Dumitru Bordeianu Mărturisiri din mlaştina disperării

Trasator

Munca de trasator într-un atelier de tâmplărie mecanică are importanta ei, prin faptul că orice piesă lucrată la masini trebuie mai întâi să fie sablonată milimetric, la anumite dimensiuni.

Munca aceasta, prin atentia pe care trebuia să o depun, mă sustrăgea pentru moment de sub povara ce mă apăsa. Era usoară, ca efort fizic, însă de o mare răspundere; o mică greseală mă putea duce la carcerele mortii.

Le trezisem însă un semn de întrebare camarazilor, care mă stiau bolnav. Mă vedeau revenind la muncă, dar nu la munca grea de la atelierul de tâmplărie manuală, ci la ceva usor, luând locul unui absolvent de liceu, care făcuse parte din comitetele de tortură, ca ajutor al lui Popa Ţanu si plecase recent de la Gherla. Vorbind cinstit, munca de trasator era o favoare, făcută nu oricui.

Eram convins că Juberian, în intimitatea lui, rămăsese acelasi pe care-l simtisem la camera 2 parter. N-am înteles însă ce l-a determinat să-mi facă această favoare; poate mila si amintirea faptului că odată ne găsisem amândoi în camera de tortură.

Masinile de la atelierul de tâmplărie mecanică erau ocupate, în cele trei schimburi, în general, numai de studenti, asa că m-am acomodat usor cu atmosfera generală. În viată însă, fericirile sunt de scurtă durată, clipe si ceasuri care trec ca fulgerul, iar suferintele, oricât de putin ar dura, le simti de parcă ar fi fără sfârsit. Iar dacă suferinta îmbracă haina permanentei, viata devine aproape imposibilă si, când trăiesti teama că suferintele nu vor mai avea sfârsit, preferi chiar moartea.

Munca pe care o făceam la ora aceea era o licărire de sperantă în suferinta si groaza care mă rodea si mă măcina cu fiecare ceas trecut. Deseori nu vedeam în fata ochilor decât o groapă fără sicriu si fără cruce.

Fericirile trec repede. Mă încerca o teamă care avea să se confirme. Mărindu-se capacitatea atelierelor, s-au permanentizat si cele trei schimburi de lucru. De aceea probabil, Juberian, înainte de a pleca de la Gherla, m-a chemat la biroul organizatoric si mi-a anuntat schimbarea locului de muncă: din trasator, eram azvârlit pontator.

Vestea a căzut peste mine ca un trăznet.

Pontator

Cu timpul, toti detinutii au aflat că studentii, elevii si o parte din muncitori sunt turnători. Faptul acesta mă si întrista, dar mă si bucura, scăpându-mă de mustrările de constiintă pe care le-as fi avut dacă cineva mi s-ar fi destăinuit, si eu ar fi trebuit să-l torn. Or, ca pontator – functie urâtă si dispretuită de toti detinutii care lucrau, pentru că o detineau numai persoane reeducate si unii care făcuseră parte din comitetele de tortură de la Pitesti si Gherla – cine ar mai fi îndrăznit să mi se destăinuie?

Asa că m-am pomenit deodată pus într-o pozitie pe care nu o meritam si nu o doream. Neavând însă nimic de a face, din punct de vedere moral, cu cei ce făceau această muncă, i-am spus lui Juberian că nu o pot accepta, motivând că nu mai aveam puterea de a mă concentra pentru a face calcule matematice. L-am rugat să revină asupra hotărârii sale. Cu toate insistentele mele, hotărârea lui a rămas definitivă. Şi eram convins că el, care-mi cunostea pozitia în demascări, precum si starea fizică, ghicea de ce nu primesc această muncă. În acea clipă, prin minte mi-a trecut fulgerător că vrea să distrugă în mine si ultima fărâmă de demnitate. Relatiile mele cu detinutii care lucrau si îndeosebi cu camarazii mei studenti deveneau cu totul altele.

Auzind refuzul meu de a mă pune pontator, m-a amenintat că mă trimite din nou la tâmplăria manuală, unde trebuia să fac un efort fizic peste puterile mele. Şi, cum nici celula, nici efortul peste putere nu le mai puteam suporta, nu mai rămânea decât să accept propunerea lui Juberian. S-ar putea totusi ca el să fi voit să-mi facă un bine. Numai că, a fi turnător sau pontator nu era acelasi lucru.

Functia de pontator nu era grea, din punct de vedere al efortului fizic, în schimb presupunea o mare responsabilitate. Trebuia să controlezi piesele iesite din mâinile celor ce munceau.

Întotdeauna am acceptat să încerc să aflu o solutie, pentru că refuzul înseamnă frică de a fi probat. Or, încercarea mea, dusă până la anumite limite, avea motivatia că nu capitulasem chiar de la început. Numai că, încercările prea dese si peste puteri, de multe ori, îti macină fiinta până la a nu mai rămâne nimic din ea.

Când am început să fac ceva în viată, n-am nedreptătit niciodată pe altul, pizmuindu-l pentru pozitia, functia si averea pe care le-ar fi avut. Invidia nu m-a stăpânit niciodată. Ştiam din poruncă: „Să nu poftesti nimic din ce e al aproapelui tău”. Am fost întotdeauna multumit si împăcat numai cu ceea ce am avut sau am putut face singur.

Ca pontator, eram însă pus în situatia să verific rezultatele unei munci fizice extenuante si să înregistrez exact, cinstit si cu obiectivitate, ceea ce detinutii realizau de fapt. Or, aceasta însemna să nu mă intereseze deloc norma sau obligatiile la care era supus cel ce lucra. Şi acestea erau ucigătoare.

Până în acel moment, când am acceptat functia de pontator, un gând viclean îmi sfredelea constiinta, îndemnându-mă să mă revolt împotriva destinului, a pozitiei si atitudinii mele în ceea ce priveste încercarea. Am ajuns însă la convingerea, pe care nu mi-o mai poate zdruncina nimeni, că destinul este voia lui Dumnezeu, împletită cu vointa omului liber.

M-a constrâns sau m-a torturat cineva, sau mi s-a promis ceva, ca să fiu legionar si să încep lupta împotriva hidrei comuniste? Nu!

Când am început activitatea, în 1946, nu mi s-a pus oare în fată perspectiva închisorii si poate, a mortii, pe care le-am acceptat de bună voie? Ba da! Şi atunci, era oare de vină Dumnezeu că eu, fără a fi constrâns, îmi construisem destinul în acest fel? Desigur că nu.

Iar voia lui Dumnezeu este să credem în El, să-L iubim si să-I păzim poruncile, să ne iubim semenii ca pe noi însine si să luăm atitudine împotriva răului si a slugilor satanei care s-au răzvrătit si vor să ducă la suferintă si pierzare întreaga omenire.

În urma acestor reflectii, glasul care mă îndemna la revoltă fu biruit; mă gândeam că, dacă încercarea era de la Dumnezeu, eu neputând să mă sustrag, tot El îmi va da puterea si constiinta morală să ies cu bine din ea.

Cunoasterea omului este de foarte multe ori paradoxală, pentru că oamenii, în general, una gândesc si alta trăiesc sau spun. Ce spune cineva azi nu mai spune mâine, ce-a spus ieri, neagă azi. Azi, cineva poate fi criminal, si mâine martir, azi sfânt, si mâine diavol. Din toate acestea, prin toate căderile si urcusurile lui, sufletului nu-i rămâne decât un singur tel, final, al existentei lui pe pământ: mântuirea, învierea.

Este atât de grăitoare afirmatia poetului Radu Gyr: „Nu esti înfrânt atunci când sângeri, / Nici când în lacrimi ochii ti-s. / Cele mai crâncene înfrângeri / Sunt renuntările la vis”.

„Visul” existentei noastre pământesti este mântuirea sufletului.

Mai avea oare vreo importantă ce ziceau camarazii si ceilalti care lucrau în atelierele din Gherla, despre faptul că eram pontator?

Importantă era doar constiinta că nu făceam rău nimănui. Hotărârea de a înfrunta încercarea pe care o aveam în fată îmi dădea satisfactie.

Or, asta conta pentru mine, nu ceea ce spuneau altii; intentia mea cinstită era să fac doar binele.

I-am cerut lui Juberian o favoare, să lucrez de noapte, în schimbul trei, ceea ce el mi-a acceptat. Preferam acest schimb datorită groazei care mă tortura si care crestea în intensitate noaptea, din cauza linistii; în plus, controlul era mai rar decât ziua.

Şi am rămas în această pozitie până ce s-a întrerupt lucrul în atelierele din închisoarea Gherla.

Mi-am pus întrebarea dacă din punct de vedere moral postura de fătarnic, când eram constrâns prin tortură să-i iscodesc pe ceilalti, nu era mai imorală, mai inumană decât aceea în care eram acum, denigrat, urât si desconsiderat, ca pontator?

Intentia de a nu face rău si a veni în ajutorul semenului meu nedreptătit, nu era oare mai convenabilă? Iată că de cele mai multe ori aparentele înseală! Dăm crezare si împrăstiem zvonuri despre semenii nostri, că ei ar fi ceea ce, în realitate, nu sunt. De aici concluzia că nu aparenta, nu vorba si nu denigrarea interesează, ci fapta. Numai ce facem noi, bine sau rău, ne defineste ca fiinte morale. Or, cu toate că L-am ofensat pe Dumnezeu, atunci când am fost constrâns să nu mă mai rog, El, în infinita lui milă si bunătate, mi-a dat încă o încercare, care să fie în avantajul meu si al celorlalti.

Din primele zile ca pontator am fost suspectat nu numai de camarazii mei, dar si de ceilalti detinuti din atelier. Schimbul de noapte mă avantaja în ce priveste controlul, pentru că eram mai putin supravegheat. În acelasi timp însă, îmi luam un mare risc, pentru că nu controlam nici o piesă lucrată cu atâta sudoare de cei care nu numai că nu erau plătiti pentru efortul epuizant, dar nici mâncare nu aveau la consumul de energie pe care-l depuneau; mai ales că toti ieseau din demascări.

Totusi, pentru faptul că biroul organizatoric avea încredere în mine, am fost privit la început cu multă bănuială.

Cu timpul însă, cei ce lucrau în schimbul de noapte si-au dat seama de atitudinea mea si, din dusmani si denigratori, mi-au devenit prieteni si mila lui Dumnezeu s-a răsfrânt atât asupra mea, cât si asupra celor pe care-i controlam¹¹⁴. Şi dovada cea mai concludentă a fost că, timp de un an de zile, cât am fost pontator, nu s-a remarcat nici o greseală de calcul si nu am fost niciodată controlati, ca să se verifice dacă numărul de piese declarate corespunde cu cel al pieselor lucrate. Cei care mai sunt încă în viată vor putea mărturisi despre veridicitatea spuselor mele. Şi nici unul, fie student, elev sau muncitor, nu m-a turnat că nu făceam controlul.

A fost o întelegere tacită între mine si cei ce lucrau în acest schimb, iar dragostea lor mi-a încălzit inima. În acest timp si nebunia mea parcă-si mai redusese intensitatea.

Totusi, se vor ridica voci să mă acuze că am acceptat acel post, care mă compromitea definitiv. Altii poate vor spune că nu a fost corect ce am făcut, pentru că din punct de vedere al legii, eram obligat să verific ce se lucra; dar pe mine nu mă mai interesa decât dacă fapta era bună si plăcută lui Dumnezeu. Era nedrept ca regimul comunist să supună pe detinuti la munci istovitoare, la norme ce nu se puteau îndeplini, fără a fi plătiti si alimentati după efortul fizic depus. Era un abuz, o nedreptate strigătoare la cer. Ţinând seama de acestea, si eu aveam libertatea să nu-i controlez; dacă i-as fi controlat, consecintele ar fi fost pentru ei carcerele mortii, de unde numai putini ar fi scăpat cu viată. Şi aici se potriveste zicala românească: „Fă binele si-l aruncă în apă, căci de acolo se va ridica precum untdelemnul la suprafată”.

Cum să nu vin în ajutorul fratilor mei, din postura pe care Dumnezeu mi-o îngăduise, cum să nu-i ajut, când ei munceau mai greu decât sclavii?