Dumitru Bordeianu Mărturisiri din mlaştina disperării

Camera 1 sectie

Sectia, pe care se găsea si camera nr. 1, făcea parte din clădirea de mijloc a închisorii.

Era pe la începutul lunii februarie 1954, când am fost scos de la Zarcă si dus în această sectie cu camere mari, cu priciuri suprapuse, unde erau internati numai bolnavi cu maladii avansate, multi dintre cei ce trecuseră prin demascări, precum si cei ce lucraseră în ateliere, la munci istovitoare.

În mod normal, eu nu ar fi trebuit să fiu acolo, nesuferind de o boală fizică. În timpul cât lucrasem ca pontator mă mai refăcusem putin, nefiind obligat să depun un efort fizic peste puteri ca să îndeplinesc norma; eram totusi slăbit, deoarece boala mea avansase atât de mult, încât nici hrana nu mă mai interesa.

În camera 1 am trăit cea mai îngrozitoare, mai înspăimântătoare si mai de neconceput tortură sufletească. Şi tot acolo mi s-au definitivat gândirea si întelegerea: acolo am înteles ce este credinta în Dumnezeu¹¹⁸.

Cum am intrat în acea cameră, mai mică decât celelalte, cu un singur rând de priciuri suprapuse, m-am întrebat unde vom încăpea atâtia? Eram în jur de patruzeci.

Pe priciurile de deasupra erau multi dintre cei pe care-i cunosteam din demascări. De aceea am si fost invitat să iau loc între ei. Dragostea cu care m-au primit atât camarazii, cât si cei cu care lucrasem în ateliere, m-a impresionat. Era aceeasi atmosferă în care trăisem si la Pitesti, înainte de demascări.

Cum se explică această atmosferă în comparatie cu iadul de la Pitesti si Gherla, din timpul demascărilor?

Cum se poate explica că inimile curate si pline de dragoste ale acestor tineri s-au întors deodată cu 180 de grade, devenind cele mai feroce fiare, gata să se sfâsie între ei? Cum e posibil ca azi să fii înger si mâine demon? Şi totusi a fost posibil; noi toti cei care am trecut prin demascări, desi cinstiti, curati la inimă si luptători neînfricati, am devenit contrariul a ceea ce fusesem, ca urmare a unor cumplite torturi. Însă, dacă prăbusirea demonilor prin vointa lor liberă este ireversibilă, prăbusirea omului, în urma constrângerii si torturii, este reversibilă în majoritatea cazurilor, dacă nu în toate.

Atmosfera amabilă din camera nr. l, nu se vădea ca atare atât prin cuvinte, cât prin gesturi si tăceri, pentru că nu ne povesteam pe unde am fost, ce-am suferit si ce-am făcut. Nu ceea ce fusesem înainte de demascări conta, ci ceea ce devenisem acum. Duceam în spate o experientă pe care nici un alt tineret nu o mai trăise.

Oare atâtia morti si ucisi fără milă, atâtia înnebuniti si atâtia care încercaseră să se sinucidă, nu spun nimic?

În mine se zvârcolesc zecile de mii de camarazi ucisi miseleste, în timpul dementului rege Carol al II-lea si a domniei satanice a comunismului¹¹⁹; îndeosebi, aceia asasinati în demascările de la Pitesti si Gherla. Toti acestia strigă si imploră dreptatea lui Dumnezeu. Eu nu sunt decât purtătorul lor de cuvânt, cel care am văzut si am suferit acea nestăvilită ură a satanei, exercitată prin slugile sale împotriva noastră.

Cum e posibil ca un om să fie azi om si mâine contrariul? Şi totusi, a fost posibil. Cu ce pret, ati văzut din cele povestite.

Am amintit în treacăt că, fiind izolat în celula nr. 15 subsol, la închisoarea din Suceava, în asteptarea procesului, atunci când, pentru prima dată, mă găseam singur-singurel, părăsit de toti si fără nici o putintă de scăpare, neputând dormi de frig si de foame, într-o noapte de nesomn am strigat la cer: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, vreau să mor pentru Tine!” Strigătul meu era sincer, pornea din adâncul constiintei mele: doream moartea din toată inima. Dar intentia mea izvora dintr-o mândrie pe care aveam să o plătesc cu vârf si îndesat¹²⁰.

La rugămintea mea, Dumnezeu mi-a oferit prilejul, si nu o dată, să mor pentru El.

Greseala mea consta în faptul că cerusem ceva ce nu se cuvenea¹²¹. Şi în plus, nu avusesem prevederea de a mai fi adăugat:

„Dacă este cu putintă, si cu ajutorul Tău, Doamne”. Căci, asa cum spun Sfintii Părinti, încercarea, ispita si suferinta nu sunt date omului peste puterile lui, iar pentru a le învinge nu-ti rămâne decât să-ti amintesti că: «Fără Mine nu puteti face nimic». Deci, numai cu El, prin El, cu îngăduinta, ajutorul si voia Lui biruim orice ispită, de orice fel.

La Pitesti, în cea mai cruntă încercare, eu nu m-am lepădat de Dumnezeu, ci numai am afirmat public că nu mă mai rog. De aici însă, au urmat consecintele si de aceea, când am intrat în închisoarea Gherla, m-a cuprins groaza mortii. Prin propria mea voie refuzasem harul Dumnezeiesc si atunci probabil si Dumnezeu m-a părăsit, rămânând eu singur si gol în marea încercare.

Sfintii Părinti spun că rugăciunea este starea de comuniune între Ziditor si făptură. Iar eu mă lipsisem de ea si în sufletul meu lipsit de prezenta si puterea lui Dumnezeu intrase duhul satanei, posedare pe care o trăiam cu o violentă de nedescris.

Şi, dacă nu am ajuns totusi bătăus si ucigas, este pentru că îndrăcirea care ne stăpânea pe toti la mine îmbrăcase forma groazei.

Nu este deloc în intentia mea de a-i sili pe altii să înteleagă sau să creadă ceea ce simtisem eu atunci. Suferinta si durerea acelor tineri care au trecut prin infernul de la Pitesti si Gherla a fost mai mult decât îngrozitoare si de nesuportat; tot asa si suferinta, durerea si teama din sufletul meu nu se pot întelege, explica si imagina prin comparatii.

Groaza si teama se manifestau în mine cu atâta violentă încât, în momentele de luciditate, îmi ziceam că dacă acela era iadul si suferinta lui, cine oare îl va putea suporta în vesnicie? Eu n-am răbdat decât patru ani si mă întreb, acum când scriu, cum de nu mi- 121 am pierdut mintile? Or, dacă eu n-am rezistat, ajungând să-mi doresc moartea, mă întreb ce au făcut cei care nu credeau în Dumnezeu.

Evanghelia mărturiseste că, atunci când Dumnezeu a scos demonii din cel îndrăcit, acestia L-au rugat să-i lase să intre în turma de porci, pentru că si demonii se îngrozesc de tortura din iad.

Pe prici, nu puteam dormi noaptea, fiind înghesuiti ca sardelele, asa că recuperam în timpul zilei, încercând să facem câteva miscări cu rândul.

După câteva zile, miscându-mă prin cameră, mi-a atras atentia un tânăr, deosebit de toti ceilalti. Avea o figură de ascet răsăritean ce radia bunătate.

Când făcusem cunostintă nu-i retinusem numele. Întrebând despre el, camarazii mi-au spus că fusese student la Academia din Brasov, că nu trecuse prin demascări si că venea de la sanatoriul din Tg. Ocna, fiind bolnav de tuberculoză si de ficat.

Observasem că acest tânăr mă urmărea si el cu privirea. La un moment dat, m-a surprins uitându-mă la el: a trebuit să mă reazim de perete, ca să nu-mi pierd echilibrul. Ceva inexplicabil mă cuprinsese si parcă o fortă, alta decât vointa mea, se opunea acelei priviri. Am tresărit si mi-am dat seama că un duh, contrar aceluia care mă poseda, îmi răvăsea sufletul.

Epuizat, m-am întins pe prici. Fata îmi era ca de mort, sângele îmi fugise din obraz. Observându-mi paloarea, camarazii m-au întrebat ce este cu mine. Le-am răspuns că nu mă simteam bine.

Noaptea care a urmat nu o voi uita niciodată. Duhul satanei care mă stăpânea, mă tortura si mă îngrozea, probabil că nu putea suferi privirea cu care Jimboiu – acesta era numele tânărului – se uita la mine.

A doua zi dimineata, s-a apropiat de mine si m-a invitat la el pe prici, să stăm de vorbă. Duhul care mă stăpânea mă oprea să fac acest pas, dar gestul lui Jimboiu – mă luase de mână – m-a făcut să-l urmez.

Primul cuvânt pe care mi l-a adresat a fost: „Frate, esti bolnav; nu te teme însă si ai încredere în mine. Deschide-ti sufletul si spunemi ce ai pe inimă; poate voi fi în stare să te ajut cu ceva”.

În câteva cuvinte, i-am spus tot ce aveam pe constiintă. La destăinuirea mea, el mi-a răspuns: „Ai gresit grav înaintea lui Dumnezeu. De ce nu ai încercat totusi să te rogi mai departe si la Pitesti?”. I-am spus că nu stiam cine mă oprise.

M-a întrebat dacă îmi mai fac rugăciunea. „O fac, dar nu simt nimic; mi-e inima de piatră”, a fost răspunsul meu. „De când te rogi, I-ai cerut iertare lui Dumnezeu?”¹²² La răspunsul meu negativ, a continuat: „De plâns, ai plâns?”¹²³. Din nou, nu¹²⁴.

– As vrea să stiu si eu cum te rogi.

După ce i-am spus rugăciunea cu care mă rugam, mi-a răspuns că mă rog bine.

– Simt însă că m-a părăsit Dumnezeu.

– Nu-l ofensa pe Dumnezeu, nu El te-a părăsit; tu L-ai ofensat, m-a apostrofat.

După acest schimb de cuvinte, credeam că am vorbit cu un înger, căci puterea care emana din el redusese la tăcere duhurile ce mă chinuiau.

De atunci, m-a invitat să stăm de vorbă în fiecare zi. Dându-mi seama ce fel de om era si cât de mare putere duhovnicească avea, lam implorat să se roage si pentru mine¹²⁵. „Eu am să mă rog, mi-a răspuns el, dar trebuie un efort personal¹²⁶. Ofensa adusă lui

Dumnezeu nu se poate sterge decât cu lacrimile căintei¹²⁷. Numai când te vei ruga cu lacrimi si te vei căi, Dumnezeu îti va auzi glasul si te va ierta¹²⁸”.

Zilele până la Pastile lui 1954 au fost pentru mine atât de îngrozitoare, că nu am cuvinte să-mi exprim starea pe care am trăit-o, necum să fac pe cineva s-o înteleagă.

Cu cât se înmulteau discutiile dintre mine si Jimboiu, cu atât tortura mea era mai de nesuportat¹²⁹. Asteptam în fiecare zi să mă trezesc nebun din putinul meu somn. Lucru paradoxal, gândirea si puterea mea de judecată functionau în mod normal si eram constient de starea în care mă aflam si asta îmi făcea mult rău.

Atunci mi-a trecut prin fata ochilor figura mamei, plângând, si m-am îngrozit la gândul că ea mă va vedea nebun.

Oricât as încerca să conving pe cineva, să-l fac să înteleagă ce am simtit si trăit atunci sub povara acelei frământări, îmi va fi zadarnic. Şi în închisoare si în libertate, toti cei cărora le-am mărturisit ce s-a petrecut atunci cu mine, ca să nu mă jignească, nu mi-au spus că nu mă cred, ci că nu pot întelege.

Singurii care m-au înteles când le-am povestit prin câte am trecut, în afară de Jimboiu, au fost pustnicii de la Mănăstirea Sihăstria.

Se apropia Pastele (1954), la sfârsit de aprilie, într-o primăvară frumoasă, după o iarnă grea, de neuitat, când chinul interior depăsise orice limită. În această stare sufletească am avut următorul gând:

dacă toată lumea aceasta ar fi a mea, la ce mi-ar folosi ea, dacă nu mai am linistea si pacea avută înainte de a fi încetat să mă mai rog?

Era precum spune cuvântul: «La ce i-ar folosi omului dacă ar dobândi lumea toată dar sufletul său si-l va pierde?» sau «Ce va da omul în schimb pentru sufletul lui?».

Cum Dumnezeu nu îngăduie ispite peste puterile noastre, în cele mai critice momente, mila si ajutorul Lui vin la noi. Dar numai dacă le cerem din tot cugetul nostru.