Dumitru Bordeianu Mărturisiri din mlaştina disperării

Gioga

Parizianu Gheorghe, zis Gioga, era un aromân din Bulgaria, venit cu familia în tară după cedarea Cadrilaterului. Am fost colegi de an la Facultatea de Medicină din Iasi, unde mi l-a prezentat Moisiu. Atunci l-am cunoscut bine si am lucrat cu el, până la arestarea lui, la 15 mai 1948. Îl iubeam si aveam toată admiratia pentru curajul, puterea lui de sacrificiu, precum si pentru felul de a se atasa de camarazii lui. Era numit „omul de granit”.

Aflasem că fusese arestat la 15 mai, si aveam toată convingerea că de la Gioga nici un anchetator nu va scoate nimic. Şi într-adevăr, de când fusese arestat si până la începutul lui iulie, bătăusii n-au putut scoate nimic de la el. Tot corpul lui, din cap până în tălpi, era numai o rană. În ziua când am aflat despre el, călăii îl băgaseră în etuvă la temperatură ridicată⁵, doar-doar vor reusi să-l facă să vorbească.

Nu mai stiu cum a scăpat din etuvă, stiu doar că a fost condamnat pe declaratiile altora. Poate de la cei cu care avusese niste misiuni în munti sau din altă parte, anchetatorii obtinuseră declaratii ca să-l poată condamna; în nici un caz din spusele lui proprii.

Cât priveste activitatea lui de la Medicină, se pare că nu i-a interesat prea mult pe anchetatori, dovadă că eu nu am avut nici o confruntare cu el, cu toate că activasem împreună.

Am relatat cazul lui Gioga pentru că, într-o altă împrejurare, lam întâlnit la Pitesti.

Bătaia pe care am îndurat-o eu la 1 iulie era un procedeu curent, aplicat tuturor anchetatilor la prima întâlnire cu bătăusii.

Acestia întrebuintau toate metodele de bătaie de care dispuneau, ca să-l impresioneze pe cel anchetat, să-l determine să declare tot ceea ce stie. Metoda era concepută mai de sus, bătăusii nu aveau decât misiunea să o aplice pe parcursul anchetelor. Duritatea ei, cum am mai spus, era în functie de pozitia avută în organizatie de către cel anchetat.

*

După cele întâmplate, camarazii mei mi-au pus comprese pe răni, iar eu am avut timp să-mi fac un plan despre ceea ce să declar si ce să nu declar.

La câteva zile, la aceeasi oră din noapte, acelasi gardian cu fituica în mână, strigă numele meu si mă invită să ies din celulă.

Abia a tras zăvorul si a încuiat usa, că se si apropie de mine si îmi sopteste: „Cum te mai simti, domnule? În noaptea asta, ăstia iar te omoară în bătăi”. Mă uit la el, dau din cap, confirmându-i teama.

Odată ajunsi pe sectia de anchetă, spre surprinderea mea, nu mă mai duce în celula în care am fost torturat, ci într-o celulă cu mese, scaune, hârtie si cerneală de scris. N-am asteptat mult, că se trage zăvorul, se deschide usa si în clipa următoare, intră Blehan, cu miros de băutură după el. După întrebarea clasică: „Cum te simti, banditule?”, la care nu-i răspund, îmi spune să iau loc la masă, să iau hârtie si cerneală si să scriu tot ce stiu, azvârlindu-mi iar, înainte de a părăsi celula si a închide usa, calificativul obisnuit: banditule!

Rămas singur în celulă, am luat o coală de hârtie si am încercat să notez ceea ce voi declara. Am început prin a scrie câteva date biografice, apoi, în mare, am schitat motivul pentru care credeam eu că mă arestaseră, aceeasi declaratie ca la Galata. Cum stăteam si asteptam să vină Blehan si să vadă minimul ce scrisesem, mă vedeam deja dus în cealaltă celulă, unde aveam de înfruntat „morisca” si „patul”. Timpul trecea, dar Blehan nu mai venea; aveam impresia că fusesem uitat. Neavând ce face, mă apropii de usă si lipesc urechea, să ascult ce se petrece în sectie. Era liniste. Asteptarea mă nelinistea, dar credeam că în noaptea asta nu se va mai bate. Am început să mă plimb pe spatiul rămas liber când, pe neasteptate, aud cum se trage zăvorul si se deschide usa. În prag apăru Blehan. „Banditule! Ai declarat totul?” mă întâmpină el cu expresia passe-partout, la care iam răspuns foarte politicos: „Da, domnule anchetator!” Fără a privi hârtia de pe masă, a chemat paznicul care mă adusese si m-a dat în primire. Gardianul, observând că nu am fost bătut, cu un aer mai prietenos mi-a zis: „În noaptea asta ati scăpat de bătaie, domnule”. „Da, domnule” a fost răspunsul meu, si am intrat în celulă.

Cum lampa era aprinsă, la zgomotul făcut de zăvor, camarazii mei s-au desteptat. Era aproape de ziuă. Îmi făceau semne, din care întelegeam că voiau să stie dacă s-a întâmplat ceva. Le-am făcut si eu semne, să-i linistesc, că nu s-a întâmplat nimic. Pe fetele lor am citit atunci bucuria că în noaptea aceea scăpasem nebătut. M-am întins apoi pe prici si am adormit.

M-am trezit târziu. Mentionez că la Suceava, cât au durat anchetele, nu erau restrictii privind întinsul pe prici si dormitul în timpul zilei. Probabil că această dispozitie venea de sus, pentru că pe durata anchetelor – când nu puteai sta pe sezut – era permis să stai întins.

Cum m-am trezit, a trebuit să povestesc camarazilor mei cum a decurs ancheta.

Cei cu care eram în celulă, în afară de Popa Ţanu, au fost toti crunt torturati, după aceleasi metode. Camarazii muncitori au fost atât de sălbatic chinuiti, încât unii au fost ucisi în timpul anchetelor, iar altii au înnebunit, foarte putini scăpând cu viată. La anchete, dar mai ales la demascări, atât anchetatorii cât si ofiterii politici li se adresau cu amenintarea: „Voi, banditilor, sunteti cei mai mari dusmani ai clasei muncitoare, pe voi o să vă stârpim până la unul”.

Acesti viteji n-au acceptat să li se pună cizma pe grumaz, zăbala în gură si ochelarii la ochi pentru a fi folositi de comunisti împotriva fratilor lor.

După câteva zile, la aceeasi oră din noapte, acelasi gardian ma condus din nou în celula unde făcusem declaratia scrisă. Aici mă astepta Blehan care, cu un rânjet de animal de pradă, mi s-a adresat cu limbajul obisnuit: „Banditule! Iată hârtie si cerneală, să scrii tot ce stii”. Şi a plecat trântind usa.

Rămas singur, parcă eram năuc, zicându-mi că ori eu sunt prea naiv ca să cred că-l voi putea duce de nas, ori ei sunt tâmpiti. Era o încercare pe care bătăusii voiau s-o facă si care putea să mă coste scump. Eram pus în fata unei dileme: declar sau nu declar tot ce stiam? M-am hotărât să dau aceeasi declaratie pe care o dădusem prima dată. Şi, cum după aprecierile mele, îmi mai rămăsese timp înainte ca Blehan să apară, m-am apropiat de usă, am lipit urechea si ... ceea ce am auzit în acea noapte pe sectia de anchetă îmi sună si azi în urechi, ca un ecou ce venea dintr-o lume unde geamătul, durerea si suferinta nu mai aveau hotar.

Ce m-a îngrozit atunci mai mult au fost strigătele si vaietele fetelor care erau anchetate. Parcă vedeam în fata mea pe mama si sora mea schingiuite, fără ca eu să le pot veni în ajutor. Aceste strigăte si vaiete îmi bubuiau în creier iar inima îmi era atât de zdrobită, încât nu mai stiam unde mă aflu. Chinul si vaietele acelor suflete curate, nevinovate, îmi provocau o astfel de durere, că-mi venea să urlu, constient fiind că nu puteam în nici un fel să le fiu de ajutor. Ce noapte îngrozitoare!

Aceste strigăte de durere se îngânau cu alte vaiete de supliciu, venite de la bărbati, care în chinul lor li se adresau mamelor, cu strigătul disperat: „Mamă! De ce m-ai mai făcut!?” M-am desprins de usă, m-am retras în fundul celulei si mi-am astupat urechile, că nu mai puteam suporta. În clipa aceea mi-au revenit în minte cuvintele gardianului care mă ducea la anchetă:

„Aici e, într-adevăr, iadul pe pământ”.

Spre ziuă, se deschise usa si apăru Blehan, asudat si congestionat la fată, si cu un glas răgusit îmi aruncă amenintarea:

„Acum, banditule, cred că ai declarat tot. Ai auzit ce se petrece în celule? Vă omorâm pe toti!”. Stăpânindu-mi starea de nervi, i-am răspuns calm: „Da, domnule anchetator!” Peste putin timp a venit paznicul să mă ducă în celula mea. Pe parcurs n-a uitat să mă felicite că nu mi se întâmplase nimic în noaptea aceea, afirmând că toti anchetatorii au înnebunit.

Când am ajuns în celulă, spre ziuă, camarazii mei erau toti treji si surprinsi agreabil că n-am îmbrătisat „morisca” si „patul”.

Mi-am exprimat teama, fiind convins că anchetatorii aveau totusi un plan, că stiau unele lucruri despre mine, dar că mă lăsau să vadă până unde cred eu că-i pot însela.

În zilele următoare, au fost crunt bătuti doi camarazi din celula noastră: Nicolae Cojocaru si Calistru Mircea. Când am văzut halul în care au fost adusi, mi-am zis că rândul meu nu va întârzia.

Într-adevăr, după câteva zile, acelasi gardian a venit să mă ducă în camera de tortură. Aici mă asteptau deja Blehan si Danielevici, cu niste fete buhăite si congestionate, mirosind a băutură de-ti lua respiratia. Blehan s-a repezit la mine, m-a luat de gât si scrâsnind din dinti, a început litania cunoscută: „Până când, banditule, crezi tu că o să ne duci, crezi tu că noi suntem prosti? Nu, banditule, noi nu suntem prosti si o să-ti arătăm imediat că puterea este în mâna noastră”.

Asteptam cu înfrigurare urmarea. Şi a fost o poruncă scurtă:

„Îmbrătisează patul”. M-am întins pe „pat”, unde am fost legat de mâini si de picioare. În timp ce-si suflecau mânecile, îmi pregăteau moralul, pentru tortura promisă: „Ai să vezi tu, banditule, cât suntem noi de destepti”. În momentul următor, un răpăit de bici si de vână de bou a umplut celula. Nu puteam striga, pentru că mi-au astupat gura cu proprii ciorapi. Strângeam doar din dinti si măsele, neputând să urlu.

Nu stiu cât a durat operatia, dar îmi amintesc că n-am lesinat.

După un timp, călăii au plecat spre alte celule, cu alte victime, ca si mine. Cearceaful ud pus pe spate era ca un balsam pe rănile deschise.

Revenind bătăusii, s-au consultat între ei si au decis să nu continue bătaia, pentru că rănile vechi se deschiseseră din nou. M-au dezlegat, tinând să-mi amintească, cu multă convingere, că de acum voi declara totul. Gardianul chemat să mă aducă în celula mea, văzând în ce stare mă găseam, n-a îndrăznit să-mi mai pună vreo întrebare, multumindu-se să mă conducă de unde mă luase. Când m-au văzut camarazii mei, nu si-au putut stăpâni lacrimile, atât erau de impresionati.

După câteva zile, am fost dus iar în celula de scris si Blehan mi-a ordonat să scriu tot, că stiu si ei tot ce stiam eu.

După plecarea lui, am început să mă întreb dacă ei stiu întradevăr ceva despre mine. De un lucru nu mă îndoiam: că anchetatorii de la Fălticeni, care erau la Suceava pentru anchetarea arestatilor din judetul Baia, si care mă căutaseră la 15 mai la părintii mei, aveau cazierul meu politic, făcut în timpul lui Antonescu. Fapt confirmat de altfel si de fratele meu Vasile care era jandarm. Între 1941 si 1945 fusesem dat în urmărire prin posturile de jandarmi, fiind considerat un legionar periculos. În fata acestei evidente, acum nu mai puteam să neg că eram legionar. Şi m-am decis să recunosc că am fost legionar atât timp cât legionarii au fost la putere, pentru că Statul însusi se intitula „Stat National Legionar”, iar eu nu eram decât un cetătean al Statului. După căderea legionarilor, n-am mai avut nici o legătură cu Miscarea Legionară.

Îmi făceam socoteala că această declaratie îi va satisface. Mai credeam însă că ei stiau mai mult despre mine, dar mă lăsau să vadă cât voi putea rezista. Am declarat deci, că am fost legionar numai în 1940, toamna, în legalitate.

Când a venit Blehan să vadă declaratia, a citit-o si apoi mi s-a adresat ca de obicei: „Vezi banditule, că ai fost legionar? Nu era mai bine să o declari fără ‘moriscă’ si ‘pat’? Vezi să nu mai faci astfel de greseli, pentru că o să te coste scump!” În urma acestei afirmatia a lui Blehan mi-am dat seama că bătăusii mai stiau si altceva despre mine.

Totusi atunci am fost condus de gardian la celulă, unde mă asteptau camarazii. S-au bucurat că nu fusesem bătut, dar au observat pe fata mea o expresie bizară, semn pentru ei că se mai întâmplase si altceva.