Dumitru Bordeianu Mărturisiri din mlaştina disperării

Plecarea lui Ţurcanu si a lui Popa Ţanu

După 5-6 luni de la venirea studentilor de la Pitesti la Gherla, în care timp se continuaseră demascările si munca în ateliere, au mai fost aduse aici si alte categorii de detinuti, cu diferite condamnări si muncitori specializati într-o anumită meserie (Am mai spus că tot ce se lucra în atelierele din Gherla: tâmplărie, mecanică, vopsitorie, nasturi, etc, era pentru armata sovietică. Munca era condusă de biroul organizatoric, al cărui sef era Ţurcanu).

Într-o bună zi, pe la începutul verii anului 1952, fiind singur în cameră, am fost chemat la frizerie de către Măgirescu, care făcea pe frizerul; acolo, aflându-ne numai noi doi, mi-a destăinuit că Ţurcanu si colaboratorii lui cei mai apropiati: Popa Ţanu, Mărtinus, Livinschi, Caba, Dumitrescu, Pop, Popescu Aristide, Pătrăscanu, Lică Păvăloaia, si ceilalti au plecat din Gherla. La întrebarea mea, dacă-i vor pune în libertate, mi-a spus că nu stia nimic.

Plecarea lui Ţurcanu si a colaboratorilor lui a fost pentru noi, cei trecuti prin demascări, o zi mare, pe care nu o vom uita niciodată.

Majoritatea, mai ales cei ce lucrau în ateliere, au fost convinsi că demascarea, asa cum se făcuse până atunci, nu se va mai repeta. De aceea am si simtit o mare usurare sufletească.

Unii dintre noi credeau că respectivii au fost dusi la Bucuresti si răsplătiti pentru „munca” depusă. Mai precis însă, nu stia nimeni ce se întâmplase cu ei. După aceea, s-a zvonit că fuseseră luati noaptea, cu o dubă.

Unii, cei din comitetele de tortură de la Pitesti ca: Măgirescu (legionar), Titus Leonida, Diaca si Dobre (nelegionari), desi colaboratori apropiati ai lui Ţurcanu, n-au plecat, fapt care i-a derutat pe multi, mai ales că acestia, probabil, nu comiseseră crime.

Ce se întâmplase cu Ţurcanu si colaboratorii lui s-a auzit abia la Aiud, în 1956. Noi însă, lotul medicinistilor de la Iasi, am aflat-o la Jilava, cu ocazia unui transfer de la Aiud, în vederea unor procese ale colegilor nostri.

Ţurcanu, figură sinistră si controversată, desi student strălucit la drept, căzuse victimă (asa cum au căzut si vor mai cădea si altii) propriei sale mândrii, mânat de un orgoliu patologic, constient fiind de valoarea sa intelectuală si de vointa sa care trecea peste orice; astfel că, pentru a-si atinge scopul, nu s-a dat în lături de la cele mai odioase crime si bestialităti.

Sfintii Părinti ai Bisericii Crestine spun că mândria este cel mai grav dintre păcatele pe care le poate săvârsi omul, că acest păcat satanic întunecă puterea de judecată si omoară sentimentul de dragoste si de milă¹⁰⁵.

Lui Ţurcanu si celor împreună cu el, mândria le-a luat mintile si au uitat că tot răul făcut semenului se întoarce însutit asupra făptasului.

Am mai relatat în legătură cu Ţurcanu, că nu m-am temut de el ca ucigas. L-am compătimit mai degrabă, considerându-l o victimă a minciunii si diversiunii comuniste.

Am mai vorbit despre relatiile dintre Ţurcanu si Popa Ţanu, corifeii care-si disputau întâietatea si paternitatea demascărilor de la Gherla. Ţurcanu însă a fost executat; Popa – nu.

Şi convingerea mea este – după cele constatate în celula 59 de la Suceava, cât am stat împreună – că acest ucigas, Popa Ţanu, s-a strecurat în Miscarea Legionară, poate datorită lui Bogdanovici, cu scopuri subversive, având ordine bine precizate. El e, de altfel, unul din cei care au sustinut până după proces că demascările din închisorile Pitesti si Gherla s-au făcut din ordinul lui Horia Sima.

De ce a fost folosit tocmai Popa Ţanu, atât în procesul lui Ţurcanu, cât si în procesul lui Vică Negulescu, nu stiu.

Cred însă că numai anchetarea acestui odios ucigas ar putea face lumină în declaratiile celor din lotul lui Ţurcanu, date la Jilava, după plecarea din Gherla. El ar putea explica cel mai bine dispozitiile si ordinele primite de la Nicolski si Zeller, precum si modul în care au fost asasinati atâtia tineri, împreună cu Bogdanovici.

Plecarea lui Ţurcanu si a colaboratorilor lui cei mai apropiati din Gherla a coincis cu aceea a căpitanului Gheorghiu, directorul închisorii, si a odiosului ofiter politic, Avădanei.

Despre Dumitrescu si Marina, se spune că ar fi fost condamnati, fiind învinuiti de cele petrecute la Pitesti si că au fost lichidati ulterior.

Ar fi de dorit să nu se uite că singurul care a rămas în viată, fiind totodată si cel care a executat planul ocult de distrugere a tineretului legionar, prin demascările din Pitesti si Gherla, este generalul Nicolski, seful securitătii între 1949 si 1965¹⁰⁶.

La plecarea mea din tară, în 1989, era pensionar si se plângea că regimul lui Ceausescu l-a desconsiderat pentru munca si aportul adus partidului.

Un lucru este verificat incontestabil: după plecarea lui Ţurcanu din Gherla, cel care a controlat si condus în continuare demascările, a fost colonelul Zeller, ajutorul direct al lui Nicolski. Zice-se că, mai târziu, ar fi fost găsit împuscat, într-un cimitir din Bucuresti. Dacă a fost omorât (si nu cumva s-a sinucis) asta s-a întâmplat din ordinul ocultei, prin Nicolski, odată cu disparitia lui stergându-se orice urmă oficială în legătură cu demascările.

Ce se mai stie e că, odată ce Ţurcanu si ajutoarele lui au ajuns la Jilava, Nicolski si acei dintre oficiali care au colaborat cu el, au dispărut din minister, altii luându-le locul. Acestia le-au cerut lui Ţurcanu si celorlalti să facă declaratii de bună voie, prin care să spună, fiecare în parte, cum a actionat, ce metode a folosit, ce rezultate a obtinut si cât timp le-a trebuit pentru fiecare tânăr ca să-l facă să cedeze.

După ce au scos de la ei tot ce au vrut, totul a căzut doar în sarcina lui Ţurcanu si a colaboratorilor lui. Propriile lor declaratii erau suficient de acuzatoare, ei fiind astfel socotiti vinovati de toate crimele, torturile si metodele folosite în demascări. După aceea, schimbându-se din nou oficialii acuzatori, înlocuitorii lor au fost însărcinati cu formarea unui complet de judecată care, într-unul din cele mai secrete procese, i-a condamnat la moarte si i-a executat.

Ţurcanu a fost cel care a făcut, prin demascări, ancheta cea mai completă a reactiunii din România, la Pitesti si la Gherla. Tot prin el, s-a realizat transformarea unor tineri legionari si nelegionari în ucigasi si turnători, atât în închisoare, cât si în libertate.

Un tânăr legionar (al cărui nume, nu-l dau, pentru a nu-l expune) fiind anchetat de un ofiter superior de securitate, la închisoarea din Aiud – Nicolski nemaifiind pe atunci seful securitătii – relata că acela îi spusese, confidential, că Ţurcanu n-a recunoscut că ar fi primit ordin din străinătate să facă demascările, sustinând că el singur a tratat cu Nicolski această problemă. Ţurcanu l-a crezut pe Nicolski cinstit în tot ce i-a spus; i-a crezut până si promisiunile pe care i le-a făcut, recunoscând abia la proces că a fost înselat. Atunci a mai spus că, dintre tinerii detinuti politici care au făcut demascările la Pitesti si Gherla, numai el e singurul vinovat. Or, dacă aceste afirmatii sunt adevărate, atunci Ţurcanu trebuie privit în altă lumină.

Şi convingerea mea fermă e că, în planul ocultei privind demascările tinerilor din închisorile din România, a fost prevăzută si planificată de la bun început atât disparitia unor detinuti implicati în această actiune, cât si a oficialilor care au supravegheat-o.

În ceea ce o priveste pe sotia lui Ţurcanu, aceasta a divortat de el când a auzit ce făcuse la Pitesti. Mai târziu, în libertate, fiind la Suceava, am aflat că primise actul de deces al sotului în 1956, expediat din Oradea, de pe o stradă cu un număr care în realitate nu exista.

Acelasi procedeu l-au întrebuintat si cu mine, înstiintându-mi familia că am decedat. La primirea stirii, ai mei mi-au făcut slujba de îngropare la mormântul familiei¹⁰⁷. Simbolic, fiind astfel îngropat si eu, m-as putea considera azi drept un strigoi. Şi încă unul chiar foarte incomod.

Ceva asemănător s-a petrecut si cu fratele mamei mele, Vasile Dăscălescu, fost tărănist, condamnat si el la 20 de ani de închisoare, pentru niste declaratii făcute împotriva rusilor, în mai 1944. Având în închisoare o atitudine fătis anticomunistă, a fost ucis la închisoarea din Ocnele Mari. Am văzut personal actul de deces pe care l-a primit sotia lui: fusese expediat din acel oras, de pe o stradă cu un număr inexistent, fapt descoperit de fiica sa, Elena, care s-a deplasat acolo, din Fălticeni. Mai cunosc si alte cazuri, din Bucuresti si Iasi, de familii care au primit acte de deces din diferite orase ale tării.

După cele trăite, văzute, auzite de mine si de camarazii mei, Ţurcanu a fost totusi si el o victimă, prin care foruri moscovite sustinute de Ana Pauker, Teohari, Luca si Nicolski, au făcut demascările, în vederea asasinării morale si fizice a tineretului legionar, pregătit si educat pentru lupta împotriva oricărui rău antihristic si antinational.

Iată câteva dintre numele celor ce au colaborat cu Ţurcanu de bună voie, fără să fi primit o singură palmă si au fost implicati în acelasi proces cu el, oameni pe care îi cunosc personal: Popa Alexandru (Ţanu), student la Iasi; Livinschi, student la Iasi; Caba, absolvent de liceu din Câmpulung Moldovenesc.

Apoi, cei ce au colaborat cu el în urma unor torturi continue, de neînchipuit: Dan Dumitrescu, student la Iasi; Pop Cornel, student la Cluj; Popescu Aristotel, absolvent al Facultătii de medicină din Bucuresti; Nuti Pătrăscanu, student la Bucuresti; Vasile (Lică) Păvăloaia, student subinginer silvic; Juberian, student la Timisoara.

Din cei pe care îi cunosc eu din comitetele de tortură, nu stiu însă dacă vreunul a fost implicat în procesul lui Ţurcanu, în afară de Zaharia Nicolae, seful comitetului de tortură de la camera 3 subsol, de la Pitesti (de care am mai vorbit), de Dobre Vasile, student de la Cluj, precum si de Diaca, student de la Bucuresti. S-a sustinut totusi că în lotul lui Ţurcanu au fost 36 de colaboratori; numărul mi se pare însă exagerat.

Dintre detinutii care mai trăiesc si au trecut prin procesul lui Ţurcanu si stiu numărul exact al celor care au fost implicati, unul este Popa Ţanu. Altfel, secretul acestei monstruoase crime ar fi dus pentru totdeauna în mormânt de Ţurcanu. Mai suntem apoi eu si camarazii mei încă în viată care rămânem martorii de netăgăduit a ceea ce s-a petrecut atunci, în demascări.

Dacă cele afirmate de Ţurcanu în ultimele zile ale vietii sunt adevărate si, în special, ceea ce a spus înainte de a fi executat – el fiind singurul dintre detinuti care a tratat direct cu Nicolski – aceasta reprezintă dovada incontestabilă că el a fost instrumentul prin care a actionat din umbră oculta.

De ce nu a fost Ţurcanu acela care să declare că ar fi primit ordin, prin Vică Negulescu, de la Horia Sima, să facă demascările tineretului legionar? Pentru că Ţurcanu nu era legionar!

E de remarcat că nici o personalitate politică de la tărănisti, liberali, social-democrati sau din alte categorii, cu sau fără partid, nu a fost implicată într-un proces, cu acuzatia că ar fi dat ordin tineretului din organizatia sa să facă demascările de la Pitesti si Gherla. Singurii care au fost acuzati de acest lucru au fost legionarii:

comandantul legionar Vică Negulescu, Costică Oprisan – seful Frătiilor de Cruce pe tară – si alti fruntasi legionari. Înscenarea acestui abject proces a fost culmea ipocriziei, a minciunii si a diversiunii comuniste, care a desfiintat ideea de justitie prin azvârlirea responsabilitătii crimelor asupra victimelor. Atâta obrăznicie, sadism si nerusinare, doar o monstruozitate asemeni comunismului ar fi putut scoate la iveală.

Aceeasi nelegiuire s-a petrecut la Katyn, aceeasi în pădurea Tâncăbesti, unde a fost asasinat Corneliu Codreanu împreună cu cei 13 camarazi ai lui în noaptea Sfântului Andrei, si tot la fel în 2l-22 septembrie 1939, când a avut loc măcelul din lagărele de pe tot cuprinsul tării¹⁰⁸.

Demascările s-au făcut aproape exclusiv asupra tineretului legionar, studenti, elevi, muncitori si tărani. Optzeci la sută din tineretul detinut la Pitesti si Gherla au fost studenti legionari. O mărturisesc cu mâna pe cruce, pentru că i-am cunoscut pe toti, legionari si nelegionari. Celelalte categorii de tineret au trecut prin Pitesti si Gherla numai accidental, dovadă clară că oculta n-a vizat decât tineretul legionar.

După plecarea rusilor din România, în 1958, Gheorghiu Dej, sub stăpânirea căruia s-au perpetuat atâtea orori, a dat totusi un decret de gratiere a tuturor detinutilor politici, faimosul decret din anul 1964. Un act pe care nu l-au făcut, din păcate, înainte vreme, nici crestinul si românul Antonescu, nici „istoricii” si crestinii oameni politici ai României vechi si nici Majestatea Sa Regele tuturor românilor, care i-a lăsat în continuare, după 1944, pe legionari în temnite. De la ei, i-a preluat „românul” Burăh Tescovici

împreună cu dosarele si cheile celulelor, ca să putrezească în continuare acolo cu sutele.

Aceiasi „istorici” au plătit însă păcatul vânzării semenului, ajungând să moară si ei tot acolo, în închisorile comuniste.

În anchetele si declaratiile pe care le-a dat înainte de a fi condamnat la moarte si executat, sunt convins, asa cum l-am cunoscut – văzându-l în situatii nestiute de altii – că Ţurcanu si-a dat seama că a fost înselat.

Ţurcanu sustinea că nu e crestin, cu toate că fusese botezat si cununat crestineste si, pe deasupra, crescut de mama lui în spiritul moralei crestine. Totusi, e posibil ca acestea să fi dus la mustrările de constiintă si la recunoasterea erorii pe care o făcuse.

Experienta mea din timpul demascărilor si din toti anii de detentie, mă îndreptătesc să afirm că cel mai odios criminal, ticălos si păcătos, dacă-si recunoaste greseala, se căieste sincer si cere iertare lui Dumnezeu, se poate mântui. Ce este cu neputintă la oameni, la Dumnezeu este cu putintă. Aceasta este taina de nepătruns a crestinismului, a dragostei si milei lui Dumnezeu, si motivul pentru care El a mântuit lumea.

Or, dacă Ţurcanu a avut mustrări de constiintă si păreri de rău pentru tot ceea ce a făcut, recunoscându-se singurul vinovat de cele întâmplate la Pitesti si Gherla, cerându-I iertare lui Dumnezeu, e imposibil să nu fi fost iertat. Eu nu pot gândi decât în acesti termeni.

În concluzie, dacă sunt adevărate informatiile privind ultimele zile ale lui Ţurcanu: refuzul lui de a minti, declarând că a primit ordin de la cineva ca să facă acele demascări si recunoasterea vinovătiei proprii, am convingerea de nezdruncinat că Dumnezeu s-a îndurat si de el si i-a dat mântuire de păcate.

Dacă orgoliul lui, întins până la patologic, s-a transformat în umilintă si căintă, de ce să nu-si fi mântuit si el sufletul în ultima clipă a vietii, ca tâlharul de pe cruce?

Şi această îndurare a lui Dumnezeu se poate să fi coborât si asupra sufletelor celorlalti din lotul lui, care gresiseră la fel.

Or, dacă asa cum cred, Bogdanovici s-a mântuit, recunoscându-si greseala, socotindu-se un initiator al reeducării si vinovat, într-un fel, pentru suferinta atâtor si atâtor tineri, de ce să nu cred că si Ţurcanu, cu tot ceea ce a făcut, a fost totusi, în ultima clipă, salvat ca suflet?

Eu, ca un crestin convins de taine ce nu pot fi pătrunse cu mintea, cred cu tărie că toti oamenii pot fi mântuiti.

Cititorul îsi mai aminteste, poate, că atunci când eram dus de Ţurcanu de la camera 3 subsol, la camera 4 spital, am vrut o clipă săi spun că si el îsi este siesi un fel de victimă. N-am îndrăznit însă, de teama consecintelor; cum era atât de posedat, m-ar fi omorât pe loc.

Eu însă nu l-am urât, după cum n-am urât nici pe cei ce au actionat direct asupra mea, si nici pe cei ce m-au judecat si condamnat la 16 ani de detentie. Căci, Dumnezeu «ne iartă nouă gresalele noastre, precum si noi iertăm gresitilor nostri».