satanizati si înnebuniti de suferintă? Cine ar putea, de pildă, să-si tortureze sotia si copiii până la nebunie?

La Pitesti si Gherla a fost iadul pe pământ si mai rău nu ar fi putut fi. De aceea, oamenii nu vor întelege niciodată ce s-a întâmplat acolo, cum nici unii dintre noi n-au înteles.⁵³ Cei care ne urăsc din momentul când am apărut în istorie, pot acum să se bucure, văzând ce au însemnat demascările.

Ştiindu-i pe legionari prigoniti, torturati, denigrati, dispretuiti si ucisi, asa cum numai primii crestini au mai fost, toate fortele răului, toate ocultele, precum si aceia care le servesc interesele⁵⁴, se vor îmbrătisa, manifestându-si ura satanică împotriva unor oameni cinstiti, cu credintă în Dumnezeu si cu dragoste pentru semenul si neamul lor.

De multe ori m-am întrebat dacă mai există la noi oameni cinstiti, cu simtul dreptătii, care să judece si să actioneze în frica lui Dumnezeu. De ce nu se miră nimeni că legionarii sunt cei mai urâti, cei mai prigoniti si cei mai defăimati dintre toti⁵⁵ membrii organizatiilor politice existente pe pământ?

Am mărturisit si o voi face până ce voi închide ochii, cum de altfel pot mărturisi si camarazii mei, că, dacă nu ar fi fost tineretul legionar (în proportie de 80% din cei arestati si depusi la Pitesti), muncitorii si tăranii legionari de la Gherla si elevii de liceu din Frătiile de Cruce de la Târgsor, odioasa demascare din închisorile comuniste din România nu s-ar mai fi realizat. Aceasta o stiu Nicolski si cei care au pregătit planul; executantii nu mai sunt.

Noi, legionarii, femei si bărbati, tineri sau în vârstă, am fost singura formatiune politică organizată si disciplinată care s-a opus cu toată forta comunismului din România. Ceilalti opozanti au fost cazuri singulare sau grupări mici si nu organizati cu zecile de mii pe tot cuprinsul tării, ca legionarii. Aici s-a văzut lupta comunistilor împotriva conceptiei politice a Comandantului Miscării Legionare, Horia Sima, verificată în cei trei ani de demascări.

Până mai ieri, slugile satanei, fie ei români sau cei ce numai vorbesc limba noastră, servind indiferent cărei oculte, acuzau numai tineretul legionar pentru această dramă. Când si-au dat seama că, prin acest procedeu, făceau propagandă Miscării Legionare, si-au schimbat atitudinea cu 180 de grade, negând tocmai participarea acestui tineret la cele petrecute la Pitesti si Gherla. Sustineti-vă mârsăvia, domnilor, dar cu nume si date, nu cu fabulatii, pentru că noi îi stim pe toti cei care au trecut pe la Suceava, Pitesti, Gherla, 54

55

Târgsor, Mislea, Aiud (închisoare destinată anume legionarilor începând cu anul 1955)!

Nu cei care încearcă să devieze atentia românilor de la jertfa legionară, unică în istoria politică a popoarelor, nu ocultele puse în slujba răului vor birui. Va veni ziua când Arhanghelul dreptătii Dumnezeiesti va lovi cu spada lui de foc pe supusii tuturor ocultelor docile lui Lucifer.

Şi, pe jertfele miilor de martiri legionari, se vor ridica tineri curati la inimă, cu credintă în Dumnezeu si dragoste de oameni, care să încingă săbiile Adevărului.

Spuneam că, în cele două săptămâni de crâncenă „relaxare”, fiecare a fost torturat în lăuntrul constiintei sale de întrebări: ce să facă, ce să declare, pe cine să apere? Fiecare si-a făcut un plan în acest sens.

După altercatia cu Ţurcanu, ajunsesem la concluzia că nu trebuia să mă mai tem de duhul său demonic. Eram întărit de puterea pe care mi-o dădea mila lui Dumnezeu, care mă îndemna să încerc, să încerc mereu, conform convingerii mele că viata aceasta pe pământ nu e decât o încercare, o luptă permanentă cu ispita, slăbiciunea si neputintele proprii.

Mi-am făcut un proces de constiintă: ce declar si ce nu declar, ce stiau altii despre mine si ce stiam eu despre altii, ce rău as aduce celui pe care îl voi declara, ce complicatii si ce urmări vor avea spusele mele pentru camarazii si prietenii mei pe care nu-i declarasem la ancheta oficială de la Suceava.

În sufletul meu se zvârcoleau slăbiciunea si neputinta, renuntarea si hotărârea, într-un amestec disperat. Din această învălmăseală trebuia să aleg si să pun în ordine, cu discernământ, tot ceea ce ni se va cere să declarăm.

În acele clipe, de mari frământări de constiintă, am avut lângă mine pe Gelu Gheorghiu, căruia nu i se putea reprosa nimic. Într-un moment de neatentie a celor din comitet si a celor de pe prici, Gelu mi-a strâns mâna si, cu o voce care m-a cutremurat, mi-a zis: „Fii tare, frate!” Dacă nu i-as fi simtit mâna, as fi crezut că glasul venea de pe altă lume. El încă mai trăia momentul când fusesem pus să-l zdrobesc si nu o făcusem. Gestul meu fată de el l-a sprijinit să nu facă rău nimănui.

Stăteam năuc si nu pricepeam, întrebându-mă dacă nu cumva voia să mă încerce. Era cinstit cu mine sau peste câteva zile avea să declare în fata întregii camere ceea ce-mi spusese acum? Din fericire, lucrurile nu s-au petrecut asa. Nici Gelu, nici eu n-am declarat nimic unul despre altul, si asa am rămas uniti prin acest gest toată viata.

Atitudinea lui m-a trezit la realitate si mi-a dat certitudinea că, dacă unul singur din camarazi este alături de tine, biruinta nu poate fi decât de partea noastră.

Cine i-a egalat oare pe Nedelcu, Berza, Reus, Dinescu, Ghită Andrisan, Mitan Virgil, Popescu Paul, Gelu Gheorghiu, Visovan Aurel – eroul de la Pitesti, Ungureanu (Maglavit), Sântimbreanu Ion, Cornea, Grigoras Ion, Hutuleac Ion?

Cine ar fi crezut că nici unul din tinerii legionari si nelegionari din această cameră nu va cădea, în asa chip, încât asupritorii să se poată servi de ei?

În luptă, încercarea este cea care îti verifică tăria. Dacă vocea lui Gelu Gheorghiu nu mi-ar fi încălzit sufletul cu puterea dragostei si nu mi-ar fi dat acel imbold si acea încredere să rezist, nu stiu care ar fi fost comportarea mea în continuare, la demascări.

Lumina care a strălucit în sufletul meu mi-a redat puterea să calc peste slăbiciuni si să iau o hotărâre fermă. Odată ce lumina s-a strecurat în constiinta mea, mi-am făcut planul, convins fiind de puterea si ajutorul lui Dumnezeu în această încercare.

Am căpătat o deosebită liniste interioară gândindu-mă la jertfa camaradului Iosub Mihai, care îmi fusese ajutor în întreaga mea activitate; de asemenea, stiind de la Suceava că Moisiu nu avea să fie adus la Pitesti (nu mărturisise că era student) si că, prin urmare, tot ce cunostea el nu risca să fie denuntat. Aceste două mărturii au fost astfel înmormântate în vesnicie.

Din mormânt, Iosub nu mai putea declara nimic: dusese dincolo toate secretele noastre. Moartea lui a salvat pe multi dintre camarazii nostri, legionari sau prieteni ai Legiunii. Ştiam de asemenea că Iosub nu declarase nimic înainte de a fi ucis, pentru că tot timpul fusese aproape de mine în celula în care a fost asasinat.

După eliberarea mea din închisoare, am verificat că nici unuia dintre cei care avuseseră legătură cu mine si cu Iosub nu li s-a întâmplat nimic.

Am trecut apoi în revistă celelalte surse informative. Cât am stat la Suceava, după proces, cu Petrică Tudose nu discutasem nimic în legătură cu activitatea noastră din libertate. Ce vorbisem cu Oprisan la celula 18 erau lucruri care nu priveau activitatea din libertate, ci doar probleme de teologie, el fiind teolog si neinteresându-l niciodată politica.

Cu cei doi tineri nelegionari, Petrovan si Negrescu, lucrurile stăteau altfel. Ei se găseau în camera 3 subsol cu mine, adusi anume aici ca să fim confruntati, crezându-se, asa cum mi-a spus misteriosul anchetator din 26 octombrie 1949, că eu i-as fi făcut legionari în închisoare.

Cu Popa Ţanu, pe care-l cunosteam mai bine ca oricine, iar nu discutasem probleme privind Legiunea; mă îngrozea însă gândul că voi da într-o zi ochii cu acest monstru si îmi va plăti tot ce-i făcusem în celula 59, la Suceava.

*

În luna ianuarie, când au început declaratiile tinerilor de la muncă silnică si temnită grea, Ţurcanu era extrem de ocupat să citească, să trieze si să confrunte sute de declaratii. De aceea, pentru a nu ne întâlni unii cu altii cei din camere diferite, s-au amenajat mai multe compartimente la camera 4 spital, unde se scriau declaratiile.

Când doi sau trei din aceeasi cameră îsi scriau declaratiile, o făceau la aceeasi masă, pe câtă vreme cei din camere diferite nu se puteau vedea între ei.

Cei care au trecut pe la camera 4 spital îsi amintesc foarte bine că în partea stângă, cum intrai în cameră, spre geamul ce dădea la stradă, era un tarc împrejmuit din cearceafuri, unde stătea cineva care nu putea fi văzut. Cu toate acestea, cearceafurile neajungând până jos, se putea distinge foarte bine, din pozitia în care ne găseam la masă, ce fel de cizme sau pantofi purtau cei ce stăteau acolo la pândă.

În repetate rânduri, cât am scris, am observat cizme sau pantofi de ofiter, căci gardienii nu purtau pantofi. Am mai spus că în acest tarc asistau ajutoarele lui Nicolski, pentru a fi siguri că Ţurcanu nu-i trăgea pe sfoară. Această situatie mi-a întărit convingerea că, atât Nicolski, cât si Zeller si ceilalti, nu aveau încredere în Ţurcanu, ci se serveau de el pentru a-si îndeplini planul.

Fiind atât de ocupat, Ţurcanu era ajutat de cei din comitete, care asistau câte unul sau doi, verificând dacă ce se scria era identic cu ceea ce fusese spus public, în fata camerei si a comitetului de tortură. De aceea, atunci când se făcea o declaratie, ei îsi notau totul într-un caiet – desigur, furnizat de administratia închisorii. Din cauza acestui sistem de confruntare era foarte greu, dacă nu imposibil, să omiti ceva.

Pentru scrierea acestor declaratii eram dusi de la ora sapte dimineata si tinuti până la ora nouă seara. Până în luna februarie escorta o făcea Ţurcanu si câtiva gardieni pusi la dispozitia lui, alesi dintre cei tineri, nou angajati, prelucrati si amenintati să nu scoată un cuvânt.

Din cameră eram scosi fie de Ţurcanu direct, fie de seful de sectie, si predati acestor gardieni de navetă. După demascări, am aflat că unele dintre ajutoarele de încredere ale lui Ţurcanu lucrau si la trierea declaratiilor pe centre universitare, capitale de regiuni si raioane.

La camera 4 spital am înteles că declaratiile noastre, după verificări si confruntări, erau trimise la Nicolski si apoi la oficiile de Securitate din capitalele de regiuni si raioane.

Nicolski se pregătea să trimită cât mai repede declaratiile noastre la diversele securităti, pentru arestarea celor declarati de noi.

Mai greu era să-mi dau seama ce stiau altii despre activitatea mea, pe care nu o declarasem la Suceava. Cel care cunostea activitatea mea era Cojocaru. Am mai spus: cea mai mare „greseală” a tinerilor legionari a fost încrederea deplină pe care au avut-o unii în altii. Dar puteam noi oare prevedea prin ce vom trece? Nu era oare mai de pret cinstea si încrederea decât greseala? În Cojocaru aveam o încredere mai mare decât în mine, ce s-a dovedit a nu fi zadarnică, pentru că nici el nu a declarat nimic.

De aici încolo, tot ce stiam în legătură cu camarazii mei, nedeclarati la ancheta de la Suceava, depindea numai de mine să fie spus sau nu.

Şi iată că mi-a fost deschisă, din mila lui Dumnezeu, o portită de scăpare.

Începuse atunci ancheta lui nea Georgică gardianul, seful sectiei de muncă silnică de la etajul 2, mutat apoi la etajul 3, în legătură cu înlesnirile pe care le făcuse, prin scrisori, unei detinute din lumea bună a Bucurestilor.

Într-o dimineată, usa camerei se deschise brutal si apăru, ca o furtună, Ţurcanu. S-a uitat prin cameră si ochii lui s-au oprit asupra mea, făcându-mi semn să ies afară.

Pe culoar, m-a somat să-l urmez. Eram atât de slăbit, că abia mă miscam, iar el mă zorea. Îl vedeam pentru a doua oară îmbrăcat în cojocul de santinelă si cu smocul de chei în mână. Am observat că era încăltat cu pâslari pe care-i foloseau si gardienii în schimbul de noapte. Pe unde trecea Ţurcanu, gardienii dispăreau si se ascundeau de parcă ar fi trecut o fiară sălbatică care ameninta să-i sfâsie.

Mergând asa în urma lui, mă întrebam cine i-o fi dat atâta putere – pe vremea aceea nu stiam de Nicolski si de Zeller – ca toată închisoarea cu detinutii si gardienii ei să fie numai la dispozitia sa.

Nicolski avea să spună mai târziu că numai Ţurcanu si ajutoarele lui au făcut demascările, la ordinele primite din străinătate si nicidecum de la el si de la altii din Comitetul Central. Doamne!

Până unde ajunge minciuna, ipocrizia si diversiunea bolsevică! Cum putea oare un detinut ca Ţurcanu să aibă această închisoare si toti detinutii din ea la discretia si bunul său plac? Dar administratia închisorii ce rol mai avea? Închisoarea era condusă si administrată de Ţurcanu!

Iată momeala pe care i-a întins-o Nicolski lui Ţurcanu, pentru ca nici în vis să nu-si dea seama în ce cursă fusese atras si ce victimă avea să fie, împreună cu ajutoarele lui. Nicolski stia, de fapt, încă dinainte de începerea demascărilor, că cei care vor duce la îndeplinire planul vor fi executati, pentru a se sterge orice urmă.

Nu există rău îndreptat împotriva semenului, pe care dreptatea lui Dumnezeu să nu îl sanctioneze. Acest om frumos, voinic si cu o inteligentă iesită din comun, Ţurcanu, nu ar fi făcut mai bine să-si execute în liniste cei sapte ani de închisoare? S-ar fi eliberat si el ca toti ceilalti detinuti si nu ar fi avut nimic pe constiintă. Orgoliul si setea de mărire întunecă ratiunea, ducând la betia puterii. Pentru cei ce au această patimă nu există întoarcere, prăbusirea lor e fără putintă de salvare.

Când am ajuns la camera 4 spital, Ţurcanu a întrebat tare, să audă si cei din dosul cearceafului, dacă în 1950, vara, când eram la etajul 3, vis-a-vis de celula doamnei cu pricina si ieseam cu tineta la W.C., îl văzusem pe Georgică gardianul stând de vorbă cu ea în usă sau intrând în celulă. Realitatea era că îl văzusem dar, pentru că se purtase omeneste cu noi, am răspuns ferm că n-am observat nimic, niciodată.

De ce m-o fi ales atunci tocmai pe mine Ţurcanu, n-am reusit să înteleg. Oricum însă, acea discutie cu el se lega strâns de atitudinea pe care trebuia să o am în timpul declaratiilor de mai târziu.

Şi solutia avea să mi-o dea tot Ţurcanu, întrebându-mă dacă mai aveam ceva de mărturisit, în afara celor spuse în camera 2 parter.

I-am răspuns clar si sigur pe mine că nu mai aveam decât lucruri mărunte⁵⁶. La care el m-a amenintat cu moartea, dacă îi voi ascunde ceva. În sinea mea, mi-am zis că, de astă dată, căzuse si el în plasa mea.

Ţurcanu credea că declarasem tot la camera 2 parter; era si foarte multumit că nu divulgasem secretul reeducării.

A fost a treia si ultima oară când Ţurcanu, datorită atitudinii mele, s-a îndoit de memoria sa formidabilă. Nu-mi rămânea decât să exploatez acest atu. Ştiam însă că trebuia să declar si eu ceva si rămânea să mă hotărăsc ce anume.

După câteva zile, parcă Dumnezeu i-a soptit lui Păvăloaia, că i-am putea denunta pe fostii frati de cruce si frătiori care activaseră în anii 1940-1941 în F.D.C. în liceul nostru. I-am cerut lui Păvăloaia lămuriri, dar el mi-a spus să declar tot ce stiu, lăsându-mi libertatea să fac selectia. Am fost convins că-mi întindea o cursă, pentru că de la Fălticeni numai eu si el puteam da relatii din anii 1940-1941.

Am căutat să mi-i amintesc pe toti cei pe care i-am cunoscut acolo, ce date aveam despre ei, care au fost arestati si care nu puteau fi găsiti. Majoritatea acestor camarazi aveau caziere din timpul lui Antonescu. Nu stiam însă dacă vreunii îsi reluaseră sau nu activitatea în cadrul Corpului Studentesc Legionar.

Declaratiile despre camarazii de la Fălticeni le-am dat timp de mai multe zile, iar Păvăloaia nu le-a comentat.

Pentru declaratiile scrise la camera 4 spital se făceau programări, iar cazurile de urgentă si confruntările se rezolvau peste această ordine. Cum Păvăloaia voia să scape de camarazii de la Fălticeni, m-a programat la Ţurcanu, imediat după interogatoriul în legătură cu nea Georgică gardianul, programare ce a marcat o cotitură în viata mea de închisoare si în demascările de la Pitesti.

A doua zi după întâlnirea cu Ţurcanu, seful de sectie a deschis usa si, cu o hârtie în mână, a întrebat de mine. M-a scos din cameră si m-a dus până la capătul sectiei, unde m-a predat unui gardian care ne escorta între camera de tortură si camera 4 spital.

Atunci am avut acea întâlnire, desigur programată, cu Bogdanovici, de neuitat pentru mine, pe care am relatat-o deja, în capitolul referitor la închisoarea din Suceava.

Ce as mai putea spune despre Bogdanovici?

Ţurcanu l-a ucis, probabil la ordinul lui Nicolski, pentru că nu acceptase reeducarea violentă, vrând „să ducă regimul în eroare” prin jocul de-a „inteligenta”. Cum însă nici Ţurcanu si nici ajutoarele lui nu mai sunt pentru a mărturisi, singurul care cunoaste adevărul în acest caz a rămas Nicolski.

Deci, în planul ocultei, Bogdanovici trebuia să dispară pentru a se sterge orice urmă în legătură cu felul în care începuse reeducarea de la Suceava. Toti trebuiau să dispară, până la Nicolski, ca si în cazul lui Beria⁵⁷, ca să nu se stie cine a ordonat si executat planul acestei drame.

Sunt sigur că dacă Bogdanovici ar fi acceptat demascările prin violentă la Pitesti, el nu ar fi fost ucis. Bogdanovici a făcut însă greseala de a-i fi spus lui Popa Ţanu, colegul si prietenul său din Soroca, precum si lui Mărtinus, că el ar fi fost dispus să facă acel joc de-a reeducarea, dar numai pentru a salva tineretul legionar. Acestia doi l-au denuntat lui Ţurcanu.

El s-a făcut vinovat de a fi început reeducarea la Suceava. Că a făcut-o la sfaturile tatălui său, sau la propunerea comunistilor, nu mai are importantă. De altfel, el si-a recunoscut greseala, mărturisindu-mi înainte de a muri: „Frate, asa se plătesc greselile!”.

Totusi, Bogdanovici nu a fost un ticălos, un turnător. A încercat să facă un joc cu comunistii, asa cum au făcut multi dintre universitarii si intelectualii de marcă. Nici un intelectual român nu are dreptul să-l judece, mai ales că multi au făcut acest joc de bună voie. Pe el l-a judecat probabil propria constiintă.

Bogdanovici nu a sfârsit ca un ticălos, cum pe nedrept l-au acuzat unii, ci a rămas un martir, ucis miseleste, prin cele mai groaznice torturi, care au durat un an si patru luni. Dacă cineva l-ar fi văzut cum l-am văzut eu, la întâlnirea noastră pe scări, s-ar fi cutremurat. Arăta ca un mort. Pe oasele lui nu mai rămăsese decât pielea întinsă si ochii mari înfundati în orbite, în care mai licărea doar un strop de viată. Un mort, cu ochii vii. Câtă suferintă si durere, cât chin! Şi câtă răbdare a avut acest tânăr ca să poată suporta torturile, ca nimeni altul dintre noi, cei ce am trecut prin Pitesti!

La amintirea lui, mă plec cu adâncă veneratie, întelegere si dragoste camaraderească. A fost un martir care, împreună cu toti cei ucisi în demascări, în anchete sau în alte împrejurări, a îngrosat rândurile legionarilor căzuti.

Această întâlnire mi-a zguduit toată fiinta, mi-a răvăsit constiinta si puterea de judecată, iar ochii suferintei lui, din iarna lui 1951, mă vor urmări până la moarte.