Dumitru Bordeianu Mărturisiri din mlaştina disperării

În celulă cu Costică Cristescu

Din luna septembrie 1953 nu am mai fost scos la lucru, activitatea reducându-se la numai două schimburi, până în decembrie, când a încetat cu totul.

Până la începutul lui decembrie am fost mutat prin mai multe camere.

Pe la sfârsitul lunii am stat în cameră cu doctorul Vasile Mărculescu, una din cele mai luminoase figuri de medici, care si-a înteles chemarea cu toate pedepsele pe care le-a primit. Respectând jurământul lui Hipocrat, a sărit întotdeauna în ajutorul celor amenintati cu moartea. Este printre putinii medici, dintre detinuti, pe care i-am cunoscut în închisoare, care s-a purtat mai mult decât ca un frate cu cei bolnavi. Cu toate că nu primea nici un medicament, încuraja bolnavii prin sfaturi, alinându-le astfel durerile, pe cât putea.

Pentru mine va rămâne un mister, de pildă, cum a reusit, doar prin palparea abdomenului, să-i rezolve lui Popescu Paul o ocluzie intestinală. (De aceeasi boală a suferit si camaradul nostru clujean Petrică Săbădus, pe care medicii din Dej, refuzând să-l opereze, l-au omorât, lăsând doi copii orfani).

Doctorul Mărculescu n-a tinut niciodată seama de conceptia politică a omului, de pregătirea sa intelectuală sau de pozitia lui socială; pentru el, toti detinutii erau fratii lui. Nu era legionar, si totusi trecuse prin demascările din Gherla, atasându-se mult de cei tineri, pe care i-a înteles si ajutat.

Fiind în cameră cu el si cunoscându-i bine comportamentul de medic si om, eu însumi fiind medicinist, m-am adresat deseori lui cu problemele mele. Nemaifiind ocupat la atelier, nebunia mea devenise destul de violentă, încât mă asteptam dintr-un moment într-altul sămi pierd mintile. I-am cerut ajutorul. El, nefiind de specialitate, nu m-a putut ajuta. A cerut însă colegial să fiu internat la detinutii bolnavi si a reusit să o facă. De aceea, si doctorul Mărculescu îmi rămâne în amintire ca omul care mi-a făcut un mare bine în viată.

Am avut plăcerea să-l întâlnesc si în libertate, cu putin timp înainte de plecarea mea din tară, în Piata Romană, în Bucuresti.

Internat, în loc de a-mi regăsi linistea, boala mea, care nu era de natură fizică, se agrava pe zi ce trecea.

Am fost apoi luat si izolat la Zarcă, într-o celulă cu inginerul Costică Cristescu si cu un elev, care trecuseră si ei prin demascări.

După câteva zile de convietuire, pe când elevul lipsea din celulă, Cristescu îmi spuse că eram izolati pentru că amândoi trecuserăm prin demascări si că elevul avea o „misiune”.

Felul în care ne-am comportat cu acela, atât eu, cât si Cristescu, l-a dezarmat total. Într-adevăr, după câteva zile elevul nostru a avut o iesire si ne-a mărturisit că fusese introdus în camera noastră să ne tragă de limbă, să asculte si să înregistreze tot ce discutam. Am fost adânc impresionati până la lacrimi chiar de sinceritatea acestui copil. Apoi, în timpul cât am mai stat cu el, vreo câteva luni, am reusit să-l convingem să aibă tăria si curajul să nu mai toarne.

Cât am stat după aceea în celulă cu Cristescu, ne-am legat foarte mult sufleteste unul de altul, fără a ajunge însă la intimităti în legătură cu demascările. Nu stiu de ce, el n-avea deloc întelegerea esentei acestei drame. Mai mult intuitiv decât rational, el observa cu predilectie pe fetele elevilor si ale studentilor care trecuseră prin demascări si lucrau în ateliere, acea asemănare a lor cu diavolii.

Ca apartenentă politică, Cristescu era tărănist, fusese seful tineretului din Capitală. Făcuse si războiul si-si pierduse pe front mâna dreaptă.

Desi de conceptii politice diferite, Costică Cristescu rămâne totusi în amintirea mea ca omul fără prejudecăti politice si fără resentimente, aflat în slujba neamului mai presus de interesele personale sau de partid.

Întâlnirea cu Gheorghe (Gicu) Jimboiu

Pe când eram în celulă cu Costică Cristescu, la un regim foarte sever, am cerut gardianului să fiu dus la vizita medicală, la medicul de pe sectia de unde plecasem. Acela era colegul meu de facultate Virgil Lungeanu, de la Iasi, care îl convinsese pe doctorul Mărculescu, medicul oficial, să-i dea toată libertatea să consulte bolnavii si diagnosticul pus de el să nu mai fie discutat.

Eram în anul 1954, în luna februarie, în acea iarnă de neuitat, când s-au simtit si în Transilvania ninsori iesite din comun.

S-a întâmplat apoi si un alt fapt care a schimbat oarecum viata detinutilor politici. Relaxarea instituită de Hrusciov a fost resimtită si de noi, printr-o asistentă medicală mai atentă. În acea confuzie, după teroarea lui Stalin, chiar si unii dintre gardieni erau un pic mai omenosi, ceea ce mi-a folosit si mie, când au acceptat să mă ducă la vizita medicală. Spre norocul meu, gardianul nu a asistat si am putut sta de vorbă cu Lungeanu, ca între colegi.

După cum am mai spus, boala mea nu prea era de natură fizică. Lungeanu stia ceva de această boală, dar îmi spunea că, neputând-o întelege, nu putea să facă nimic pentru mine. De altfel si medicii psihiatri, pe care am avut ocazia să-i întâlnesc si să le cer ajutorul când lucram în atelier, mi-au dat acelasi răspuns.

Favoarea pe care mi-a făcut-o Lungeanu, a fost aceea de a-mi pune diagnosticul de bolnav de plămâni, putându-mă astfel scoate de la Zarcă si transfera la sectia unde lucra el ca medic. Norocul meu a fost că diagnosticul a fost confirmat si de medicul oficial, fără să mă mai consulte.

Peste câteva zile am fost scos din Zarcă, din celula unde eram cu Cristescu, si dus la camera nr. 1, din clădirea numită Sectie, care se afla deasupra Capelei, unde îl cunoscusem pe Flueras. Pentru mine e semnificativ faptul că acolo l-am cunoscut pe Jimboiu.

Jimboiu nu trecuse prin demascări la Pitesti, deoarece, fiind crunt torturat în timpul anchetei la Brasov, ca student la Academia Comercială din acest oras, iesise din anchetă grav bolnav de tuberculoză si ficat. În această stare a fost dus la penitenciarul sanatoriu pentru tuberculosi din Tg. Ocna, pe valea Trotusului.

Rămas de mic orfan de tată, fusese crescut de mama lui care nu se mai căsătorise, trăind în cea mai curată credintă ortodoxă. La această zestre sufletească s-a mai adăugat si educatia legionară, în Frătiile de Cruce, el aflându-se direct sub influenta celui ce a rămas un mit pentru toti cei care l-au cunoscut, studentul legionar Valeriu Gafencu, condamnat de pe timpul lui Antonescu.

Pe Gafencu nu l-am cunoscut personal. I-am citit gândurile scrise si scoase nu stiu prin ce minune din închisoare. L-am văzut doar de câteva ori la Pitesti, înainte de demascări. Tot ce stiu despre Gafencu stiu de la alti camarazi, printre care si Jimboiu, si de aceea las dreptul camarazilor ce l-au cunoscut si pe care i-a influentat să scrie si să vorbească despre el.

Jimboiu era poate cel mai strălucit elev al lui Gafencu, îmbinând în modul cel mai armonios conceptia legionară, credinta ortodoxă si setea de cunoastere intelectuală. Este printre putinii tineri legionari pe care i-am cunoscut, care trăia cu gândul că mai degrabă moare, decât să-l denunte pe altul la anchetă. Rezultatul acestei convingeri a fost îmbolnăvirea lui de tuberculoză si ficat si, mai târziu, moartea.

A fost condamnat la ani grei de închisoare, nu pe declaratiile lui, ci pe ale altora, iesind astfel din anchetă cu constiinta curată că nu antrenase cu el alti tineri în închisoare.

Am cunoscut în viata mea fel de fel de oameni, atât înainte, cât si după detentie, dar n-am întâlnit un altul, indiferent de vârstă sau pregătire, care să înteleagă Ortodoxia si să iubească pe Hristos ca Jimboiu. Un tânăr curat trupeste si sufleteste, înzestrat cu o mare blândete si bunătate. A fost singura fiintă pe care am întâlnit-o care n-a spus niciodată că suferă de foame. Avea dragoste de oameni indiferent cine erau ei, prieteni sau dusmani, dusă până la sacrificiul de sine. Fată de dusmani si fată de cei care l-au chinuit si continuau să o facă, avea o întelegere care rational nu se putea explica. Era atât de convins de misiunea lui pământească de a face binele, încât parcă venea din altă lume. Dacă nu l-as fi cunoscut pe acest tânăr, m-as fi îndoit de multe lucruri sau nu le-as fi crezut. Jimboiu, cum numai sfintii au înteles, s-a identificat cu chemarea Fiului lui Dumnezeu:

«Veniti la Mine toti cei osteniti si împovărati si Eu vă voi da odihnă».

Din momentul în care l-am cunoscut pe Jimboiu, n-am mai citit Vietile Sfintilor ca pe o lectură oarecare. ¹¹⁷Cunoscându-l pe el, orice îndoială, orice suspiciune că au existat si mai există sfinti pe pământ, a fost spulberată pentru totdeauna din sufletul meu. Acest martir, cu fizicul lui de sfânt bizantin, a fost pentru mine modelul de neegalat a ceea ce trebuie să fie si să facă omul pentru mântuirea lui si a neamului care l-a conceput.

Desi credinta este ceva ce nu prea are legătură cu ratiunea, totusi majoritatea oamenilor au nevoie de evidente pentru a crede (categoria Sfântului Apostol Toma). Nu găsesc cuvinte să-mi exprim cinstea si admiratia pentru acest martir legionar. Orice notiune as folosi pentru a-l face si pe altul să înteleagă cine a fost acest tânăr si ce a însemnat el pentru cei ce l-au cunoscut, ar fi de prisos. Toate cele de mai sus se pot rezuma la o propozitie: era un înger în chip de om.

Am convingerea fermă că existenta oamenilor pe pământ si relatiile dintre ei nu sunt întâmplătoare.

Din clipa când l-am cunoscut pe Jimboiu trăiesc cu impresia că am stat de vorbă cu îngerii. A fost desăvârsit din toate punctele de vedere, conform imperativului: «Fiti desăvârsiti, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârsit este».