După douăzeci de ani partea îNTÎIA

Viteazul domn de Bouillon

Boleşte astăzi de podagră...
Era unul din cele mai noi cîntece, cu nu ştiu cîte strofe, unde fiecare era luat în tărbacă.

Lîngă palatul Bouillon întîlniră un grup de trei cavaleri, care se vede că ştiau toate parolele din lume, căci mergeau fără călăuză şi fără escortă şi, cînd ajungeau la vreo barieră, numai ce deschi­deau gura şi erau lăsaţi îndată să treacă, cu tot respectul cuvenit, fără îndoială, rangului lor. Văzîndu-i, Athos şi Aramis se opriră în loc.

— Oho! făcu Aramis. Vezi, conte?

— Văd, răspunse Athos.

— Ce zici de aceşti trei cavaleri?

— Dar tu, Aramis?

— Parc-ar fi oamenii noştri.

— Nu te înşeli cîtuşi de puţin. L-am recunoscut pe domnul de Flamarens.

— Şi eu pe domnul de Châtillon.

— Cît despre cel cu mantie cafenie...

— E cardinalul.

— În persoană.

— Cum naiba de se-ncumetă să umble prin preajma palatului Bouillon? mormăi Aramis.

Athos zîmbi în tăcere. După cinci minute băteau la poarta pa­latului.

La poartă veghea o santinelă, ca de obicei la cei cu ranguri înalte. Un post de pază se afla şi în curte, gata să îndeplinească poruncile date de locotenentul prinţului Conti.

Aşa cum spunea cîntecul, ducele de Bouillon era ţintuit la pat de podagră; dar, în ciuda acestei belele ce-l împiedica să se urce pe cal de o lună încheiată, adică tocmai de cînd era asediat Parisul, ducele răspunse că e gata să-i primească pe contele de la La Fère şi pe cavalerul d'Herblay.

Cei doi prieteni fură conduşi la duce. Bolnavul se afla în odaia lui, în pat, înconjurat de cel mai războinic decor cu putinţă. Pe pereţi atîrnau peste tot săbii, pistoale, platoşe, archebuze – şi era uşor de ghicit că, de îndată ce se va înzdrăveni, duşmanii Parla­mentului vor avea de furcă nu glumă cu domnul de Bouillon. Pînă atunci, spre marea sa părere de rău, se vedea silit să zacă în pat.

— Ah, domnilor, ştiu că sînteţi fericiţi! exclamă el, văzîndu-şi oaspeţii, şi se ridică în capul oaselor cu preţul unei sforţări ce-i smulse o strîmbătură de durere. Puteţi să vă urcaţi în şa, să vă miş­caţi în voie, să luptaţi pentru cauza poporului. Pe cîtă vreme eu, după cum vedeţi, sînt ţintuit la pat. Fir-ar să fie de podagră! afurisi el, schimonosindu-se din nou. S-o ia toţi dracii!

— Monseniore, spuse Athos, venim din Anglia, şi cea dintîi grijă la sosirea în Paris a fost să vedem cum o duceţi cu sănătatea.

— Multe mulţumiri, domnilor, multe mulţumiri... răspunse du­cele. O duc prost, precum se şi vede. Sănătatea mea... Afurisită podagră! Va să zică veniţi din Anglia? Şi regele Carol e bine, să­nătos? Cel puţin aşa aud.

— E mort, monseniore, rosti Aramis.

— Ei, asta-i! exclamă ducele, uimit.

— Mort pe eşafod, prin sentinţa Parlamentului.

— Cu neputinţă.

— A fost executat în faţa noastră.

— Ce-mi tot spunea atunci domnul de Flamarens?

— Domnul de Flamarens? făcu Aramis.

— Da, adineauri a plecat de la mine.

Athos surîse.

— Cu doi însoţitori? întrebă el.

— Da, întocmai, adeveri ducele.

După o clipă, adăugă cu oarecare nelinişte:

— I-aţi întîlnit?

— Desigur, pe stradă, mi se pare, răspunse Athos, şi se uită zîmbind la Aramis, care, şi el, îl privea cu oarecare nedumerire.

— Afurisită podagră! exclamă domnul de Bouillon, de astă da­tă vădit stingherit.

— Monseniore, rosti Athos. Într-adevăr, slujiţi cu mult devo­tament cauza Parisului dacă, aşa suferind cum sînteţi, aţi rămas în fruntea armatei, şi eu cu domnul d'Herblay vă admirăm tăria.

— Ce vreţi, domnilor! Trebuie. Şi dumneavoastră, cărora du­cele de Beaufort vă datorează libertatea, poate chiar şi viaţa, dum­neavoastră, atît de viteji şi devotaţi, sînteţi o pildă vie a sacrificiului pentru binele obştesc. Precum vedeţi, nu mă cruţ. Dar vă mărtu­risesc că mă aflu la capătul puterilor. Inima-i bună, capul – bun; în schimb, blestemata asta de podagră mă ucide, şi vă spun deschis că dacă azi curtea mi-ar satisface cererile, cereri îndreptăţite, întrucît nu vreau decît despăgubirea făgăduită de fostul cardinal în­suşi cînd mi s-a răpit principatul Sedan, da, vă spun deschis, dacă mi s-ar da în schimb domenii de egală valoare, dacă aş fi despăgu­bit pentru nefolosinţa acestuia pe timp de opt ani, de cînd mi-a fost luat, dacă titlul de prinţ ar fi acordat celor din familia mea şi dacă fratele meu din Turenne ar fi repus în funcţia de comandant, m-aş retrage îndată pe moşia mea şi-aş lăsa curtea şi Parlamentul să se descurce cum i-o duce capul.

— Şi-aţi avea deplină dreptate, monseniore, spuse Athos.

— E părerea dumitale, nu-i aşa, conte de La Fère?

— Desigur.

— Şi a dumitale, cavalere d'Herblay?

— Fără îndoială.

— Ei, atunci, domnilor, vă asigur că, după toate probabilităţile, aceasta-i calea pe care voi merge. Curtea îmi face propuneri în clipa de faţă şi nu depinde decît de mine să le accept. Le tot res­pingeam pmă acum; dar, de vreme ce oameni ca dumneavoastră îmi spun că greşesc şi, mai ales, cum blestemata de podagră îmi ia orice posibilitate să fiu de folos cauzei Parisului, pe legea mea, tare mă trage inima să vă urmez sfatul şi să primesc propunerea pe care mi-a făcut-o adineauri domnul de Châtillon.

— Primiţi, prinţe, primiţi, spuse Aramis.

— Aşa voi face, pe cinstea mea. Sînt chiar supărat că-n seara asta aproape am refuzat... dar mîine vom sta iarăşi de vorbă şi vom vedea.

Cei doi prieteni îl salutară pe duce.

— Bine, domnilor, duceţi-vă le spuse el. Cred că sînteţi obosiţi de drum. Bietul rege Carol! În sfîrşit, are şi el o parte de vină că lucrurile s-au petrecut aşa cum s-au petrecut şi trebuie să ne mîngîiem cu gîndul că Franţa nu poate să-şi reproşeze nimic în această privinţă şi că a făcut tot ce i-a stat în putinţă spre a-l salva.

— O, cît despre asta, vorbi Aramis, noi sîntem martori. Mai ales în ce-l priveşte pe Mazarin...

— Uite, mă bucură că şi dumneavoastră depuneţi mărturie în favoarea lui: are fond bun cardinalul şi, dacă n-ar fi străin... da, i s-ar face dreptate. Au! Fir-ar să fie de podagră!

Athos şi Aramis ieşiră, însoţiţi pînă-n anticameră de văicăre­lile domnului de Bouillon: era limpede că bietul prinţ suferea toate chinurile iadului.

Ajunşi la uşa dinspre stradă, Aramis îi întrebă pe Athos:

— Ei, ce zici?

— Despre cine?

— Despre domnul de Bouillon, se înţelege.

— Prietene, răspunse Athos, acum cred şi eu ce spune cîntecul călăuzei noastre: