Dumitru Bordeianu Mărturisiri din mlaştina disperării

Plecarea din Pitesti.

După cum am mai relatat, începând cu a doua jumătate a lunii august, declaratiile publice din camera 3 subsol si 4 spital erau pe terminate. Torturile încetaseră, cu putine exceptii, cele din celulele mortii din capul T-ului.

În acest timp, Ţurcanu cu statul lui major si sefii de comitete dădeau zor să trieze si să repartizeze declaratiile la adresele respective si să facă caracterizarea scrisă fiecărui tânăr trecut prin demascări. Această caracterizare trebuia să fie atasată la cele două dosare; dosarul penal, care se găsea la grefa închisorii si dosarul secret de la Ministerul Afacerilor Interne.

Cunosteam numai din spusele altora aceste caracterizări, dar m-am convins de existenta lor văzându-le, când colonelul de la Interne a venit cu dosarul meu unificat, cel de la închisoare si cel de la Interne.

Eram atunci cu domiciliul obligatoriu în Bărăgan, în anul 1963. Aceste caracterizări făcute de Ţurcanu si de sefii de comitete au avut un rol cât se poate de nefast în timpul detentiei noastre.

Pedepsele care ni se aplicau erau date în functie de ele. Pentru unii au fost fatale, căci cine cunostea mai bine pe fiecare, din toate punctele de vedere, decât Ţurcanu si sefii comitetelor de tortură?

Pe la jumătatea lunii august, celor 14 care eram încă tinuti în pozitia fixă pe prici: Reus, Gheorghiu, Grigoras, Dinescu, Visovan, Sântimbreanu, Nedelcu, Popescu, Drăgănescu, Bordeianu si ceilalti, ni s-a ridicat această tortură, eveniment pe care l-am resimtit ca pe o adevărată binecuvântare.

Nu mai pomenesc de conditiile de detentie: foamea, frigul, lipsa de asistentă medicală, lipsa băii, rufele nespălate si faptul că, de la data de 10 decembrie 1949, nu mai fusesem scosi la aer. Toate însă, raportate la torturile la care am fost supusi, erau atât de neînsemnate, încât pentru noi nu mai aveau nici o importantă.

Reamintesc cititorului că, tot timpul cât au tinut torturile, calitatea si cantitatea hranei erau sub nivelul metabolismului bazal, de 600-700 de calorii pe zi; măsură impusă pentru a ne reduce si puterea de rezistentă fizică, ca să nu putem riposta nici măcar cu un deget la ceea ce ni se făcea. În ceea ce priveste frigul, era mai degrabă binefăcător, când pe tot corpul aveai numai răni.

Şi as mai adăuga ceva, în primul rând pentru medicii si igienistii mai sceptici. Cât am stat în camera 2 parter si camera 3 subsol, nici unul din cei torturati n-a fost scos la cabinetul medical si nici o rană nu s-a infectat. Martori sunt toti aceia care au trecut pe acolo si mai sunt si astăzi în viată. Nici plaga lui Gheorghiu de la gât n-a fost tratată, ci pansată de Petrică Tudose cu cârpe murdare si nu s-a infectat. Pesemne că unde vrea Dumnezeu, se biruie legea firii⁸¹.

Şi, poate că a fost mai bine că în cele nouă luni, cât am stat în camera 3 subsol, nu am făcut nici baie, ca să nu ne observăm rănile de pe corp.

Dar toate aceste conditii, repet, nu au avut pentru noi mare importantă fată de torturile fizice si morale pe care le-am îndurat. Iar când ni s-a permis să ne miscăm prin cameră, trăiam sentimentul că veneam din altă lume, după pozitia fixă pe prici, miscatul prin cameră era ceva de domeniul basmelor.

Înfătisarea celor ce trecuseră prin atâtea luni de tortură îti lăsa imaginea unor oameni nebuni, privirea lor nemaisemănând cu a unui om normal. Aveai senzatia că vedeai în fata ochilor niste umbre.

După torturile petrecute de Pasti si după acelea administrate pentru lepădarea de Miscarea Legionară, Zaharia, seful comitetului din camera 3 subsol, începuse să-si schimbe comportarea; parcă se petrecuse ceva în sufletul lui. Devenise absent, gânditor si melancolic, renuntase la repertoriul muzical si lipsea mult din cameră. Din monstrul si călăul fără milă, care fusese până atunci, devenise un alt om.

Trăiam sentimentul că avea remuscări pentru uciderea lui Pintilie. Poate...!? După plecarea lui definitivă din cameră, în jurul lui 15 august, rămânând numai cu Măgirescu si Păvăloaia, atmosfera s-a mai relaxat si am putut vorbi între noi. Ce aveam însă de vorbit?

Intimitătile de altădată, sperantele de viitor? Fuseseră toate înmormântate.

Ne temeam unul de altul ca jivinele, pentru că în timpul torturilor ni se studiau si gesturile si privirea, si în general toată expresia fetei. Schimbam cuvinte între noi de parcă am fi fost niste străini care nu se cunoscuseră niciodată. Asa ne suspectam unii pe altii. De aceea, nu discutam decât banalităti: despre masă, aer, serviciul de cameră si despre dormit. Ceea ce ne unise odinioară dispăruse complet dintre noi.

Îmi amintesc bine starea sufletească pe care am avut-o când am obtinut permisiunea ca, în locul pozitiei fixe, pe spate, cum dormeam noaptea, să pot dormi pe o coastă sau pe burtă. În pozitiile acestea, scândura goală de pe prici ni s-a părut cel mai moale pat.

La începutul lui septembrie 1951, când l-am văzut pentru ultima dată pe Ţurcanu la Pitesti, am observat că nu mai avea ca altă dată smocul de chei în mână, iar gardianul sef de sectie era pus paznic în dreptul lui. Usile erau încuiate cu zăvoare si lacăte, făcându-se închiderea, deschiderea si numărarea detinutilor în fiecare seară si în fiecare dimineată de către primul gardian, în prezenta gardianului sef de sectie. Masa nu o mai serveau detinutii din comitet, ci gardianul, mâncarea ameliorându-se putin si trecând de la 600 la 800 de calorii zilnic.

Eram atât de slăbiti fizic si moral, încât atunci când ne ridicam de pe prici, vedeam negru înaintea ochilor si ameteam.

Tot atunci ni s-au adunat si rufele pentru spălat după zece luni de când le purtam pe noi. Am fost apoi scosi în curtile interioare pentru a ne scutura păturile si hainele pe care le purtam din momentul arestării.

Am văzut astfel soarele, după un an si jumătate de întuneric. Şi culmea, am fost tunsi, bărbieriti si dusi la baie în grupuri mici.

Văzându-ne însă rănile, unele nevindecate încă, starea sufletească pe care am avut-o la această baie a fost cumplită.

După terminarea toaletei, într-o dimineată, seful de sectie ne-a anuntat să fim pregătiti pentru inspectia unui mare sef de la Bucuresti. Iată cum s-a petrecut această vizită oficială.

Eram însirati câte unul la marginea priciului, când s-a deschis usa si si-a făcut aparitia un ofiter superior, un colonel îmbrăcat în uniformă albastră de militie si nu de securitate.

În absenta lui Zaharia, raportul a fost dat de Măgirescu. După ce ne-a trecut în revistă pe fiecare, întrebându-ne cum ne cheamă, s-a oprit în dreptul usii si, cu un rânjet de diavol transformat în om, s-a recomandat: „Mă numesc colonelul Zeller, Directorul General al Penitenciarelor din R.P.R”.

Era cea mai sfruntată minciună, pentru că el era de fapt ofiter de securitate si unul din ajutoarele lui Nicolski, omul lui de încredere. El fusese acela care condusese direct demascările la ordinele lui Nicolski. El le-a controlat, verificat si dirijat, ordonând si metodele de tortură. A jucat o dublă sau triplă carte: cu oculta de la Moscova, cu partidul lui Teohari Georgescu si Ana Pauker, si o alta cu o ocultă pe care, probabil, numai el o stia. Asa se explică faptul că marele lui stăpân adevărat l-a lichidat până la urmă si pe el⁸².

Voi reda din memorie cuvintele acestui asasin ordinar:

„Mă banditilor, mai sunteti legionari? Sunt convins că, după ce ati trecut prin ce ati trecut, nu vă mai arde de Legiune. Să vă pară bine că ati scăpat asa cum ati scăpat, până acum. Să vă băgati însă bine în cap că demascările nu vor înceta niciodată. Iar pentru că voi cunoasteti ce este o demascare, si dacă veti da dovadă că v-ati schimbat, voi veti face demascarea tuturor banditilor din R.P.R.” (cel mai important lucru pe care l-a spus călăul).

„Veti pleca din Pitesti la Gherla, o parte din voi. O altă parte a si plecat la Canal si au făcut acolo o treabă bună cu demascările. Cei plecati înaintea voastră la Gherla au făcut si ei treabă bună acolo, iar acum unii dintre voi, cum am spus, plecati tot la Gherla. Băgati bine de seamă că demascările nu au încetat si că noi suntem hotărâti să ducem până la capăt demascările tuturor banditilor din Republica noastră”.

Am înregistrat cu o memorie de computer afirmatiile acestui odios asasin.

Ceea ce însă ne-a socat atunci pe toti, chiar în starea în care ne aflam, era prezenta lui Ţurcanu alături de Zeller. Nu mai citeai însă pe fata lui siguranta puterii, a stăpânirii de sine, a arogantei si mândriei, ci atitudinea unei slugi servile fată de călăul principal.

Când l-am văzut asa pe Ţurcanu, despuiat de mitul puterii cu care ne îngrozea, am fost convins că era cea mai nenorocită victimă a doctrinei satanice.

Afirmatia lui Zeller, că demascările nu au încetat si că noi vom fi aceia care vom face demascările tuturor „banditilor” din Republica Populară Română, spunea totul. Era a doua adeverire, după cea a anchetatorului misterios din octombrie 1949, că oculta a avut planul ei, întocmit matematic, si că o nouă etapă criminală ni se deschidea în fată.

Asa că, dacă Ana Pauker, Teohari Georgescu si Vasile Luca nu ar fi fost debarcati cu autorizatia lui Stalin, noi, toti care am trecut prin Pitesti si Gherla, am fi devenit, în urma torturilor ce ni s-ar fi aplicat, cei mai odiosi criminali, care am fi ucis si torturat tot ceea ce era considerat reactionar în tara noastră. Iar odată planul îndeplinit, am fi fost executati apoi si noi, asa cum au fost executati Ţurcanu si colaboratorii lui.

A nu se uita însă că în drama de la Pitesti si Gherla, instrumentul prin care s-a dus la îndeplinire planul ocultei am fost noi, cei din lanturi. Noi am fost cei care ne-am torturat unii pe altii.

Comunistii nu ne-au torturat cu mâna lor ci, la ordinul lor, ne-am aplicat noi însine tortura unii altora. Şef însă ne-a fost Ţurcanu, un detinut căruia i s-a dat mână liberă, ajutat fiind de primii sase care au acceptat de bună voie să aplice aceste torturi. Plata: promisiuni de libertate si posturi de răspundere si decoratii.

În starea sufletească în care mă aflu astăzi, mărturisesc sincer că-i compătimesc pe Ţurcanu si pe cei ce au colaborat cu el, pentru că toti au fost victimele monstruosului plan satanic al comunismului.

La ce îi foloseste omului inteligenta dacă ea este pusă în serviciul răului? Şi Lucifer a fost inteligent, dar această inteligentă a pus-o în slujba a ceea ce era opus binelui. Numai întelepciunea, care este dar de la Dumnezeu, slujeste binelui.

Când l-am văzut pe Ţurcanu alături de Zeller, am avut convingerea că nu era multumit cu tratamentul pe care stăpânul i-l oferea. Probabil era convins că, la terminarea demascărilor, va fi dus direct în Comitetul Central si făcut ministru. Zeller i-a cerut să continue demascările si la Gherla, urmând ca numai după aceea să fie repus în drepturile ce i s-ar fi cuvenit.

Dar cum în lumea aceasta nu este după cum vrea omul, ci după cum vrea Domnul, Ţurcanu si toate uneltele lui au fost executati, căzând victime propriilor nelegiuiri.

Cât am mai stat la Pitesti, până la jumătatea lui septembrie 1951, n-a fost decât o stare de provizorat. Tortura psihică, gândul că acolo unde ne vor duce, demascările vor continua, ne făcea să credem că perspectiva era din ce în ce mai insuportabilă. Crezusem că toate chinurile se vor sfârsi odată cu încheierea demascărilor de la Pitesti. După vizita lui Zeller însă, eram de-a dreptul îngroziti de ceea ce ni se va mai întâmpla.

Cu câteva zile înainte de a pleca, am fost dusi la o vizită medicală, formală. Apoi am fost triati pe loturi, pentru destinatia la care eram sortiti. Pe la 15 septembrie, unii au plecat la minele de plumb si altii spre Gherla. Am rămas în cameră numai vreo zece insi, printre care si Măgirescu, care era foarte abătut. După tortura cu „citirea gândurilor”, nu mai vorbea aproape cu nimeni.

În zilele de 16-18 septembrie am părăsit odioasa închisoare Pitesti – odioasă ca sufletul celui din ordinul căruia s-a construit – un ultim lot de vreo 90 de tineri.