După douăzeci de ani partea îNTÎIA

(urmare)
Ca în orice învălmăşeală, ciocnirea fu cumplită. Muşchetarii, puţini la număr, aliniaţi într-un chip prea puţin prielnic pentru luptă şi neputînd să se mişte în voie pe cai, se văzură copleşiţi la început.

D'Artagnan încercă să închidă obloanele trăsurii, dar tînărul rege întinse braţul şi-l opri:

— Nu, domnule d'Artagnan, vreau să văd!

— Dacă maiestatea-voastră vrea să vadă, fie, priviţi!

Şi, întorcîndu-se cu acea furie care-l făcea atît de înspăimîntător, se năpusti peste căpetenia răsculaţilor, care cu un pistol în­tr-o mînă şi cu o spadă cît toate zilele în cealaltă, înfruntînd doi muşchetari, încerca să-şi croiească drum pînă la trăsură.

— Loc, pe toţi dracii! strigă d'Artagnan, faceţi loc! Auzindu-l, omul cu pistolul şi cu spada ridică ochii. Prea tîrziu însă, lovitura pornise şi spada lui d'Artagnan îi străpunsese pieptul.

— Ah, drace! exclamă d'Artangnan, încercînd zadarnic să-şi oprească braţul. Ce naiba cauţi aici, conte?

— Îmi urmez destinul, îngăimă Rochefort, căzînd într-un ge­nunchi. M-am ridicat de trei ori pînă acum după loviturile spadei dumitale, a patra oară s-a sfîrşit!

— Conte, glăsui d'Artagnan, mişcat. N-am ştiut că eşti dumneata cînd am lovit. N-aş vrea să mori purtîndu-mi duşmănie, Rochefort îi întinse mîna şi d'Artagnan i-o luă. Vru să mai spună ceva, dar un val de sînge fi năpădi pe gură. Îşi încleştă trupul într-un ultim spasm şi îşi dădu sufletul.

— Înapoi, ticăloşilor! răcni d'Artagnan. Căpetenia voastră a căzut şi voi nu mai aveţi ce căuta aici.

Într-adevăr, ca şi cum contele de Rochefort ar fi fost sufletul atacului îndreptat din această parte spre trăsura regelui, văzîndu-l răpus, gloata ce-l urmase orbeşte se risipi ca potîrnichile. D'Artagnan, cu vreo douăzeci de muşchetari, se năpusti înainte pe strada Coq şi răzmeriţa de aici se destrăma ca un fum, pierind înspre piaţa Saint-Germain-l'Auxerrois şi căutîndu-şi scăparea spre cheiuri.

D'Artagnan se întoarse iute, dornic să-l ajute pe Porthos la nevoie, dar uriaşul îşi făcuse şi el datoria cu aceeaşi conştiinciozi­tate ca şi gasconul. În stîngă trăsurii, ca şi în dreapta, nu se mai vedea ţipenie de om, şi oblonul portierei, pe care Mazarin, pre­văzător şi mai puţin războinic decît regele, avusese grijă să-l în­chidă, era acum dat în lături.

Porthos avea un aer foarte melancolic.

— Ce-i cu mutra asta la tine, Porthos? Ciudat învingător mai eşti!

— Păi nici tu nu prea pari în apele tale! i-o întoarse Porthos.

— Am şi de ce, fir-ar să fie! Am răpus un vechi prieten.

— Zău? făcu Porthos. Pe cine?

— Pe bietul conte de Rochefort!...

— Atunci ai păţit-o ca şi mine, căci şi eu am răpus pe unul care mi s-a părut cunoscut. Din nefericire, i-am sfărîmat ţeasta şi faţa i s-a umplut într-o clipă de sînge.

— Şi n-a spus nimic prăvălindu-se?

— Ba da... a oftat!

— Înţeleg, rosti d'Artagnan, fără să-şi poată stăpîni rîsul. Dacă n-a spus decît atît, nu te-ai prea lămurit.

— Ce se-ntîmplă, domnule? întrebă regina.

— Doamnă, răspunse d'Artagnan. Drumul e liber şi maiestatea-voastră poate porni mai departe.

Într-adevăr, alaiul ajunse fără alte piedici la biserica Notre-Dame, sub portalul căreia tot clerul, cu vicarul în frunte, îi aştepta pe rege, pe regină şi pe ministru, pentru a căror preafericită îna­poiere urma să aibă loc Te Deum-ul.

Către sfîrşitul slujbei, un ştrengar speriat intră în biserică, fugi în paraclis, îmbrăcă la iuţeală straiele de copil de cor, străbătu mul­ţimea care umplea sfîntul lăcaş, mulţumită veşmintelor sale, şi se apropie de Bazin, care, într-un anteriu albastru, cusut cu fir de argint, şedea solemn în faţa elveţianului ce veghea intrarea la cor.

Bazin simţi că e tras de mînecă. Aplecînd ochii ridicaţi cu sme­renie spre cer, îl recunoscu pe Friquet.

— Neruşinatule, de ce mă superi în timpul slujbei? se oţărî la el paraclisierul.

— Domnule Bazin, şopti Friquet. Maillard, ştiţi, cel care îm­parte apa sfinţită la Saint-Eustache...

— Ei?

— În învălmăşeala luptei l-a izbit cineva cu spada în scăfîrlie. Uite, uriaşul de colo, cu broderii pe la toate cusăturile, i-a venit de hac.

— Aşa? făcu Bazin. Cred că acum zace.

— Stă să-şi dea duhul şi înainte să moară ar vrea să se spo­vedească vicarului, care, pe cît se spune, poate să ierte şi păcatele mari.

— Şi-şi închipuie că preacucernicul vicar o să-şi afle vreme pentru unul ca el?

— Da, bineînţeles, fiindcă se pare că vicarul i-a făgăduit asta.

— Cine ţi-a spus?

— Maillard cu gura lui.

— L-ai văzut?

— Păi sigur, doar eram acolo cînd s-a prăvălit la pămînt.

— Şi ce căutai tu acolo?

— Ei, asta-i! Strigam şi eu: „Jos cu Mazarin! Moarte cardina­lului! La spînzurătoare cu italianul!". Nu mi-ai spus matale să strig aşa?

— Ţine-ţi gura, nătărăule! i-o reteză Bazin, privind cu teamă în jur.

— Bietul Maillard mi-a spus: „Dă fuga de-l caută pe vicar, Friquet, şi dacă mi-l aduci, te fac moştenitorul meu". Ce zici, taică Bazin, să-l moştenesc eu pe Maillard, care împarte apă sfinţită la biserica Saint-Eustache! Hm! O să stau cu braţele încrucişate după asta! Mi-e totuna, însă aş vrea să-i îndeplinesc dorinţa, ce zici?

— Mă duc să-l înştiinţez pe vicar, se hotărî Bazin, într-adevăr, se apropie încetişor şi cu respect de vicar şi-i şopti ceva la ureche, iar vicarul dădu din cap a încuviinţare.

— Aleargă şi spune-i să aibă răbdare, monseniorul va fi la el într-un ceas, zise Bazin, înapoindu-se la fel de grav.

— Bine, se bucură Friquet. Uite că m-am pricopsit şi eu!

— Ascultă, urmă Bazin. Unde l-au dus?

— În turnul Saint-Jacques-la-Boucherie.

Şi fericit că şi-a dus însărcinarea la bun sfîrşit, aşa cum era, în veşmintele unui copil de cor, care, de altfel, îi îngăduiau să răzbată mai lesne prin biserică, Friquet ieşi afară şi porni într-un suflet spre turnul Saint-Jacques-la-Boucherie.

De îndată ce Te Deum luă sfîrşit, vicarul, fără măcar să se mai schimbe, plecă spre vechiul turn, care-i era atît de binecunos­cut, aşa cum făgăduise.

Sosea la vreme. Deşi se prăpădea văzînd cu ochii, muribundul mai sufla încă.

I se deschise uşa încăperii unde agoniza cerşetorul. După o cli­pă, Friquet ieşi cu o pungă mare de piele în mînă şi, de cum ajunse afară, o deschise: spre marea lui uimire, văzu că era plină cu aur.Cerşetorul se ţinuse de cuvînt: îi lăsase moştenire toată avuţia lui.

— Ah, mamă Nanette! bîgui Friquet, sufocîndu-se. Mamă Nanette!

Nu reuşi să spună mai mult. În schimb, dacă nu mai avea grai, se arătă cu atît mai iute de picior. Porni cu un nebun spre casă, aidoma grecului de la Marathon, care s-a prăbuşit în piaţa Atenei, ţinînd laurii în mînă. Apoi, în pragul casei consilierului Broussel, se prăbuşi istovit, risipind pe podea ludovicii de aur din punga de piele.

Mama Nanette adună banii, după care îl ridică de jos şi pe băiat.

În acest timp, alaiul ajungea la Palatul Regal.

— E un om tare viteaz, mamă, domnul d'Artagnan! spuse tînărul rege.

— Da, fiule, şi a adus mari servicii tatălui tău. Să ai grijă de el în viitor.

— Domnule căpitan, i se adresă tînărul rege pe cînd cobora din trăsură. Regina m-a însărcinat să vă invit la masă astăzi, pe dumneata şi pe prietenul dumitale, baronul du Vallon.

Era o mare cinste pentru d'Artagnan şi Porthos. Porthos se afla în culmea fericirii. Totuşi, în tot timpul mesei, vrednicul gen­tilom păru foarte îngîndurat.

— Ce-a fost cu tine, baroane? îl întrebă d'Artagnan, coborînd scara Palatului Regal. Păreai grozav de preocupat în timpul mesei.

— Am tot încercat să-mi amintesc unde l-am văzut pe cerşeto­rul pe care cred că l-am ucis, răspunse Porthos.

— Şi ţi-ai adus aminte?

— Nu.

— Nu-i nimic! Mai gîndeşte-te, prietene, mai gîndeşte-te. Cînd ai să-ţi aminteşti, îmi spui şi mie, nu?

— Fireşte, zise Porthos.

ÎNCHEIERE

Întorcîndu-se acasă, cei doi prieteni găsiră o scrisoare prin care Athos le cerea să se întîlnească a doua zi dimineaţă, la hanul „Carol cel Mare".

Amîndoi se culcară devreme, dar nici unul dintre ei nu izbuti să închidă ochii. Nu-ţi atingi ţelul suprem fără ca asta să nu-ţi alunge somnul, cel puţin în prima noapte.

A doua zi, la ora hotărîtă, prietenii noştri se duseră la Athos. Îl găsiră în tovărăşia lui Aramis, amîndoi îmbrăcaţi de drum.

— Ia te uită! făcu Porthos. Va să zică plecăm cu toţii? Azi-dimineaţă m-am pregătit şi eu de drum.

— Oh, Doamne, desigur, spuse Aramis. N-avem ce mai căuta la Paris, de vreme ce nu mai există Fronda. Doamna de Longueville m-a invitat să petrec cîteva zile în Normandia şi m-a rugat să-i pregătesc şederea la Rouen, în timp ce va avea loc botezul fiului ei. Voi căuta să-i îndeplinesc dorinţa; pe urmă, dacă nu se iveşte nimic nou, mă voi înmormînta în mînastirea mea de la Noisy-le-Sec.

— Eu, grăi Athos, mă întorc la Bragelonne. Ştii, dragul meu d'Artagnan, eu nu-s decît un moşier vrednic şi cumsecade. Raoul nu are altă avere, bietul copil, decît bruma ce-am agonisit eu, aşa încît trebuie să veghez asupra acestei moşii, dat fiind că n-o stăpînesc decît cu numele.

— Şi Raoul?

— Îl las în seama ta, prietene. Vom avea război în Flandra, ai să-l iei cu tine. Mă tem că şederea la Blois ar putea să dăuneze minţii lui crude încă. Ia-l cu tine şi învaţă-l să fie viteaz şi cinstit, aşa cum eşti tu.

— Eu, n-am să te mai văd, Athos, spuse d'Artagnan, dar cel puţin voi avea alături de mine acest nepreţuit căpşor bălai. Deşi e numai un copil, sufletul tău trăieşte în întregime în el, aşa încît, dragul meu Athos, am să cred că te afli şi de acum înainte lîngă mine, că mă însoţeşti şi mă ajuţi în toate.

Cei patru prieteni se îmbrăţişară cu lacrimi în ochi.

Apoi se despărţiră, fără să ştie dacă se vor mai vedea vreodată.

D'Artagnan se înapoie în strada Tiquetonne, împreună cu Porthos, care se frămînta şi acum să-şi amintească cine era omul pe care îl lovise de moarte cu spada. Ajungînd în faţa hanului „La Că­priţa", găsiră caii baronului gata de plecare şi pe Mousqueton în şa.

— Ştii ce? d'Artagnan, îi propuse Porthos. Lasă armele şi vino cu mine la Pierrefonds, la Bracieux sau la Vallon; vom îmbătrîni împreună, vorbind despre prietenii noştri.

— Nici gînd! răspunse d'Artagnan. La naiba! O să-nceapă răz­boiul şi vreau să lupt. Mai sper şi eu ceva.

— Păi ce vrei sa mai ajungi?

— Mareşal al Franţei, fireşte!

— Aha! făcu Porthos, privindu-l nedumerit, căci niciodată nu se putuse obişnui cu lăudăroşeniile lui.

— Hai cu mine, Porthos, îl ispiti d'Artagnan, şi te fac duce.

— Nu, se împotrivi Porthos. Mouston nu mai vrea să se bată. De altfel, acasă mi s-a pregătit o primire solemnă, să crape de ciu­dă toţi vecinii.

— La asta n-am ce să mai zic, murmură d'Artagnan, care cu­noştea vanitatea proaspătului baron. Te las cu bine, prietene!

— Cu bine, dragul meu căpitan! spuse Porthos. Şi să ştii că dacă vrei să vii să mă vezi, vei fi întotdeauna binevenit în baronia mea.

— Cînd mă-ntorc din bătălie, am să vin negreşit, răspunse d'Artagnan.

— Echipajul domnului baron aşteaptă, rosti Mousqueton.

Cei doi prieteni îşi strînseră mîna şi se despărţiră. D'Artagnan rămase în prag, trist, petrecîndu-l cu privirea pe Porthos.

După douăzeci de paşi, uriaşul se opri deodată în loc, se lovi cu mîna peste frunte şi veni înapoi:

— Mi-am adus aminte.

— Ce anume? întrebă d'Artagnan.

— Ştiu cine-i cerşetorul pe care l-am ucis.

— Zău? Cine e?

— Nemernicul ăla de Bonacieux.

Şi, fericit că a scăpat de gîndul ce-l frămînta, Porthos se grăbi să-l ajungă din urmă pe Mousqueton şi pieri după colţul străzii.

D'Artagnan rămase nemişcat un timp, copleşit de gînduri. A­poi, întorcîndu-se, o zări pe frumoasa Magdalena, care, puţin cam neliniştită din pricina noului grad al gasconului, aştepta în picioa­re, în pragul uşii.

— Magdalena, vorbi el, să-mi dai te rog apartamentul de la primul cat. Acum, fiind căpitan de muşchetari, trebuie să-mi cins­tesc obrazul. Totuşi, păstrează-mi şi camera de la al cincilea. Nu ştii niciodată ce se poate întîmpla.