Dumitru Bordeianu Mărturisiri din mlaştina disperării

Maglavit

Sub numele de Maglavit l-am cunoscut pe bădia Ungureanu noi, cei arestati la Iasi si încarcerati la Suceava, apoi ajunsi la Pitesti pe sectiile de muncă silnică si, în special, cei de la camera 3 subsol.

I s-a dat această poreclă pentru că, în anii 1935-1936, plecase pe jos de la Iasi, până în sudul Olteniei, în satul Maglavit, ca să vadă minunea acelui cioban, pe nume Petrache Lupu⁶¹.

Vasile Ungureanu era din Târgu-Neamt, cântăret de biserică sau dascăl cum se spunea prin partea locului. A fost arestat la biserica Tălpălari din Iasi, unde era paroh părintele Tatulea, legionar de marcă si preot de o tinută morală exceptională, mare teolog si compozitor. La biserica lui, unde avea un cor minunat, venea toată elita Iasului. A fost arestat si dânsul în 1948 si condamnat la ani grei de închisoare.

Maglavit făcuse războiul, iar după aceea, fiind talentat la muzică, se înscrisese ca student la Conservatorul din Iasi, unde l-a avut ca profesor si pe părintele Tatulea. A fost arestat în 1948, la vârsta de 46 de ani, si a fost condamnat la 15 ani muncă silnică, după ce a trecut printr-o anchetă foarte grea la Suceava. Maglavit s-a dat apoi student, ca să vină la Pitesti, desi el făcea parte din organizatia „Răzleti”. A făcut acest lucru ca să fie, cum spunea el, „cu băietii”.

Crescut în duhul ortodoxiei mănăstirilor din regiunea Neamtului, de unde era de bastină, era profund crestin, cu o trăire ce putea fi luată ca model.

Fiind un om bun si pasnic, care nu acceptase violenta, războiul, cu toate atrocitătile lui, îl îngrozise. De aceea si torturile care au fost aplicate la Pitesti l-au înspăimântat. La camera 3 subsol, a făcut parte din grupul lui Pintilie si s-a impus prin blândetea si bunătatea lui, dar mai ales prin trăirea mistică care i-a impresionat pe toti cei din cameră. Pentru căldura sufletească cu care înconjura pe fiecare tânăr, m-am legat si eu mult de badea Vasile, văzând în el exemplul si trăirea Sfintilor Părinti răsăriteni.

Deoarece luase parte la sedintele legionare conduse de Pintilie si initiase cercul mistic, bădia Ungureanu a fost tinta torturilor lui Zaharia. A suportat tortura ca un martir, dar ceea ce îl impresiona până la lacrimi era vederea tinerilor torturati. La fiecare lovitură de ciomag, tresărea de parcă ar fi fost lovit el.

Dacă nu a fost ucis în cameră, aceasta i se datorează lui Măgirescu, care avea un deosebit respect pentru el. Fiind mai în vârstă decât noi – putea să ne fie tată – a fost ascultat, stimat si iubit într-atât, încât îi vedeam pe unii de pe priciuri plângând de durerea lui atunci când era torturat.

El însă n-a lovit niciodată pe nimeni si, datorită lui, nici Măgirescu, care-i spunea că era nebun de atâta misticism.

Bădia Ungureanu avea înfătisarea unui sfânt bizantin din iconografia răsăriteană si a fost dintre putinii camarazi întâlniti în închisoare care tinea miercurea si vinerea post negru, mâncarea lăsându-si-o altora. Datorită acestei trăiri, a fost printre putinii camarazi asceti – exceptie făcând grupul lui Valeriu Gafencu si al avocatului Trifan din Brasov – pe care i-am văzut cu ochii mei si în care foamea nu si-a putut înfinge coltii.

Pentru acestia, viata pământească avea mai putină importantă, ei plutind în alte sfere. Şi atunci, cum să nu cred în vietile sfintilor si ale martirilor asceti răsăriteni, când i-am văzut pe camarazii mei, care duceau o viată după modelul lor?

Se apropiau Pastile anului 1951 si, într-o seară, văzându-l pe bădia Vasile plângând, nu stiu cine l-a întrebat de ce plânge.

Răspunsul lui a fost simplu: „Plâng de durerea fratilor”. Fratii lui erau cei bătuti. Zaharia, enervat, a intervenit brutal:

– Cum mă, bandit mistic, ăstia sunt frati pentru tine, nu banditi? Cu simplitate crestină, Ungureanu i-a răspuns:

– Pentru mine, ei nu sunt banditi, pentru că nu mi-au furat nimic si nu mi-au făcut nici un rău.

– Cum mă, nu te-au bătut?

– Nu ei m-au bătut, răspunse Ungureanu.

Zaharia, înfuriat, a strigat la el:

– Ia să spui, despre alt mistic înrăit ca tine, de banditul Bordeianu, ce părere ai?

Toti din cameră se asteptau ca Ungureanu să-mi facă un portret în tonul demascărilor. El însă, a răspuns:

– Fratele Bordeianu este un om blajin.

A fost cea mai simplă caracterizare pe care mi-a făcut-o vreodată cineva. Şi acum, când scriu aceste amintiri, îmi răsună în urechi cuvintele lui.

Enervat până la nebunie, Zaharia s-a năpustit atunci asupra bietului om, l-a călcat în picioare si l-a zdrobit în asa hal, încât nu mai stiai dacă era om sau o masă de carne sângerândă.

Lepădarea

Continutul acestei notiuni a fost si este foarte controversat chiar si la Sfintii Părinti, în timpul prigoanelor crestine. Lepădarea de la Pitesti a tinerilor legionari de Miscarea Legionară a îmbrăcat forme mult mai complexe decât lepădarea făcută în conditii obisnuite de viată⁶².

Eu îmi explic demascările mistic.

Noi, cei ce am trecut prin Pitesti si Gherla am fost si vom fi acuzati de lasitate poate, de către camarazii nostri, iar dusmanii vor avea motive să ne arate cu degetul pentru ce am făcut.

Vom răspunde în primul rând camarazilor nostri care mai sunt în viată încă, precum si celor ce vor veni după noi.

Da! Am fost slabi si neputinciosi si o mărturisim. Dar nu din frică de moarte, moarte pe care o doream în fiecare clipă, ci din groaza de a nu ne pierde mintile ca Pintilie, Nedelcu, Şoltuz, Ionescu si ceilalti... Să trăiască cei care ne acuză în aceleasi conditii această teroare si groază si atunci vom mai vorbi.

Aceia dintre noi care au fost ucisi au răscumpărat însă prin jertfa lor slăbiciunile noastre. Legiunea va trăi prin martirii, eroii si luptătorii ei. Ne doream moartea în fiecare clipă, fără a fi lăsati însă să murim sau să ne sinucidem. Scopul torturii, în esenta ei, a fost nu să ne ucidă, pentru că această crimă ar fi fost considerată genocid, ci să facă din noi niste ucigasi si informatori notorii. Medicii din lagărele de concentrare naziste au fost într-un fel mai umani, îngăduind moartea, pe câtă vreme medicii comunisti de la cabinetele medicale din închisori, agenti ai Securitătii si rivalizând în crime cu Ţurcanu, au împiedicat-o, ca să facă chinul mai mare⁶³.

Dusmanilor nostri care ne-au prigonit, când ne vor aminti sarcastic că „Moartea, numai moartea legionară ne este cea mai scumpă nuntă dintre nunti…” le vom răspunde printr-o întrebare: ce au făcut ei oare în regimul comunist din România? Noi stim foarte bine ce au făcut si de aceea îi întrebăm: eroii si martirii lor unde sunt? Iar complicitatea lor la atâtea crime? Dacă ar fi fost si ei încercati cu sute de ciomege peste trupul lor, ce ar fi devenit?

Nu cerem de la oameni nici iertare, nici întelegere, căci compătimirile nu mai încălzesc cu nimic. Este atât de usor să acuzi atunci când tu nu ai fost atins nici măcar cu un deget!

Se împlineau cinci luni de torturi aplicate sistematic, după plan. Misteriosul anchetator din 26 octombrie ne avertizase că ne va împinge până la nebunia deznădejdii atunci când mi-a spus: „De beton armat să fiti banditilor, si tot o să vă muiem”.

După aceste cinci luni de torturi de neimaginat, ne muiaseră, dar nu pe toti.

La întrebarea anchetatorului dacă mai eram legionar, i-am răspuns că nu puteam fi altceva, deoarece fusesem condamnat pentru acest motiv. El continuase, zicându-mi că s-ar putea să spun într-o zi că nu mai sunt legionar.

Şi îsi atinseseră scopul, nu însă cu cei ucisi sau înnebuniti, pentru că acestia au continuat să-si mărturisească credinta lor în Dumnezeu si în Legiune.

Lepădarea noastră a fost urmarea torturilor continue de nesuportat. Ne-am întrebat dacă această lepădare nu a fost decât o minciună, pentru că a fost formală. Răspunsul rămâne să-l dea Legiuitorul. Ne-am întrebat iarăsi, oare lepădarea noastră de Miscarea Legionară a făcut rău cuiva? Ei i-am făcut rău, sau nouă?

Poate si una si alta. Numai afirmatia liberă, neîngrădită de nici un fel de constrângere, fizică sau morală, este valabilă. Noi ne-am lepădat de Miscarea Legionară, nu de frica mortii, ci convinsi că torturile continuă sine die si ne vom pierde mintile. Oare, pentru un om cu mintea întreagă, nu este de preferat moartea, în locul nebuniei? Cel ce ar dori să verifice aceste afirmatii nu are decât să viziteze un azil de nebuni.

În această stare eram când Zaharia ne-a întrebat pe fiecare dacă mai eram legionari. Colegii nelegionari erau grupati la un loc pe priciul din dreapta usii.

Primul întrebat a fost Ghită Reus. Crestin si legionar până în adâncul sufletului, un tânăr cu o atitudine ireprosabilă, fusese torturat din ordinul lui Ţurcanu în mod special, ca unul dintre cei mai înversunati opozanti ai acestuia.

La întrebarea lui Zaharia, Reus a spus:

„Am fost arestat, judecat si condamnat pentru activitate legionară interzisă. Aceasta a fost declaratia dată si semnată de mine la anchetă. În Codul Penal însă nu este nici un articol prin care să poti fi condamnat pentru activitate legionară. Din punct de vedere juridic, noi am fost condamnati în baza articolului 209 Cod Penal, pentru crimă de uneltire împotriva ordinii sociale”.

„Deci, dacă eu nu am fost condamnat ca legionar, atunci cum poti dumneata spune dacă mai sunt sau nu legionar, din punctul de vedere al legii? Regimul comunist mă consideră oare legionar sau nelegionar? Dacă mă consideră legionar, pentru activitatea mea legionară, atunci nici o lege nu-i dă dreptul autoritătii să mă constrângă să nu mai fiu legionar. Nu-i asa? Dacă, după Codul Penal, eu nu sunt legionar, atunci de ce sunt obligat să mă lepăd de ceea ce nu sunt?” „Eu, ce am făcut am plătit, fie ca legionar, fie ca nelegionar.

Ceea ce sunt sau nu sunt este o problemă de constiintă si nimeni din lumea aceasta nu mă poate constrânge să-mi dezic constiinta.

Constiinta este strict personală si peste intimitatea ei numai eu sunt stăpân. Eu pot fi judecat si condamnat din punct de vedere comunist numai atunci când îmi exteriorizez public opiniile sau credintele, prin cuvânt mărturisit că sunt împotriva comunismului. Nici o lege din lumea aceasta, nu mă poate constrânge să-mi exteriorizez gândurile si intimitatea constiintei”.

La expunerea lui Reus, Măgirescu, care terminase Dreptul, n-a spus nici un cuvânt. În intimitatea lui, era de acord cu Reus; probabil că si el îi spusese acelasi lucru lui Ţurcanu.

Expunerea i-a descumpănit pe toti cei din cameră, până si pe Zaharia, seful comitetului de tortură. El si-a notat cele spuse de Reus, pentru a-l informa pe Ţurcanu.

A venit apoi rândul lui Tudose, care a răspuns că nu s-a gândit niciodată la această problemă, dacă mai este sau nu legionar, pentru că, asa cum spusese Reus, aceasta este o problemă de constiintă.

Al treilea a fost Gelu Gheorghiu care, cu atitudinea lui de om bun, interpretând totul prin prisma morală, i-a răspuns lui Zaharia:

„Mă întreb dacă am fost vreodată legionar, pentru că din punctul meu de vedere, a fi ceva înseamnă a te identifica cu ceea ce afirmi că esti. Prin urmare, mă întreb, m-am identificat eu oare cu Miscarea Legionară?” „Corneliu Codreanu a fost primul care s-a identificat cu ceea ce a spus că este si asa a fost asasinat. Mota si Marin de asemenea sau identificat cu ceea ce au spus că sunt si asa au si murit. Toti martirii legionari s-au identificat cu ceea ce au spus că sunt si asa au si fost asasinati”.

„În camera aceasta au fost doi legionari, Pintilie, pe care l-ati ucis – si Nedelcu, care a înnebunit. Iar eu, dacă reuseam, mă sinucideam (asa cum judec acum, as fi fost un las), iar acum sunt întrebat dacă mai sunt sau nu legionar”.

„Eu pun problema în felul următor: am iubit o fată tare frumoasă, am iubit-o din toată inima dar, la un moment dat, a trebuit să-i spun că nu mă mai căsătoresc cu ea. Fata îmi cere explicatii, dar eu ce explicatii să-i dau, pentru că pozitia mea fată de ea a rămas neschimbată?” „Eu nu pot da explicatii, pentru că mă torturează unul cu knutul si, fără voia mea, mă constrânge să-i spun ceea ce vrea el, nu ceea ce simt eu. Deci, domnilor, ceea ce cereti dumneavoastră este pur si simplu un act formal, deoarece în intimitatea constiintei mele nu veti putea pătrunde niciodată. Or, pe dumneavoastră vă interesează numai acte formale si dacă aceasta vreti, veti obtine ceea ce vreti în urma torturilor pe care le aplicati si pe care le veti mai aplica. Dar aceasta nu corespunde niciodată realitătii, pentru că oricât ne-am lepăda noi de Miscarea Legionară, noi tot vom fi considerati legionari”.

„Eu însă vă voi răspunde la această întrebare, dar fie-mi îngăduit să mă mai gândesc la aceasta”.

Afirmatiile lui Gelu Gheorghiu ne-au dat posibilitatea multora dintre noi să răspundem la fel.

După Gelu Gheorghiu a venit rândul meu. Camarazii din cameră nu cunosteau torturile din camera 2 parter si nu asistaseră la lepădarea mea de Miscarea Legionară.

Eram însă convins că, în urma torturilor pe care le trăisem si aveam să le mai trăiesc, atât eu, cât si camarazii mei, decât să înnebunim, va trebui să ne lepădăm formal de Miscarea Legionară.

Asa că, am răspuns că nu m-am gândit si ca urmare va trebui să mai reflectez, pentru că este o problemă de constiintă, asupra căreia nu te puteai pronunta imediat.

La întrebarea lui Măgirescu, cât timp de reflectie îmi trebuia, i-am dat o lună sau două, la care Zaharia a intervenit brutal: „Am să te fac eu să mai scurtezi din timp”. Măgirescu i-a spus însă să mă lase deocamdată în pace.

După noi, toti ceilalti: Dinescu, Sântimbreanu, Ciornea, Sârbu, Ungureanu, Popescu Paul, Zelică Berza, Grigoras, Hutuleac, etc. au cerut timp de gândire.

Nedelcu si Ionescu, nelegionari, care dădeau semne că si-au pierdut mintile, nu au fost întrebati nimic. Dintre toti, numai cinci au declarat că nu mai sunt legionari, tinerii alesi de Zaharia să facă de planton în timpul noptii.

A doua zi, seara, după ce Zaharia i-a prezentat raportul lui Ţurcanu, acesta a venit la noi.

Nu se poate descrie fizionomia lui Ţurcanu în astfel de situatii.

Cum a intrat în cameră, s-a dus direct la Reus si i-a spus ironic:

„Colega, pui problema de drept, nu? Tot de drept, pentru că am fost colegi de facultate, nu te pot contrazice. Însă o să vezi tu si o să simti pe pielicica ta de legionar încarnat ce metodă am să-si aplic eu tie, ca să spui că nu mai esti legionar cât o să trăiesti, chiar dacă te-ar spânzura Horia Sima”.

„Îti amintesti, când au început demascările cu voi, banditilor, în camera aceasta, eu v-am spus că o să vă aduc în stare să spuneti tot ce stiti si ce nu stiti si voi face din voi tot ce vreau eu, nu? Ei, băgati bine la cap, banditilor, că vă voi aplica metode de „dragoste” – făcea aluzie la Gheorghiu – încât să spuneti că nu mai sunteti legionari si n-o să vă mai trebuiască atâta timp de gândire, cum a afirmat banditul ăsta mistic, Bordeianu. Şi stiti voi, banditilor, că eu mă tin de cuvânt, asa cum m-am tinut si până acum”.

S-a uitat la toti cei de pe priciuri si, fără să mai spună ceva, a plecat împreună cu Zaharia.

Declaratiile publice au continuat, în cameră, precum si cele scrise, la camera 4 spital.

Eram siguri că, după vizita lui Ţurcanu, Zaharia va veni cu o nouă metodă de tortură.

După masa de seară, Zaharia s-a întors ca un taur înfuriat si sia debitat repertoriul lui muzical. A ales zece dintre noi si, împreună cu cei din comitet, ne-a aplicat legea „dragostei lui Gheorghiu”.

Apoi, ne-a fixat o nouă pozitie pe priciuri: în loc să tinem mâinile pe genunchi, trebuia să le ridicăm în sus, pe lângă cap. După bătaia primită, abia ne mai puteam misca, iar prin tinerea mâinilor în sus în pozitie fixă, surescitarea nervoasă se intensifica în asa măsură, încât era imposibil de suportat.

Atunci ne-am convins cu totii că, până la urmă, nu vom putea răbda si nu vom avea de ales decât să ne lepădăm de Miscarea Legionară sau să înnebunim.