Dumitru Bordeianu Mărturisiri din mlaştina disperării

Compromiterea demascărilor

Se spune că „nu aduce anul, ce aduce ceasul”. Şi, în adevăr, nici cele mai optimiste visuri nu ne-ar fi făcut să credem că noi, cei care trecuserăm prin demascări si mai treceam încă, nu vom mai fi torturati si constrânsi să fim turnători si să facem atâta rău semenilor nostri.

Jertfa este arma prin care se biruie ura si fătărnicia. Dacă până la jertfa acelor tineri, noi trăiam odiosul păcat al fătărniciei, jertfa lor a ridicat vălul de pe fetele noastre.

Eram urâti, dispretuiti si umiliti în continuare, pentru că numele de student sau elev era sinonim cu cel mai ticălos dintre oameni dar, din acel moment, în intimitatea constiintei noastre eram liberi si împăcati că nu mai eram constrânsi să producem suferinte fratilor nostri.

Smerenia nu este egală cu înjosirea. Dispretul pe care l-am trăit datorită întelegerii gresite a fratilor nostri nu ne îngenunchease;

dimpotrivă. Ei vedeau aparentele, pe care le urau si le desconsiderau; în spatele acestor aparente, noi trăiam tragedia, dar si împăcarea si multumirea, că oculta si slugile satanei n-au reusit să facă din noi toti ucigasi si informatori pe viată.

Am dus în spate această povară a urii, a dispretului si desconsiderării, nu numai din partea altor categorii de detinuti, ci chiar a propriilor nostri camarazi care nu trecuseră prin demascări. Şi abia după ce s-a aflat de executarea lui Ţurcanu si a statului său major, optica prin care eram priviti noi, studentii si elevii, s-a schimbat cu 180 de grade.

După jertfa celor sase tineri, prin toate atelierele Gherlei eram arătati cu degetul si toti se fereau de noi ca de niste ciumati. Judecată dreaptă, pentru ceea ce fusesem.

Deoarece între noi se instalase definitiv neîncrederea reciprocă si prin aceasta oculta, în planul ei, îsi atinsese scopul de a rupe verigile lantului care ne unea, rămasi singuri cu noi însine, multi dintre noi si-au pierdut si încrederea în ei însisi. Ce durere si suferintă mai mare poate trăi omul, decât de a sti că nu mai are încredere în cel pe care l-a iubit, în el însusi si în puterile lui fizice si morale?

Acesta a fost punctul limită la care ne-a adus diavolul, prin torturi continue, când a pescuit si a cules dintre noi turnători ireversibili.

De la un moment dat nu l-am mai văzut pe Ţurcanu împreună cu Popa Ţanu. Ţurcanu nu mai semăna cu cel care fusese mai înainte.

Şi eram convinsi că, în urma martiriului celor sase, Ţurcanu fusese acuzat de Popa si poate chiar de Zeller sau Nicolski, pentru compromiterea definitivă a secretului informatiilor si al demascărilor.

Atâta timp cât Ţurcanu si Popa au mai fost la Gherla, demascările au continuat, apoi, sub Juberian si Rek turnătoriile au încetat, cu exceptia unor cazuri singulare. Acesta a fost cel mai mare câstig pe care l-a avut tineretul legionar prin mila si harul Dumnezeiesc; Dumnezeu, prin cei ucisi, s-a milostivit de noi, smulgându-ne din ghearele pierzaniei. Nimeni nu poate afirma că jertfa în serviciul binelui si adevărului crestin, rămâne fără rezultat.

Pentru jertfa celor buni, Dumnezeu se îndură si de noi, cei slabi si păcătosi.

Pentru mine, marele câstig moral, prin încetarea turnătoriilor, a fost faptul că nu am ajuns în situatia să dau informatii cu grave consecinte pentru detinutul de care am amintit si care n-a suferit prea mult din cauza mea.

Îmbolnăvirea

După epuizarea fizică la bancul meu de lucru, din cauza normei prea mari, pe care nu o puteam îndeplini, si în plus, pentru că nu luam masa de la productie, ci de la comun (cu mult insuficientă), ajunsesem într-o stare de slăbiciune extremă. La aceasta a contribuit si nebunia, care mă tortura. Mustrarea de constiintă a contribuit în mare măsură la această stare care-mi pârjolea sufletul.

Pentru mine, încercarea rezistentei fizice si sufletesti a depăsit orice limită a răbdării.

Neîncrederea totală fată de semenul meu, indiferent cine ar fi fost, luase o formă de nebunie. Nu mai credeam pe nimeni, orice-ar fi spus. Mai tragic era că trăiam, eu si camarazii, neîncrederea în puterile fizice si morale proprii. Numai aceia care au trăit toate acestea, ajungând pe culmile disperării, vor întelege ce este comunismul în esenta lui si scopul ultim pe care-l urmăreste.

Omul poate răbda foamea, frigul, bolile, poate fi umilit si desconsiderat, îsi poate pierde familia, averea sau functia socială dar, pentru un luptător care crede în Dumnezeu, care îsi iubeste semenii si neamul si e pregătit să renunte la tot ceea ce viata pământească îi poate oferi, nu este crimă mai odioasă decât aceea de a fi torturat ani de zile – luându-i-se până si posibilitatea de a se sinucide – ca să renunte la credinta în Dumnezeu, la idealul lui si, ceea ce este si mai tragic, să-l ducă până la nebunie, transformându-l în animal sau în plantă care vegetează.

Împotriva noastră, a legionarilor, a fost îndreptată toată ura, cinismul, dezinformarea si prigoana comunismului, ateismului si ocultismului¹⁰³ international.

Şi pentru ce toate acestea? Pentru că noi credem nelimitat în Dumnezeu, ne iubim neamul si pe semenii nostri, ajutăm pe cel în suferintă si vrem ca românul să fie stăpân pe pâinea si bucata lui de pământ, să nu-i fie alterată si degradată credinta, cultura, traditia si obiceiurile si să nu se amestece nimeni în familia si treburile lui.

N-am acceptat niciodată comunismul ateu, materialismul, si vom lupta împotriva lor până la ultima suflare, pentru că noi credem nelimitat în Dumnezeu si în Cuvântul Lui si astfel trăind, vom avea mereu pe Creator alături de noi¹⁰⁴.

Pentru că noi ne-am opus cu forta organizată religiei satanice, ea a pregătit planul de distrugere a Miscării Legionare, prin metodele folosite în demascări.

Mă îngrozeam la gândul că va trebui să anunt la biroul organizatoric, care controla, dirija si conducea munca în ateliere, că sunt bolnav si nu voi mai putea munci. Mă si vedeam dus într-o cameră de tortură, de unde nu voi mai iesi decât nebun sau ucis în chinuri.

Îndrăzneala mi-a venit de la badea Câmpeanu, seful atelierului de tâmplărie mecanică, singurul care cunostea neputinta mea de a mai munci. L-am rugat pe el să raporteze directorului Gheorghiu, care îl aprecia ca meserias (de aceea, l-a si scos din demascări, având nevoie de el în atelier). Asa a făcut badea Câmpeanu, rugându-l pe director să fiu trimis în celular.

Ţurcanu, care la ora aceea era în conflict cu Popa Tanu, si care cunostea munca grea ce o prestam, a venit la mine să mă întrebe ce am. I-am spus că sunt bolnav si epuizat fizic si că nu din rea vointă nu mai pot munci. S-a uitat la mine, a observat în ce hal mă aflam si mi-a spus să mă întorc în celular si să nu mai cobor în atelier până nu mă voi întrema.

A fost ultima mea discutie cu Ţurcanu; spre surprinderea mea, în loc să mă trimită în camerele de tortură, m-a trimis în camera mea.

În momentul acela, am fost convins că Turcanu nu mai putea trece peste ordinele directorului si, poate, nici el nu mai era dispus să mă trimită în camerele de tortură, de care considera că avusesem destulă parte.

Cu aceasta, a luat sfârsit demascarea mea de la Gherla, împlinind doi ani de când frecventam camerele de tortură.

Ţurcanu nu mai era acum cel de altădată. Era abătut, posomorât, vorbea putin si prezenta lui nu mai îngrozea pe nimeni.

Cei care îngrozeau erau: Popa, Livinschi, Caba, Lică Păvăloaia si ceilalti. Poate atitudinea lui se datora unor presimtiri - după plecarea noastră din Pitesti el era sigur că va fi pus în libertate; amânarea acestei date l-a pus si pe el pe gânduri. Simtea că nu fusese decât o unealtă oarbă, prin care oculta îsi îndeplinise planul.

Scoaterea de la muncă a avut la început un efect relaxant. Luam aceeasi masă ca înainte, însă nu-mi mai iroseam minimul de energie ca să realizez norma. În schimb, nebunia mi se agrava văzând cu ochii, pentru că, nemaifiind istovit de muncă, ca să pot dormi noaptea, toate facultătile mele sufletesti erau strânse ca într-un cleste si n-aveam somn. Lunile acelea, cât am stat în cameră fără să muncesc, au fost pentru mine răstimpul trăirii a ceea ce este iadul.