După douăzeci de ani partea îNTÎIA

(urmare)
Anna de Austria îşi aruncă privirea asupra tratatului înfăţişat de către d'Artagnan.

— Nu văd decît condiţii grele, spuse ea. Interesele domnilor de Conti, de Beaufort, de Bouillon, d'Elbeuf şi ale vicarului sînt menţionate toate, toate. Dar ale voastre?

— Sîntem drepţi cu noi înşine, doamnă, şi ne dăm seama de rangul nostru. Ne-am gîndit că numele noastre nu pot sta alături de asemenea nume mari.

— Sper totuşi că n-ai renunţat să-ţi arăţi prin viu grai cerin­ţele?

— Socotesc că sînteţi o regină mare şi puternică, doamnă, şi că ar fi nevrednic de mărinimia şi puterea voastră să nu răsplătiţi cum se cuvine pe cei care îl vor aduce pe Eminenţa-Sa înapoi la Saint-Germain.

— E şi dorinţa mea, spuse regina. Vorbeşte.

— Cel care a pus lucrurile la cale (iertare dacă încep cu mine, dar trebuie să-mi acord o importanţă ce mi s-a dat şi nu mi-am luat-o singur), cel care a tratat chestiunea răscumpărării domnului cardinal ar trebui, pe cît mi se pare, pentru ca răsplata să nu fie mai prejos de maiestatea-voastră, ar trebui numit comandant al gărzilor, căpitan de muşchetari, bunăoară.

— Dumneata îmi ceri locul domnului de Tréville!

— Locul e vacant, doamnă, căci domnul de Tréville l-a părăsit de un an şi n-a fost înlocuit.

— Dar e una din cele mai însemnate funcţii militare ale casei regale!

— Domnul de Tréville a fost un simplu cadet din Gasconia, ca şi mine, doamnă, şi a ocupat această funcţie timp de douăzeci de ani.

— Pentru toate ai un răspuns, domnule, replică Anna de Austria, şi căută pe masa de scris un brevet de numire pe care îl com­pleta şi semnă.

— Desigur, doamnă, spuse d'Artagnan, luînd brevetul şi înclinîndu-se. E o răsplată frumoasă şi nobilă. Dar toate se schimbă pe lume şi omul care ar cădea în dizgraţia maiestăţii-voastre şi-ar pierde postul a doua zi.

— Şi-atunci ce mai doreşti? întrebă regina, înroşindu-se la gîndul ca omul acesta, deopotrivă de inteligent ca şi ea, a ştiut să-i citească în suflet.

— O sută de mii de livre pentru acest biet căpitan de muşche­tari, pe care să-i primească în ziua cînd serviciile sale nu vor mai fi pe placul maiestăţii-voastre.

Anna şovăi.

— Ce să mai spun că parizienii, adaugă d'Artagnan, ofereau mai deunăzi, printr-o hotărîre a Parlamentului, şase sute de mii de livre celui care-l va aduce pe cardinal, viu sau mort: viu ca să-l spînzure, mort ca să-l azvîrle la gunoi!

— Fireşte, rosti Anna de Austria, nu e mult dacă ceri reginei a şasea parte din ceea ce oferea Parlamentul.

Şi semnă o hîrtie de plată pentru o sută de mii de livre.

— Mai departe? întrebă ea.

— Doamna, prietenul meu du Vallon e bogat şi deci nu doreşte bani; dar îmi aduc aminte că parcă era vorba între el şi domnul Mazarin să-i ridice moşia la rangul de baronie. Ba, pe cît mi-aduc aminte, cardinalul chiar i-a făgăduit asta.

— Un ţărănoi! făcu Anna de Austria. O să rîdă lumea.

— Fie! spuse d'Artagnan. Dar de un lucru sînt sigur: cei care vor rîde în faţa lui nu vor mai apuca să rîdă şi a doua oară.

— Iată şi baronia! spuse Anna de Austria şi semnă.

— Acum, rămîne cavalerul sau abatele d'Herblay, la voia ma­iestăţii-voastre.

— Vrea să fie episcop?

— Nu, doamnă, doreşte altceva, mai uşor de îndeplinit.

— Ce anume?

— Doreşte ca regele să fie naşul fiului doamnei de Longueville.

Regina surîse.

— Domnul de Longueville e de viţă regească, doamnă, adaugă d'Artagnan.

— Da, spuse regina. Dar fiul său?

— Fiul său, doamnă... trebuie să fie şi el, de vreme ce soţul mamei sale este.

— Şi prietenul dumitale nu mai cere nimic pentru doamna de Longueville?

— Nu, doamnă; căci presupune că maiestatatea-sa regele, binevoind să fie naşul copilului, nu poate face mamei, după botez, un dar mai mic de cinci sute de mii de livre, păstrînd, bineînţeles, pentru tatăl copilului, guvernămîntul Normandiei.

— În ce priveşte guvernămîntul Normandiei, spuse regina, cred că pot făgădui; dar în ce priveşte cele cinci sute de mii de livre, nu ştiu, cardinalul îmi repetă mereu că visteria e goală.

— Vom căuta împreună, doamnă, şi dacă maiestatea-voastră îngăduie, vom găsi ce căutăm.

— Şi mai departe?

— Mai departe, doamnă?

— Da.

— Asta-i tot!

— Parcă mai aveai un prieten?

— Adevărat, doamnă, contele de La Fère.

— El ce doreşte?

— Nu doreşte nimic.

— Nimic?

— Nu.

— Există vreun om pe lume care să nu ceară nimic atunci cînd poate să o facă?

— Există contele de La Fère, doamnă! Contele de La Fère nu-i om.

— Atunci ce e?

— Contele de La Fère e un semizeu.

— Nu are oare un fiu, un tînăr, o rudă, parcă nepot, pe care Comminges mi l-a lăudat că e viteaz şi că a luat, împreună cu dom­nul de Châtillon, drapelul la Lens?

— Întocmai, maiestate, e tutorele unui tînăr, vicontele de Bragelone.

— Dacă s-ar încredinţa acestui tînăr comanda unui regiment, ce-ar spune tutorele său?

— Poate că ar primi.

— Poate?

— Da, dacă însăşi maiestatea-voastră l-ar ruga să primească.

— Ai dreptate, domnule, nu-i un om obişnuit. Bine, mă voi gîndi şi poate că-l voi ruga. Acum eşti mulţumit?

— Da, maiestate. Dar a mai rămas ceva nesemnat de regină.

— Ce anume?

— Tocmai lucrul cel mai importat.

— Tratatul!

— Întocmai.

— La ce bun? Semnez mîine tratatul.

— Pot să vă asigur de un singur lucru, zise d'Artagnan. Dacă maiestatea-voastră nu semnează tratatul astăzi, mîine nu va mai avea timp să-l semneze. Binevoiţi deci să scrieţi aici, sub textul aşternut în întregime de mîna domnului Mazarin, precum vedeţi: