După douăzeci de ani partea îNTÎIA

Viteazul domn de Bouillon

Boleşte astăzi de podagră
— De aceea nici n-am suflat o vorbă despre scopul vizitei noas­tre, spuse Aramis.

— Şi ai fost prevăzător, căci i-ai fi pricinuit o nouă criză. Haidem la domnul de Beaufort.

Cei doi prieteni se îndreptară spre palatul Vendôme.

Cînd ajunseră acolo tocmai bătea de zece.

Palatul Vendôme nu era mai puţin bine păzit decît palatul Bo­uillon şi avea o înfăţişare la fel de războinică: santinele, post de pază în curte, grămezi de arme, cai gata înşeuaţi. Doi cavaleri toc­mai ieşeau pe poartă cînd Athos şi Aramis se pregăteau să intre şi se văzură siliţi să se tragă cîţiva paşi înapoi spre a le face loc să treacă.

— Eh, domnilor! glăsui Aramis. Asta-i noaptea întîlnirilor pe­semne, şi zău, ne-ar părea foarte rău dacă, după ce ne-am întîlnit de atîtea ori în noaptea asta, n-am izbuti să ne vedem şi mîine.

— O, cît despre asta, puteţi fi liniştit, domnule, răspunse Châtillon (căci el şi cu Flamarens ieşeau de la domnul de Beaufort). Dacă ne întîlnim noaptea fără să ne căutăm, cu atît mai lesne ne vom întîlni peste zi, căutîndu-ne.

— Nădăjduiesc, domnule, spuse Aramis.

— Eu sînt convins, adăugă ducele.

Domnii de Flamarens şi de Châtillon îşi văzură de drum, în vreme ce Athos şi Aramis descălecară.

Abia încredinţaseră frîul valeţilor şi abia îşi scoaseră mantiile, că un om se apropie de ei şi, după ce-i privi o clipă la lumina îndoielnică a unui felinar atîrnat în mijlocul curţii, scoase un strigăt de surprindere şi li se aruncă în braţe.

— Conte de La Fère! Cavalere d'Herblay! exclamă el. Cum de sînteţi la Paris?

— Rochefort! rostiră într-un glas cei doi prieteni.

— Eu însumi. Am sosit de la Vendômois, aşa cum poate-aţi aflat, de vreo patru-cinci zile, şi ne pregătim să-i dăm de furcă lui Mazarin. Sper că sînteţi tot de-ai noştri, nu?

— Mai mult ca oricînd. Şi prinţul de Beaufort?

— E turbat împotriva cardinalului. Aţi auzit de triumful iubi­tului duce! El e adevăratul rege al Parisului; nu poate ieşi în oraş de teamă să nu-l înăbuşe mulţimea.

— Atunci, cu atît mai bine! se bucură Aramis. Dar spune-mi, nu cumva cei care au plecat adineauri de aici erau domnii de Flamarens şi de Châtillon?

— Întocmai. Au avut audienţă la duce; desigur, veneau din par­tea lui Mazarin, dar şi-au găsit cu cine să vorbească, vă asigur!

— Bravo! zise Athos. Nouă ni se îngăduie cinstea să vedem pe alteţa-sa?

— Mai e vorbă! chiar acum. Ştiţi doar, pe dumneavoastră vă primeşte oricînd. Urmaţi-mă, daţi-mi voie sa vă conduc chiar eu.

Rochefort apucă înainte. Toate uşile se deschiseră în faţa lui şi a celor doi prieteni. Domnul de Beaufort tocmai se aşeza la ma­să. Cele o mie de treburi din seara aceea îl făcuseră să zăbovească pînă atunci. În ciuda faptului că situaţia era destul de gravă, Prinţul nici nu aşteptă să i se repete cele două nume anunţate de Roche­fort şi se ridică de pe scaunul pe care abia se aşezase, grăbindu-se în întîmpinarea celor doi prieteni.

— Ce bucurie! exclamă el. Fiţi bineveniţi, domnilor! Luaţi ma­sa cu mine, nu? Boisjoli, dă de ştire lui Noirmont că am doi oaspeţi la masă. Îl cunoaşteţi pe Noirmont, domnilor, nu-i aşa? E bucăta­rul meu, urmaşul lui jupîn Marteau, meşterul acelor plăcinte fără de pereche, de care ştiţi. Boisjoli, să ne facă şi o plăcintă, dar nu aşa ca pentru La Ramée. Slavă Domnului, nu mai avem nevoie de scări de frînghie, de pumnale, nici de para-căluş.

— Monseniore, glăsui Athos. Nu-l mai puneţi la încercare pe faimosul dumneavoastră bucătar, fiindcă noi îi cunoaştem feluri­tele şi numeroasele talente. Astă-seară, cu îngăduinţa alteţei-voastre, avem doar cinstea să vă întrebăm de sănătate şi să vă aşteptăm ordinele.

— O, cît despre sănătate, sînt sănătos tun, precum vedeţi. Să­nătatea unui om care a rezistat cinci ani la Vincennes, în tovărăşia domnului de Chavigny, e-n stare de orice. Cît despre ordine, pe legea mea, sînt în mare încurcătură, fiindcă aici fiecare porunceşte cum îl taie capul, şi dacă o să meargă tot aşa, eu, unul, nu mai dau nimănui nici o poruncă.

— Adevărat? făcu Athos. Credeam totuşi că Parlamentul se bizuie tocmai pe înţelegerea cu dumneavoastră.

— Mda, înţelegere! Frumoasă înţelegere, n-am ce zice! Cu du­cele de Bouillon ar mai merge, are gută şi nu se poate mişca din pat, aşa că se mai poate sta de vorbă cu el; dar cu domnul d'Elbeuf şi nătărăii lui de feciori... Ştiţi cîntecul cu ducele d'Elbeuf, dom­nilor?

— Nu, monseniore.

— Serios?

Şi domnul de Beaufort începu să cînte: