După douăzeci de ani partea îNTÎIA

Sînt, cum nu te îndoieşti, nădăjduiesc, al tau devotat.

DU VALLON DE BRACIEUX DE PIERREFONDS."

— Ei bine, ce zici de asta?! exclamă Aramis.

— Spun, dragul meu d'Herblay că e aproape un sacrilegiu să pui la îndoială providenţa, atunci cînd ai asemenea prieteni.

— Adică?

— Adică împărţim pistolii lui Porthos, aşa cum am împărţit ludovicii lui d'Artagnan.

Împărţirea odată făcută la lumina lumînării lui Bazin, cei doi prieteni porniră din nou la drum.

Dupa un sfert de ceas, erau la poarta Saint-Denis, unde îi aş­tepta de Winter.

PARTEA A DOUA

I

UNDE SE DOVEDEŞTE CĂ PRIMA PORNIRE E ÎNTOTDEAUNA CEA MAI BUNĂ

Cei trei gentilomi apucară drumul Picardiei, drum care le era atît de cunoscut şi care reînvia în mintea lui Athos şi Aramis unele dintre cele mai frumoase amintiri din tinereţe.

— Dacă Mousqueton ar fi cu noi, zise Athos, ajungînd în locul unde avuseseră de furcă odinioară cu pavagiii, ce-ar mai fi tremu­rat! Ţi-aduci aminte, Aramis? Aici l-a nimerit glonţul ăla rămas de pomină.

— Pe legea mea! Eu, unul, i-aş îngădui să tremure, mărturisi Aramis. Parcă şi azi mă ia cu frig cînd mi-aduc aminte. Uite, din­colo de copacul ăsta e un locşor unde am crezut că, gata, m-am dus pe copcă!

Îşi urmară calea. Curînd veni rîndul lui Grimaud să-şi adune amintirile. Ajungînd în faţa hanului unde stăpînul său şi cu el făcu­seră o petrecere straşnică, se apropie de Athos şi, arătînd spre o ferestruică a pivniţei, spuse:

— Cîrnaţi!

Athos izbucni în rîs, şi această năzbîtie din tinereţe i se păru şi acum plină de tot atîta haz, ca şi cînd i s-ar fi povestit o ispravă de-a altuia.

În cele din urmă, după două zile şi o noapte de drum, spre seară, pe o vreme minunată, sosiră la Boulogne, oraş aproape pus­tiu pe atunci, clădit în întregime pe o înălţime; ceea ce se numeşte oraşul-de-jos nu exista. Boulogne era o poziţie fără de pereche.

Ajunseră la porţile oraşului.

— Domnilor, spuse de Winter, să facem şi aici cum am făcut la Paris; să ne despărţim, ca să nu batem la ochi. Ştiu un han unde nu trage prea multă lume, iar hangiul e omul meu credincios. Mă reped pînă acolo, socotind că mă aşteaptă ceva scrisori, iar dum­neavoastră trageţi la hanul cel mai bun din oraş, la „Spada Marelui Henric", de pildă. Odihniţi-vă şi peste două ceasuri să fiţi la dig. Barca noastră trebuie să ne aştepte acolo.

Zis şi făcut. Lordul de Winter îşi urmă calea în lungul bule­vardelor mărginaşe, spre a intra în oraş pe o altă poartă, în care timp cei doi prieteni intrară pe poarta în faţa căreia se aflau şi, după vreo două sute de paşi, găsiră hanul pomenit.

Lăsară caii să se odihnească, fără să le scoată şeile. Valeţii se aşezară să mănînce, întrucît se făcuse tîrziu, iar stăpînii nerăbdători să se îmbarce, le dădură întîlnire la dig, poruncindu-le să nu schim­be nici o vorbă cu nimeni, orice ar fi. Se înţelege că această poruncă îl privea numai pe Blaisois. Pentru Grimaud devenise de prisos de o veşnicie.

Athos şi Aramis coborîră spre port.

Prin veşmintele lor pline de praf, prin nu ştiu ce aer lipsit de stinghereală, care te face oricînd să recunoşti pe omul deprins cu drumul, cei doi prieteni atraseră atenţia cîtorva trecători.

Mai cu seamă văzură pe unul asupra căruia ivirea lor făcu oa­recare impresie. Omul acesta, pe care îl observaseră ei mai întîi, din aceeaşi pricină ce-i făcuse remarcaţi la rîndul lor de către alţii, se plimba mîhnit încoace şi încolo pe dig. De îndată ce-i zări, îi privi şi el cu stăruinţă şi părea că arde de nerăbdare să le vorbească.

Era tînăr şi palid. Avea ochii de un albastru atît de spălăcit, încît, după culorile ce se oglindeau în ei, păreau gata să se învăpăie­ze ca ochii unui tigru. Umbletul lui, în ciuda încetinelii şi a şovăielii cu care se răsucea pe călcîie, era băţos şi îndrăzneţ. Îmbrăcat în negru, purta cu destulă eleganţă o spadă lungă la cingătoare.

Ajunşi pe dig, Athos şi Aramis se opriră să se uite la o barcă legată de un bulumac şi gata să o pornească în larg.

— E barca noastră, fără îndoială, zise Athos.

— Da, răspunse Aramis. Şi colo e corabia care se pregăteşte să ridice ancora ca să ne ducă la destinaţie. Acum, numai de Winter să nu zăbovească, continuă el. Nu-i prea plăcut să stai aici: nu trece măcar o singură femeie.

— Tăcere! făcu Athos. Trage cu urechea.

Într-adevăr, tînărul care, în timp ce amîndoi prietenii cercetau barca, trecuse de vreo două-trei ori pe lîngă ei, se opri în loc auzind numele de Winter. Dar cum nu i se citi nici o tulburare pe chip, putea tot atît de bine să se fi oprit din întîmplare.

— Domnilor, vorbi tînărul, salutîndu-i cu multă eleganţă şi politeţe. Iertaţi-mi curiozitatea, dar văd că veniţi de la Paris, ori cel puţin sînteţi străini de Boulogne.

— Da, venim de la Paris, domnule, răspunse Athos, la fel de curtenitor. Cu ce vă putem fi de folos?

— Domnule, urmă tînărul. Sînteţi atît de bun să-mi spuneţi: e-adevărat că domnul cardinal Mazarin n-ar mai fi ministru?

— Iată o întrebare ciudată, rosti Aramis.

— E şi nu e ministru, răspunse Athos. Adică jumătate de Fran­ţă îl alungă, dar, prin intrigi şi făgăduieli, izbuteşte să se menţină mulţumită celeilalte jumătăţi: asta poate să mai dureze multă vre­me, după cum vedeţi.

— În sfîrşit, domnule, întrebă străinul, n-a fost nici pus pe fu­gă, nici aruncat în temniţă?

— Nu, domnule, cel puţin deocamdată.

— Vă mulţumesc pentru bunăvoinţă, domnilor, zise tînărul depărtîndu-se.

— Ce zici de întrebăreţul ăsta? mormăi Aramis.

— Zic că e un provincial care se plictiseşte, ori vreun spion care iscodeşte.

— Şi i-ai răspuns aşa?

— Nimic nu mă îndreptăţea să-i răspund altfel. A fost politicos cu mine, m-am purtat la fel.

— Totuşi, dacă e vreun spion...

— De ce-ar fi în stare un spion? Nu mai sîntem pe vremea cardinalului Richelieu, care, pentru o simplă bănuială, poruncea să se închidă porturile.

— Lasă asta, ai greşit că i-ai răspuns aşa cum i-ai răspuns, zise Aramis, urmărind cu privirea pe tînărul care tocmai dispărea după nişte coline de nisip.

— Iar tu uiţi ca ai fost şi mai neprevăzător, pomenind numele lordului de Winter, i-o întoarse Athos. Uiţi ca la auzul acestui nume tînărul s-a oprit în loc?

— Un temei în plus ca, atunci cînd ţi-a vorbit, să-l pofteşti să-şi vadă de drum.

— O ceartă, zise Athos.

— Şi de cînd ţi-e teamă de o ceartă?

— Mă tem de ceartă întotdeauna cînd sînt aşteptat undeva şi m-ar putea împiedica să ajung la vreme. De altfel, vrei să-ţi mărtu­risesc ceva? Sînt şi eu tare curios să-l văd pe tînărul ăsta mai de aproape.

— De ce?

— O să rîzi de mine, Aramis, ai să spui că repet mereu acelaşi lucru şi că sînt cel mai fricos dintre fricoşi cu năzărelile mele.

— Ei, dă-i înainte.

— Cu cine găseşti că seamănă omul ăsta?

— Ca urîţenie sau frumuseţe? rîse Aramis.

— Ca urîţenie, şi-atît cît poate semăna un bărbat cu o femeie.

— Eh, la naiba, mă sileşti să mă gîndesc! făcu Aramis. Nu, hotărît, nu ţi se năzare nimic, iubite prietene, şi acum, cînd stau să cuget, găsesc că ai dreptate, da, zău aşa: gura asta fină, cu buzele subţiri, ochii ăştia care ascultă parcă numai de poruncile minţii şi niciodată de cele ale inimii. Un oarecare bastard, zămislit de milady.

— Ai poftă de glumă, Aramis!

— Obişnuinţa, ce vrei. Îţi jur că m-ar încînta tot atît de puţin ca şi pe tine să-l întîlnesc în calea mea pe acest pui de şarpe.

— Aha, uite-l şi pe de Winter, zise Athos.

— Bun. Acum n-ar mai trebui decît să se lase aşteptaţi şi valeţii noştri, spuse Aramis.

— Nu-ţi face griji, îl linişti Athos. Îi văd venind la vreo două­zeci de paşi în spatele lordului. Îl recunosc pe Grimaud după felul cum ţine capul ţeapăn între umeri şi după picioroangele lui. Tony ne poartă armele.

— Crezi că ne îmbarcăm în timpul nopţii? întrebă Aramis, a­runcînd o privire spre asfinţit, unde soarele lăsase în urmă doar un nor de aur, care se lăţea pe încetul, scufundîndu-se în mare.

— Tot ce se poate, încuviinţă Athos.

— Drace, mormăi Aramis. Nu-mi place marea nici ziua, dar­mite noaptea: mugetul valurilor, vuietul vîntului, legănarea îngro­zitoare a vasului; în locul lor, mărturisesc, prefer mînăstirea de la Noisy.

Athos zîmbi cu zîmbetul lui trist, căci îşi asculta prietenul, gîndindu-se vădit la altceva. După o clipă se îndrepta spre de Winter.

Aramis îl urmă.

— Ce-o fi avînd prietenul nostru? şopti Aramis. Parc-ar fi bles­temat, ca osîndiţii lui Dante, cărora Satan le-a sucit gîtul să-şi pri­vească întruna călcîiele. Ce naiba o fi avînd de se tot uită îndărăt?

De Winter, văzîndu-i şi el, iuţi pasul şi se apropie de ei cu o grabă neobişnuită.

— Ce ai, milord, de ce gîfîi aşa? zise Athos.

— Nimic, îngînă de Winter, nimic. Trecînd pe lîngă dune mi s-a părut...

Şi întoarse din nou capul.

Athos se uită la Aramis.

— Haidem, continuă de Winter. Să mergem, barca trebuie să ne aştepte. Iată colo şi corabia noastră, o vedeţi? Aş dori să mă ştiu cît mai curînd pe punte.

Şi din nou întoarse capul.

— Ei, făcu Aramis, nu cumva ai uitat ceva?

— Nu, mă frămîntă un gînd.

— L-a văzut, spuse încet Athos lui Aramis.

Ajunseră la treptele care coborau spre barcă. De Winter lăsă să treacă întîi valeţii – pe cel care purta armele şi pe cei care purtau cuferele – apoi o porni în urma lor.

În clipa aceea, Athos zări un om care se apropia de ţărm, pa­ralel cu digul: zorea pasul, ca şi cînd ar fi vrut sa privească la îmbar­carea lor din partea cealaltă a portului, aflată doar la vreo douăzeci de paşi.

Prin pîcla tot mai deasă a înserării crezu că-l recunoaşte pe tînărul cu întrebările.

„Oho! îşi zise el. Să fie cu adevărat un spion şi să aibă de gînd să se împotrivească îmbarcării noastre?"

Cum însă, chiar dacă străinul ar fi avut asemenea gînduri, era prea tîrziu să mai facă ceva, Athos, la rîndul lui, coborî treptele, fără să-l scape din ochi. Tînărul, ca să taie drumul, apăruse pe ecluză.

— Are ceva cu noi, nici vorbă, murmură Athos. Nu-i nimic, să ne îmbarcăm şi, odată în larg, să poftească!

Sări şi el în barcă şi barca se desprinse numaidecît de mal, de­părtîndu-se sub sforţarea a patru vîslaşi vînjoşi.

Tînărul se apucă să-i urmărească, ba mai degrabă le-o luă îna­inte. Barca trebuia să treacă între capul digului, unde tocmai se aprinsese farul, şi o stîncă povîrnită deasupra apei. Îl văzură de departe cum se caţără pe stîncă, astfel încît să domine trecerea băr­cii.

— Ehei! făcu Aramis spre Athos. Tînărul e un spion, cu sigu­ranţă.

— Cine-i tînărul? întrebă de Winter, întorcîndu-se spre ei.

— Cel care ne-a urmărit, care a intrat în vorbă cu noi şi care ne aşteaptă acolo, pe mal: priveşte.

De Winter se întoarse înspre partea încotro Aramis arăta cu degetul. Lumina farului învăluia mica strîmtoare pe unde avea să treacă barca, ca şi stîncă pe care tînărul aştepta în picioare, în capul gol, cu braţele încrucişate la piept.

— El e ,strigă lordul de Winter, strîngînd braţul lui Athos. El e! Adineauri mi s-a părut că-l recunosc şi nu m-am înşelat.

— Care el? întrebă Aramis.

— Fiul lui milady, răspunse Athos.

— Călugărul! exclamă Grimaud.

Tînărul auzi aceste cuvinte. Stătea chiar pe buza stîncii şi în­tr-atît se aplecase înainte, încît ai fi crezut că vrea să sară dintr-o clipă în alta.

— Da, eu sînt, unchiule. Eu, fiul lui milady. Eu, călugărul, eu, secretarul şi prietenul lui Cromwell, şi te cunosc atît pe tine cît şi pe tovarăşii tăi.

Trei oameni curajoşi şi hotărîţi, a căror bărbăţie nimeni n-ar fi îndrăznit să o pună la îndoială, se aflau în barcă. Ei bine, glasul, vorba, înfăţişarea acestui om îi umplură pe tustrei de groază.

Cît despre Grimaud, acestuia i se ridicase părul măciucă în cap şi sudoarea îi brobonise fruntea.

— Ah! zise Aramis. El e nepotul, el e călugărul, el e fiul lui milady, aşa cum spune?

— Din nefericire, da, murmură de Winter.

— Atunci, aşteaptă! mormăi Aramis.

Şi, cu acel înspăimîntător sînge rece de care dădea dovadă în cele mai grele împrejurări, apucă una din cele două muschete din bretele lui Tony, o încarcă şi-l luă la ochi pe tînărul care stătea în picioare pe stîncă, asemenea unui înger blestemat.

— Foc! strigă Grimaud, pierzîndu-şi cumpătul.

Athos se repezi şi apucă ţeava armei, oprind împuşcătura.

— Să te ia dracu! izbucni Aramis. Îl aveam în bătaia puştii şi i-aş fi trimis glonţul drept în piept.

— Destul că i-am omorît mama! zise înăbuşit Athos.

— Mama era o scelerată care a căutat să lovească în noi şi în cei care ne erau dragi.

— Da, însă fiul nu ne-a făcut nimic.

Grimaud, care se ridicase în picioare să vadă urmarea împuş­căturii, se lăsă în barcă, plesnindu-şi descurajat palmele.

Tînărul izbucni în rîs.

— Ah! Voi sînteţi, acum vă cunosc, voi sînteţi! strigă el.

Hohotele lui stridente şi cuvintele-i pline de ameninţare plu­tiră pe deasupra bărcii şi, purtate de vînt, se pierdură în adîncurile depărtării.

Aramis fremăta.

— Calm! îl povăţui Athos. Ce naiba, nu mai sîntem oameni?

— Ba da, i-o întoarse Aramis. Dar cel de colo e un demon. Şi uite, întreabă-l pe unchi dacă aş greşi scăpîndu-l de scumpul ne­pot...

De Winter nu răspunse decît printr-un oftat.

— Totul s-a sfîrşit, continuă Aramis. Ah, mă tem, Athos, că m-ai silit la o nebunie cu înţelepciunea ta.

Athos luă mîna lui de Winter într-a lui şi, căutînd să schimbe vorba, îl întrebă:

— Cînd ajungem în Anglia?

Acesta nu-l auzi şi nu-i răspunse.

— Uite ce e, Athos, zise Aramis. Poate că încă mai e timp. Vezi, nici nu s-a clintit din loc.

Athos se întoarse cu o vădită sforţare, căci vederea tînărului de pe stîncă îi făcea rău.

Într-adevăr, stătea acolo tot în picioare, iar farul îl învăluia cu un nimb de lumină.

— Oare ce caută la Boulogne? întrebă Athos, care, fiind întru­chiparea raţiunii, se străduia să găsească în toate cauza şi se sin­chisea prea puţin de urmări.

— Mă urmăreşte pe mine, zise de Winter, auzindu-l de astă dată, căci glasul lui Athos tocmai îi rostea gîndul.

— Ca să te urmărească, prietene, ar fi trebuit să ştie de plecarea noastră, continuă Athos. Şi, pe cît se pare, ba chiar după toate probabilităţile, a sosit aici înaintea noastră.

— Atunci nu mai înţeleg nimic! clătină englezul din cap, cu aerul omului care socoteşte de prisos să se mai împotrivească unei forţe supranaturale.

— Hotărît, cred că am greşit, Aramis, împiedicîndu-te adinea­uri să tragi, mărturisi Athos.

— Taci, răspunse Aramis. Dacă aş putea, aş plînge.

Grimaud scoase un mormăit surd, ca un muget.

În clipa aceea cineva îi strigă de pe corabie. Cîrmaciul răspunse şi barca se lipi de vas.

Pe dată, oameni, valeţi şi bagaje fură sus pe punte. Stăpînul corabiei nu-şi aştepta decît călătorii ca să ridice ancora. Abia pu­seseră piciorul pe punte, că şi porniră spre larg, îndreptîndu-se spre Hastings, unde trebuiau să debarce.

Cei trei prieteni aruncară fără să vrea o ultimă privire către stînca pe care se mai vedea desluşit umbra ameninţătoare a urmăritorului.

În clipa aceea un glas ajunse pînă la ei, aducîndu-le o ultimă ameninţare:

— Pe curînd, domnilor, în Anglia!

II