Dumitru Bordeianu Mărturisiri din mlaştina disperării

Procesul (mascarada justitiei)

În ziua de 21 februarie 1949 usa celulei s-a deschis si gardianul de pe sectie mi-a citit numele si m-a invitat să mă îmbrac.

Cu o voce mai omenească, mi-a mai spus: „Domnule, a sosit ceasul să vă duc în sala de sedinte, la proces!” Am încercat un sentiment de bucurie, gândind că îi voi revedea pe colegii si camarazii mei.

Am fost condus pe sectia de la parter, unde se făceau anchetele. Pe un carton era scris „Sala de sedinte”, sală opusă usii de intrare în închisoare. Când am intrat acolo, am observat improvizatia.

Sala, de obicei rezervată pentru întrunirile si sedintele personalului închisorii, era transformată în sală de sedinte pentru judecată.

În mod normal, aici puteau încăpea cel putin două sute de persoane. Intrând, am fost luat în primire de un ofiter de securitate care, după ce mi-a strigat numele, m-a condus în prima bancă, unde era seful meu Moisiu, flancat în stânga de Petrică Tudose si Virgil Lungeanu, iar în dreapta de Mircea Bârsan, lângă care am luat loc si eu.

Moisiu, profitând de neatentia securistilor, ne-a atras atentia să nu recunoastem nimic din declaratiile pe care le-am dat „de bună voie” si „nesiliti de nimeni”. Acelasi consemn să fie transmis si celorlalti când vor fi adusi în sală.

După aproape o oră au fost adusi în sală toti camarazii arestati din cadrul Facultătii de Medicină. Securistii ne-au interzis să vorbim între noi.

De-odată, a intrat în sală Blehan, îmbrăcat în uniformă de securitate. S-a uitat la noi cu un aer de maresal, sfidător si obraznic.

Am bănuit că ceilalti ofiteri de securitate din sală erau bătăusii pentru celelalte judete din jumătatea de nord a Moldovei.

Pe la orele nouă dimineata, a intrat în sală completul de judecată, format din:

– presedinte: colonel Ion Gheorghe; – doi ofiteri care nu erau magistrati, dar îndeplineau rolul de asesori populari; – procurorul militar, un magistrat, grefierul si două dactilografe.

Presedintele a ordonat grefierului să facă apelul inculpatilor, atât al celor prezenti, cât si al celor declarati la anchete, dar încă nearestati. Inculpatii prezenti erau 123. Cei nearestati erau în număr mai mare.

După apel, procurorul a dat citire actului de acuzare si de trimitere în judecată. Asteptam ca băncile din spatele nostru să fie ocupate de rudele noastre, precum si de altă asistentă. Băncile si sala de sedintă au rămas goale. După vreo două ore, Curtea a întrerupt sedinta, pentru o pauză de o jumătate de oră, iar în sală nu au rămas decât câtiva gardieni să ne păzească să nu vorbim, care se făceau că nu ne observă. Astfel, am aflat că din tot lotul nu au fost izolate decât opt persoane: Moisiu, Tudose, Lungeanu, Bârsan, Bordeianu, Parizianu, Scutaru si Stamate. Toti eram izolati, fără să stim unul de altul, pe aceeasi sectie de la subsol.

În închisoarea din Suceava peretii dintre celule erau atât de grosi, încât legătura între celule nu se putea face prin metodele care se cunosteau atunci, în primele luni de închisoare, adică prin bătăi repetate cu pumnul în pereti.

Noi toti cei izolati am avut acelasi regim si numai noi am fost scosi noaptea din celulă si dusi în fata completului de judecată. Eram toti convinsi că au făcut această mascaradă pentru a ne intimida.

Ceilalti camarazi au fost izolati în două camere.

Asteptasem să vină avocatii să ia legătura cu noi, cu câteva zile înainte de începerea procesului, conform legii, ca să aibă timp suficient să studieze dosarele; de asemenea ne asteptam să vină asistentă din afară, părinti, prieteni etc.

Putin timp înainte de intrarea completului de judecată, în sala de sedintă au apărut doi indivizi, unul îmbrăcat într-un cojocel nou – cumpărat desigur de curând de securisti – si celălalt cu o scurtă din stofă de lână de casă. Păreau atât de suspecti si mai ales inoportuni, că ne puneam întrebarea ce rol aveau de jucat în proces. Nu erau dintre rudele noastre, nici dintre prieteni sau cunoscuti, ca să-si justifice astfel prezenta în sala de sedinte si nici nu făceau parte din asistenta completului de judecată. Observându-i mai îndeaproape, am constatat că erau cu chef, pregătiti din timp si cu un anume scop, pe care aveam să-l descoperim abia mai târziu.

Îndată ce completul de judecată s-a instalat, cei doi indivizi au început, ca la un semnal, să strige cât îi tinea gura: „Moarte lor!

Moarte lor!” La auzul acestor cuvinte, Moisiu, seful lotului, fără să ceară voie Presedintelui, s-a ridicat în picioare si adresându-se acestor intrusi cu o voce iritată si destul de puternică, le-a pus întrebarea:

„Măi bădie, cui strigati voi, moarte lor?” Noi ne uitam la ei surprinsi.

Cineva din completul de judecată le-a făcut semn si ei au reînceput cu si mai multă vervă: „Moarte lor!” După cele întâmplate, Presedintele, colonelul Ion Gheorghe, la făcut atent pe Moisiu că nu are voie să vorbească, nici să se miste din pozitia pe care i-a fixat-o Curtea si că întrebările se vor pune numai prin completul de judecată.

Atunci Moisiu, abil intelectual si bun orator, a pus în numele celor de pe băncile de acuzare o întrebare Presedintelui si Curtii, rugându-i să precizeze identitatea celor doi indivizi care cereau în gura mare „moarte lor!”, precum si rolul pe care îl aveau ei în acest proces. Presedintele a declarat că cei doi erau reprezentantii clasei muncitoare si că aveau dreptul prin lege să asiste la proces, deoarece acesta fiind public, era permis oricărui cetătean român să ia parte la dezbateri.

Moisiu s-a enervat, si cu un ton destul de agresiv i-a răspuns Presedintelui: „Dacă procesul este public si orice cetătean român are voie să ia parte la dezbaterile lui, atunci, domnule Presedinte, vă rog să-mi spuneti de ce părintii, fratii, alte rude si prieteni de-ai nostri sau alti cetăteni nu se găsesc în sală?” La care Presedintele i-a răspuns:

„Nu te priveste pe d-ta această problemă!” Moisiu, din ce în ce mai enervat: „Dacă nu mă priveste, atunci, nici pe onorata Curte nu trebuie să o privească dacă eu nu voi răspunde la întrebările puse”. Replica Presedintelui a fost brutală:

„D-ta si toti inculpatii de pe banca acuzării, sunteti obligati să răspundeti Curtii, pentru că în caz contrar ea are mijloace să vă facă să vorbiti!” „Atunci, reia Moisiu, acest complet de judecată este un complet de anchetă?” Presedintele, mai amenintător: „Îti atrag atentia, că orice ofensă si injurii aduse Curtii se pot pedepsi conform legii”.

„Legea de care faceti uz, domnule Presedinte, este legea pumnului, legea junglei”, nu s-a putut abtine Moisiu.

Presedintele, enervat, s-a ridicat si cu un ton autoritar l-a amenintat că, dacă o singură dată va mai îndrăzni să facă astfel de afirmatii, faptul îl va costa scump.

Totusi ne găseam în fata unei situatii tragi-comice si nu mai stiam ce concluzii să tragem. Ne aflam într-adevăr în fata unei judecăti sau în fata unei mascarade? Fiecare dintre noi si-a dat însă seama că orice am spune nu mai avea nici o importantă, pentru că acest complet de judecată era instruit, încă dinainte de a intra în sala de sedinte, cum să judece si ce pedeapsă să dea fiecăruia dintre inculpati.

După ce procurorul a dat citire actului de trimitere în judecată a fiecăruia dintre noi, completat cu faptele incriminate, a cerut pentru fiecare pedeapsa maximă, potrivit articolului respectiv din codul penal.

Culmea injustitiei si a ridicolului s-a văzut însă atunci când Presedintele a anuntat în instantă că inculpatii aveau dreptul la apărare. În timp ce el făcea această afirmatie, parcă la comandă, cinci indivizi îmbrăcati în civil au apărut în sală si s-au asezat pe o bancă lângă fereastră, aproape de masa completului de judecată. Nu erau altii decât avocatii apărării. Presedintele, adresându-li-se, le-a precizat că fiecare avea de „apărat” zece inculpati, invitându-i să ia imediat legătura cu „clientii” lor. Apoi, întorcându-se către noi, ne-a spus: „E o favoare de a avea avocati din oficiu!” Avocatii au primit dosarele si, după lista înmânată de Presedinte, fiecare si-a luat în primire inculpatii pe care trebuia să-i apere. După ce au răsfoit dosarele timp de vreo zece minute, Presedintele le-a cerut să le depună pe masă, fără a fi avut nici măcar timpul să ia la cunostintă de continutul lor.

În fata acestui spectacol mai mult decât ridicol, am rămas cu totii înmărmuriti, dându-ne seama că ne aflam în fata unei regizări care nu era nici judecată, nici apărare, ci o sinistră mascaradă în care nu mai rămăsese decât acuzarea.

Simulacrul de sedintă a luat sfârsit spre orele sase dupăamiaza.

Am fost apoi condusi fiecare în celula lui, nu înainte de a fi anuntati de Curte că a doua zi, la ora opt dimineata, va continua procesul.

A doua zi, 22 februarie 1949, dimineata, am fost adusi din nou în sala de sedintă, unde am fost asezati în ordinea următoare: seful de lot, cei patru sefi de unităti, apoi Scutaru si Parizianu, formând o grupă. Şeful de lot, care era la marginea băncii, s-a adresat avocatului care trebuia să ne apere, întrebându-l dacă el era avocatul acestei grupe.

Culmea rusinii si încălcarea elementarei idei de justitie privind apărarea era că avocatul nu avea dosarul inculpatului, acesta fiind înlocuit de către Presedinte cu câteva foi. După aceea Presedintele, „constatând că procedura juridică a fost îndeplinită”, ar fi trebuit să dea cuvântul apărării.

S-a început cu primul inculpat, seful de lot Moisiu Dumitru.

Presedintele îi ordonă lui Moisiu, judecat ca sef de lot, să se ridice în picioare. Stupoare! În loc să dea apoi cuvântul avocatului apărării, Presedintele l-a dat, împotriva oricărei legalităti, acuzatorului public.

Procurorul n-a mai făcut rechizitoriul, pentru că-l făcuse deja pentru fiecare inculpat. Despre seful nostru a spus asa:

„Moisiu Dumitru, acest individ periculos, a organizat în cadrul Facultătii de Medicină din Iasi un grup de legionari, pentru a unelti împotriva ordinii sociale instalate în tara noastră. A instruit si pregătit un complot împotriva Statului si, ce este mai grav, acest individ a strâns informatii prin subalternii lui si de la alte persoane, furnizându-le unei puteri străine”.

„De aceea, acuzatorul public, reprezentând clasa muncitoare din R.P.R, cere pentru acest inculpat pedeapsa maximă prevăzută de codul penal. La dosarul cauzei se găsesc piese din care reiese că politia, când l-a arestat, l-a găsit tinând sedintă legionară si făcând instructie cu arme sustrase de la unităti militare, în vederea unui complot. Curtea poate vedea, pentru convingere, toate aceste piese în dosarul cauzei”.

După aceea, procurorul a comis o gafă, cerând grefierului să citească în instantă ce făcuse Moisiu împreună cu inginerul Târniceru la Alba-Iulia, în timpul refugiului din 1944, când Universitatea de la Iasi fusese mutată în acel oras.

Iată textual ceea ce a citit grefierul: „Acest temnicer (era vorba de inginerul Târniceru) a ridicat, împreună cu acest moisu (Moisiu) o traistă (troită), pe locul unde a fost tras pe sfoară (pe roată) Horea, Cluseu (Closca) si Crisu (Crisan)”. Întreaga sală a izbucnit în râs, de la Curte si până la dactilografe. Procurorul, vădit jenat, s-a răstit la grefier, acuzându-l că nu era atent la citit. Se vedea clar ce fel de elemente erau chemate să consemneze depozitiile.

În încheiere, procurorul apăsă mai mult pe: „Inculpatul, în declaratia sa, recunoaste cele incriminate de noi, de bună voie si nesilit de nimeni si semnează cu mâna proprie”.

Presedintele a dat apoi cuvântul avocatului apărării care, ridicându-se în picioare, a deschis dosarul din care a scos o foaie de hârtie scrisă dinainte, repetând întocmai cuvintele procurorului. Şi astfel, avocatul nostru s-a transformat din apărător în acuzator, ignorând total faptul că era chemat acolo să-l apere pe inculpat, nu să-l acuze.

În această situatie, când cel mai elementar principiu de justitie si drept a fost ignorat, mai mult, călcat în picioare cu atâta nerusinare, Moisiu, nemaiputând să-si stăpânească nervii, s-a ridicat în picioare si i s-a adresat avocatului: ”Domnule, noi nu te-am angajat ca acuzator, iar dacă Tribunalul te-a pus din oficiu ca apărător, d-ta ce faci? În loc să mă aperi, mă acuzi. D-ta nu esti avocat, esti cules de pe drum si adus aici. Ai primit o hârtie scrisă, să citesti ce scrie pe ea. Rusine unui astfel de jurist! În ce tratate de drept ai citit d-ta să faci ceea ce faci? Eu nu te-am angajat apărător si nu am nevoie de serviciile d-tale!” În sală nu era public, afară de cei doi indivizi care nu încetau să strige: „Moarte lui! Moarte lui!” La auzul acestor strigăte, Moisiu nu s-a putut retine să nu intervină: „Măi, bădie! Mai beti niste rachiu, că ati răgusit de când strigati «moarte lui»!” În acest moment, sedinta a fost transformată într-un bâlci. Un ofiter din completul de judecată a iesit pe coridor si imediat după aceea au intrat în sala de sedintă mai multi gardieni înarmati si câtiva ofiteri de securitate, printre care si Blehan.

Presedintele a comis imprudenta de a da cuvântul lui Moisiu.

Acesta, cu verva si inteligenta lui, a desfăsurat o pledoarie în apărarea sa si a camarazilor săi, care dacă ar fi fost înregistrată – Presedintele dăduse ordin grefierului si dactilografelor, să nu consemneze nimic din ceea ce spunea Moisiu – ar fi fost model de pledoarie de mare avocat. În loc de acuzat, Moisiu se transformase în apărător, infirmând tot ceea ce spusese procurorul.

Piesele de la dosar le-a declarat înscenări si minciuni grosolane, inventate de anchetatori, pentru că nici un camarad din subordinea lui nu a fost prins făcând sedinte sau instruindu-se cu arme, înscenările din asa-zisa reconstituire fiind făcute la începutul lunii noiembrie pe platoul de lângă Cetatea Sucevii. În aceste fotografii se putea observa că toti camarazii erau tunsi, or, în libertate, fiecare dintre ei avea o anumită lungime a părului. Armele pe care le pozase politia erau luate si ele de la soldatii care făceau paza înscenărilor. Cel mai odios fapt era însă că subalternii lui Moisiu fuseseră obligati să pozeze în locul altor camarazi de la alte facultăti, care nu erau încă arestati.

Moisiu a dat cazuri concrete: Bordeianu Dumitru a pozat în locul fratelui său, Ion Bordeianu, de la Politehnică. Or, un om nu putea poza în acelasi timp în două locuri diferite. A cerut apoi să fie confruntate piesele de la dosar ale Medicinii cu cele ale Politehnicii din Iasi. Cât priveste afirmatia „nesilit de nimeni”, era o minciună sfruntată adăugată ulterior, asa ceva nefigurând în nici una din declaratiile lor anterioare. El cerea să i se arate scrisul acestui adaus, dacă el a existat. Şi pentru a dovedi, Moisiu a declarat că ar putea aduce în fata completului de judecată si a apărării, probe care să demonstreze cum au dat ei declaratiile „de bună voie si nesiliti de nimeni”.

Şi zicând acestea, si-a aruncat haina si cămasa, arătându-si corpul plin de răni încă nevindecate. În fata acestei scene, cele două fete dactilografe, fără să-si dea seama unde se găseau, au exclamat spontan într-un glas: „Vai, Doamne, ce răni îngrozitoare!”.

Presedintele le-a ordonat să părăsească sala.

Completul de judecată, în fata acestui spectacol, a fost atât de derutat că nu mai stia ce atitudine să ia.

Moisiu continua să strige cât îl tinea gura: „Eu si camarazii mei am fost bătuti, schingiuiti si torturati, timp de cinci luni de zile, în cele mai groaznice chipuri, de bătăusii Blehan si Danielevici”.

Ca spectacolul să nu ia o altă întorsătură si ca procurorul, grefierul si avocatii să nu vadă aceleasi urme de tortură pe corpurile noastre, Presedintele, în timp ce toti ne dezbrăcam, a suspendat sedinta.

Moisiu a fost scos apoi din sală de către ofiterii de Securitate, iar Curtea a părăsit sala. Cei doi indivizi, care reprezentau „asistenta” din sală, treziti parcă din betia lor, văzând ce se petrecea, s-au adresat unul celuilalt: „Hai, bădie, să iesim de aici, nu vezi ce se întâmplă?

Vrei să-mi rămână copiii pe drumuri? Eu sunt necăjit si m-au adus aici cu forta”. După plecarea lor, sala rămase fără asistentă publică.

După vreo jumătate de oră, completul de judecată intră în sală si luă loc la masă. Putin timp după aceea a fost introdus în sală si Moisiu, sprijinit de doi gardieni, deoarece fusese atât de crunt bătut încât nu se mai putea tine pe picioare. Călăii, în ura si bestialitatea lor, îl loviseră cu vâna de bou, umplându-l de răni din care curgeau siroaie de sânge. Am fost convinsi că acel complet de judecată fusese la curent cu cele ce se petrecuseră afară.

Când Moisiu a fost asezat pe bancă la locul lui de către cei doi gardieni, a mai avut curajul să strige: „Iată domnule Presedinte, ce probă mai clară, mai evidentă, mai strigătoare la cer, vi se poate aduce, decât ceea ce se vede pe fata si pe trupul meu, tortura pe care călăii anchetelor mi-au administrat-o în fata completului de judecată”. Şi în timp ce Moisiu a căzut cu capul pe bancă, Presedintele, cu cinism, a spus că acest „incident” nu constituia un motiv ca să i se atribuie circumstante atenuante. Pe ce mâini intrase justitia!

Moisiu a fost evacuat apoi din sală, iar procesul a continuat, îndeplinindu-se ca o simplă formalitate. Camarazii renuntaseră la apărarea devenită accesoriu al acuzării. Toti ne-am declarat solidari cu declaratia lui Moisiu, privind înscenarea făcută pe platoul Sucevei, si nu am recunoscut deloc că „de bună voie si nesiliti de nimeni„ dădusem declaratiile.

În câteva ore judecata s-a terminat, fără ca grefierul să fi consemnat ceva din declaratia noastră întru apărare. În schimb, consemnase tot ceea ce spuseseră procurorul si avocatii „apărării”, transformati în acuzatori.

Curtea a declarat judecarea lotului ca terminată, procedura fiind „îndeplinită după lege”, si a anuntat că sentinta fiecărui inculpat în parte se va pronunta a doua zi, 23 februarie 1949.

După această injustitie a justitiei, am fost evacuati din sală si dusi fiecare în celula lui. A doua zi am fost din nou condusi, tot lotul, în sala de sedintă. În sală domnea o atmosferă de înmormântare.

Presedintele, solemn, deschise sedinta, anuntându-ne să fim atenti când se va da citire sentintei si cel ce-si va auzi numele să se ridice în picioare.

Primul chemat a fost Moisiu Dumitru, căruia i se rezervaseră 20 de ani de muncă silnică pentru crimă de uneltire împotriva ordinii sociale, 15 ani pentru crimă de înaltă trădare si 12 ani pentru crimă de complot.

Moisiu nu s-a ridicat în picioare pentru că nu-l mai tineau puterile si Presedintele a făcut imprudenta să-i atragă atentia. Sleit de puteri si cu o voce abia perceptibilă, Moisiu i-a răspuns: „La asa complet de judecată, la asa acuzare si la asa justitie, nu rămâne decât să fie aplicată iar ancheta, cu torturile la care am fost supusi. Asa că nu ne ridicăm în picioare, întoarcem spatele si ar trebui să plecăm din sală”. Curtea n-a mai răspuns.

Au urmat două condamnări, de câte 18 si 10 ani, la muncă silnică, petru Parizianu Gheorghe si Scutaru Ion.

Tudose Petre, Lungeanu Virgil, Bârsan Mircea si Bordeianu Dumitru au primit fiecare, câte 15, 10, 10, si respectiv 15 ani de condamnare. Restul din lot au primit între 5 si 12. Pe lângă aceste condamnări, s-au mai aplicat fiecăruia: confiscarea averii, degradarea civică de la 5 la 15 ani si cheltuielile de judecată, care variau între 5000 si 20000 de lei. După pronuntarea sentintei aveam dreptul, timp de trei zile, să facem apel, dar nimeni dintre noi n-a făcut pentru simplul motiv că până atunci nici un recurs nu schimbase sentinta în favoarea condamnatului, ba din contră, fuseseră cazuri când sentinta cunoscuse o agravare.

La sfârsitul sedintei am fost dusi în celulele noastre. N-am putut trece cu vederea că, ajuns în fata celulei mele, ce purta numărul 15, cineva mi-a atras atentia si m-a întrebat: „Să aibă oare vreo semnificatie sau să fie vreo legătură, între destinul omului si anumite numere?” În destinul meu, ziua de nastere era 15, numărul celulei 15, precum si cei 15 ani de muncă silnică pe care i-am executat până la urmă.

Voi încheia acest capitol, retinând faptul că justitia nu servea deloc ideea de dreptate, stăpânită fiind de bunul plac impus de puterea pumnului.

În concluzie:

– toate declaratiile smulse celor din închisoarea Suceava, precum si în toate anchetele din tară, au fost date în urma unor cumplite torturi; – au fost camarazi care în urma acestor torturi, fie că s-au sinucis, aruncându-se pe geam, fie au murit, fiind apoi dusi unde numai Dumnezeu stie; – judecata s-a făcut de către magistrati care au acceptat să judece si să aplice legea după cum li s-a ordonat; – toate sentintele au fost date nu de completul de judecată, conform procedurilor penale, ci în cabinetele de partid; – în ceea ce priveste apărarea, aceasta a fost inexistentă, deoarece avocatii au fost desemnati din oficiu de partid si nu angajati de inculpati; din apărători, acestia au devenit acuzatori, nefăcând altceva decât să repete, după un consemn scris, aceeasi acuzare ca si cea a procurorului; – data procesului nu a fost anuntată nici unei familii a celor arestati; – sălile de sedintă nu aveau asistentă publică, procesele tinându-se în secret. Nici măcar rudele apropiate ale inculpatilor n-au avut voie să asiste la proces. În cazul Sucevei, cei doi indivizi care cereau moartea noastră au reprezentat singura asistentă publică.

Ceea ce s-a întâmplat si modul cum s-a judecat lotul medicinistilor din Iasi a fost identic cu judecarea tuturor loturilor din închisoarea Suceava.

Care ar fi fost oare reactia unui om din lumea civilizată, constatând că, pentru o idee pusă în slujba adevărului, a dreptătii, în slujba credintei în Dumnezeu si a dragostei pentru aproapele, un anumit tineret a fost anchetat si torturat, uneori până la moarte, pentru a fi apoi judecat si condamnat?⁷