Dumitru Bordeianu Mărturisiri din mlaştina disperării

Informatorii

După o săptămână de muncă, unii dintre noi au fost dusi la camerele de tortură, pentru motive numai de ei cunoscute. Ţurcanu stia că mai aveau un rest de plătit, de la Pitesti. Şi Ţurcanu se tinea de cuvânt.

Unii moralisti ai Bisericii crestine sustin că majoritatea cuvintelor rostite de oameni sunt mincinoase, în relatiile dintre indivizi, în familie, în colectivităti, în ideologii, literatură, istorie si în falsa stiintă si politică de stat. Cât adevăr este în această afirmatie!

Dacă am trăi Adevărul, ar fi Împărătia lui Dumnezeu pe pământ, dar trăim minciuna, negând voit, constient, adevărul; de aceea este ce este în lume, domnia satanei. Dumnezeu ne învată: „Trebuie să fie da, când este da, si nu când este nu, tot ce trece peste aceasta vine de la cel rău”.

După vreo zece zile de când fuseserăm scosi la muncă, într-o seară, Ţurcanu si cu Popa Ţanu au trecut prin camerele celor ce lucrau la atelier, fiind toti repartizati la un loc.

Ţurcanu avea o înfătisare de călău autentic, cum de putine ori îl văzusem. Popa Ţanu, lângă el, cu aceeasi înfătisare, poate mai expresivă, căci se adăuga si aerul mongoloid.

Ţurcanu ni se adresă astfel: „Banditilor, este poate ultima încercare când regimul si noi vrem să vă verificăm dacă, după ce ati trecut pe unde ati trecut si ati văzut ce ati văzut, puteti pune în aplicare si da dovadă că sunteti hotărâti să demascati pe orice bandit reactionar, care este împotriva regimului, ca astfel regimul să aibă încredere în voi”.

„Cei din Gherla, care au trecut prin demascări, până acum n-au scos nici un cuvânt, pe unde s-au dus, ba mai mult, au demascat pe toti banditii din fabrică si de-acum îi cunoastem si stim cu cine avem de-a face. Prietenul meu, Popa Ţanu, poate întări ceea ce am spus eu” (Asa cum s-a dovedit mai târziu, erau ei prieteni, cum ar fi sarpele cu broasca.).

Popa, cu o viclenie de mongoloid, ca a lui Lenin, ne spune:

„Banditilor, nu vă jucati cu focul. Printre cei pe care i-am demascat eu, n-a fost nici unul să nu facă ceea ce a vrut regimul si ceea ce leam spus eu”.

La care Ţurcanu mai adaugă: „V-am spus, când ati iesit din fabrică, să nu stie nici pământul pe unde ati trecut, si aici, si în libertate. Trebuie apoi să trageti de limbă pe orice bandit în legătură cu ce gândeste, ce a făcut în viata lui, ce relatii are cu alti banditi si ce are de gând să facă în viitor. Începând de mâine, orice bandit dintre voi va da dovadă de cum stie să servească Partidul si să-si facă datoria, asa cum o cere el de la noi”.

Afirmatiile lui Ţurcanu se legau de acelea ale lui Zeller, când ne spusese în fata camerei: „Voi veti face demascarea tuturor banditilor din Republica noastră”. Până atunci ne demascasem între noi, prin ciomăgeală si rupere de oase, spunând tot ceea ce stiam unul despre altul si despre cei din libertate, ca urmare a cumplitelor torturi prin care trecusem si treceam încă; acum eram pusi, fără voia noastră, să comitem odiosul păcat al fătărniciei. Adică, să ne prezentăm în fata semenilor nostri ca oameni cinstiti, si ei să-si deschidă sufletele fată de noi si să spună lucruri care de obicei nu se spun, mai ales în închisoare. Toti făcusem această greseală, din sinceritate, din încrederea care ne lega. Iar acum, constient, trebuia să-i împingem în gura lupului pe fratii nostri, care ne credeau cinstiti.

După cele afirmate de Ţurcanu si Popa Ţanu, eram constrânsi deci, prin torturi, să facem rău semenului care nu ne făcuse nici un rău.

Dacă cei trecuti, la Pitesti si Gherla, prin torturi de nesuportat, până la nebunia deznădejdii, judecând omeneste, aveau o oarecare scuză, ce aveau să facă cei care, de bună voie, constienti fiind că fac rău semenului lor, se angajaseră, pentru un blid de linte, pentru o pozitie socială sau pentru un trai mai bun, să-si vândă sufletul satanei?

Ce noapte îngrozitoare (este putin spus) am trăit noi la Gherla, când Ţurcanu ne-a obligat să actionăm sub masca fătărniciei, făcând atâta rău semenilor nostri! Se poate oare explica si întelege rational acest fapt, când trebuie să comitem răul fără voia noastră, desi suntem constienti de el? Ce grozăvie, să stii că faci răul si totusi să-l faci!⁸⁹ După cum se vede, planul ocultei de a face din noi ceea ce au vrut ei, turnători ordinari, într-o oarecare măsură, a reusit.

Să-mi îngăduie cititorul să vin cu o observatie făcută de bunul meu prieten, inginerul Costică Cristescu, seful tineretului tărănist din Capitală în 1946 si care, desi ateu si invalid, fără mâna dreaptă, îmi făcea următoarea mărturisire:

„Dragă prietene, eram scos la muncă să fac corvoadă prin curte; trecusem prin demascări si, sincer să-ti spun, până acum n-am înteles acest fenomen, dar ceea ce îti mărturisesc este mai mult decât cutremurător:” „Eram în curtea închisorii, ca în fiecare dimineată, si iată ce am observat: fiind cu mătura în mână si făcându-mă că lucrez, când ieseau elevii din camerele de tortură si se îndreptau spre ateliere, am văzut pe fetele lor atâta groază, atâta frică si atâta disperare, încât mam înspăimântat până în adâncul fiintei mele. Văzând acesti copii torturati, i-am asemuit cu demonii, îngroziti de porunca lui satan, care-i trimisese din iad pe pământ, ca să însele oamenii. Îti mărturisesc că si pe fetele studentilor⁹⁰, până a plecat Ţurcanu din Gherla, am observat aceeasi expresie”.

Aceste observatii le făcea un nelegionar si un necredincios. O imagine mai clară si mai autentică, nici că se putea da. Ceea ce a spus Cristescu despre tinerii de la Gherla, acelasi lucru îl spun si Sfintii Părinti în viziunile lor, despre demonii care vin să-i ispitească si să-i însele pe oameni. Copiii si tinerii acestia erau chinuiti si torturati, apoi trimisi, ca demonii, în ateliere, să tragă de limbă si să aducă informatii despre cei ce lucrau acolo.

Doamne, cine ne va crede, cine ne va întelege, afară de Tine, Preabunule, care numai Tu cunosti inima omului si intimitatea constiintei lui?

Nu încercăm să convingem pe nimeni, nici pe camarazii nostri, si cu atât mai putin pe altii (dusmanii nostri fiind exclusi). Le cerem însă oamenilor cinstiti – în măsura în care pot si vor să-si pună întrebări – să răspundă: ce ar fi făcut ei în locul nostru?