Dumitru Bordeianu Mărturisiri din mlaştina disperării

Ultima constrângere de lepădare

Torturile cu ridicarea mâinilor, apoi prostituarea spirituală si morală a constiintei, ne-au întărit convingerea că vom ajunge, până la urmă, ori la nebunie, ori la lepădarea de Miscarea Legionară.

În cele două săptămâni de după Pasti, când s-a continuat cu declaratiile publice si cu cele scrise la camera 4 spital, fiecare dintre noi si-a făcut un sever proces de constiintă, gândindu-se ce să aleagă.

Nebun, n-ai mai fi fost de folos nimănui. Dacă te lepădai, insultai Miscarea, având însă o sansă, aceea de a te păstra întreg la minte.

Se mai punea o întrebare: după cele văzute si trăite, convinsi fiind că nici într-o sută de ani nu se va întâmpla nimic în lagărul comunist, pentru că fuseserăm vânduti ca o marfă pieritoare, pentru interese meschine, fără să se tină seama de drepturile omului, de care se făcea atâta caz, în aceste conditii deci, mai avea rost să trăiesti?

Pe de altă parte, ca indivizi singuratici, ce mai reprezentam noi pentru Miscarea Legionară? Atunci când intraserăm pe poarta acelui infern, noi eram deja morti pentru Legiune. Noi nu ne-am făcut decât datoria să luăm parte la o luptă pe care o pierdusem deja si în care am fost îngenunchiati si torturati. Or, atunci ce rost mai avea dacă ne lepădam sau nu de Miscarea Legionară? Lepădarea ducea la compromiterea totală, la desconsiderare, iar nelepădarea, la nebunie.

În ceea ce mă privea, alternativa nu avea nici o ratiune. Ajunsesem atât eu, cât si camarazii mei, la ultima limită, la punctul mort.

Cei mai optimisti dintre noi au încercat să-si rezolve această problemă de constiintă ca Gheorghiu, cel cu exemplul fetei frumoase, pe care o iubea atât de mult. Şi multi i-au urmat exemplul, lepădându-se formal.

Ceea ce nu adusese anul, a adus ceasul în care a murit „balaurul rosu” de la Kremlin.

Totusi, era prea târziu. Multi se lepădaseră de Miscarea Legionară. Celor ce au cerut o amânare li s-a refuzat. Singurul care nu s-a lepădat a fost Nedelcu Aristide, nebun însă, deci scos din calcul.

Acesta a fost scopul ocultei de la Moscova: să ne lepădăm de Legiune, prin torturi continue si insuportabile, ca să ne compromitem moral unul fată de altul si să ne pierdem încrederea reciprocă.

Voi, camarazi ai nostri care n-ati trecut pe unde am trecut noi si mai sunteti în viată, si cei care veti veni după noi, judecati-ne cum vă va îndemna constiinta. Pe noi ne-a judecat sever constiinta noastră. Torturile prin care am trecut nu le dorim nici dusmanilor nostri.

Ce argumente mai pot aduce eu, în legătură cu lepădarea noastră de Legiune? Ne va judeca istoria, după o dreaptă judecată si nu o parodie de proces, asa cum ne-au făcut bolsevicii, în spatele cărora trona Internationala rosie.

Cei mai buni si mai mari dintre noi au fost ucisi.

Denigrarea Legiunii si a sefilor legionari

Hidra satanei, comunismul, nu s-a multumit însă numai cu compromiterea noastră unul fată de celălalt, prin lepădarea de Legiune, ci ne-a constrâns să aducem cele mai josnice insulte, calomnii si denigrări Căpitanului nostru, sefilor si camarazilor nostri pe care i-am cunoscut.

Nicolski voia să aibă în scris de la tineretul legionar, nu lepădarea de Miscarea Legionară, pentru că aceasta nu ni s-a cerut în scris, fiind si ei convinsi că nu era decât formală, ci ceva mai mult.

Rog pe camarazii mei să înteleagă si să fie convinsi că majoritatea dintre noi, cu foarte putine exceptii, s-au lepădat doar formal de Legiune si au rămas tot restul vietii pe pozitia exprimată la interogatoriu de Gheorghiu în povestea cu fata frumoasă căreia i-a rămas fidel.

Cât priveste denigrarea, calomnierea, insultele si înjosirea sefilor legionari, ele n-au fost scrise de noi, ci de către cei din comitet. Ele au fost adunate si date lui Ţurcanu, care le-a trimis lui Nicolski.

În general, la tineretul legionar de la muncă silnică, problema denigrării sefilor legionari a fost cât se poate de decentă. Văzând Nicolski că nu ajunge la scopul urmărit, a inventat atunci insulte si calomnii la adresa celor mai mari sefi legionari, pe care le-a dat în scris sefilor comitetelor de tortură, prin Ţurcanu, ca să fie citite în fata noastră. Majoritatea dintre noi, cu rare exceptii dintre elevii si studentii mai tineri, n-au dat nici o importantă acestor calomnii.

În această privintă, tot Gheorghiu a dat solutia.

Întrebat ce fapte reprobabile ar sti despre sefii legionari si despre legionari în general, cu un calm de sfânt si cu o atitudine morală ireprosabilă, el i-a răspuns lui Zaharia: „Bine, domnule, m-ai torturat să-mi părăsesc iubita, identificată cu Legiunea, să n-o mai iubesc, să mă lepăd de ea, dar ca s-o insult, s-o denigrez, s-o calomniez pentru că am iubit-o cândva, acest lucru, domnule, nu se mai poate!” „Nici dacă cel iubit te-a părăsit, pentru dragostea avută fată de el, bunul simt nu-ti permite să-l vorbesti de rău. Ne-ati torturat, obligându-ne să ne mâncăm excrementele si să spunem că a fost un lucru bun, dar, în problema dragostei, nu mai încape compromis”.

„Eu nu stiu nimic, nici n-am văzut si nici n-am auzit despre fapte reprobabile ale sefilor legionari pe care i-am cunoscut. Vreti să inventez calomnii⁶⁸? Nici asta nu se poate!” Atitudinea lui Gheorghiu a fost salvatoare pentru majoritatea dintre noi. La fel am răspuns si eu la întrebarea lui Zaharia si pentru asta am plătit cu vârf si îndesat.

Cum puteau fi defăimati, ce li se putea reprosa lui Radu Gyr, Nicolae Pătrascu, Vică Negulescu, Costache Oprisan, Gabriel Bălănescu, lui Radu Mironovici, Petre Ţutea, Mircea Nicolau, grupului inginerilor de la Politehnica din Iasi, lui Nelu si Ion Păunescu, lui Eugen Teodorescu, preotului si avocatului Pâslariu, procurorului Ambrozie si sotiei, lui Gili Ioanid, Ion Ianulide, Popescu Ion, Lefa Aristide, Popescu Traian, Florică Dumitrescu, Mircea Motei, Gelu Gheoghiu, Reus Gheorghe, fratilor Scutaru, lui Ion si Mihai Lungeanu, lui Lazăr Andrei, Emil Brânzei, Teodoru Valeriu, fratilor Ion si Costică Stamate, lui Vasile Pătrascu, Neculai Simionescu, Pintilie Ion, Nedelcu Aristide, Iosub Mihai, Costică Butan, Zelică Berza, Ungureanu Vasile, Hoinic Dragos, preotului Tatulea, Oltei Manoliu, lui Nicola Beuran, surorilor Dumitriu, lui Gioga Parizianu, Gherase Aurel, preotului Grebenea, lui Aurel Obreja si încă miilor si miilor de legionari nepomeniti aici?

De aceea le cer iertare camarazilor morti în închisori si celor care mai trăiesc, cărora nu le-am amintit numele si care au fost tot atât de buni, dar pe care memoria mea nu i-a putut retine. Nu i-am trecut nici pe cei din străinătate, pe cei parasutati si nici pe cei din grupul lui Gavrilă din Făgăras.

Sau, ce puteam spune rău despre seful Miscării Legionare, Horia Sima, sub a cărui comandă ne aruncasem în luptă?

Prin aceste denigrări, insulte si calomnii, oculta moscovită urmărea smulgerea din inima si constiinta tineretului legionar a mitului elitei legionare. Acesta a fost scopul pe care si l-a propus, dar pe care n-a reusit să-l atingă.

Văzând Zaharia că nu scoate de la noi ce sconta, a adus de la Ţurcanu niste hârtii, scrise cu tot felul de invective si ni le-a citit. Dar nici asa n-a reusit să-si atingă scopul, pentru că trebuia să prezinte probe sau cel învinuit să-si recunoască el însusi fapta.

Ca să-si ascundă miseliile, comunistii le aruncau pe seama adversarilor lor.