Ziua se scurse cu pregătirile. În temniţă se întîmplă să dai în mintea copiilor, şi domnul de Beaufort, cu firea lui, era înclinat să ajungă aici mai repede ca oricare altul. Se duse să se plimbe ca de obicei, rupse doua sau trei crenguţe, ce urmau să aibă rolul lor în ceea ce punea la cale, şi, după o îndelungă căutare, găsi un ciob de sticlă, lucru ce păru să-l bucure peste măsură. După ce se întoarse în odaie, îşi rupse batista fîşii-fîşii.
Nici unul din aceste amănunte nu scapă ochiului scrutător al lui Grimaud.
A doua zi de dimineaţa, spînzurătoarea era gata şi, spre a o fixa în mijlocul încăperii, domnul de Beaufort se apucă să-i ascută piciorul cu ciobul de sticlă. La Ramée îl urmărea plin de curiozitate, ca un tată care nădăjduieşte că va descoperi poate o jucărie nouă pentru copiii săi; cei patru ostaşi îl priveau cu un aer posac care, atunci ca şi acum, e trăsătura principală a fizionomiei ostaşului. Grimaud intră pe uşă tocmai cînd prinţul lăsa din mînă ciobul de sticlă, deşi nu terminase încă să ascută piciorul spînzurătorii, vrînd să lege funia de cîrpă la celălalt capăt.
Aruncă spre Grimaud o uitătură în care tot se mai citea o fărîmă din supărarea din ajun, dar cum era mai dinainte grozav de mulţumit de rezultatul neîndoios al noii sale născociri, nu catadicsi să-l mai bage în seamă. Numai că, după ce meşteri un nod marinăresc la un capăt al funiei de cîrpă şi un laţ la celălalt capăt, şi după ce cătă spre castronul cu raci, alegîndu-l din ochi pe cel mai arătos, se întoarse să ia ciobul de sticla. Ciobul dispăruse.
— Cine mi-a luat ciobul? întrebă prinţul, încruntînd sprînceana.
Grimaud făcu semn că el.
— Cum? Tot tu?! Şi de ce, mă rog?
— Da, interveni La Ramée. De ce ai luat alteţii-sale ciobul de sticlă?
Grimaud, care ţinea ciobul în mînă, îşi trecu degetul peste muchia-i ascuţită şi zise:
— Tăios.
— Adevărat, monseniore, încuviinţă La Ramée. Eh, la naiba! Am găsit un flăcău de nepreţuit!
— Domnule Grimaud, glăsui prinţul, în interesul dumitale, te conjur, ai grijă şi ţine-te cît mai departe de mine.
Grimaud făcu o plecăciune şi se retrase în fundul odăii.
— Liniştiţi-vă, liniştiţi-vă, monseniore, interveni La Ramée. Am să ascut piciorul spînzurătorii cu briceagul meu.
— Dumneata? rîse prinţul.
— Da, eu. Nu aceasta va e dorinţa?
— Fără îndoială.
— Poftim! zise domnul de Beaufort. Aşa, va fi ceva şi mai şi. Poftim, dragul meu La Ramée!
La Ramée, care nu pricepuse nimic din exclamaţia prinţului, se apucă şi ascuţ piciorul spînzurătorii cu cea mai mare sîrguinţă.
— Acum, spuse prinţul, fă-mi o scobitură aici, în pardoseală; eu aduc osînditul.
La Ramée se lăsă într-un genunchi şi făcu o scobitură în pardoseală. În acest timp, prinţul atîrnă degrabă racul în laţ.
După aceea înfipse spînzurătoarea în mijlocul încăperii şi se porni sa rîdă cu hohote.
La Ramée rîse cu poftă şi el, deşi habar nu avea de ce rîde, iar ostaşii îi ţinură isonul.
Singur Grimaud nu rîse.
Apropiindu-se de La Ramée şi arătînd spre racul ce se legăna în laţ, Grimaud spuse:
— Cardinalul!
— Spînzurat de alteţa-sa prinţul de Beaufort! adăugă prinţul, rîzînd mai încîntat ca oricînd. Şi de jupîn Jacques-Chrysostome La Ramée, slujitor al regelui.
La Ramée scoase un strigăt de groază, se repezi şi smulse spînzurătoarea, o făcu pe loc fărîme şi aruncă totul pe fereastră. Era gata să facă la fel şi cu racul, pînă într-atît se pierduse cu firea, dar Grimaud i-l luă din mînă.
— Bun de mîncat, zise el.
Şi puse racul în buzunar.
De astă dată prinţul se bucură atîta de această scenă, încît aproape că-l iertă pe Grimaud pentru rolul pe care îl jucase. Dar mai tîrziu, peste zi, cugetă la intenţia paznicului şi, găsind că ea ascundea în fond numai răutatea, simţi o şi mai aprigă ură faţă de el.
Spre disperarea fără de margini a lui La Ramée, povestea cu racul făcu vîlvă în temniţă, ba chiar şi dincolo de zidurile ei. Domnul de Chavigny, care în adîncul inimii sale nu-l suferea deloc pe cardinal, avu grijă să povestească întîmplarea la doi-trei prieteni bine intenţionaţi şi aceştia o răspîndiră cît ai bate din palme.
Asta dădu temei domnului de Beaufort să se simtă minunat vreo două-trei zile.
În răstimpul acesta, prinţul băgase de seamă că printre ostaşii de gardă se află unul cu o mutră cumsecade, şi căută cu atît mai mult să-l cîştige de partea sa, cu cît Grimaud îi era tot mai nesuferit. Într-o dimineaţă, cînd îl prinse singur şi ajunse să-i vorbească între patru ochi, Grimaud se arătă în prag, văzu ce se petrece şi apoi, apropiindu-se respectuos apucă ostaşul de braţ.
— Ce mai vrei de la mine? se răsti domnul de Beaufort.
Grimaud îl duse pe ostaş patru paşi mai încolo şi-i arătă uşa.
— Pleacă! zise el.
Ostaşul se supuse.
— Ei, dar ma scoţi din sărite! izbucni prinţul. Am să te învăţ eu minte!
Grimaud făcu o adîncă plecăciune.
— Am să-ţi rup oasele, iscoadă! strigă prinţul, ieşindu-şi cu totul din fire.
Grimaud se înclină şi se dădu cîţiva paşi înapoi.
— Am să te strîng de gît cu mîinile mele, iscoadă! urmă prinţul.
Grimaud se înclină, trăgîndu-se îndărăt încă cîţiva paşi.
— Şi asta, zise prinţul, cugetînd că e mai bine să nu se mai amîne lucrurile, acum numaidecît.
Întinse mîinile crispate spre Grimaud, care se mulţumi să-l împingă pe ostaş afară şi să trîntească uşa după el.
În aceeaşi clipă simţi mîinile prinţului lăsîndu-i-se pe umeri ca nişte cleşti de fier; în loc să se apere sau să strige, el se mărgini să ducă încetişor degetul la buze şi, cu un fermecător zîmbet pe faţă, rosti doar atît:
— Stt!
Un asemenea gest, un asemenea zîmbet, un asemenea cuvînt era ceva atît de neobişnuit din partea lui Grimaud încît alteţa sa se opri dintr-o dată, în culmea uimirii. Grimaud se folosi de această clipă spre a scoate din căptuşeala hainei o fermecătoare scrisoare, cu pecete aristocratică, căreia îndelungata şedere într-un asemenea loc nu-i putuse răpi cu desăvîrşire parfumul şi i-o întinse prinţului fără o vorbă.
Acesta, din ce în ce mai uimit, îl lăsă pe Grimaud, luă plicul şi, recunoscînd scrisul, strigă:
— De la doamna de Montbazon?
Grimaud dădu din cap a încuviinţare. Ducele rupse plicul într-o clipită, îşi trecu mîna peste ochi, într-atît era de tulburat şi citi cele ce urmează:
„Scumpul meu prinţ,
Poţi avea deplină încredere în viteazul ce-ţi va înmîna această scrisoare, căci este valetul unui gentilom devotat nouă, care ne-a garantat pentru el, întrucît l-a slujit cu credinţă douăzeci de ani. S-a învoit să devină ajutorul paznicului dumitale şi să stea închis împreună cu dumneata la Vincennes pentru a-ţi pregăti şi înlesni fuga, pe care noi o punem la cale.
Clipa eliberării se apropie; ai răbdare şi curaj, gîndeşte-te că în ciuda timpului şi absenţei dintre noi, toţi prietenii ţi-am păstrat aceleaşi sentimente de odinioară.
A dumitale veşnic iubitoare,
MARIE DE MONTBAZON"
„P. S. Semnez cu numele întreg, căci aş da dovadă de prea multă vanitate, închipuindu-mi că, după cinci ani, m-ai mai recunoaşte după iniţiale."
Ducele rămase buimac o clipă. Ceea ce căuta zadarnic de cinci ani încheiaţi, adică un om care să-l slujească, un ajutor, un prieten, îi pica din cer în momentul cînd se aştepta mai puţin. Se uită cu uimire la Grimaud, apoi îşi întoarse ochii asupra scrisorii, pe care o citi din nou de la un cap la altul.
— Oh! Scumpă Marie! murmură el, după ce sfîrşi de citit. Va să zică pe ea am zărit-o în fundul trăsurii! Cum, se mai gîndeşte încă la mine, după cinci ani de despărţire? Drace, iată o credinţă cum nu ţi-e dat să găseşti decît în Astrrea.
Apoi se întoarse spre Grimaud.
— Şi tu, bravul meu, adăugă prinţul, te învoieşti să ne ajuţi?
Grimaud făcu semn că da.
— Pentru asta ai venit aici?
Grimaud repetă acelaşi semn.
— Şi eu care voiam să te strîng de gît! exclamă domnul de Beaufort.
Grimaud începu să zîmbească.
— Stai puţin, zise prinţul.
Şi se apucă să se scotocească prin buzunare.
— Aşteaptă, urmă el, luînd de la început scotoceala care se dovedise zadarnică. Nu trebuie să se spună că un asemenea devotament faţă de un nepot al lui Henric al IV-lea a rămas nerăsplătit.
Stăruinţa domnului de Beaufort dovedea cele mai bune intenţii din lume. Numai că una din măsurile de prevedere ce se luau la Vincennes era să nu se lase bani asupra întemniţaţilor.
Drept care, văzînd dezamăgirea prinţului, Grimaud scoase din buzunar şi-i întinse o pungă plină cu aur.
— Iată ce căutaţi, zise el.
Prinţul deschise punga, pe care vru s-o golească în mîinile lui Grimaud, dar acesta clătină din cap.
— Vă mulţumesc, monseniore, şopti el, dîndu-se înapoi. Am fost răsplătit.
Domnul de Beaufort trecea din surpriză în surpriză.
Atunci îi întinse mîna, şi Grimaud se apropie şi i-o sărută, plin de respect. Purtarea aleasă a lui Athos avusese o vădită înrîurire asupra lui Grimaud.
— Şi acum, ce trebuie să fac? întrebă prinţul.
— E unsprezece dimineaţa, rosti Grimaud. La două după-amiază monseniorul să ceară să joace o partidă în curte cu La Ramée şi, în timpul jocului, să trimită două-trei mingi peste zid.
— Bine, şi după aceea?
— După aceea... Monseniorul se va apropia de zid şi va striga la omul care curăţă şanţul să-i arunce mingile înapoi.
— Înţeleg, zise prinţul.
Chipul lui Grimaud păru să oglindească o vie mulţumire: zgîrcenia cu care vorbea de obicei ar fi preschimbat aceasta convorbire într-o adevărată caznă pentru el.
Făcu o mişcare, ca şi cum ar fi vrut să plece.
— Prin urmare, nu vrei să primeşti nimic de la mine? întrebă prinţul.
— Aş dori ca monseniorul să-mi făgăduiască ceva.
— Ce anume? Vorbeşte.
— Vedeţi, cînd vom scăpa de aici, eu voi fi mereu şi peste tot cel mai ameninţat; căci dacă monseniorul va fi prins, cel mai mare rău ce-l aşteaptă e să fie adus înapoi, dar dacă mă prind pe mine, în cel mai bun caz au să mă spînzure.
— Foarte adevărat, încuviinţă prinţul. Totul trebuie făcut întocmai aşa cum ceri, pe cinstea mea de gentilom.
— Deocamdată, zise Grimaud, n-am decît un singur lucru de cerut monseniorului: anume, să-mi facă cinstea să mă urască aşa cum mă ura şi mai înainte.
— Îmi voi da toată osteneala, făgădui prinţul.
Cineva ciocăni la uşă.
Prinţul puse scrisoarea şi punga în buzunar şi se aruncă în pat. Toată lumea ştia că în asemenea momente era copleşit de plictiseală. Grimaud se duse să deschidă: era La Ramée, care venea de la cardinal, unde se petrecuse scena pe care am povestit-o.
La Ramée se uita cercetător de jur-împrejur şi, văzînd că întemniţatul şi paznicul dînd semne că nutresc aceeaşi ură unul faţă de altul, surîse plin de mulţumire.
Apoi, întorcîndu-se spre Grimaud, îi spuse:
— Bine, prietene, bine. S-a vorbit despre tine undeva sus şi sper să ai cît de curînd noutăţi care au să-ţi fie pe plac.
Grimaud salută, străduindu-se să pară cît mai prietenos, şi plecă, aşa cum făcea de obicei atunci cînd intra superiorul său.
— Ei bine, monseniore, zise La Ramée, cu rîsul lui deschis. Tot mai sînteţi supărat pe bietul băiat?
— A, dumneata eşti, La Ramée! exclamă domnul de Beaufort. Pe cinstea mea, era şi timpul să te-arăţi. M-am aruncat pe pat şi m-am întors cu faţa la perete ca să nu fiu ispitit să-mi ţin făgăduiala şi să-l strîng de gît pe nemernicul de Grimaud.
— Mă îndoiesc totuşi că ar fi putut să spună ceva neplăcut alteţei-voastre, rosti La Ramée, făcînd o spirituală aluzie la muţenia ajutorului său.
— Ăsta-i un mut din Orient, la naiba! Era timpul să te văd, La Ramée, abia aşteptam.
— Monseniorul e prea bun cu mine, zise La Ramée măgulit.
— Da, urmă prinţul. Într-adevăr, azi mă simt atît de neîndemînatic, c-o să-ţi facă plăcere.
— Facem o partida cu mingea? întrebă La Ramée, maşinal.
— Dacă vrei.
— Sînt la ordinele monseniorului.
— Adică, dragul meu La Ramée, vorbi ducele, vrei să spui că eşti un om minunat şi că mi-aş dori să rămîn mereu la Vincennes, ca să am fericirea să-mi petrec viaţa în tovărăşia dumitale.
— Monseniore, zise La Ramée, cred că nu depinde de cardinal să vi se îndeplinească dorinţa.
— Cum asta? L-ai văzut de curînd?
— A trimis după mine azi-dimineaţă.
— Zău?! Ca să-ţi vorbească de mine?
— De cine altul vreţi să-mi vorbească? într-adevăr, monseniore, sînteţi groaza cardinalului.
Prinţul rîse cu amărăciune.
— Ah, La Ramée! oftă el. De-ai primi propunerile mele!
— Haide, monseniore, iar începem cu povestea asta. Vă daţi bine seama că nu sînteţi om de înţeles.
— La Ramée, ţi-am mai spus şi îţi repet, te-aş face bogat.
— Cu ce? În clipa cînd veţi ieşi de la închisoare, bunurile voastre vor fi confiscate.
— În clipa cînd voi ieşi din închisoare voi fi stăpînul Parisului.
— Stt! Stt! Ei bine... e oare cu putinţă să aud asemenea lucruri? Frumoasă convorbire pentru un ofiţer al regelui! Bag de seamă, monseniore, că ar trebui să mai caut un Grimaud.
— Haide, să nu mai vorbim despre asta. Va să zică ai discutat cu cardinalul despre mine? La Ramée, într-o zi cînd te va chema din nou la el, ar trebui să mă laşi să-ţi îmbrac uniforma; aş pleca în locul tău şi l-aş strînge de gît chiar dacă ar trebui să mă întorc din nou la închisoare, pe cinstea mea de gentilom.
— Văd, monseniore, că trebuie să-l chem pe Grimaud.
— Am greşit. Şi ce ţi-a spus acest animal?
— Nu mă supară cuvîntul, monseniore, mărturisi La Ramée cu un aer fin. Rimează cu cardinal. Ce mi-a spus? Mi-a spus să vă supraveghez.
— Şi pentru ce să mă supraveghezi? întrebă prinţul neliniştit.
— Pentru că un astrolog a prezis că veţi evada.
— Ah, a prezis asta un astrolog? rosti domul de Beaufort, tresărind fără să vrea.
— Oh, Doamne, da. Nătărăii ăştia de vrăjitori nu mai ştiu ce să născocească, pe cinstea mea, ca să-i scoată din minţi pe oamenii cumsecade.
— Şi ce i-ai răspuns ilustrisimei Eminenţe?
— Că dacă astrologul cu pricina ar întocmi vreun almanah, n-aş sfătui-o să-l cumpere.
— De ce?
— Fiindcă, pentru a scăpa de aici, ar trebui să vă prefaceţi în cintezoi sau sfredeluş.
— Şi, din nenorocire, ai dreptate. Haide să facem o partidă, La Ramée.
— Monseniore, cer iertare alteţei-voastre, dar trebuie să-mi acordaţi jumătate de ceas răgaz.
— Fiindcă monseniorul Mazarin se ţine mai mîndru decît dumneavoastră, cu toate că nu-i chiar de viţă nobilă, şi a uitat să mă poftească la masă.
— Ei bine, nu vrei să poruncesc să-ţi aducă să mănînci aici?
— Nu, monseniore. Trebuie să vă spun că plăcintarul de peste drum de noi, căruia i se zicea jupîn Marteau...
— Ei bine?
— Ei bine, de opt zile şi-a vîndut prăvălia unui cofetar din Paris, pe care se pare că doctorii l-au sfătuit să trăiască în aerul curat de la ţară.
— Şi ce mă priveşte asta pe mine?
— Răbdare, monseniore. Acest afurisit de plăcintar are în faţa prăvăliei o tarabă cu tot felul de bunătăţi, care te fac să-ţi lase gura apă.
— Mîncăciosule!
— Eh, Doamne, monseniore, urmă La Ramée, nu eşti mîncăcios dacă îţi place să mănînci bine. E în firea omului să caute lucrul cel mai de soi, şi atunci cînd e vorba de plăcintă, şi atunci cînd e vorba de altele. Şi păcătosul ăsta de plăcintar, trebuie să vă spun, monseniore, văzînd că mă opresc în fata tarabei lui, s-a apropiat de mine cu vorbe dulci: „Domnule La Ramée, să mă ajuţi să-i capăt de clienţi pe întemniţaţii din turn. Am luat prăvălia asta pentru că fostul stăpîn m-a încredinţat că tot castelul cumpără de la el, şi, pe cinstea mea, domnule La Ramée, de opt zile de cînd am venit aici, domnul de Chavigny nu mi-a dat prilejul să vînd măcar o prăjitură". „Eh, i-am spus, pesemne că domnul de Chavigny se teme că n-ai lucruri prea de soi." „Eu să n-am lucruri de soi?! Ei bine, domnule La Ramée, vreau să judecaţi singur, şi asta chiar acum, pe loc." „Nu pot, i-am răspuns, trebuie neapărat să mă întorc la castel." „Fie, zice, duceţi-vă, şi vă vedeţi de treburi, dacă sînteţi grăbit, dar într-o jumătate de ceas vă întoarceţi?" „Într-o jumătate de ceas?" „Da. Aţi stat la masă?" „Nu, pe cinstea mea". „Ei bine, vă aşteaptă o plăcintă şi o sticlă cu vin de Burgundia din cel vechi"... Şi înţelegeţi, monseniore, cum sînt flămînd, aş vrea, cu îngăduinţa alteţei-voastre...
Şi La Ramée se înclină.
— Du-te, dobitocule, zise prinţul. Dar ia aminte, numai jumătate de ceas.
— Monseniore, pot să-i făgăduiesc urmaşului lui jupîn Marteau că veţi tîrgui de la el?
— Da, numai să nu pună ciuperci în plăcintă; ştii doar, adăugă prinţul, ciupercile din pădurea Vincennes sînt aducătoare de moarte în familia mea.
La Ramée ieşi fără să ia în seamă aluzia prinţului şi, după cinci minute, ofiţerul de gardă trecu pragul încăperii, sub pretext că-i face prinţului cinstea să-i ţină tovărăşie, dar în realitate pentru a îndeplini ordinele cardinalului, care, precum am mai spus, să nu fie scăpat din ochi. Numai că, în aceste cinci minute cît rămăsese singur, domnul de Beaufort avusese răgaz să citească din nou scrisoarea doamnei de Montbazon, care dovedea că prietenii săi nu l-au uitat şi că sînt pe cale să-l scape din temniţă. În ce fel, nu ştia încă, dar îşi făgăduia să învingă muţenia lui Grimaud şi să-l facă să vorbească; avea cu atît mai mare încredere în el, cu cît acum îşi dădea seama de toată purtarea lui şi pricepea că toate neplăcerile pe care i le pricinuise nu urmăreau decît să scoată din capul paznicilor orice bănuială că el ar putea să cadă la înţelegere cu întemniţatul.
Acest şiretlic îl făcu să aibă o înaltă părere despre isteţimea lui Grimaud şi hotărî să se încreadă pe de-a-ntregul în el.
XXI
CE CONŢINEA PLĂCINTA URMAŞULUI LUI JUPÎN MARTEAU
După o jumătate de ceas, La Ramée se întoarse vesel şi plin de voiciune, ca un om care a mîncat bine şi, mai ales, a băut bine. Plăcinta fusese gustoasă şi vinul minunat. Vremea era frumoasă şi îngăduia partida plănuită. Jocul cu mingea la Vincennes cerea să arunci mingea cu nădejde, din care pricină se juca afară, în aer liber; nimic mai uşor pentru prinţ decît să urmeze povaţa lui Grimaud, adică să trimită mingea în şanţul ce înconjura închisoarea. Totuşi, cîtă vreme nu bătură orele două, ducele nu se arătă prea stîngaci, căci acesta era momentul hotărît. În schimb, pierdu fiecare partidă, ceea ce-l îndreptăţi să se înfurie şi, aşa cum se întîmplă de obicei în asemenea împrejurări, să facă la greşeli una după alta.
Aşa că, îndată ce bătu de două, mingile începură să zboare în şanţ, spre marea bucurie a lui La Ramée, care cîştiga cîte cincisprezece puncte de fiece dată cînd prinţul arunca mingea afară.
Treaba asta se repetă de atîtea ori, încît, ducă puţină vreme rămaseră fără mingi. La Ramée propuse să trimită pe cineva să le caute în şanţ, dar prinţul, pe bună dreptate, găsi că asta ar fi pierdere de timp şi, apropiindu-se de zid, care aici avea cel puţin cincizeci de picioare înălţime, aşa cum spusese ofiţerul, zări un om care trudea pe un petic de grădină, cum erau atîtea pe acolo, rostuite de ţărani de cealaltă parte a şanţului.
— Hei, prietene! strigă prinţul.
Omul ridică pe dată capul, şi domnul de Beaufort fu cît pe ce să scoată un ţipăt de uimire. Omul acesta, ţăranul acesta, grădinarul acesta era Rochefort, pe care prinţul îl credea la Bastilia.
— Ei, ce e? întrebă el.
— Ai bunătatea şi aruncă-ne mingile, spuse prinţul.
Grădinarul dădu din cap şi se apucă să azvîrle mingile, pe care La Ramée împreună cu cîţiva ostaşi se şi grăbiră să le adune. O minge căzu chiar la picioarele ducelui şi, cum era vădit că omul i-o aruncase lui anume, o vîrî iute în buzunar.
Apoi făcu spre grădinar un semn de mulţumire şi se întoarse la joc.
Hotărît lucru însă, prinţul avea ghinion în ziua aceea, căci mingile o apucau razna: în loc să nu iasă din spaţiul îngăduit pentru joc, două sau trei zburară îndărăt în şanţ; şi cum grădinarul nu mai era acolo ca să le azvîrle sus, rămaseră bune pierdute. Curînd, prinţul spuse că i s-a urît de atîta neîndemînare şi că nu mai are poftă să joace.
La Ramée era încîntat că a învins în chip atît de zdrobitor pe un prinţ de sînge regesc.
Prinţul se întoarse la el în odaie şi se culcă, aşa cum îşi petrecea aproape toată ziua de cînd i se luaseră cărţile.
La Ramée veni să-i ia hainele, pe motiv că sînt pline de praf şi că vrea să le scuture, dar în realitate ca să fie sigur că prinţul nu se mai duce nicăieri. Tare prevăzător om şi La Ramée!
Din fericire, prinţul avusese timp să ascundă mingea sub pernă.
De îndată ce uşa se închise, rupse învelişul mingii cu dinţii, fiindcă nu i se lăsase nici un obiect tăios, iar la masă se slujea de nişte cuţite de argint cu lama moale şi care nu tăiau nici de frică.
În minge găsi următoarea scrisoare:
„Monseniore, prietenii dumneavoastră veghează şi clipa eliberării se apropie: cereţi poimîine să mîncaţi o plăcintă făcută de noul plăcintar care ţine prăvălia în locul celui dinainte şi care nu e altul decît Noirmont, bucătarul dumneavoastră; nu tăiaţi plăcinta decît atunci cînd veţi fi singur, şi sper să rămîneţi mulţumit de ceea ce veţi găsi înăuntru.
Slujitorul veşnic credincios alteţei-voastre, la Bastilia şi pretutindeni,
CONTELE DE ROCHEFORT"
„P. S. Alteţa-voastră poate avea încredere în orice privinţă în Grimaud; e un flăcău foarte isteţ şi ne e devotat cu trup şi suflet. "
Domnul de Beaufort, care de cînd se lăsase de pictură avea iarăşi foc în odaie, arse scrisoarea, aşa cum făcuse cu multă părere de rău şi cu aceea a doamnei de Montbazon, şi se pregătea să ardă şi mingea, dar se gîndi că ar putea să-i fie de folos pentru a-i trimite un răspuns lui Rochefort.
Se oprise la timp, căci tocmai atunci intră La Ramée.
— Monseniorul are nevoie de ceva? întrebă el.
— Mi-era frig, răspunse prinţul, şi-am mai aţîţat focul. Ştie toată lumea, dragul meu, cît sînt de friguroase încăperile din turnul Vincennes. Aici ai putea să păstrezi gheaţă ori sa aduni silitră de pe pereţi. Cele în care s-au sfîrşit Puylaurens, mareşalul d'Ornano şi marele stareţ, unchiul meu, erau, vorba doamnei de Rambouillet, otravă curată.
Şi prinţul se trînti iar în pat, vîrînd mingea sub pernă. La Ramée zîmbi din vîrful buzelor. La urma urmelor, era un om cumsecade, care ajunsese să nutrească o mare afecţiune pentru ilustrul întemniţat aflat în seama sa şi ar fi fost zdrobit să i se întîmple vreo nenorocire. Or, nenorocirile ce se abătuseră pe rînd asupra celor trei bărbaţi pomeniţi de către duce nu puteau fi în nici un chip tăgăduite.
— Monseniore, zise el, n-ar trebui să vă lăsaţi pradă unor astfel de gînduri. Gîndurile astea omoară, nu silitra!
— Eh, dragul meu, replică prinţul, eşti încîntător. De-aş putea să mă duc şi eu să mănînc plăcintă şi să beau o sticlă cu vin de Burgundia la urmaşul lui jupîn Marteau, mi-ar rîde şi mie inima.
— Într-adevăr, monseniore, întări La Ramée. Are nişte plăcinte grozave şi un vin fără de pereche.
— Oricum, urmă ducele, nu-i prea greu ca vinul şi bucatele lui să treacă înaintea celor ale domnului de Chavigny.
— Ei bine, monseniore, propuse La Ramée, căzînd în capcană. Ce vă împiedică să încercaţi? De altfel, i-am făgăduit că veţi cumpăra de la el.
— Ai dreptate, spuse domnul de Beaufort. Dacă trebuie să rămîn pe vecie aici, aşa cum preasfinţia-sa Mazarin a avut bunătatea să-mi dea de înţeles, atunci trebuie să-mi creez o distracţie pentru zilele bătrîneţii, să mă fac un mîncăcios.
— Monseniore, rosti La Ramée, ascultaţi-mi sfatul: nu aşteptaţi bătrîneţea pentru asta.
„Bine, îşi zise în sinea sa ducele de Beaufort, orice om, ca să-şi piardă inima şi sufletul, trebuie să fi primit în dar de la cel de sus unul din cele şapte păcate de căpetenie dacă nu chiar două; al lui jupîn La Ramée, mi se pare că e lăcomia. Fie, să ne folosim de asta." Şi adăugă cu glas tare:
Dostları ilə paylaş: |