Dumitru Bordeianu Mărturisiri din mlaştina disperării

Stări de constiintă

Seara aceea, când Ţurcanu ne-a spus ce aveam de făcut în ateliere, nici eu, nici camarazii mei nu o vom uita vreodată. Iată-ne pusi în postura de turnători ordinari, noi, care fuseserăm învătati să mergem numai pe căile indicate de onoare. Ordinul lui Ţurcanu a căzut ca un trăsnet peste constiinta noastră; trebuia să ne transformăm în bolsevici si diavoli fătarnici, cauzând atâta rău fratilor nostri.

Este stiut faptul că această pecingine satanică, comunismul, foloseste ca armă – prin care se mentine la putere – informarea despre oricine si orice, denuntarea semenului.

Acum ni se punea în fata constiintei cea mai mare încercare, aceea de a alege între viată si moarte, între bine si rău, între adevăr si minciună.

În momentele acelea, puterile duhovnicesti erau pentru mine ca si inexistente, iar posedarea care mă tortura mă transformase întro epavă, aruncată în ocean si lăsată în voia valurilor dezlăntuite. Mi-a trecut prin fata ochilor imaginea mamei, care ne-a învătat de mici să nu facem rău nimănui. Şi, dintr-o dată, iată-ne pusi în postura de a face rău fratelui nostru, care era în lanturi ca si noi si care nu ne făcuse nimic.

Doamne, ce grozăvie, ce tortură a constiintei, care te arde si te macină, când ai de ales între bine si rău!

Dacă, de când începuseră demascările, avusesem ca armă de luptă strădania si prin ea reusisem să nu ajung un criminal odios, oare nu trebuia să încerc si de aici înainte? Da! Dar atunci eram protejat de harul Dumnezeiesc⁹¹, la care însă, prin vointa mea, renuntasem, promitând că nu mă voi mai ruga. Totusi, si în această stare de posedare, de slăbire a puterilor fizice si morale, nu am renuntat la strădanie, la nevointă.

Din câte am trăit si am îndurat împreună cu camarazii mei, aceea a fost pentru noi noaptea prăbusirii, de scurtă durată pentru unii, si de totdeauna, pentru altii.

Ordinul lui Ţurcanu era să tragem de limbă pe oricine.

Ţurcanu, cu Popa Ţanu si întregul său stat major, era lângă noi.

Cei care nu s-au supus, au trecut din nou în demascări; unii, care nu numai că n-au tras pe nimeni de limbă, dar au pus în gardă si pe alti detinuti că studentii si elevii sunt turnători, au plătit-o cu viata.

Încă o dovadă, că nu toti tinerii care au trecut prin demascări s-au comportat la fel.

Dimineata următoare, ajuns în atelier, mi-am pus problema ce să fac mai întâi, să trag cu rindeaua, pe care nu o puteam mânui sau să mă duc să trag oamenii de limbă? Gândind asa în sinea mea, am si luat hotărârea, să nu întreprind nimic, până ce nu voi afla ce se va întâmpla seara cu cei ce nu aduc informatii.

Şeful camerei mele era Pop Cornel. Asteptam cu groază să văd ce se va întâmpla cu cei ce n-au adus nimic. Ce figuri, ce stări sufletesti am văzut la cei din cameră! Mai mult ca niciodată fetele lor trădau delirul nebuniei, pentru că făceau răul ca să scape de o noapte de tortură.

Câteva seri la rând am scăpat de întrebări, pentru că altii se înscriseseră pe listă, să spună ce recoltă adunaseră. Dar într-o bună seară, spre groaza si surprinderea noastră, mai multi camarazi, printre care si eu, nu aveam de dat nici o informatie. Scuzele si argumentele că n-am împlinit ordinul, nu erau acceptate. Ne-au mai lăsat câteva zile si, ca să ne stimuleze, ne-au invitat în camera de vis-a-vis.

Această cameră, unde mai petrecusem câteva săptămâni, o cunosteam bine, văzând cu ochii mei ce se întâmpla acolo.

Eram în jur de 6-7 camarazi. Ne-au poruncit să stăm lângă usă, unde era un loc neocupat. În momentul acela ne-am uitat unul la altul si parcă ceva, dintr-o altă lume, ne unea si ne întărea în ceea ce era să vedem si să suferim. Ce durere mai mare poate fi, decât atunci când sufletele se unesc, simt si se atrag, în timp ce gura îti e legată si nu poti să împărtăsesti fratelui tău încrederea si durerea pe care o încerci? Slugile satanei ne legaseră gura, ca să nu comunicăm unul cu altul; în schimb, ne torturau să le deschidem gura cu forta fratilor nostri, ca să le facem rău.

Toată noaptea aceea ne-au torturat sălbatic, evitând să ne lovească în cap, pentru ca a doua zi, când mergeam la atelier, să nu vadă ceilalti detinuti. În schimb, de la gât si până la tălpi, nu au lăsat decât răni si sânge. După o zi de muncă istovitoare, toată noaptea nu ne-au lăsat să închidem ochii. Eram atât de slăbiti de puteri, că abia ne mai puteam misca. Rănile de pe corp ne dureau parcă mai putin decât durerea sufletească, la gândul că va trebui să iscodim un chinuit ca si noi. Mă întreb si acum, de unde aveau acesti tineri atâta putere, să poată rezista la astfel de chinuri, pentru că, în mod normal, ei trebuiau de mult să fie morti?⁹² Văzând cele îndurate, nu se poate întelege altcum această putere si răbdare, decât prin mila lui Dumnezeu, dată din belsug celor ce suferă. Aceasta însă, nu ni s-a dat pentru vrednicia noastră, ci prin infinita Lui bunătate si prin rugăciunile celor ucisi dintre noi.

De multe ori ne trecea prin minte că am venit pe lume pentru a fi torturati, că trupul ne-a fost dat numai pentru supliciu. Supliciu care nu era numai unul fizic, cu care de altfel ne obisnuiserăm cu timpul; era si de natură interioară. Durerea fizică o simti cât esti torturat sau până ce se vindecă rana, dar durerea sufletească, ale cărei răni nu se văd, este mult mai greu de suportat, fără leac.

De câte ori nu preferam durerea fizică? Dar Dumnezeu avea un alt scop cu noi, tainic.

Adusi înapoi în camera noastră, ni s-a permis să ne întindem pe prici, unde am adormit, cu toată durerea trupului. Am dormit parcă o vesnicie, până când am fost treziti să mergem la lucru.

Am pus mâna pe rindea si mi se părea atât de grea, că am renuntat. Şi, cum norma nu era chip să o fac, oricât m-as fi străduit, am simulat că lucrez, pentru că mă apucase un somn de mi se lipeau pleoapele.

Noaptea aceea s-a repetat de mai multe ori, încât credeam că demascările începute la Pitesti vor dura toată viata. Ceva, din adâncul sufletului meu, parcă îmi soptea că asa se plăteste slăbiciunea de a nu fi acceptat la Pitesti să mor odată cu Pintilie. O altă voce lăuntrică mă încuraja, soptindu-mi că mai bine era să sufăr eu, decât să fac rău altuia. Dar până când? De cele mai gustoase mâncăruri ajungi totusi să te saturi, dar noi, când aveam să ne săturăm de atâta bătaie?

Preferam tortura, ca să nu facem rău altuia. În zilele următoare, au mai fost trecuti si alti camarazi din cameră prin aceleasi cazne, pentru că stăpânii lui Ţurcanu nu erau multumiti cu o singură turnătorie ci, odată începută, ea trebuia alimentată cu altele, din ce în ce mai multe, mai importante⁹³.

Într-o seară, Ţurcanu ne anuntă că cei care în două-trei zile nu aduc nici o informatie nu vor mai fi scosi la lucru, ci vor trece direct în camera de tortură. Cât era de grea si insuportabilă munca în ateliere, din cauza normelor excesiv de mari, raportată la conditiile noastre fizice, o preferam în locul celulei si, mai ales, în locul camerelor de tortură.

După atâtea nopti de nesomn si tortură îmi plesnea capul, simteam că din clipă în clipă voi înnebuni de-a binelea. În intimitatea constiintei mele încercam o scuză, că m-am străduit. De când începuseră demascările, era pentru prima dată când simteam că am ajuns la limita suferintei, răbdării si disperării⁹⁴.

Simteam si trăiam groaza că peste această limită nu voi mai putea face nimic. E putin spus că-mi doream moartea; îmi blestemam ziua când venisem pe lume si-mi trecea prin minte s-o blestem si pe mama⁹⁵.

Era lumea groazei, a urii, a minciunii, a fătărniciei, iad pământesc, unde diavolii si slugile lor îi chinuiau pe oameni, ca să-i facă asemenea lor. Cu ce era însă vinovată mama, când eu singur am consimtit să-mi aleg destinul? Oare toate acestea nu se întâmplau deoarece mă legasem de materia neputincioasă? De ce n-avusesem oare curajul si tăria să mă alătur camarazilor mei, care înfruntaseră cu bărbătie moartea, la Pitesti?

La cumpăna dintre nebunie si moarte, nu mai aveam parcă în mine nimic omenesc sau pământesc. Puterea de a răbda si rezistenta sufletească si fizică se terminaseră. Aici ajunsesem, majoritatea dintre noi, afară de martiri si de cei pe care Dumnezeu i-a ocrotit cu harul si puterea Lui. La limita răbdării si suferintei s-a instalat în noi nebunia deznădejdii si a posedării.

Toate cele create au o limită, prin hotărnicia cuprinsă în ele.

Ne mai rămăsese o singură posibilitate: să facem semenilor nostri răul cel mai mic cu putintă.

Am fost convins atunci, ca si acum că, dacă as fi rămas în harul dumnezeiesc, as mai fi putut rezista încă o lună. Este putin spus că eram nebun, posedat si disperat, pentru că toate aceste stări sufletesti atinseseră nu numai limita răbdării, dar si a disperării.

Într-o dimineată, istovit de toate puterile si muncit de constiinta care mă mustra, cum stăteam cu capul plecat pe bancul de lucru, am simtit că cineva mă bate pe spate.

Întorc capul si văd un necunoscut, care mă întreabă dacă sunt moldovean si mă cheamă Bordeianu si dacă am un frate la militia din Târgu Neamt. I-am confirmat că sunt moldovean si că am un frate dar nu la Târgu Neamt, ci la jandarmeria din Petricani.

Aflu atunci de la acel necunoscut că fratele meu se găsea la Târgu Neamt si că făcuse mult bine organizatiei lor si de aceea avea încredere în mine si vrea să stăm de vorbă.

Nu l-am întrebat cine îl trimisese, ca să nu mai complic o situatie si asa destul de grea.

Bietul om, cu câtă cinste si încredere venea la mine... El nici nu bănuia că nu vorbeste cu un om cinstit si normal, ci cu un fătarnic, nebun si posedat, nestiind cât de mult îl va costa. I-am zis în sinea mea: „Omule, cine te-a adus la mine? Tu nu vezi cum se uită ceilalti la noi?” Cei ce ne priveau, seara puteau turna, cum că a venit la mine un detinut si as fi fost întrebat ce am discutat cu acela. Nu aveam nici o portită de scăpare.

Dar aceasta nu era decât o îndreptătire omenească, venită din slăbiciune si neputintă, pentru că mai era o poartă, aceea ce ducea la martiraj si eroism. Vai mie, eu nu mai aveam deloc aceste virtuti!

Omul meu (al cărui nume nu-l dau) începu să-mi spună tot felul de lucruri despre organizatia si activitatea lor, desfăsurată sub conducerea profesorului Hrib si a sotiei sale, în regiunea Neamtului, împotriva bolsevismului. Ce am putut face în aceste clipe, a fost să-l întrerup si să abat discutia către ceva mai putin periculos; stiam că si altii ca mine îl vor trage de limbă si el le va spune tot ceea ce-mi spusese si mie.

Omul acesta venise la mine – nu l-am întrebat cine îl trimisese – ca să mi se dea, pentru ultima dată, posibilitatea de a lua cununa de martir. Întelegeam că fusese trimis de Dumnezeu să-mi ofere acest prilej, asa cum se oferise si altor camarazi care, după o lună, aveau să-si ia această cunună.

Dumnezeu să fie oare de vină că eu am refuzat-o, desi El mi-a oferit-o de atâtea ori, în timpul demascărilor? Oare nu eu strigasem, în orgoliul meu⁹⁶, către Cer, pe când eram la Suceava, izolat, înainte de proces, la celula 15 subsol, că vreau să mor pentru Hristos? Şi acum, slăbiciunea din mine refuza această cunună.

Nu era decât să-i spun acelui semen al meu, că eu sunt un turnător si că tot ceea ce îmi va spune îl va costa mult prea mult; că toti studentii, elevii si o parte din muncitori sunt turnători; că si el trebuia să stie ce însemna acest lucru. După aceea, a doua sau a treia zi, as fi fost ucis, asa cu au fost ucisi peste o lună unii din camarazii nostri.

După ce ne-am despărtit, am rămas năuc. Nu mai stiam ce să cred, nu mai stiam ce să fac. O scuză satanică se înfiripase în constiinta mea. Nu eu m-am dus la el să-i fac rău, îmi ziceam eu, ci el a venit la mine. Dar el venise având încredere în mine. Rămânea la latitudinea mea de a-i face sau nu rău.

Şi cum refuzasem harul Dumnezeiesc, nu-mi rămânea decât prăbusirea. Nu mă rugam pentru har, dar nici prăbusirea nu o doream; eram însă împins spre ea de slăbiciunea ce pusese stăpânire pe mine⁹⁷.

Îmi rămânea totusi posibilitatea să triez din informatiile ce le aveam si să-i cauzez acestui frate cel mai mic rău posibil.

Când ajunsesem la această hotărâre, sufletul meu, stăpânit de nebunia disperării, a fost cuprins si zguduit de un sentiment căruia, nici atunci si nici acum, nu i-am găsit explicatia: am simtit cum toată fiinta mea era stăpânită de o dragoste fără hotar fată de acel om, desi, în locul sinceritătii si încrederii lui, eu îi ofeream fătărnicia, răul si suferinta.

Cum as putea oare întelege acest paradox? Dumnezeu ne îndeamnă să-i iubim pe vrăjmasii nostri, si asta putem întelege, dar cum se poate explica rational, că iubesti pe cineva cu ardoare, cum nai iubit pe altul, desi esti constient în acelasi timp că îi faci rău? Cum se împacă dragostea cu răul? Cum poti face răul celui care nu ti l-a făcut? Noi, tinerii legionari, fuseserăm învătati să nu facem rău nimănui, să nu urâm pe nimeni, făcând doar binele din toate puterile noastre.

Acesti semeni ai nostri, cărora noi le făceam atâta rău, fără voia si stirea lor, luau parte la calvarul suferintei noastre. Şi poate, în felul acesta, pentru suferinta pricinuită de noi, prin răul pe care li-l făceam, prin comuniunea aceasta de suferintă, Dumnezeu s-a milostivit si de noi si de ei. Nu se poate explica, nu se poate întelege rational dragostea care pornea din inima noastră, pentru cei pe care-i iscodeam⁹⁸. Dacă ar fi stiut, dragii de ei, cât rău le făceam si cu câtă dragoste îi îmbrătisam în inima noastră!… Ciudat aspect al comuniunii dintre sufletele oamenilor!

Eram nebun: suferinta, răbdarea si încrederea mea depăsiseră orice limită omenească posibilă. Tu, semenul meu, fără să stii că eu îti fac atâta rău, din care ti se poate trage chiar si moartea, iei indirect parte la suferinta mea! În schimb, eu îti dăruiesc dragostea pe care nam mai avut-o pentru nimeni. Sunt procese de constiintă si stări sufletesti pe care, în conditii normale, nu le-au trăit poate decât sfintii. Ei au iubit pe cei care-i chinuiau, iar noi i-am iubit si-i vom iubi până la sfârsitul vietii pe cei cărora le-am făcut rău.

Nu cerem să fim întelesi de oameni, nici să fim compătimiti, ci le atragem atentia celor credinciosi si celor de bună credintă de complexitatea sufletului uman, de tainele lui si de ce este în stare acest suflet omenesc să facă, între cer si iad.

Întors în seara aceea în cameră, nu puteam ascunde faptul că un detinut necunoscut a stat de vorbă cu mine, pentru că unii dintre camarazii si colegii mei de cameră mă văzuseră si comitetul groazei trebuie că aflase.

Abia ajuns în cameră, mă si întâmpină Pop Cornel (parcă ar fi stiut) si-mi zice: „Măi banditule, e ultima oară când te mai poti salva, pentru că dacă nu ai nimic de informat, nu mai iesi de la camera de vis-s-vis” (camera de tortură).

Oarecum relaxat si stăpân pe mine îi spun lui Pop, că am si eu, începând din seara asta, unele informatii, obtinute de la cei din ateliere. Şi cum groaza unei nopti în camera de tortură era atât de înspăimântătoare si de nesuportat, toti cei ce lucrau în ateliere se străduiau care mai de care să aducă ceva informatii.

Cum în seara aceea erau înscrisi mai multi pe listă, mie nu mia venit rândul în acea noapte, asa că a doua zi am avut timp să meditez si să discern asupra informatiilor primite. Cantitatea lor îmi ajungea pentru două săptămâni, ca să dau câte putin de fiecare dată si să nu mai fiu trecut prin camera de tortură.

Rămăsesem pe pozitia că nu mă voi duce să-l caut pe cel ce-mi furnizase informatiile, pentru că el singur se oferise să mă caute si să mi le completeze.

Noaptea aceea o trăisem fără groază; dragostea si afectiunea mea pentru el, precum si pentru ceilalti detinuti care erau în situatia lui, îmbrăca o formă si era de o intensitate de neexplicat sau, rational, de neînteles.

Totusi, în nebunia si disperarea mea, mai aveam resurse intelectuale să judec cât de frumoasă si de dorit ar fi viata pe pământ, dacă oamenii s-ar iubi între ei, asa cum îi iubeam noi pe semenii nostri, pe care îi denuntam.

Se întreabă oamenii, cu drept sau fără drept, de ce este atâta rău, ură, dispret, atâta suferintă si neîntelegere între ei? Răspunsul este foarte simplu si nimeni nu-l poate contrazice: e lipsă de dragoste între oameni.

În ziua care a urmat, sufletul meu mi-era scăldat în baia dragostei; parcă uitasem si de foame si de oboseală, dorind din toată inima ca soarele să nu mai apună în ziua aceea. Numai cei ce si-au primejduit viata pentru a salva pe cea a aproapelui lor, au iubit, poate, asa cum ne iubeam noi semenii în acele momente.

În noptile care au urmat, am început să dau câte putin din informatiile pe care le primisem, cele mai inofensive, păstrând pe cât mi-era posibil pe cele care reprezentau prin continutul lor un rău mai mare.

Viata noastră se desfăsura între turnătorie si camerele de tortură, iar această oscilatie, la care se mai adăuga si nesiguranta zilei de mâine, pe care o trăiam atât de crunt, săpa în sufletele noastre inevitabila prăbusire.

După câteva zile, confidentul meu a venit din nou, cu si mai multe informatii, pe care nu le declarase la anchetă sau le auzise de la altii. Asa că aveam material pentru cel putin o lună, ca să evit camerele de tortură.

După vreo săptămână, văzând că multi din camarazii mei, nemaiavând ce să denunte în fiecare zi, erau trecuti noapte de noapte la camerele de tortură, am hotărât să spun că nu mai aveam informatii, ca să fiu solidar cu ei. Trăiam în acele momente solidaritatea si mă simteam si oarecum descătusat de amenintarea de a face pe altul să sufere. După nu stiu câte nopti, se strângea din ce în ce mai mult cercul în jurul meu. Eram obligat să dau informatii.

Ţin să mărturisesc că orice informatie dată era bucată ruptă si sângerândă din inima mea, care se topea însă în baia dragostei pe care o aveam pentru acel căruia-i făceam atâta rău. Cine va întelege aceste trăiri si o astfel de mărturisire?