După douăzeci de ani partea îNTÎIA

Consimt să ratific tratatul propus de parizieni .
Anna era încolţită şi nu mai putea da înapoi, aşa că semnă. Dar abia îşi puse semnătura, că orgoliul se dezlanţui în sufletul ei ca o furtună, făcînd-o să izbucnească în lacrimi.

D'Artagnan tresări văzînd-o plîngînd. Încă de pe vremea aceea reginele plîngeau aşa ca toate femeile.

Gasconul clătină din cap. Lacrimile reginei păreau să-l ardă la inimă.

— Doamnă, murmură el, îngenunchind. Priviţi la nefericitul gentilom de la piciorele domniei-voastre; el vă roagă să credeţi că la cel mai mic semn al maiestăţii-voastre totul îi va fi cu putinţă. El are încredere în sine, în prietenii lui şi doreşte să aibă încredere şi în regina lui; iar drept dovadă că nimic nu-l înspăimîntă şi că nu caută să tragă foloase de pe urma acestei împrejurări, el îl va aduce fără condiţii pe domnul Mazarin în faţa maiestăţii-voastre. Iată, doamnă, hîrtiile cu semnătura sacră a maiestăţii-voastre. Da­că veţi socoti de cuviinţă, mi le veţi înapoia. Dar din această clipă ele nu vă mai obligă la nimic.

Şi d'Artagnan, în genunchi, cu ochii arzînd de mîndrie şi de bărbăţie, întinse Annei de Austria toate aceste hîrtii pe care i le smulsese una cîte una şi cu atîta anevoinţă.

Sînt clipe în care dacă nu e totul bun, nu înseamnă că totul e rău pe lumea asta, clipe în care chiar şi în inimile cele mai reci şi împietrite încolţeşte, udat de lacrimile unei tulburări neobişnuite, un simţămînt generos, pe care socotelile meschine şi mîndria îl înă­buşă mai tîrziu, dacă un alt simţămînt nu-l cîştigă de la bun înce­put. Anna trăia o asemenea clipă. D'Artagnan, lăsîndu-se pradă propriei sale tulburări, înfrăţită cu aceea a reginei, dăduse dovadă de o neasemuită diplomaţie. Şi fu răsplătit îndată pentru iscusinţa sau dezinteresul său, după cum vom preţui aici agerimea minţii, sau imboldul inimii, care-l făcuse să vorbească astfel.

— Ai avut dreptate, domnule, rosti Anna. Nu te-am apreciat cum meriţi. Iată actele semnate, ţi le înapoiez de bunăvoie. Du-te şi adu-mi-l cît mai iute pe cardinal.

— Doamnă, spuse d Artagnan. Acum douăzeci de ani, îmi amintesc bine, în Palatul Primăriei, dinapoia unei draperii, am avut cinstea să sărut una din aceste frumoase mîini.

— Iat-o şi pe cealată, zise regina. Şi pentru ca stînga să nu fie mai puţin darnică decît dreapta (şi ea îşi scoase din deget un inel împodobit cu un diamant aproape la fel cu cel dintîi), păstrează acest inel în amintirea mea.

— Doamnă, murmură d'Artagnan, ridicîndu-se. Nu mai doresc decît ca primul lucru pe care mi-l veţi cere să fie viaţa mea.

Şi cu acea distincţie pe care nu o avea decît el, se înclină şi ieşi.

— N-am preţuit destul pe aceşti oameni, spuse Anna de Austria, privind în urma lui d'Artagnan. Acum e prea tîrziu să-i mai folosesc: într-un an, regele va fi major!

După cincisprezece ceasuri, d'Artagnan şi Porthos îl aduceau pe Mazarin înapoi la regină şi primeau, unul brevetul de căpitan al muşchetarilor, celălalt pergamentul cu titlul de baron.

— Ei, sînteţi mulţumiţi? întrebă Anna de Austria.

D'Artagnan se înclină. Porthos tot sucea pergamentul în mîini, cu ochii la Mazarin.

— Ce mai e? întrebă ministrul.

— Monseniore, mai fusese vorba de o făgăduială în legătură cu rangul de cavaler al Ordinului, la cel dintîi prilej.

— Domnule baron, spuse Mazarin, ştii doar că nu poţi fi ca­valer al Ordinului fără să dovedeşti anumite merite.

— Oh, făcu Porthos, nu pentru mine am cerut panglica albas­tră, monseniore.

— Atunci pentru cine?

— Pentru prietenul meu, contele de La Fère.

— O, asta-i altceva, interveni regina. Meritele sale sînt cunos­cute.

— Aşadar, va avea acest titlu?

— Îl are.

În aceeaşi zi, tratatul cu Parisul era semnat şi peste tot se îm­prăştie zvonul că timp de trei zile cardinalul s-a închis undeva spre a-l elabora cu cea mai mare grijă.

Iată ce cîştigă fiecare de pe urma acestui tratat:

— Domnul de Conti primea domeniul Damvilliers şi, cum dă­duse dovada însuşirilor sale de general, obţinea să rămînă militar şi să nu devină cardinal. În plus, se pomenea ceva despre căsătoria sa cu o nepoată a lui Mazarin, lucru privit cu ochi buni de către Prinţ, pe care nu-l interesa cu cine se căsătoreşte, numai să se că­sătorească.

Domnul de Beaufort îşi făcea intrarea la curte, primind toate reparaţiile ce se cuveneau pentru jignirile suferite, şi toate onoru­rile la care avea dreptul prin rang. Obţinea, de asemenea, iertarea deplină a celor care-i înlesniseră fuga şi diriguirea amiralităţii, de­ţinută de tatăl său, ducele de Vendôme, precum şi o despăgubire pentru castelele distruse din ordinul Parlamentului din Bretagne.

Ducele de Bouillon primea domenii în valoare egală cu prin­cipatul său de la Sedan, o despăgubire pentru cei opt ani în care nu se bucurase de veniturile acestui principat şi titlul de prinţ pen­tru el şi cei din familia sa.

Ducele de Longueville – funcţia de guvernator la Point-de-l'Arche, cinci sute de mii de livre pentru soţia sa şi cinstea de-a avea ca naşi ai fiului său pe tînărul rege, împreună cu prinţesa Hen­riette a Angliei.

Aramis ceru ca Bazin să oficieze la această solemnitate, iar Planchet să furnizeze dulciurile.

Ducele d'Elbeuf obţinea achitarea anumitor datorii faţă de so­ţia sa, o sută de mii de livre pentru fiul său mai mare şi cîte două­zeci şi cinci de mii pentru ceilalţi trei feciori ai săi.

Singur vicarul nu obţinu nimic: i se făgădui doar să se discute cu papa despre pălăria sa de cardinal, dar el ştia prea bine cît se poate bizui pe cuvîntul reginei şi al lui Mazarin. Spre deosebire de domnul de Conti, neputînd ajunge cardinal, era silit să rămînă militar.

Iată de ce, pe cînd tot Parisul se bucura de întoarcerea regelui, hotărîtă pentru a treia zi, în mijlocul veseliei generale, singur Gondy era atît de posomorît, încît trimise grabnic după cei doi domni pe care obişnuia să-i cheme cînd se afla într-o asemenea stare .

Aceşti doi oameni erau contele de Rochefort şi cerşetorul de la Saint-Eustache.

Amîndoi se arătară cu punctualitatea obişnuită, şi vicarul pe­trecu în tovărăşia lor o bună parte din noapte.

LII

UNDE SE DOVEDEŞTE CĂ REGILOR LE ESTE UNEORI MAI GREU SĂ SE ÎNTOARCĂ, DECÎT SĂ PLECE DIN CAPITALA REGATULUI LOR
În timp ce d'Artagnan şi Porthos îl însoţeau pe Mazarin la Saint-Germain, Athos şi Aramis, care se despărţiseră de ei la Saint-Denis, intrau în Paris.

Fiecare avea de făcut cîte o vizită.

Abia sosit, Aramis alergă la Palatul Primăriei, unde se afla doamna de Longueville. Cînd auzi că se va încheia pace, frumoasa ducesă se porni pe ţipete. Războiul o făcea regină, pacea o silea să abdice, din care pricină spuse sus şi tare că nu va semna nicio­dată tratatul şi că dorea un război fără sfîrşit.

În schimb, după ce Aramis îi înfăţişă pacea în adevărata lu­mină, adică cu toate foloasele ei, şi după ce îi arată că în locul acestei domnii de regină necunoscută şi nesigură de la Paris, i se oferea să fie pe jumătate regină la Point-de-Arche, adică peste întreaga Normandie, după ce mai pomeni şi de cele cinci sute de mii de livre făgăduite de cardinal şi după ce făcu să-i strălucească înaintea ochilor cinstea pe care i-o face regele ţinîndu-i copilul în braţe la botez, doamna de Longueville nu mai făcu mofturi decît fiindcă aşa au obiceiul femeile frumoase, şi spuse „nu" numai pen­tru a spune „da" la sfîrşit.

Aramis avu aerul că o crede în totul, căci nu ţinea să piardă în proprii săi ochi meritul de a o fi convins.

— Doamnă, spuse el. Ai vrut să-l înfrîngi pe Prinţ, fratele dumitale, adică pe cel mai strălucit comandant de oşti al vremii noastre, şi, cînd femeile de geniu vor, izbutesc întotdeauna. Ai iz­butit; Prinţul e înfrînt de vreme ce nu mai are cu cine se război. Acum rămîne să-l atragi de partea noastră. Îndepărtează-l pe ne­simţite de regină, pe care nu o iubeşte, şi de Mazarin, pe care îl

dispreţuieşte. Fronda e o comedie din care n-am jucat decît actul întîi. Să-l aşteptăm pe Mazarin în clipa deznodămîntului, adică în ziua cînd Prinţul, mulţumită dumitale, va deveni duşmanul curţii.

Doamna de Longueville se lăsă convinsă. Ducesa cea război­nică era atît de sigură de puterea ochilor ei frumoşi, încît nu se îndoi cîtuşi de puţin de izbîndă, chiar şi asupra domnului de Condé, şi potrivit cronicii scandaloase a vremii, se pare că nu s-a înşelat.

Despărţindu-se de Aramis în Piaţa Regală, Athos se duse la doamna de Chevreuse. Şi ea era o partizană a Frondei care trebuia convinsă, numai că se dovedea mai greu de convins decît tînăra-i rivală: pacea nu-i aducea nimic. Domnului de Chevreuse nu i se încredinţa guvernarea nici unei provincii, şi dacă regina ar fi con­simţit să-i fie naşă, n-ar fi putut să-i boteze decît nepotul sau ne­poata.

De aceea, de cum i se pomeni despre pace, doamna de Che­vreuse se încruntă, şi cu toată logica folosită de Athos spre a-i dovedi că amînarea păcii era cu neputinţă, ea stărui să se continue războiul.

— Frumoasă prietenă, glăsui Athos. Îngăduie să-ţi spun că lu­mea e istovită de război, că în afară de dumneata şi poate de vicar, toţi doresc pacea. Ai să ajungi la surghiun, ca pe vremea regelui Ludovic al XlII-lea. Crede-mă, am trecut de vîrsta izbînzilor dobîndite prin intrigi, şi frumoşii dumitale ochii nu-s făcuţi să se stingă plîngînd după Parisul în care, atîta timp cît nu-l vei părăsi, vor exista veşnic două regine.

— Oh, se tîngui, ducesa. Nu pot să port singură războiul, dar pot să mă răzbun pe această regină ingrată şi pe acest ambiţios favorit şi... mă voi răzbuna, pe cuvîntul meu de ducesă!

— Doamnă, continuă Atnos, te rog din suflet, nu pregăti dom­nului de Bragelonne un viitor nefericit. Iată-l pornit spre glorie; Prinţul îl preţuieşte, e tînăr, să lăsăm pe un tînăr rege să-şi sta­tornicească domnia. Vai! Iartă-mi slăbiciunea, ducesă, dar vine o clipă cînd omul retrăieşte şi redevine tînăr prin copiii săi.

Ducesa zîmbi, pe jumătate înduioşată; pe jumătate ironică.

— Conte, spuse ea, tare mă tem că ai trecut de partea curţii. N-ai cumva ordinul albastru prin buzunare?

— Da, doamnă, mărturisi Athos. Am Ordinul Jartierei, pe care regele Carol I mi l-a dat cu cîteva zile înainte de moarte.

Contele spunea adevărul. El nu ştia de cererea lui Porthos şi nu ştia că i s-a mai acordat un alt ordin.

— Şi-aşa!... Trebuie să mă hotăresc să devin o femeie bătrînă, murmură ducesa, visătoare.

Athos îi luă mîna şi i-o sărută. Ea îl privi suspinînd.

— Conte, Bragelonne trebuie să fie o reşedinţă încîntătoare. Eşti un om de gust; trebuie să ai acolo vreun rîu, păduri, flori.

Şi suspină din nou, rezemîndu-şi cu cochetărie căpşorul fer­mecător de braţul îndoit şi încă nespus de frumos şi de alb.

— Ce-ai spus adineauri, doamnă? Niciodată nu te-am văzut mai tînără, niciodată nu mi-ai părut mai frumoasă!

Ducesa clătină din cap:

— Domnul de Bragelonne rămîne la Paris?

— Ce crezi? întrebă Athos

— Lasă-mi-l mie, îl rugă ducesa.

— Nu se poate, doamnă. Dumneata ai uitat, poate, povestea lui Oedip, dar eu nu.

— Într-adevăr, eşti fermecător, conte, şi mi-ar plăcea mult să petrec o lună la Bragelonne.

— Nu te temi că-mi faci prea mulţi duşmani, ducesă? răspunse curtenitor Athos.

— Nu, voi veni incognito, conte, sub numele de Marie Michon.

— Eşti încîntătoare, doamnă!

— Dar pe Raoul să nu-l ţii în preajma dumitale.

— De ce?

— Pentru că-i îndrăgostit.

— El, un copil?

— De aceea iubeşte o copilă.

Athos căzu pe gînduri.

— Ai dreptate, ducesă, dragostea asta ciudată pentru o fetiţă de şapte ani poate să-l facă nenorocit într-o buna zi. Vom avea război în Flandra: se va duce acolo.

— La înapoiere, să mi-l trimiţi, am să-i dau o platoşă să-l apere de dragoste.

— Vai, doamnă! spuse Athos. Astăzi în dragoste e ca şi în răz­boi: platoşa nu-ţi mai e de folos.

În clipa aceea, Raoul se ivi în prag: venea să vestească ducesei şi contelui că prietenul lui, contele de Guiche, îl înştiinţase că a doua zi, regele, regina şi ministrul ei îşi vor face intrarea solemnă în oraş.

Într-adevăr, a doua zi, încă din zori, curtea se pregăti să plece de la Saint-Germain. Regina îl chemase la ea pe d'Artagnan din ajun.

— Domnule, spuse ea, am fost prevenită că la Paris nu-i linişte. Mă tem pentru rege. Să veghezi la portiera din dreapta.

— Maiestatea-voastră poate fi liniştită: răspund de rege.

Şi salutînd-o pe regina, plecă.

În clipa cînd ieşea de la regină, se apropie Bernouin şi-l încunoştiinţă că-l aşteaptă cardinalul, pentru treburi importante. D'Artagnan se duse îndată la cardinal.

— Domnule, îi spuse el, se vorbeşte de o răscoală la Paris. Voi fi în stîngă regelui şi, cum mai cu seamă eu sînt cel ameniţat, te rog să stai la portiera din stînga.

— Eminenţa-Voastră să n-aibă nici o grijă, îl linişti d'Artag­nan. Nu i se va clinti nici măcar un fir de păr. Drace! exclamă el cînd ajunse în anticameră. Cum să ies din încurcătură? Nu pot să fiu şi la portiera din dreapta, şi la cea din stînga. Dar lasă! Eu o să-l păzesc pe rege şi Porthos pe cardinal.

Planul plăcu tuturor, ceea ce se întîmpla destul de rar. Regina cunoştea şi avea încredere în curajul lui d'Artagnan, cardinalul în forţa lui Porthos, despre care ştia ce poate.

Alaiul luă drumul Parisului într-o ordine statornicită din vre­me: Guitaut şi Comminges, în fruntea gărzilor, deschideau calea; în urmă venea trăsura regală, avînd de o parte pe d'Artagnan şi de cealaltă pe Porthos, apoi muşchetarii, prieteni de douăzeci şi doi de ani cu d'Artagnan, locotenentul lor de douăzeci de ani şi, din ajun, căpitanul lor.

Sosind la porţile oraşului, trăsura fu întîmpinată cu strigăte puternice: „Trăiască regele!" şi „trăiască regina!" Cîţiva strigară: „Trăiască Mazarin!" dar glasurile acestea nu-şi aflară ecou. Alaiul se îndreptă spre Notre-Dame, unde urma să aibă loc un Te Deum.

Întreg poporul Parisului ieşise pe străzi. În tot lungul drumului se aflau înşiruiţi elveţieni şi, cum drumul nu era scurt, erau aşezaţi la cîte şase şi opt paşi unul de altul. Paza se dovedea cu totul ne­îndestulătoare şi, din timp, lanţul ostaşilor era rupt de valul mul­ţimii, refăcîndu-se cu mare greutate.

De fiecare dată cînd mulţimea dădea năvală, plină de bune in­tenţii de altfel, dornică să-şi vadă regele şi regina, de care parizienii erau lipsiţi de un an, Anna de Austria se uita speriată la d'Artag­nan, dar gasconul o liniştea cu un zîmbet. Mazarin, care risipise o mie de ludovici ca să se strige „Trăiască Mazarin" şi care preţuia strigătele auzite la cel mult douăzeci de pistoli, se uita şi el speriat spre Porthos. Dar uriaşul răspundea acestei priviri cu o minunată voce de bas: „Fiţi liniştit, monseniore", încît, într-adevăr, Mazarin se linişti din ce în ce mai mult.

La Palatul Regal găsiră adunată o şi mai impunătoare mulţime. Lumea se îmbulzea din toate străzile vecine şi vedeai cum valul norodului se rostogoleşte vuind pe strada Saint-Honore, întocmai ca apele înspumate ale unui uriaş fluviu, venind în întîmpinarea trăsurii.

În piaţă izbucniră urale răsunătoare: „Trăiască regele!", „Tră­iască regina!" Mazarin se arătă la geamul portierei. Două-trei gla­suri strigară: „Trăiască cardinalul!", dar aproape numaidecît se pierdură într-un vacarm de fluierături şi huiduieli nemiloase. Ma­zarin păli şi se trase grabnic înapoi.

— Ticăloşii! murmură Porthos.

D'Artagnan nu spuse nimic, doar îşi răsuci mustaţa cu un anu­me gest al lui, semn că voioşia-i gasconă începea să se încingă. Anna de Austria se pleca la urechea tînărului rege şi-i şopti:

— Fă un semn prietenos domnului d'Artagnan şi spune-i ceva, fiule!

Tînărul rege se plecă spre portieră.

— Încă nu ţi-am spus buna ziua, domnule d'Artagnan, zise el. Dar de recunoscut, te-am recunoscut. Nu erai dumneata după per­delele patului meu în noaptea cînd parizienii au vrut să mă vadă dormind?

— Dacă regele îmi îngăduie, voi fi lîngă el oricînd îl va ame­ninţa vreo primejdie, rosti d'Artagnan.

— Domnule, se adresă Mazarin lui Porthos. Ce-ai face dacă toată mulţimea asta ar năvăli asupra noastră?

— Aş doborî cîţi aş putea, monseniore, spuse Porthos.

— Hm! făcu Mazarin. Oricît-de curajos şi de puternic ai fi, tot nu-i poţi doborî pe toţi.

— Asta-i adevărat, încuvinţă Porthos, ridicîndu-se în scări pentru a cuprinde mulţimea cu privirea. Asta-i adevărat. Sînt puz­derie.

— Cred că mi-ar fi plăcut mai mult să-l am paznic pe celălalt, mormăi Mazarin.

Şi se trase în fundul trăsurii.

Regina şi ministrul ei erau îndreptăţiţi să se teamă, mai ales cel din urmă. Mulţimea, deşi se arăta plină de respect, ba chiar de iubire faţă de rege şi de regină, începea să se frămînte. Un vuiet surd se ridica în văzduh, prevestitor, ca de furtună atunci cînd trece pe deasupra mulţimii. D'Artagnan se întoarse spre muşchetari, cli­pind neobservat de mulţime, dar foarte desluşit pentru aceşti viteji de elită.

Şirurile de cai se strînseră şi o înfiorare trecu printre oameni.

La bariera Sergents se văzură nevoiţi să se oprească în loc. Comminges lăsă escorta pe care o comanda şi se apropie de trăsura reginei. Regina cătă întrebător la d'Artagnan. D'Artagnan îi răs­punse din ochi.

— Înainte! spuse regina.

Comminges se întoarse la post. O sforţare, şi bariera vie din calea lor fu ruptă cu violenţă.

Cîteva murmure se ridicară din mulţime, adresate de astă dată nu numai ministrului, ci şi regelui.

— Înainte! strigă răsunător d'Artagnan.

— Înainte! repetă Porthos.

Dar, ca şi cum mulţimea nu aştepta decît atît ca să izbucnească, toată duşmănia tăinuită în inimi ieşi într-o clipă la iveală. Din toa­te părţile se auzeau strigăte: „Jos cu Mazarin!", „Moarte cardina­lului!"

În acelaşi timp, din strada Grenelle-Saint-Honoré şi strada Coq, năvăliră doua noi valuri de oameni, care rupseră lanţul firav al elveţienilor şi ajunseră învolburate pînă la picioarele cailor lui d'Artagnan şi Porthos.

Această nouă năvală era mai primejdioasă decît celelalte, căci de astă dată lumea era înarmată, şi chiar mai bine înarmată decît sînt de obicei, cu asemenea prilejuri, oamenii din popor. Se vedea limpede că această ultimă mişcare nu era rodul întîmplării, care ar fi strîns la un loc un grup de nemulţumiţi, ci atacul pus la cale de un duşman. Cele două valuri năvălitoare aveau fiecare cîte o căpetenie: unul nu semăna să fie om din popor, ci din aleasa breas­lă a cerşetorilor; pe celălalt, cu toată silinţa ce-şi dădea să pară om de rînd, îl ghiceai de la o poştă că e un nobil.

Era vădit că amîndoi acţionau urmînd şi împlinind aceeaşi po­runcă.

Avu loc o ciocnirte violentă, simţită pînă şi în trăsura regală; apoi mii de strigăte se contopiră într-un vacarm, săgetat de două-trei împuşcături.

— Muşchetarii la mine! porunci d'Artagnan. Escorta se îm­părţi în două şiruri: unul trecu în dreapta trăsurii, celălalt în stînga; unul veni în ajutorul lui d'Artagnan, celălalt în ajutorul lui Porthos.

Începu o luptă, cu atît mai îngrozitoare, cu cît nu avea nici un scop, cu atît mai tristă, cu cît nimeni nu ştia nici de ce, nici pentru cine luptă.

LIII

UNDE SE DOVEDEŞTE CĂ REGILOR LE ESTE UNEORI MAI GREU SĂ SE

ÎNTOARCĂ DECÎT SĂ PLECE DIN CAPITALA REGATULUI LOR