Dumitru Bordeianu Mărturisiri din mlaştina disperării

În celulă cu badea Trifan

Pe avocatul Trifan l-am cunoscut în celula 32, la Gherla.

Auzisem în închisoare de grupul Marian, fostul sef al judetului Brasov si de Trifan, fost prefect legionar de Brasov, condamnati la ani grei de închisoare încă de pe timpul lui Antonescu. Un alt grup de legionari condamnati atunci se strânsese în jurul lui Biris. Cele două grupuri aveau două atitudini diferite însă. Unul trăia si simtea în spiritul Părintilor răsăriteni, iar altul trăia si gândea în spiritul Părintilor apuseni¹³⁹.

Ceea ce m-a impresionat plăcut acolo, a fost întelegerea cu care cei mai în vârstă îi primeau pe tinerii care trecuseră prin demascări. Pentru acestia, integrarea în Legiune a fost foarte prudentă si smerită, pentru că duceam în spate tragedia trăită la Pitesti si Gherla, o revenire bruscă riscând să ne azvârle într-o extremă periculoasă. Şi totusi, majoritatea si-au revenit, în raport direct cu cuantumul suferintei din decursul demascărilor.

Perioada de închisoare 1954-l964, a fost pentru noi, tineretul Legionar, una de armonie, întelegere, împărtăsire de cunostinte si de dragoste, spre deosebire de anii 1949-l954, (cinci ani de inactivitate intelectuală), cei mai întunecati din viata noastră.

Celulele se transformaseră în săli de cursuri, de liceu si universitate. Ţăranii si muncitorii învătaseră limbi străine, memoraseră sute de poezii, stiau matematică, fizică, chimie etc. si, nu rareori, se angajau în discutii filozofico-religioase. Fiecare detinut punea la dispozitia celorlalti tot ceea ce acumulase cu timpul.

Meritul pentru această armonie si pentru revenirea celor tineri în sânul Legiunii a fost mai ales al Bădiei Trifan, veteran în închisoare, cu patrusprezece ani deja executati, si al profesorului, filozofului si poetului ardelean din Cluj, Ion Munteanu.

Munteanu făcea parte din elita legionară.

În schimb, Badea Trifan, apartinea generatiei eroice a Căpitanului. De aceea era privit de noi, tinerii, ca un mit; cuvântul lui si al printului Alexandru Ghica, cu care iar am stat în celulă, era pentru noi lege.

Ceea ce as dori să scot în evidentă în acest capitol este, mai ales, modul de gândire si trăire al celor două orientări: răsăriteană si apuseană.

Marile personalităti care reprezentau cele două lumi, mă preocupau în mod deosebit. După iadul din care scăpasem si după întâlnirea cu Jimboiu, setea mea de învătătură mă împingea să aflu câte ceva si despre alte moduri de trăire a vietii crestine¹⁴⁰.

Ion Munteanu era, dintre exponentii intelectuali greco-catolici din Cluj, cel mai receptiv la tot ceea ce se întâmpla în cameră. Un intelectual de vârf, cult si talentat: scriitor, filozof si poet, stăpânit de rationalismul apusean, nu mai păstrase nimic din Ortodoxie¹⁴¹. În discutii, căuta să mă atragă în sfera lui de influentă, să gândesc, si să trăiesc ca el.

Opusul lui, prin judecata si trăirea crestin-ortodoxă, Badea Trifan, era mai cald si cuvântul lui îmi mergea la inimă, nu se adresa ratiunii¹⁴².

În această atmosferă, ca unul ce trăiam ortodoxia, eu l-am ales drept călăuză pe Badea Trifan; nu l-am respins însă nici pe Munteanu.

Se apropia Pastele lui 1955. Trecuse un an de la minunea săvârsită de Dumnezeu cu mine si un an de la cunoasterea lui Jimboiu.

Săptămâna Patimilor acestor sfinte Pasti a fost pentru mine o adevărată aniversare; am trăit-o în căintă si smerenie, sufletul meu era mereu atintit spre Golgota. În general, toti trăiau cu smerenie Patimile Fiului lui Dumnezeu.

De multe ori suntem înclinati să credem numai ceea ce vedem.

Şi atunci ni se pare că nu mai avem nevoie de credintă, deoarece credinta operează acolo unde nu vedem si unde posibilitătile de cunoastere ratională devin neputincioase.

Nu observasem cum a trăit săptămâna Patimilor Jimboiu, în 1954, pentru că el era foarte discret în manifestări; în schimb l-am văzut pe Badea Trifan, de Luni si până în Sâmbăta Mare.

Ceea ce am văzut la el a fost mai mult decât impresionant.

Luni dimineata am vrut să stau de vorbă cu el, despre trăirea duhovnicească din această Sfântă Săptămână. Spre marea mea surprindere însă, când m-am apropiat, am observat cum plângea cu siroaie de lacrimi. Cei din cameră, la dorinta lui, îi rezervaseră un colt pe prici. Mi-a fost rusine că l-am deranjat si toată Săptămâna Patimilor n-am mai putut sta de vorbă cu el. Era retras în acest coltisor si plângea în continuu, privind cu ochii sufletului si simtind cu inima suferintele Fiului lui Dumnezeu răstignit pe cruce, pe Golgota. Îi impresionase pe toti cei din cameră într-atât, încât întreaga Săptămână Mare a fost una de doliu.

Miscat de cele văzute la Badea Trifan, mi-am îndreptat atentia si la Ion Munteanu si m-am convins de diferenta dintre trăirea ortodoxă si cea catolică. Trifan trăia cu inima, Munteanu cu ratiunea.

Pe Munteanu nu l-am văzut o singură dată să verse o lacrimă pe tot parcursul Săptămânii Patimilor, în timp ce Trifan plângea cum plânge o mamă care si-a pierdut unicul copil. Trifan simtea calvarul de pe Golgota, pe când Munteanu îl gândea.

M-am convins apoi pentru tot restul zilelor mele, să-i imit pe Jimboiu si pe Badea Trifan, ca pe fratii cei mai apropiati de sufletul meu.

M-am întrebat câti crestini de pe pământ sunt în stare de o trăire ca a lor? Iar eu, putea-voi oare vărsa o lacrimă, privind cu ochii sufletului către Golgota? Da! Dumnezeu m-a învrednicit de cutremurul jertfei!

În timpul acelor Sfinte Pasti am văzut fata luminoasă a lui Badea Trifan arătând ca fetele marilor mistici¹⁴³ români, ca a Părintelui Cleopa Ilie, a Părintelui Argatu, a Părintelui Arsenie etc.

Plecarea din Gherla

Dacă la Gherla am trăit groaza mortii si iadul pe pământ, tot aici am renăscut, am înviat si am iesit la mal din mlastina deznădejdii. Dar nu cu neputintele si slăbiciunile mele omenesti, ci numai cu ajutorul lui Dumnezeu, căruia nu sunt vrednic a-I multumi.

În închisoarea Gherla mi s-au cimentat pentru toată viata credinta, gândirea, întelegerea si trăirea. Dacă în cei patru ani am trăit chinurile iadului, aici am văzut si lumina care duce la mântuire.

Pare paradoxal, dar în această închisoare, pe care am ajuns să o iubesc, considerând-o ca locul învierii mele, am cunoscut oameni pe care nu i-as fi întâlnit altfel niciodată în viată.

La sfârsitul verii lui 1955, cei cu condamnări de la zece ani în sus am fost pusi în lanturi si, cu primele loturi, am plecat spre închisoarea din Aiud.

Acolo am fost informati că închisorile din România se împărtiseră după apartenenta politică a detinutilor.

Astfel, cea mai mare închisoare din tară era rezervată detinutilor politici legionari, fiindcă numărul lor depăsea cu mult pe cel al membrilor partidelor zise „istorice”, repartizati la închisori mai mici, desi astăzi se fabulează că greul l-au dus acestia din urmă.

În iarna lui 1960, în februarie, am fost prins de gardianul sef de sectie scriind pe talpa bocancului niste însemnări pe care voiam să le memorez. Mi s-a făcut raport pentru arest sever, pedeapsă care, până la o lună, era dată de directorul închisorii, iar peste o lună, doar de Ministerul de Interne.

După aprobarea raportului făcut de gardian, care mă pedepsise cu un arest sever de douăzeci de zile, am fost prezentat la vizita medicală, unde urma să se decidă dacă eram apt sau nu să execut pedeapsa.

Pe celular, la etajul II, era medic fostul meu coleg de an si de sală la facultatea de Medicină din Iasi, Ion Ciocan din Galati. Nu-l văzusem până atunci. La data aceea, medici oficiali la Aiud mai erau si sotii Badea.

După o vizită foarte sumară, acest coleg mi-a scris pe raport cuvântul „apt”, cu toate că eram slăbit ca o stafie.

Revoltat de această criminală inconstientă si profitând de absenta de o clipă a gardianului, l-am privit drept în ochi si l-am întrebat:

– Tu stii, criminalule, unde mă trimiti? Nu mi-a răspuns. Era convins că nu-l mai cunosc după unsprezece ani de închisoare.

L-am măsurat apoi de sus până jos – era gras ca un taur hrănit pentru abator, din minimul tain al detinutilor – pe cel ce-si vânduse pentru un blid de linte constiinta de medic.

Pironindu-l cu privirea, am reluat acuza:

– Măi, criminalule, nu mă cunosti?

Surprins, nu a mai putut evita răspunsul si mi-a zis:

– Dragă Bordeianu, te cunosc, dar pentru că nu pot suporta închisoarea si foamea, mi-am vândut constiinta de medic!

– O să te bată Dumnezeu; esti un criminal odios, trimiti oameni nevinovati la moarte, i-am spus eu, gândindu-mă la doctorul Mărculescu, a cărui demnitate iesea la lumină, în contrast cu ceea ce era acest „măcelar”. După Ciocan, eu eram „apt” - în plină iarnă, numai în zeghe si cu hrană tot la trei zile - să stau timp de douăzeci de zile la arest.

Cum nu mai primisem în închisoare nici un pachet de haine, mai aveam cu mine, din anul 1949, de la Pitesti, o singură flanelă si o pereche de izmene, cârpite petec peste petec. Cei pedepsiti cu arest sever nu aveau dreptul decât la zeghe, o cămasă si o izmană de penitenciar, bonetă, bocanci si ciorapi subtiri.

Apoi am fost anuntat de seful de sectie să mă pregătesc pentru a fi condus pe sectia de arest sever; în afară de cămasă si izmene miam tras pe mine si flanela groasă, de care am amintit.

După aceea am fost condus de gardianul de la etaj pe sectia de arest sever.

Redau câteva detalii în legătură cu această sectie. Era situată în continuarea clădirii din mijloc a închisorii Aiud. Avea celule mici, cu ciment pe jos, fără încălzire, cu un gemulet sus, în colt, deschis iarna si închis vara si o tinetă pentru necesităti, fără capac însă. Peretii erau umezi si se spunea că se pusese anume sare în tencuiala lor. De dormit, nu puteai dormi decât fie pe tinetă, fie pe ciment.

Când am ajuns, gardianul de pe sectie s-a uitat la mine, m-a măsurat cu privirea si s-a multumit să-mi deschidă boxa ca să intru, fără a controla dacă îmbrăcămintea corespundea sau nu regulamentului. Dumnezeu îi dăduse gardianului acest bun gând, pentru că mila Lui era cu mine.

Am considerat acest fapt ca o minune Dumnezeiască, ce m-a scăpat de la o moarte sigură. Numai cu îmbrăcămintea subtire impusă celor pedepsiti, în mijloc de iarnă, n-as fi rezistat.

Era atât de frig, încât apa de băut ce ni se da tot la trei zile, era mereu înghetată. Însă datorită rugăciunii am rezistat.

Dumnezeu a binevoit să-mi dea putere ca, desi aveam un fizic asa de subrezit, să mă pot misca prin celulă ca să nu înghet. În fiecare zi primeam vizita ofiterului politic, să vadă dacă mai sunt în viată.

Către sfârsitul chinului însă, nu mă mai puteam misca, si am căzut inert pe tinetă. Am fost scos de cei doi gardieni si dus de subsuori până la celula mea. Când s-a deschis usa celulei, gardienii au spus un singur cuvânt camarazilor mei: „Luati-l!”, si m-au abandonat. Camarazii s-au repezit la mine, m-au luat în brate, m-au întins pe pat, m-au dezbrăcat si au început să-mi maseze tot corpul ca să mă dezghete.

Nu am simtit în viata mea o căldură mai prietenoasă ca în acel moment, dragostea camaraderească ce nu se poate exprima în cuvinte. În tot timpul absentei mele, ei opriseră pentru mine feliuta lor de pâine, pe care o primeau dimineata, la ceai.

*

Acum, câteva cuvinte privind reeducarea de la Aiud.

În mai 1962, am fost scos din celulă si dus în curtea închisorii.

Mai aveam un an până la expirarea condamnării. Nu vedeam în evadare o solutie; din contră, ea nu mi-ar fi adus decât complicatii, fapt pe care si ofiterii politici îl cunosteau. De aceea, am fost dus în clădirile grădinii de zarzavaturi, care se găsea la vreo doi kilometri distantă, pe malul Muresului. Acolo am stat până în luna noiembrie.

Între timp, în închisoare începuse reeducarea: un fel de mascaradă făcută sub supravegherea colonelului de securitate Crăciun, directorul închisorii.

Prin septembrie-octombrie, a început reeducarea si la grădină.

Întrebat dacă particip si eu la acel bâlci, am spus că nu.

La sfârsitul lunii noiembrie 1962, într-o Duminică dimineata, ne-am trezit în curte cu o dubă si mai multe masini mici. Ni s-a ordonat să ne grupăm în careu pe un teren în formă de amfiteatru.

Era o zi frumoasă, însorită. În fata acestui amfiteatru au fost scosi patru camarazi: profesorul de matematică Munteanu de la Cluj, doctorul Şercăianu de la Buzău, Dutu Dumitru, fost elev la Şcoala militară de ofiteri din Ploiesti, arestat si condamnat încă de pe timpul lui Antonescu si ultimul, Dumitru Bordeianu.

Primul pus să vorbească în fata detinutilor a fost doctorul Şercăianu, care în închisoare a avut o tinută ireprosabilă. Făcuse parte din grupul reactiunii legionare si a refuzat să vorbească. A urmat la cuvânt profesorul Munteanu. Şi el a răspuns categoric „nu”.

Dutu, cu douăzeci de ani de închisoare în spate, executati, s-a rezumat la o singură frază: „Eu cu astfel de oameni nici nu stau de vorbă!” Pentru mine, a fost primul si ultimul discurs politic pe care lam tinut în viata mea. În timpul lui, cei patru colonei de la Interne, directorul închisorii Crăciun si colonelul Ivan, se uitau la mine parcă hipnotizati. Am vorbit timp de 20 de minute despre reeducarea de la Suceava si despre demascările de la Pitesti si Gherla. Mă ascultau toti, atât detinutii cât si oficialii, curiosi si interesati să afle ce spuneam. Eram convins că voi fi oprit să vorbesc dar, spre surprinderea mea, am fost lăsat să-mi termin pledoaria, încheind cu:

„Eu nu ader la acest bâlci, la această mascaradă, pentru că am mai trăit patru ani în astfel de situatii!”.

Detinutii din amfiteatru, adusi să ne huiduiască, parcă amutiseră. Nici unul n-a scos un cuvânt. Pentru mine a fost cea mai mare satisfactie politică pe care mi-a oferit-o viata.

Cum am terminat însă, am auzit, fără să stiu de unde venea ordinul: „Puneti-l în lanturi pe acest bandit si pe toti ceilalti ca el!” Cât ai bate din palme, am fost toti patru pusi în lanturi, băgati în dubă si izolati pe celular, câte unul singur în celulă, până la începutul lunii mai, 1963.

Din această celulă de izolare am fost dus într-o alta, unde l-am întâlnit pe Gheorghe Calciu. Trecuseră zece ani de când nu ne mai văzusem.

La 15 mai 1963, Calciu a fost dus în primul domiciliu obligatoriu, iar pe 8 iunie, acelasi an, am fost dus si eu tot în Bărăgan, în acelasi sat, Viisoara, din raionul Slobozia.

În 1964 am fost apoi pus în libertate si apoi, după alti douăzeci si cinci de ani de urmăriri, anchete si amenintări, am avut posibilitatea să ajung în lumea liberă, în Australia, Statul Victoria.

Aici am putut să scriu ceea ce am scris si mărturisirile mele au putut să vadă lumina tiparului.