Dumitru Bordeianu Mărturisiri din mlaştina disperării

Confruntarea cu Moisiu

În noaptea dinaintea confruntării cu Moisiu am avut un vis urât. Îl vedeam pe Moisiu plin de sânge, desfigurat si privindu-mă cu multă ură. Nu cred în vise dar, a doua zi înainte de prânz, usa celulei s-a deschis si un gardian pe care nu-l mai văzusem, însotit de gardianul cunoscut, mi-a citit numele si m-a invitat să-l urmez.

Când am ajuns în sectia de anchetă, mi-am dat seama că nu mă duceau unde mai fusesem.

Ne-am oprit în fata unei celule, pe usa căreia, pe un carton, era scris: „Birou de anchetă Nr. 2”. Am fost introdus si, spre surprinderea mea, l-am văzut pe Moisiu, singur. Era tuns si cu o fată care mă înspăimânta. S-a uitat la mine si eu la el fără să schităm nici un gest.

Peste putin timp intră apoi si comisarul-sef, care coordona anchetele camarazilor cu care fusesem coleg. M-a privit mirat si m-a întrebat dacă eu sunt Bordeianu, student la Facultatea de Medicină din Iasi. La răspunsul meu afirmativ, mă întrebă dacă-l cunosc pe Moisiu, arătând spre seful meu pe Facultate. I-am răspuns că nu-l cunosc. A pus aceeasi întrebare si lui Moisiu. Acelasi răspuns negativ si din partea lui.

În concluzie, comisarul-sef, ca un avertisment, ne zice: „Poate o să vă cunoasteti!” Cu aceasta, am fost readus în celulă, îngrozit de ceea ce văzusem pe chipul lui Moisiu. Când l-am văzut, am fost convins că atât el, cât si camarazii de la facultate nu vorbiseră nimic despre mine.

În momentul când am avut confruntarea cu Moisiu, acesta nu stia că Iosub Mihai si Ion Lunguleac, doi colegi de liceu si de facultate, erau arestati si că declaraseră anumite lucruri despre noi.

Am mai aflat de la Moisiu că, după confruntarea noastră, el a fost atât de crunt bătut, încît multe zile după aceea nu mai putuse să se miste.

A doua zi după confruntare am fost scos din celulă după acelasi ritual si dus la camera de tortură. Aici l-am găsit numai pe Blehan, care m-a luat imediat în primire. „Măi, banditule, nu-l cunosti pe Moisiu, seful tău de la Medicină?” Cu un calm abia retinut, i-am răspuns că n-am avut nici un sef, iar de numele de Moisiu n-am auzit niciodată. „Pentru că nu-l cunosti, descaltă pantofii, dă-ti jos cămasa si pantalonii si vino încoace”. M-a legat după ritual, asezat pe „moriscă”, mi-a pus sabotii în picioare si a început să mă lovească la tălpi cu ciomagul, tortură pe care o suportam cu atât mai greu cu cât loviturile se repetau în ceafă, de parcă îmi bătea cineva cuie în creier.

După „moriscă”, a urmat „patul”, unde mi-a aplicat tortura la fese cu vâna de bou. Nu m-a lăsat decât atunci când n-am mai miscat. Încet, am reusit să mă îmbrac si să-mi iau pantofii în mână, căci nu era chip să-i încalt; mă dureau tălpile de parcă as fi călcat pe jar. Gardianul a venit să mă ia. În drum spre celulă, văzând în ce hal eram, mi-a soptit, oarecum tulburat: „Domnule, declară si dumneata ceva, că ăstia te omoară. Au mai fost cazuri când i-au dus la politie în oras si nu s-au mai întors”. M-am uitat la el întrebător si am ridicat din umeri înainte de a intra în celulă, unde durerile si usturimea tălpilor si feselor mă făceau aproape să urlu.

Acolo mă astepta o surpriză. Nicolae Cojocaru si diaconul Eftimie erau întinsi pe prici, iar ceilalti camarazi le puneau comprese reci. Cum m-au văzut camarazii, m-au luat în brate si m-au asezat alături de cei doi chinuiti. L-am rugat pe Calistru să-mi pună si mie ceva ud pe tălpi si fese.

După câteva zile, când mă mai refăcusem putin, am fost condus în biroul comisarului-sef, unde l-am regăsit pe Moisiu desfigurat, sprijinindu-se cu umărul de perete. S-a uitat la mine cu atâta durere, încât am simtit că fusese bătut pentru fiecare student de la Medicină în parte. Uitându-mă asa la el, îl aud cum îmi sopteste cu glasul aproape stins de parcă era în pragul mortii: „Camarade, de astăzi te descurci cum vei sti, eu nu-ti mai sunt sef”.

Am trăit atunci clipa unei dezamăgiri atât de mari, de parcă mă vedeam aruncat în haos. Clipa despărtirii, poate pentru totdeauna, de sefii si camarazii mei. Nu întelegeam deloc ce se petrecea în sufletul acelui om. Oare nu a mai putut suporta bătaia sau o făcuse doar de formă ca să audă comisarul-sef de după usă, ori să mă încerce. O avalansă de întrebări se prăvălea peste mine. Nu mai eram în stare să gândesc. În acel moment intră comisarul-sef, se uită la mine si-mi puse întrebarea: „Nu-l cunosti pe Moisiu?” I-am răspuns: „Nu-l cunosc, domnule comisar!” După răspunsul meu, i-a ordonat lui Moisiu să se dezbrace, la pielea goală. Când l-am văzut pe Moisiu dezbrăcat si ce avea pe corp, pentru moment mi-am pierdut cunostinta, văzând negru înaintea ochilor. Nu mai văzusem în viata mea asa ceva, nici măcar în anchetele cele mai sălbatice. Tot trupul lui, din cap si până în tălpi, era o rană mare care supura. O durere de nedescris mi-a umplut sufletul, de parcă nu era fibră din corpul si din sufletul meu care să nu mă doară. Cine n-a trăit durerea, suferinta, peste limitele imaginabile, nu va putea niciodată întelege acest fenomen. Am fost si eu bătut crunt, dar ceea ce am văzut pe corpul lui Moisiu m-a topit.

Comisarul i-a făcut semn lui Moisiu să se îmbrace, în timp ce i se adresa: „Spune-i dobitocului acestuia să recunoască, că-l omor!

Iosub si Lunguleac au declarat tot”. La acest „sfat”, Moisiu a răspuns scurt: „Îl priveste!”. Comisarul, cu un ton enervat: „Păi, dă-i dezlegare, ca să stie omul ce face, că asa e la voi”. Moisiu n-a mai răspuns. M-am mai uitat o dată la el si iar mi-au dat lacrimile.

Comisarul m-a apostrofat cu cea mai stupidă ironie: „Îti plângi seful sau pe tine?” la care nu am mai răspuns.

Când auzisem numele celor doi, mi se tăiase răsuflarea. Abia atunci s-a făcut lumină în mintea mea. Nu fusese Moisiu cel care vorbise, căci nu-l cunoscuse pe Lunguleac sau pe ceilalti camarazi, ci numai cei doi spuseseră tot. Am fost apoi readus în celulă.

Mihai Iosub si Ion Lunguleac

Cei doi erau colegi de-ai mei, de liceu si de facultate. Prin martie 1948 Iosub, care era legionar în cadrul Facultătii de Medicină, a făcut imprudenta (fără să mă anunte, cum era obiceiul) să divulge prietenului său Lunguleac anumite secrete. Motivul pentru care Iosub avea încredere în Lunguleac era faptul că acesta, originar din Storojinet (în Bucovina de Nord, luată de rusi) îsi văzuse mama si pe cei trei frati deportati în Siberia în toamna lui 1940, unde au si murit.

Datorită acestei drame, Iosub se credea îndreptătit să-i destăinuie că el este legionar, că activează ca atare în cadrul Facultătii de Medicină din anul 1946, că seful unitătii anilor I si II as fi fost eu, de asemenea că mai erau si alti studenti legionari si că seful studentilor medicinisti legionari era un student din anul VI, pe nume Moisiu Dumitru.

A doua greseală a lui Iosub a fost că a făcut imprudenta să fugă din Iasi, după arestarea mea, în plină sesiune de examene; si a treia, că l-a luat pe Lunguleac cu el, în satul natal.

La acea dată politia îi controla pe la facultătile din Iasi si prin cămine pe studentii înscrisi la examene si prezenta acestora la ele. La un astfel de control făcut la căminul studentilor medicinisti, politia a aflat de la colegii nostri că Iosub si Lunguleac nu numai că nu s-au prezentat la examenul care avusese loc cu câteva zile mei înainte, dar chiar au plecat din cămin si n-au trecut nici pe la cantină. Cum era usor de aflat adresa lui Iosub de la secretariatul facultătii, a fost anuntată politia din Fălticeni, care a făcut într-o noapte o perchezitie la părintii lui Iosub. Aici i-a arestat din pat pe cei doi, i-a legat burduf si cu un jeep i-a dus în aceeasi noapte la Suceava, la numai 50 de kilometri de acel sat. La perchezitie politia a găsit la cei doi legitimatiile de studenti ai Facultătii de Medicină din Iasi.

Până la confruntarea mea cu ei, deci timp de vreo lună, au fost bătuti si torturati crunt. Dacă au declarat ceva, nu au făcut-o din alte motive decât că n-au mai putut suporta chinurile la care fuseseră supusi.

După confruntarea mea cu Moisiu, cei doi au fost si ei confruntati cu el. Lunguleac, pe bună dreptate, a declarat că nu-l cunostea. Iosub, la rândul lui, nu a recunoscut că era legionar sau că-l cunostea pe Moisiu.

Anchetatorul, versat, după ce Lunguleac fusese bătut de mai multe ori fără să declare nimic, i-a făcut o propunere pe cuvânt de onoare – când se stia prea bine cât valora onoarea unui comunist – că-l va lăsa liber dacă va spune tot ce stia despre colegii lui legionari.

Această propunere l-a făcut pe Lunguleac să nu intuiască perfidia comisarului si să-l creadă de bună credintă, declarând tot ce stia. Un alt fapt care l-a determinat pe Lunguleac să facă acest pas chiar după anchetă era că suferea de boala lui Basedow. El nu putea suporta foamea. Ca urmare, confruntat cu Iosub, Lunguleac a declarat în fata acestuia tot ce îi spusese acesta. Pentru că nu recunostea, Iosub a fost torturat încă o săptămână si din nou confruntat cu Lunguleac până când a cedat, declarând totul.

Eu, fiind din nou confruntat cu cei doi, n-am recunoscut nimic, si atunci mi s-a aplicat cea mai cruntă „moriscă”.

Celula mea se transformase într-o adevărată cameră de spital, cu oameni schiloditi si atât de slăbiti, că se citea pe fetele lor că nu mai puteau rezista. Plantoanele de drept comun, îngrozite si ele de ceea ce vedeau în momentul când împărteau masa, confirmau că în întreaga închisoare domnea aceeasi atmosferă de cruntă schilodire.

Într-o zi, spre sfârsitul lunii septembrie, în jurul orei zece, am fost dus în cabinetul anchetatorului-sef. Eram atât de slăbit fizic si dezorientat de cele întâmplate, încât parcă nu mai aveam puterea să gândesc. Intrat în birou, am fost întâmpinat cu cuvintele:„Măi, banditule! Mori ca un prost, pentru că uite avem aici declaratiile prin care noi te putem trimite în judecată, să fii condamnat la ani grei de închisoare”. Mi-a dat să citesc toate declaratiile care mă priveau. A adus apoi pe Iosub si Lunguleac să confirme în fata mea că erau întradevăr declaratiile lor.

În urma acestor declaratii si confruntări cu ei m-am decis să recunosc activitatea mea legionară în cadrul Facultătii de Medicină din Iasi, precum si că am fost sef de unitate al anilor I si II.