Dumitru Bordeianu Mărturisiri din mlaştina disperării

GHERLA

Fortăreata Gherla

Închisoarea Gherla se află situată pe soseaua care leagă orasul Dej de Cluj, pe malul Somesului Mic.

A fost clădită pe timpul împărătesei Austriei, Maria Thereza. E o fortăreată înconjurată de un sant adânc, ce-si lua apa din Somes.

Avea două clădiri cu câte un etaj, Zarca si Sectia, cu celule si camere mai mari si mai mici.

După 1848, stăpânii Transilvaniei au clădit o a treia închisoare în formă de U culcat, cu o capacitate de mii de detinuti, cu camere si celule, plase de sârmă groasă, ca la Pitesti, si un coridor de un metru între celule.

Pe partea dinspre celule, la cele două capete ale clădirii, la etajele 2 si 3, se găseau camere mari cu o capacitate normală de 70 de locuri. A fost un timp când aceste camere erau populate cu peste două sute de detinuti. La capete, pe înăltimea parterului si a etajului 1, la sud era bucătăria închisorii, iar la nord capela. E de remarcat că această capelă era pictată ortodox, ceea ce dovedeste că închisoarea fusese construită numai pentru români.

Când am ajuns noi la Gherla, capela era desfiintată, iar icoanele, catapeteasma si mobilierul fuseseră depuse în capela mică, din clădirea din mijloc (Sectia). Capela din clădirea mare era transformată în sală de sedinte.

Închisoarea era foarte impunătoare. Localnicii o numeau „Casa Galbenă”.

În partea de sud, aproape de închisoare, era un cimitir, iar alături, unul mai mic, destinat detinutilor care mureau între ziduri.

Intrarea în această fortăreată te impresiona prin podul portii principale, unde fusese santul cu apă.

La intrare era clădirea administratiei, cu un etaj, iar din această clădire, printr-o boltă, ajungeai în cele două curti, pavate cu pietre.

Clădirea mare avea două intrări, una spre curtea interioară si alta spre curtea cu ateliere. Curtea interioară avea spre sud o poartă care conducea la ateliere.

Închisoarea era împrejmuită cu un zid înalt, de 4 metri, prevăzut din loc în loc cu foisoare de pază, asigurată de soldati înarmati. Pe lângă zid era un spatiu larg de 3 metri, greblat si împrejmuit cu un gard de sârmă ghimpată, înalt si el de 2 metri.

Când intrai în clădirea mare, te impresionau imensitatea ei si plasele de sârmă prin care puteai vedea de la parter până la etajul trei.

Usile erau din lemn masiv, îmbrăcat în tablă groasă, cu două zăvoare puternice, sus si jos, si o broască mare pentru încuiat cu cheia. La mijloc, ca la orice usă de închisoare, se găsea vizeta mare pe unde se servea masa si, deasupra acesteia, o alta mai mică, pe unde se observa în cameră.

La mijlocul clădirii, în fata intrării principale, erau scările care duceau de la parter, la etajul trei.

Această fortăreată, asa cum era construită si împrejmuită, asigura o pază prin care numai gândul mai putea zbura afară.

Geamurile de 1,5/1 m erau prevăzute cu gratii groase de fier.

Toti cei care au trecut prin Gherla, nu numai în timpul demascărilor, dar si înainte si după aceea, nu pot uita închisoarea, unde atâtia fuseseră torturati sau ucisi.

Senzatia mortii

În jur de 18 septembrie 1951, cu ultimul lot de studenti, de la muncă silnică si temnită grea (majoritatea erau de la muncă silnică), am fost transportati de la închisoarea Pitesti la închisoarea Gherla.

Deoarece gara nu era departe de închisoare, de la dubele de tren până acolo am mers pe jos, cu pază puternică de gardieni si soldati, toti înarmati.

Cum am intrat în închisoare, cu lanturile la picioare, privind la etajul trei, ceva neobisnuit si inexplicabil mi-a cuprins întreaga fiintă.

Eram ca într-un cleste puternic, din care nu se mai putea scăpa.

Pentru prima dată în viata mea, am avut atunci senzatia mortii iminente si m-a cuprins o frică si o groază fără obiect.

Imensitatea acestei închisori, privită prin plasele de sârmă, de la parter până la etajul trei, precum si linistea perfectă care domnea, în clădire îti dădeau senzatia că aici nu zac oameni, ci stăpâneste moartea.

Frica mortii, pe care n-am avut-o nici pe front, nici la Pitesti, o aveam acum în fata ochilor; o frică amestecată cu groază, teamă si spaimă⁸³. Frica mortii are ca obiect moartea; dar această frică ce mă stăpânea era mai mult: era de natură metafizică, era posedarea satanei, care intrase în mine, de când încetasem să mă mai rog lui Dumnezeu.

În locul harului Dumnezeiesc, pe care îl izgonisem din suflet, lăsasem un gol unde se cuibărise duhul satanei. În viată, nu-mi fusese frică decât de Dumnezeu. Nu mi-a fost frică pe front, nici atunci când am fost încercuiti; această frică fără obiect nu o puteam întelege.

Frica, teama, groaza, spaima, în lumea fizică aveau un obiect, dar ceea ce simteam si trăiam eu nu avea obiect.

După ce ni s-au luat lanturile de la picioare, tăindu-ne cu dalta, pe nicovală, niturile de la brătări, am fost identificati, potrivit dosarelor care ne însoteau, si repartizati la etajul trei, la ultima cameră pe partea de nord, vis-a-vis de camera mare, deasupra fostei capele.

Atât pe culoare, cât si în camere, te impresiona lustrul mozaicului, făcut de detinutii torturati. În partea clădirii unde erau numai camere, acestea erau prevăzute cu mozaic pe jos. Pentru dormit, în camerele mari, erau priciuri pe două rânduri, iar în cele mici, numai cu un rând si un interval.

Camerele alternau, când mari, când pe jumătate. Partea rezervată celulelor de 3,5/2,5 m era mai îngustă si numai cu un rând.

La mijlocul celularului, vis-a-vis de scări, era camera gardianului sef de sectie.

Ni s-au distribuit pături; priciurile erau din scânduri goale.

În camera mea nu erau decât condamnati de la 15 ani în sus.

Din camera 3 subsol, eram în această cameră Gheorghiu, Dinescu, Măgirescu si cu mine, restul în alte camere.

Pe unii îi cunosteam de la Suceava sau Pitesti; altii, pe care nui cunosteam erau: Pop Cornel, student la Facultatea de Medicină din Cluj, Popescu Aristotel, absolvent al Facultătii de Medicină din Bucuresti, si Turcu Constantin, student la Facultatea de Medicină din Bucuresti.

Am observat că, din toti cei din cameră, se desprindea un grup de oameni care sigur se cunosteau între ei si se deosebeau de ceilalti prin faptul că erau mai degajati si nu asa de timorati.

Datorită acestei atmosfere, îti dădeai seama imediat că ei făceau parte din statul major al lui Ţurcanu.

Îmi amintesc de acea noapte sinistră, când n-am dormit deloc, de frică si groază, gândind la ceea ce ne spusese Zeller, că demascarea va continua la Gherla, si asteptam ca a doua zi să se facă o nouă repartitie si să înceapă demascările.

La un moment dat, s-a deschis usa si a intrat Ţurcanu însotit de Popa Ţanu, Livinschi si Caba, cei ce fuseseră si la Suceava.

Când l-am văzut pe Popa Ţanu, mi s-a tăiat răsuflarea. El si cu Livinschi aveau să fie călăii si ucigasii demascărilor de la Gherla, demascări ale muncitorilor, tăranilor si a unei părti din elevi, studenti si intelectuali. Atmosfera din cameră era atât de apăsătoare, odată cu venirea lui Ţurcanu si a ajutoarelor lui, încât continuarea demascărilor părea prea evidentă.

Necunoscutul ce ni se deschidea în fată ne făcea să ne pârjolim ca buretele pe jar.

Cum a intrat în cameră, Ţurcanu a chemat într-un colt pe Pop, Popescu, Măgirescu si pe câtiva pe care nu-i cunosteam. N-am auzit ce au vorbit. Am constatat că Ţurcanu nu mai avea aroganta si nu mai inspira groaza de la Pitesti.

În schimb, cei care te îngrozeau cu privirea si obrăznicia erau Popa Ţanu si Livinschi. Primul era mai suplu, al doilea era gras si diform ca un patruped, iar figura lui avea trăsăturile unui călău îndobitocit.

Livinschi, student la Medicina din Iasi, avea o condamnare mică. În libertate îti făcea o bună impresie, prin fizionomia lui drăgută. Părea un tânăr cu mult bun simt, foarte rezervat si manierat.

Mă întreb însă, cum se explică faptul că acest tânăr a fost cel mai odios ucigas pe care l-au avut demascările de la Pitesti si Gherla?

Fata pe care o avea acum era însă în contrast flagrant cu cea pe care o cunoscusem mai înainte. Dostoievski afirmă că posedatii îsi alterează nu numai sufletul, dar si înfătisarea.

Acestia doi si cu Ţurcanu au fost ucigasii, asasinii care au condus demascările de la Pitesti si Gherla.

După ce s-a întretinut cu colaboratorii lui, Ţurcanu ni s-a adresat nouă: „Banditilor, după cum v-a spus si domnul colonel Zeller, v-o repet si eu, demascările nu au încetat odată cu Pitestii si cu plecarea voastră de acolo. Ele vor continua si la Gherla sau în altă parte, până când vom ucide în voi ultima fărâmă de legionarism si de credintă în Dumnezeu”.

„Selectia celor ce vor lucra în ateliere sau vor trece din nou prin demascări o vom face noi. Înainte de a vă scoate însă la ateliere o să vă ducem să vedeti camerele de la etajele doi si trei, ca să vedeti cum prietenii si colaboratorii mei au înteles ce sunt demascările si cum trebuie să se facă ele”. (Făcea aluzie la torturile de neînchipuit conduse si patronate de Popa Ţanu, Livinschi si Caba.) „Cei care vor fi scosi la ateliere sau vor fi dusi la o altă închisoare sau loc de muncă, dacă vor scoate o vorbulită de ceea ce a fost la Pitesti si Gherla, pe unde au trecut si ce au văzut, uitati-vă bine la mine banditilor, pentru că voi stiti că eu mă tin de cuvânt, îl va pupa mă-sa rece”.

Nici Popa Ţanu, nici Livinschi n-au scos nici un cuvânt, deoarece toti cei din cameră erau absolventii din Pitesti ai lui Ţurcanu.

Se observa că Ţurcanu nu se mai simtea el însusi, puternicul de la Pitesti, ca să-si impună numai el puterea si vointa, iar ceilalti să asculte de el. La Gherla, puterea si vointa erau împărtite de-acum între cei trei.