Dumitru Bordeianu Mărturisiri din mlaştina disperării

Directorul Gheorghiu

Când am ajuns noi, la Gherla era director căpitanul Gheorghiu, un om în vârstă, cu părul alb, muncitor de meserie. Se spunea că era maistru mecanic, iar toti cei care l-au cunoscut au vorbit numai de bine despre el.

Avusese tangentă cu comunistii înainte de 1944 sau, poate, după aceea si, ca si alti muncitori cinstiti, credea că ei vor fi aceia ce vor aduce dreptatea si raiul pe pământ. Ce o fi căutat acest om cumsecade, să fie director de închisoare si, mai mult, la Gherla, nu stiu.⁸⁸ Cât l-am cunoscut, vreo opt luni de zile, nu l-am auzit o dată să vorbească urât cu detinutii sau să-i bruscheze. Vorbea cu fiecare ca si cu un vechi cunoscut.

La tâmplărie nu se pricepea, în schimb petrecea ore întregi în atelierul de mecanică, îmbrăcat în halat, cu mâinile murdare, învătându-i pe cei tineri o meserie.

L-am văzut de mai multe ori asistând la servitul mesei; dacă rămânea ceva pe fundul hârdăului, împărtea celor ce nu reuseau să îndeplinească norma impusă. După unii, se pare că Gheorghiu ar fi spus că el nu a venit director la Gherla ca să omoare oamenii.

Datorită atitudinii lui, acest muncitor cu bun simt nu s-a amestecat în demascări. Cel care le-a condus, verificat si aplicat, la ordinele lui Nicolski si Zeller, a fost odiosul si ucigasul ofiter politic Avădanei.

După încetarea demascărilor, când la Gherla trebuia să muncesti ca la galere, cu norme aproape imposibil de realizat, acest muncitor onest, Gheorghiu, a fost schimbat cu cel mai mare criminal pe care l-au avut închisorile comuniste din România: căpitanul Goiciu.

Munca în ateliere

După cum ne prevenise Zeller, că demascarea va continua la Gherla si că noi, studentii, vom face demascarea tuturor „banditilor” din Republica Populară Română, perspectiva noastră era dintre cele mai sumbre. Aceasta însemna că, pentru noi, această cruntă soartă nu se va termina decât cu executia noastră, ca pe timpul lui Stalin.

Nu am fost scosi la ateliere în săptămâna anuntată de Ţurcanu, pentru că a trebuit să se facă selectia. Cei care nu fuseseră propusi pentru muncă de Ţurcanu au fost scosi dintre noi si dusi în camere de tortură.

În camera unde eram eu, sef de comitet era Pop Cornel.

Măgirescu fusese scos din cameră să îndeplinească functia de „frizer”, care consta de fapt din a strânge informatiile de la turnători si a le preda ofiterului politic. Nu stiu ce a făcut Măgirescu cât a fost frizer. După cum arăta Ţurcanu, eram convins că între ei se întâmplase ceva ireconciliabil.

La Gherla, Ţurcanu nu mai conducea singur demascările, ci împreună cu Popa Ţanu. Nicolski avea nevoie de Ţurcanu dar si de Popa Ţanu, acest ucigas de tip mongoloid, originar din Soroca, de pe malul Nistrului.

Îmi vine să cred că, sub pavăza lui Bogdanovici, Popa Ţanu sa strecurat în Miscarea Legionară ca spion rus. Pentru că, atunci când Ţurcanu si ceilalti ai lui au fost condamnati la moarte si executati, Popa Ţanu a scăpat cu viată, cu toate că el condusese demascările si asasinatele de la Gherla, unde au fost mai multi morti decât la Pitesti.

În 1957, el era singur, într-o celulă la Aiud. Îl găsim din nou, ca martor al acuzării din lotul lui Ţurcanu, în procesul lui Vică Negulescu, afirmând că acesta primise ordin de la Horia Sima să facă demascările de la Pitesti si Gherla. Se vedea astfel că Popa Ţanu jucase un rol mai mult decât suspect.

Pentru noi, a urmat încă o săptămână de perindare prin camerele de tortură. Un fapt ne-a intrigat acolo: nu-i puteam recunoaste pe cei torturati, fie că erau desfigurati, fie că aveau capul acoperit sau erau lungiti într-o pozitie în care nu le puteam vedea fata.

Aveam convingerea că tot acest bâlci l-a făcut Ţurcanu cu noi ca să ne înspăimânte si să bage cât mai mult groaza în noi. Plimbările prin camerele de tortură de la Gherla au avut pentru noi, cei ce veneam de la Pitesti, un efect moral înspăimântător. Atunci când vedeam alti torturati, majoritatea dintre noi trăiam suferinta lor si, în acel moment, am fi preferat să fim noi în locul nenorocitilor întinsi pe dusumea. O paradoxală afirmatie. Starea aceasta sufletească am trăit-o toti si un sentiment de milă si compasiune ne-a umplut sufletul.

Atunci când esti torturat tu, nu poti simti milă si compasiune pentru tine, pentru că, în acel moment, nu actionează decât puterea ta de rezistentă si răbdarea de a suporta tortura. Când îl vezi pe altul torturat, trăiesti durerea lui, pentru că se leagă de durerea ta si se trezeste în constiinta ta, cu maximum de intensitate, mila si toată compasiunea fată de el, care este cu atât mai mare, cu cât e fratele tău de suferintă si de luptă. Este însă foarte greu pentru oameni să înteleagă această stare, mai ales când ei nu au nici un fel de experientă.

Ţinând seama de cele relatate, nu caut întelegere si nici să conving pe nimeni, dar mărturisesc că, văzându-ne fratii si camarazii în cea mai crâncenă suferintă, timp de o lună de zile, nu ne-a fost deloc usor.

După o lună de torturi sufletesti, a venit si ziua când am fost scosi la muncă în ateliere. Cu o zi înainte, Ţurcanu si Popa Ţanu trecuseră prin camere si ne avertizaseră: „Dacă scoateti o vorbulită în legătură cu demascările, pentru că noi avem posibilitatea să-l descoperim pe făptas, si dacă nu vă apucati serios de muncă, sabotati sau faceti altceva prin ateliere, stiti ce vă asteaptă; ati văzut cu ochii vostri!” Ţurcanu repetase: „Ştiti că noi nu glumim si ne tinem de cuvânt”.

Eram atât de slăbiti fizic si moral că, dacă ne-ar fi văzut un om normal din afara închisorii, ne-ar fi asemuit cu niste strigoi sau cu niste cadavre umblătoare.

Am fost scosi din camere, escortati nu de gardieni sau de soldati, ci tot de detinuti, ajutoarele lui Ţurcanu si Popa Ţanu. Cu totii am trăit un sentiment, nu ură, ci altceva, inexplicabil, de neînteles: cum se putea să fim escortati si insultati de proprii nostri camarazi si colegi?

Un alt sentiment deosebit ni l-a dat faptul că, în locul unui spatiu restrâns de câtiva metri pătrati de celulă sau cameră, aveam un spatiu larg de miscare.

Dintre cei aproape 200 de studenti scosi în ziua aceea la muncă – era pe la sfârsitul lui octombrie, 1951 – numai cinci am fost repartizati la atelierul de tâmplărie manuală. Şef de atelier era un maistru tâmplar legionar, arestat pe timpul lui Antonescu, care trecuse si el prin demascări si avea o asa ură si groază fată de studenti si elevi, că nici nu se uita în ochii nostri.

În câteva minute, ni s-au repartizat sculele, ni s-a arătat ce si cum să lucrăm. Apoi, maistrul ne-a pus la curent cu norma obligatorie, pe care trebuia să o facem în opt ore de lucru, tinând să precizeze: „Norma nu am făcut-o eu, ci voi, si dacă ati făcut-o, tot voi s-o îndepliniti”.

Ţin să precizez că normele erau făcute, oriunde s-a lucrat cu detinuti politici, peste puterile unui om robust si sănătos, care ar fi muncit în conditii normale, în libertate. Însă pentru noi, care eram niste epave, slăbiti până la distrofie, datorită hranei mult prea insuficiente calitativ si cantitativ si nici nu eram meseriasi, era imposibil să facem o astfel de normă.

Drept urmare, din pricina epuizării fizice si a nemâncării, neam îmbolnăvit. Neavând însă asistentă medicală, se explică de ce au murit, în aceste lagăre de muncă fortată, un număr atât de mare de detinuti politici, de toate vârstele si categoriile.

Oriunde s-a muncit cu detinuti politici – la Canal, Poarta Albă, Salcia si în toate atelierele închisorilor – norma de lucru si controlul productiei erau făcute de detinuti, politici sau de drept comun. În această categorie de detinuti au fost selectati cei care trecuseră prin demascări sau erau turnători de bună voie. Normatorii erau dintre cei mai urâti si dispretuiti, fiind mână în mână cu ofiterul politic si cu administratia închisorii sau a lagărului. N-am văzut în viata mea, oameni mai dispretuiti, huliti si denigrati ca acesti normatori. Şi o meritau din plin.

A doua categorie erau pontatorii, despre care voi relata într-un alt capitol.

În ateliere, erau două categorii de detinuti politici: unii trecuti prin demascări (muncitori, tărani, studenti, elevi si câtiva intelectuali) si altii care nu trecuseră prin demascări.

Acestia din urmă, veniti cam în acelasi timp cu noi la Gherla, nu trebuia să fie preveniti de ceea ce-i astepta. De aceea ne spusese Ţurcanu, înainte de a fi condusi în ateliere, să nu scoatem nici o vorbulită despre demascări.

În ziua când am fost scosi la muncă noi, cei 200 de studenti trecuti prin demascări la Pitesti, am trăit bucuria revederii după atâtia ani, dar nu deplină, pentru că n-am îndrăznit să vorbim unul cu altul.

Ce tragedie sufletească mai mare se poate întâmpla decât să nu poti, după atâta timp, să-ti împărtăsesti gândurile si sentimentele cu cel pe care l-ai iubit. Cine poate să înteleagă această stare sufletească?

Am fost repartizati fiecare la atelierul pe care l-am cerut, iar o parte dintre noi, unde a vrut Ţurcanu. Ne-a dat de gândit faptul că Popa Ţanu nu era de fată la aceste repartitii, ci numai Livinschi si doi muncitori, unul de la tâmplărie si unul de la mecanică, amândoi însă trecuti prin demascări.

Ne-a socat, de la început, ura si dispretul cu care am fost primiti în ateliere, de către muncitorii si tăranii care trecuseră prin demascările de la Gherla. Toti acesti oameni n-au înteles decât după multi ani drama de la Pitesti si Gherla, atunci când s-a făcut omogenizarea, la Aiud, a tuturor legionarilor, indiferent de categoria socială si pregătirea intelectuală, când cei veniti de la minele de plumb sau din alte închisori s-au amestecat cu noi si cei mai în vârstă si mai ales intelectualii au putut să stea de vorbă cu ei si să-i lămurească.

N-a fost categorie de detinuti politici mai oropsită, mai dispretuită, mai hulită si mai desconsiderată decât aceea a studentilor. Dacă în libertate fiecare intelectual, fost student, se mândrea cu acest nume, pentru că era stimat de toată societatea, în închisoare îti era cea mai mare rusine să spui că ai fost student. De aceea, când am ajuns de la Gherla, la Aiud, ani de zile n-am spus că suntem studenti. Am fost însă descoperiti, datorită vocabularului folosit si prin aspectul tineresc pe care-l aveam.

Am relatat toate acestea pentru că, mult timp, noi, tinerii legionari, nu numai că nu am fost ajutati de către cei maturi, ci am suportat ura, repulsia si desconsiderarea lor.

Tot în acest timp atelierele au fost extinse, pentru a primi un număr si mai mare de detinuti politici, adusi de la alte închisori, unde nu erau mijloace ca acestia să poată lucra.

Toate produsele care se lucrau în atelierele de la Gherla erau pentru armata bolsevică.

Trebuie să mai adaug că s-a lucrat mult timp în trei schimburi.

Cei care au fost repartizati la tâmplăria mecanică au fost mai norocosi, deoarece acolo munca fizică a fost mai usoară, cu exceptia pericolului de accident la masină. S-a întâmplat astfel că, în primele luni, multi din cei care lucrau la aceste masini au fost accidentati (Hoinic, Petrovanu, Cârstea si altii). În câteva luni însă, s-au deprins si ei cu masina, reusind, după câtva timp, să-si facă si norma cerută.

Cei mai nenorocosi dintre noi au fost aceia care au ales tâmplăria manuală.

În eventualitatea că vor fi eliberati vreodată, fiecare se gândea să învete o meserie, cum au fost cei de la atelierul de mecanică, care au ajuns: strungari, matriteri, frezori, lăcătusi etc. Cei de la fabrica de nasturi, vopsitorie, atelierul de încleiat, au deprins si mai repede operatiile de lucru si de aceea ei s-au încadrat în cel mai scurt timp în munca de fabrică.

Cei de la atelierul de tâmplărie mecanică au fost în schimb avantajati, avându-l ca sef de atelier pe badea Câmpeanu, maistru si proprietar al unei fabrici de tâmplărie la Turda. Fusese în demascări mai putin timp, căci, spre norocul lui, directorul Gheorghiu l-a scos de acolo, având nevoie de un specialist. Badea Câmpeanu era un foarte bun meserias si un vechi legionar, călit prin prigoane. Pe lângă acest fapt, era un om de-o bunătate cum rar am întâlnit. Se atasa foarte repede de cei tineri. E printre singurii legionari maturi de la Gherla care ne-a înteles, ne-a ajutat si s-a apropiat de noi, studentii, chiar cu riscul de a fi tras de limbă si turnat. Ce om admirabil a fost Badea Câmpeanu!

Iată numele altor muncitori legionari, detinuti la Gherla, care erau de neînlocuit: Vlad Ilie (maistru strungar), Iliescu (maistru matriter), Dinu (maistru strungar, înnebunit în demascări). Toti, fosti sefi de sectie si specialisti de prima mână, în întreprinderea lui Malaxa. Făceau parte din elita muncitorilor legionari.

Şeful de atelier de la tâmplăria manuală, spre deosebire de Badea Câmpeanu, i-a urât, i-a dispretuit si nu i-a ajutat deloc pe studenti. Trecuse prin demascări si poate că avea dreptate să se comporte asa. Şi-a revenit din această atitudine în anul 1953, după încetarea demascărilor. Mie însă, mi-a făcut multă nedreptate, si din cauza neîntelegerii cu el, nu mi-am făcut niciodată norma.

În ceea ce priveste masa, oriunde se lucra cu detinuti politici, ea era de două feluri: cea de productie, care era, din punct de vedere calitativ si cantitativ ceva mai bună, dar tot insuficientă si masa celor de la comun, a celor ce nu munceau, de vreo 7 - 800 de calorii, si cu care nu se putea munci 8 ore pe zi.

Am muncit mult, poate mai mult decât robii. Nu am fost considerati ca oameni, ci ca obiecte, la discretia asupritorilor si tot de aceea nici hrana care ni se da, nu era în măsură să ne astâmpere foamea. Unde oare, în lumea aceasta, s-a muncit cu oameni cărora să nu li se dea hrană ca să-si astâmpere măcar foamea? Nici robii care au ridicat piramidele egiptene, nu au avut conditiile pe care le-am avut noi, detinutii politici din închisorile din România. Şi azi îmi amintesc cu groază de starea de slăbire fizică în care eram, neputând să mânuiesc o rindea manuală, ale cărei lame nici nu stiam să le ascut. Eram flămând, de-mi venea să urlu ca lupul turbat, si îmi blestemam ziua când m-am născut, dorindu-mi moartea.

Datorită lui Ţurcanu, nu am fost dus din nou în demascări, pentru neîndeplinirea normei. La vreo zece zile după ce începusem lucrul, într-o seară, în cameră, Ţurcanu m-a întrebat de ce nu-mi fac norma. I-am răspuns să binevoiască să vină si el pe la atelier si să vadă cum se lucrează. Mi-a reprosat, utilizând cu precădere denumirea de bandit, cum că eu am cerut să fiu repartizat acolo. La remarca mea, că acolo merg meseriasii tâmplari si că eu va trebui mai întâi să învăt meseria si pe urmă să îndeplinesc norma, m-a prevenit că va trece pe la atelier să vadă.

A doua zi, în adevăr, m-am trezit cu el acolo, pe la orele zece.

Cei din atelier, când l-au văzut, au înlemnit. Între mine si Ţurcanu, de la Pitesti, discutiile nu se mai purtau sub imperiul fricii. El era un ucigas, dar nu înnăscut, ci făcut, iar eu nu mă mai temeam de el.

Lupta între duhul meu si al lui se purta pe coordonate ascunse.

S-a oprit în fata mea si mi-a luat rindeaua, întrebându-mă dacă mai lucrasem vreodată cu un astfel de instrument. I-am răspuns, întrebându-l dacă dânsul a mai lucrat cu ea.

Cum aveam pe bancă un blat de dulap militar, a început să tragă cu rindeaua, care se înfundă si sări pe deasupra piesei de fasonat. Ţurcanu se enervă si se duse la seful de atelier să-i regleze cutitul. O luă de la capăt si iarăsi i se înfundă. S-a întoarse din nou la seful de atelier, cerându-i, de astă dată să-i ascută cutitul rindelei.

Însă acesta, cum îi ura pe studenti, în loc să-i ascută cutitul, i l-a stricat mai rău. Ţurcanu se dezbrăcă de haină si începu să tragă si mai tare cu rindeaua. Cât era el de voinic, a transpirat atât, de curgea apa pe el; înfuriat, îmi strigă: „Băi, Bordeianu, meseria asta nu este de noi!” Îmi ziceam în gândul meu, că meseria lui era să omoare oamenii, iar a mea, să-i vindec.

Îl chemă pe seful de atelier si-i ceru rindeaua lui, cu care, după câteva lovituri trăgea, foarte bine. La urmă, s-a înfundat si aceea. A azvârlit-o pe tejghea si a plecat furios. Rindeaua sefului era rindea de meserias, dar folosită de un nemeserias, nu putea decât să se înfunde, din nepricepere.

Nu m-a schimbat de la atelier si nici eu nu i-am cerut-o, pentru că era prea riscant. Ţurcanu a tinut probabil cont si de Popa Ţanu, rival al lui în acea vreme, cu care stia că am avut un conflict în celula 59, la Suceava.

Ţurcanu m-a favorizat, pentru că, atât timp cât am mai lucrat la atelierul de tâmplărie manuală si el a stat la Gherla, nu m-a mai întrebat de ce nu-mi făceam norma. Se făcea că nu mă vede si n-a mai trecut pe la mine.

Voi spune nu numai celor vii, dar si mortilor, si tuturor tâmplarilor din lumea aceasta, ce am pătimit la acel atelier.

Câteodată, când avea timp, desi era foarte ocupat cu masinile, badea Câmpeanu mai trecea pe la bancul meu, îmi ascutea rindeaua si-mi arăta cum să lucrez cu ea; poate si de milă, văzându-mi starea fizică.

De multe ori, îmi dădea să fac piese mai usor de lucrat.

Din cei cinci studenti repartizati la acest atelier, doi camarazi ardeleni au rămas aici si au învătat meseria, iar ceilalti doi si cu mine n-am avut nici un spor. Eu m-am îmbolnăvit grav, iar ceilalti doi au făcut cunostintă cu camerele de tortură.