TE DEUM ÎN CINSTEA VICTORIEI DE LA LENS
Toată acea forfotă de care doamna Henriette îşi dăduse seama, şi căreia căutase zadarnic să-i afle cauza, era prilejuită de victoria de la Lens, vestită de Prinţ prin domnul de Châtillon, care luase parte cu strălucire la luptă; în plus, el avea misiunea să anine sub bolţile de la Notre-Dame douăzeci şi două de drapele cucerite atît de la loreni, cît şi de la spanioli.
Ştirea era hotărîtoare: ea încheia, în favoarea curţii, lupta începută cu Parlamentul. Toate ipotezele puse peste noapte şi care întîmpinau împotrivirea Parlamentului, aveau întotdeauna drept motiv nevoia de a susţine onoarea Franţei şi nădejdea îndoielnică de a învinge duşmanul. Or, cum după Nordlingen nu urmaseră decît înfrîngeri, Parlamentului îi venise apa la moară să-l interpeleze pe Mazarin asupra victoriilor mereu făgăduite şi mereu amînate; în schimb, de astă dată, victoria era în mîna lui, fusese un triumf şi încă un triumf deplin: toată lumea îşi dădea seama de îndoita victorie a curţii, victorie în afara hotarelor, victorie înlăuntrul lor, astfel că nu era nimeni, nici chiar tînărul rege, care, aflînd această veste, să nu strige:
— Ei, domnilor din Parlament, să vedem ce-o să mai ziceţi!
Cu acest prilej, regina strînsese la piept pe vlăstarul coroanei, ale cărui simţăminte trufaşe şi nestăpînite se potriveau atît de bine cu ale ei. Un consiliu avusese loc în aceeaşi seară, la care fuseseră poftiţi mareşalul de La Meilleraie şi domnul de Villeroy pentru că erau de partea lui Mazarin, Chavigny şi Séguier pentru că urau Parlamentul, Guitaut şi Comminges pentru că erau devotaţi reginei.
Nu se află nimic despre hotărîrile luate la acest consiliu. Doar un singur lucru, anume că duminica următoare va avea loc un Te Deum la Notre-Dame, în cinstea victoriei de la Lens.
Duminica următoare, parizienii se treziră puşi pe veselie; un Te-Deum era lucru mare pe vremea aceea. Nu se făcuse încă abuz de aceste ceremonii, aşa ca aveau multă căutare. Soarele, care părea că ia şi el parte la sărbătoare, se ridicase strălucitor pe cer, aurind turlele posomorîte ale oraşului, plin de pe acum de lume: străzile cele mai întunecoase căpătaseră o înfăţişare sărbătorească şi de-a lungul lor se vedeau şiruri nesfîrşite de cetăţeni, lucrători, femei şi copii, scurgîndu-se spre Notre-Dame, aidoma unui fluviu care urcă spre izvor.
Prăvăliile erau pustii, casele zăvorîte. Fiecare ţinuse să-l vadă pe tînărul rege alături de mama sa şi de faimosul cardinal Mazarin, pe care îl urau pînă într-atît, încît nimeni nu voia să scape prilejul să-l zărească.
Cea mai mare libertate domnea, de altminteri, în mijlocul acestei mulţimi uriaşe; părerile se rosteau deschis, vestind, ca să spunem aşa, răzmeriţa, aşa cum miile de clopote ale bisericilor din Paris vesteau Te-Deum-ul. Poliţia oraşului o forma mulţimea însăşi, nimic ameninţător nu tulbura armonia urii generale şi vorbele clevetitoare nu îngheţau pe buze.
Totuşi, de la opt dimineaţa, regimentul de gardă al reginei, comandat de Guitaut, care îl avea drept ajutor pe Comminges, nepotul său, cu tobele şi trompetele în frunte, venise să se înşiruie de la Palatul Regal pînă la Notre-Dame, manevră urmărită în linişte de cetăţenii veşnic dornici să audă muzica militară şi să vadă uniforme strălucitoare.
Friquet, îmbrăcat de duminică, îl păcălise pe Bazin, superiorul său, arătînd că i s-a umflat falca, asta cu ajutorul unui pumn de sîmburi de cireşe grămădiţi într-o parte a gurii, şi Bazin îi dăduse liber pe toată ziua.
La început, Bazin nici nu voise să audă de aşa ceva, căci era în toane rele, mai întîi din pricina plecării lui Aramis, care nu găsise cu cale nici măcar să-i spună unde pleacă, apoi din pricină că trebuia să ia parte la o slujba în cinstea unei victorii de care nu se bucura, Bazin fiind, precum ne amintim, de partea Frondei; şi dacă ar fi fost cu putinţă ca paracliserul să lipsească de la o asemenea solemnitate, aidoma unui simplu copil din cor, Bazin s-ar fi înfăţişat neîndoios episcopului cu aceeaşi rugăminte care i se făcuse şi lui. Începuse deci, precum am spus, prin a se împotrivi oricărei învoiri; dar chiar sub ochii lui, falca lui Friquet se umflase şi mai mult, încît, pentru cinstea copiilor din corul bisericii, umbrită de un asemenea chip sluţit, îşi dăduse pînă la urmă încuviinţarea, bombănind. În uşa bisericii, Friquet scuipase umflătura şi-i dăduse lui Bazin cu tifla într-un fel care asigura ştrengarului din Paris întîietatea asupra tuturor ştrengarilor de pe lume; de la el de la birt scăpase, fireşte, spunînd că ia parte la slujbă la Notre-Dame.
Prin urmare, Friquet era liber şi, după cum am văzut, îmbrăcat cu cele mai arătoase haine ale lui. Podoaba lui cea mai de preţ era mai cu seamă o scufie greu de zugrăvit în cuvinte, care îşi are locul între boneta din evul mediu şi pălăria din vremea lui Ludovic al XIII-lea. Maică-sa îi făcuse acest ciudat acoperămînt pentru cap şi, fie dintr-o toană, fie lipsindu-i postavul, se arătase prea puţin grijulie în potrivirea culorilor, astfel încît capodopera pălărierilor din secolul al XVII-lea era galbenă şi verde într-o parte, albă şi roşie în cealaltă. Dar Friquet, care îndrăgise dintotdeauna varietatea culorilor, era şi mai mîndru, şi mai triumfător.
Ieşind din biserică de la Bazin, Friquet porni într-un suflet spre Palatul Regal. Ajunse acolo în clipa cînd regimentul de gardă ieşea pe poartă şi, cum nu alergase încoace decît ca să-şi bucure ochiul şi să asculte muzica, se alipi numaidecît în frunte, bătînd toba din două pietre şi trecînd apoi de la tobă la trompetă, pe care o imita din gură cu atîta pricepere, încît îşi atrase nu o dată laudele iubitorilor de armonii imitative.
Această veselă îndeletnicire ţinu de la bariera Sergents pînă în piaţa Notre-Dame, şi pentru Friquet fu o adevărată plăcere. Dar de îndată ce regimentul se opri şi companiile, desfăşurîndu-se, pătrunseră pînă în inima vechiului oraş şi se orînduiră în capul străzii Saint-Christophe, aproape de strada Cocatrix, unde locuia Broussel, Friquet îşi aminti ca n-a pus nimic în gură, se gîndi încotro să-şi îndrepte paşii spre a îndeplini şi această însemnată cerinţă a zilei şi, după ce cugeta adînc, hotărî că numai la consilierul Broussel ar putea să-şi potolească foamea. Drept care o luă îndată la picior, ajunse gîfîind la casa consilierului şi se apucă să bată în poartă cu putere.
Maică-sa, bătrîna slujnică a lui Broussel, veni să deschidă.
— Ce cauţi aici, neastîmpăratule? bombăni ea. De ce nu eşti la biserică?
— Am fost, maică Nanette, dar am văzut că acolo se petrec unele lucruri de care trebuie să dau de ştire lui domn' Broussel şi, cu îngăduinţa lui jupîn Bazin, îl ştii dumneata pe jupîn Bazin paracliserul, am venit încoace să-i vorbesc.
— Şi ce vrei tu să-i spui, maimuţoiule, lui domn' Broussel?
— Vreau să stau de vorbă chiar cu dînsul.
— Asta nu se poate, lucrează.
— Atunci o să aştept, zise Friquet, căruia îi convenea să aştepte, cu atît mai mult cu cît ştia el cum să-şi omoare timpul.
Şi urcă sprinten scara pe care maica Nanette o urcă încet după el.
— La urma urmei, ce vrei tu de la domnu' Broussel? se oţărî ea din nou.
— Vreau să-i spun că regimentul de gardă a venit în păr aici, răspunse Friquet, strigînd din răsputeri. Şi cum lumea vorbeşte că la curte s-au luat măsuri împotriva lui domn' Broussel, am venit să-l previn, să se ferească.
Broussel îl auzi şi, cîştigat de zelul ştrengarului, coborî la primul cat; căci lucra, într-adevăr, în cabinetul lui de la catul de sus.
— Eh, prietene, zise el. Ce ne pasă nouă de regimentul de gardă! Ai înnebunit de faci atîta tărăboi? Nu ştii că domnii ăştia se poartă după regulă şi că e obiceiul ca regimentul să facă zid pe unde trece regele?
Friquet se arătă mirat şi, sucindu-şi boneta cea nouă în mîini, răspunse:
— Păi nimic mai firesc să ştiţi şi asta, domn' Broussel, doar dumneavoastră le ştiţi pe toate. Eu, unul, zău, habar n-aveam şi-am crezut că vă dau un sfat bun. Nu trebuie să-mi purtaţi pică pentru asta, domn' Broussel.
— Dimpotrivă, băiatule, dimpotrivă. Ba chiar îmi place că eşti inimos. Nanette, ia uită-te niţel la caisele de colo, pe care doamna de Longueville ni le-a trimis ieri de la Noisy; dă-i şi băiatului tău vreo cîteva, cu o bucată de pîine proaspătă.
— Oh, mulţumesc, domn' Broussel! se bucură Friquet. Spun drept că mor după caise.
Broussel trecu în odaia soţiei sale şi ceru să i se aducă gustarea de dimineaţă. Era nouă şi jumătate. Consilierul se duse la fereastră. Strada era pustie cu desăvîrşire, dar în depărtare se auzea, ca vuietul mării în creştere, mugetul uriaş al valurilor mulţimii care creştea mereu în jurul bisericii Notre-Dame. Vuietul acesta spori încă o dată pe atît cînd d'Artagnan, cu o companie de muşchetari, veni să facă de strajă la intrarea în biserică. Îi spusese lui Porthos să se folosească de acest prilej ca să vadă ceremonia, şi Porthos apăru în mare ţinută, pe cel mai frumos cal al său, ca muşchetar de onoare, aşa cum şi d'Artagnan apăruse în atîtea rînduri odinioară. Sergentul companiei, un bătrîn ostaş, veteran al războaielor din Spania, îl recunoscu pe Porthos, vechiul său tovarăş de arme, şi se grăbi să istorisească celor aflaţi sub ordinele sale despre isprăvile nemaipomenite săvîrşite de acest uriaş, fală a muşchetarilor de altădată ai lui Tréville. Porthos fu bine primit în mijlocul companiei, ba chiar privit cu admiraţie.
La ceasurile zece, tunul de la Luvru vesti plecarea regelui. Mulţimea care se frămînta dinapoia muschetelor nemişcate ale ostaşilor tălăzui asemenea arborilor zbuciumaţi de furtună. Într-un tîrziu, regele apăru cu regina într-o trăsură pe de-a-ntregul aurită. Zece alte trăsuri veneau în urmă, cu doamnele de onoare, ofiţerii casei regale şi toată curtea.
— Trăiască regele! izbucniră strigăte din toate părţile.
Tînărul rege se arătă grav la geamul portierei, schiţă un gest de recunoştinţă şi salută uşor din cap, ceea ce înteţi strigătele.
Cortegiul înainta încet şi-i trebui aproape o jumătate de ceas ca să străbată distanţa dintre Luvru şi piaţa Notre-Dame. Ajuns acolo, intră treptat-treptat sub bolta uriaşă a sumbrei biserici şi serviciul divin începu.
În momentul cînd curtea se aşeză în jilţuri, o trăsură cu blazonul lui Comminges se desprinse din şirul trăsurilor de la curte şi se depărtă încet, oprindu-se în capul străzii Saint-Christophe, pustie cu desăvîrşire. Acolo, patru ostaşi cu un ofiţer se urcară în ea şi traseră perdelele; apoi, printr-o crăpătură, ofiţerul se apucă să pîndească în lungul străzii Cocatrix, ca şi cum ar fi aşteptat pe cineva.
Toată lumea nu se gîndea decît la ceremonie, aşa că nici trăsura, nici măsurile de prevedere ale celor din ea nu fură băgate în seamă. Doar Friquet, cel mereu cu ochii în patru, ar fi putut să adulmece tărăşenia, dar el se dusese să-şi mănînce caisele sub streaşină unei case din piaţa bisericii. De acolo îl vedea pe rege, pe regină şi pe Mazarin şi asculta slujba ca şi cum ar fi fost în biserică.
Către sfîrşitul slujbei, regina, văzîndu-l pe Comminges, care aştepta în spatele ei, în picioare, încuviinţarea unei porunci date înainte de a părăsi Luvrul, spuse în şoaptă:
— Du-te, Comminges, şi Dumnezeu să-ţi ajute!
Comminges plecă numaidecît, ieşi din biserica şi apucă pe strada Saint-Christophe. Friquet, dînd cu ochii de acest chipeş ofiţer, urmat de doi ostaşi, porni în joacă după ei, cu atît mai voios, cu cît ceremonia se sfîrşise şi regele tocmai se urca în trăsură. De cum îl zări pe Comminges în capul străzii Cocatrix, ofiţerul din trăsură îi spuse un cuvînt vizitiului, care porni îndată, oprindu-se în faţa casei lui Broussel.
În aceeaşi clipă, Comminges bătea în poartă.
Friquet, în spatele lui Comminges, aşteptă să vină cineva să deschidă.
— Ce cauţi aici, haimana? se răsti Comminges.
— Aştept să intru la domn' Broussel, domn ofiţer! murmură Friquet, cu un glas dulce pe care se pricepea de minune să şi-l ia la nevoie ştrengarul Parisului.
— Va să zică stă aici? întrebă Comminges.
— Aici, domnule.
— La ce etaj?
— Stă în toată casa, îl lămuri Friquet. E casa lui.
— Dar unde îl găseşti de obicei?
— Cînd lucrează, urcă la catul de sus, însă de mîncat, mănîncă la cel de jos. Acuma trebuie că stă la masă, doar e amiază.
— Bine, zise Comminges.
În clipa aceea, un valet veni să deschidă. Ofiţerul îi puse cîteva întrebări şi află că domnul de Broussel era acasă şi că, într-adevăr, tocmai stătea la masă. Comminges urcă în urma valetului, iar Friquet în urma lui Comminges.
Broussel stătea la masă, împreună cu întreaga-i familie: în faţa lui şedea soţia, de o parte şi de alta cele doua fete, iar în capul mesei, Louvières, fiul lui, pe care am avut prilejul să-l cunoaştem cînd cu accidentul întîmplat consilierului, accident de pe urma căruia se înzdrăvenise pe deplin. Omul, din nou teafăr şi sănătos, tocmai gusta din frumoasele fructe trimise de către doamna de Longueville.
Comminges, care prinsese valetul de braţ în momentul cînd se pregătea să deschidă uşa ca să-l anunţe, deschise el însuşi uşa şi se pomeni în faţa acestui tablou de familie.
La ivirea ofiţerului, Broussel se simţi oarecum tulburat. Dar, văzîndu-l că salută politicos, se ridică şi răspunse la fel.
Totuşi, în ciuda politeţii amîndurora, o mare nelinişte se zugrăvi pe chipul femeilor; Louvières se făcu galben ca ceara şi aştepta nerăbdător lămuririle ofiţerului.
— Domnule, rosti Comminges, sînt purtătorul unui ordin al regelui.
— Prea bine, domnule, răspunse Broussel. Ce ordin?
Şi întinse mîna.
— Am însărcinarea să vă arestez, domnule, rosti Comminges pe acelaşi ton şi cu aceeaşi politeţe. Şi dacă binevoiţi să-mi daţi crezare, vă veţi scuti de osteneala de a citi această lungă scrisoare şi mă veţi urma.
Un trăsnet să fi căzut în mijlocul acestor oameni paşnici şi cumsecade, şi tot n-ar fi stîrnit atîta spaimă. Broussel se dădu înapoi tremurînd. Pe vremea aceea era cumplit să fii întemniţat ca duşman al regelui. Louvières făcu o mişcare, ca şi cum ar n vrut să sară să ia spada aflată pe un scaun, într-un colţ, dar o privire a bunului Broussel, care nu-şi pierduse capul, stăvili aceasta pornire deznădăjduită. Doamna de Broussel, de partea cealaltă a mesei, izbucni în plîns. Cele două fete îşi strîngeau tatăl în braţe.
— Să mergem, domnule, să nu mai zăbovim! spuse Comminges. Se cuvine să dăm ascultare regelui.
— Domnule, spuse Broussel, nu mă simt prea bine cu sănătatea ca să vă urmez acum: cer un răgaz.
— Cu neputinţă, răstise Comminges. Ordinul e limpede şi trebuie adus pe loc la îndeplinire.
— Cu neputinţă! exclamă Louvières. Domnule, luaţi seama, nu ne împingeţi la disperare.
— Cu neputinţă?! răsună o voce ţipătoare din fundul odăii. Comminges se întoarse şi o văzu pe maica Nanette cu mătura în mînă şi cu ochii scăpărînd de mînie.
— Buna mea Nanette, stai liniştită, te rog, interveni Broussel.
— Să stau liniştită cînd mi-arestează stăpînul, liberatorul, părintele bietului popor! Eh, abia acum ai să mă cunoşti... Ia să-ţi iei tălpăşiţa! se oţărî ea la Comminges.
Ofiţerul zîmbi.
— Domnule, spuse el, întorcîndu-se spre Broussel. Porunciţi acestei femei să tacă şi urmaţi-mă.
— Să-mi poruncească mie să tac?! Mie?! se aprinse Nanette. Haide, poate altul, nu tu, chipos sticlete al regelui! Las' că vezi tu acuşi!
Şi maica Nanette se repezi la fereastră, o deschise şi strigă cît o ţinea gura, de se auzea pînă în piaţa bisericii Notre-Dame:
— Ajutor! Mi-arestează stăpînul! L-arestează pe consilierul Broussel! Ajutor!
— Domnule, rosti Comminges. Răspundeţi: vă supuneţi regelui sau nu?
— Mă supun, mă supun, domnule! îl asigură Broussel, încercînd să se desprindă din îmbrăţişarea fetelor lui şi să-şi stăpînească din ochi băiatul gata să izbucnească.
— În acest caz, urmă Comminges, porunciţi băbătiei să tacă.
— Aha, băbătie! se cătrăni Nanette.
Şi, încleştîndu-şi mîinile de zăbrelele ferestrei, se porni să strige şi mai vârtos:
— Ajutor! Ajutor! L-arestează pe domn' Broussel fiindcă a apărat poporul! Ajutor!
Comminges se repezi la slujnică, vrînd să o smulgă de la fereastră, dar în aceeaşi clipă un alt glas, de undeva de jos, răsună piţigăiat:
— Săriţi! Foc! Ucigaşii! Îl omoară pe domn' Broussel! Îl sugrumă pe domn' Broussel!
Era glasul lui Friquet.
Maica Nanette, simţindu-se sprijinită, îi ţinu isonul ţipînd ca din gură de şarpe.
Cîteva capete de curioşi se şi iviseră pe la ferestre. Poporul, atras în capul străzii, dădea fuga – la început doar cîţiva, apoi un adevărat puhoi. Toţi auzeau strigătele, vedeau acolo o trăsură, dar nimeni nu se dumirea ce şi cum. Friquet ţîşni din casă drept pe acoperişul trăsurii.
— Vor să-l aresteze pe domn' Broussel! răcni el. Ostaşii aşteaptă-n trăsură, ofiţerul e sus.
Poporul începu să murmure şi se apropie de cai. Cei doi ostaşi rămaşi în stradă urcară în casă, în ajutorul lui Comminges; ceilalţi, aflaţi în trăsură, deschiseră amîndouă portierele şi puseră mîna pe arme.
— Îi vedeţi? strigă Friquet. Îi vedeţi? Uite-i!
Vizitiul se întoarse şi-l plesni cu biciul. Băiatul urlă de durere.
— Oh, vizitiu afurisit! se înfurie Friquet. Te-amesteci unde nu-ţi fierbe oala?! Stai niţel!
Şi se repezi în casă, de unde începu să-l bombardeze cu tot ce-i pica în mînă.
În ciuda purtării duşmănoase a ostaşilor, ba poate chiar din pricina asta, mulţimea începu să lărmuiască, apropiindu-se tot mai mult de cai. Ostaşii siliră pe cei mai porniţi sa dea înapoi, împingîndu-i cu lăncile.
Totuşi, vuietul creştea neîncetat. Strada gemea de lume şi oamenii curgeau din toate părţile. Mulţimea năvăli peste temutele lănci ale gărzilor. Ostaşii erau împinşi ca de nişte ziduri vii, gata să fie striviţi de roţile şi de pereţii trăsurii. Strigătul: „În numele regelui!", repetat de vreo douăzeci de ori de către ofiţer, nu putea face nimic împotriva gloatei întărîtate, ba părea că o întărîtă şi mai mult cînd, auzind strigătul „În numele regelui", un călăreţ se apropie în goană şi, văzînd cum erau batjocorite acele uniforme, se aruncă în învălmăşeală cu spada în mînă, aducînd un nesperat sprijin ostaşilor.
Călăreţul, un tînăr de cincisprezece-şaisprezece ani, era alb că varul la faţa de furie. Sări din şa, alăturîndu-se ostaşilor, se lipi de spatele trăsurii şi, făcîndu-şi pavăză din cal, trase din coburi pistoalele pe care şi le vîrî la cingătoare, apoi puse mîna pe spadă, ca un luptător încercat. Timp de zece minute, tînărul ţinu piept singur mulţimii. Atunci apăru Comminges, împingîndu-l din spate pe Broussel.
— Să sfărîmăm trăsura! strigă poporul.
— Ajutor! striga bătrîna.
— Săriţi! striga Friquet, azvîrlind neobosit în ostaşi cu tot ce-i cădea în mînă.
— În numele regelui! striga Comminges.
— Cine face un pas, e mort! strigă Raoul, care, văzîndu-se împins de mulţime, atinse cu vîrful spadei un fel de uriaş gata să-l strivească. Acesta, simţindu-se rănit, dădu înapoi, urlînd.
Era într-adevăr Raoul, care, întorcîndu-se de la Blois, aşa cum făgăduise contelui de La Fère, după o absenţă de cinci zile, ţinuse să vadă şi el ceremonia şi apucase pe drumul cel mai drept spre Notre-Dame. Ajuns în preajma străzii Cocatrix, se pomenise purtat de şuvoiul mulţimii şi, la strigătul: „În numele regelui!", îşi aduse aminte de vorba lui Athos: „Slujeşte-l pe rege!", ceea ce şi făcu, alergînd să lupte pentru rege, ai cărui ostaşi erau batjocoriţi.
Comminges aproape că-l aruncă pe Broussel în trăsură şi urcă iute şi el. În clipa aceea răsună o împuşcătură, un glonţ îi găuri pălăria de sus în jos, străpungînd braţul unui ostaş. Comminges ridică ochii şi, prin fumul împuşcăturii, văzu la o fereastră de la catul al doilea chipul ameninţător al lui Louvières.
— Bine, domnule, o să mai auzi de mine! îi făgădui el.
— Şi dumneata la fel, i-o întoarse Louvières. Vedem noi atunci care o să fie mai tare...
Friquet şi Nanette urlau ca apucaţii. Strigătele, zgomotul împuşcăturii, mirosul de pulbere, întotdeauna atît de aţîţător, nu întîrziară să-şi arate urmările.
— La moarte cu ofiţerul! La moarte cu el! răcnea mulţimea.
Şi se stîrni o vînzoleală nemaipomenită.
— Încă un pas, strigă Comminges, smucind în lături perdelele trăsurii ca să se vadă înăuntru, şi puse spada pe pieptul lui Broussel – încă un pas şi-l ucid. Am ordin să-l duc viu sau mort şi-l voi duce mort, asta-i tot.
Răsună un ţipăt cumplit: soţia şi fetele lui Broussel întindeau mîinile rugătoare către mulţime.
Poporul înţelese că acest ofiţer atît de palid, dar care părea atît de hotărît, va face întocmai cum a spus: continua să-l ameninţe, însă se retrăgea îndărăt.
Comminges spuse ostaşului rănit să urce lîngă el şi porunci celorlalţi să închidă portiera.
— La palat! strigă el vizitiului, care stătea ghemuit pe capră, mai mult mort decît viu.
Vizitiul dădu bice cailor şi caii deschiseră un drum lung prin mulţime. Numai că de îndată ce ieşi pe chei, se văzu silit să oprească, trăsura fu răsturnată, caii smulşi din hamuri, înăbuşiţi, striviţi. Raoul rămăsese pe jos, căci nu mai avusese timp să se arunce în şa. Obosit să lovească cu latul spadei, cum obosiseră şi ostaşii să tot lovească cu latul lănciilor, începu să izbească cu tăişul. Dar acest ultim şi groaznic mijloc de apărare nu făcea decît să scoată lumea din minţi. Din cînd în cînd în mijlocul mulţimii lucea cîte o ţeavă de muschetă sau cîte un tăiş de spadă; răsunară cîteva împuşcături, trase în aer, fără îndoială, dar ecoul lor nu tulbură mai puţin inimile; fel de fel de proiectile plouau de pe la ferestre. Se auzeau voci care nu se aud decît în zilele de răzmeriţă, se vedeau chipuri care nu se văd decît în zilele însîngerate. Strigătele: „La moarte! La moarte cu soldaţii! În Sena cu ofiţerul!" pluteau desluşit pe deasupra acelui tumult cumplit. Raoul, cu pălăria mototolită, cu faţa însîngerată, simţea că încep să-l părăsească nu numai forţele, ci şi judecata; ochii îi rătăceau într-o pîclă roşiatică, dincolo de care vedea o sută de braţe ameninţătoare întinse spre el, gata să-l înhaţe cînd va cădea. Comminges, turbat de furie, îşi smulgea părul din cap în trăsura răsturnată. Ostaşii nu puteau să dea ajutor nimănui. Totul era pierdut: trăsura, caii, ostaşii, oamenii stăpînirii şi arestatul poate, totul avea să fie sfîşiat în bucăţi, cînd, pe neaşteptate, răsună o voce binecunoscută lui Raoul şi o spadă aprigă scînteie în aer. În aceeaşi clipă, mulţimea se despică, azvîrlită în laturi, doborîtă, strivită; un ofiţer de muşchetari, lovind în dreapta şi în stînga cu spada, alergă spre Raoul şi-l luă în braţe, tocmai cînd era gata să cadă la pămînt.
— Pe Dumnezeu din cer, l-au omorît? strigă ofiţerul. În acest caz, vai de ei!
Şi se răsuci în loc plin de atîta înspăimîntătoare forţă şi mînie, cu o înfăţişare atît de ameninţătoare, încît pînă şi cei mai porniţi se traseră înapoi, claie peste grămadă, dornici să scape cu fuga, în vreme ce unii veniră de-a rostogolul pînă în Sena.
— Domnul d'Artagnan! murmura Raoul.
— Da, pe Dumnezeu din cer. Chiar eu, din fericire pentru tine, după cum se pare, tînărul meu prieten! Voi de colo, aici la mine! strigă înălţîndu-se în scări şi ridicînd spada a chemare spre muşchetarii care nu putuseră sa-l urmeze, de iute ce gonise. Haide, măturaţi-mi totul de aici! Puneţi mîna pe arme! Pregătiţi arm'! Încărcaţi arm'! La ochi arm'!
La aceste porunci, valurile mulţimii se împrăştiară atît de repede, încît d'Artagnan nu-şi putu stăpîni un hohot homeric de rîs.
— Îţi mulţumesc, d'Artagnan, zise Comminges, arătîndu-se pe jumătate în uşa trăsurii răsturnate. Îţi mulţumesc şi dumitale, tinere gentilom! Cum te cheamă? Să-i spunem reginei.
Raoul se pregătea să răspundă, cînd D'Artagnan se aplecă şi-i şopti la ureche:
— Taci şi lasă-mă pe mine să vorbesc.
După aceea se întoarse spre Comminges.
— Nu pierde vremea, Comminges, îl povăţui el. Ieşi din trăsură dacă poţi şi porneşte mai departe cu alta.
— Cu care?
— La naiba, cu prima care trece pe Pont-Neuf. Oamenii vor fi fericiţi, nădăjduiesc, să dea trăsura pentru a-l sluji pe rege.
— De, nu prea ştiu, îngăimă Comminges.
— Haide, altfel în cinci minute îi vezi înapoi pe toţi ăia de adineauri, înarmaţi cu spade şi cu muschete. Tu o să fii omorît, iar arestatul eliberat. Haide! Uite, chiar văd o trăsură apropiindu-se. În clipa următoare se aplecă din nou spre Raoul.
— Mai cu seamă să nu-ţi spui numele, îi şopti d'Artagnan.
Tînărul îl privi nedumerit.
— Bine, alerg! zise Comminges. Şi dacă ăia se întorc, trageţi.
— Nu, nicidecum, hotărî d'Artagnan. Dimpotrivă, nu mişcă nimeni: un foc tras azi ar fi plătit prea scump mîine.
Comminges luă cu el pe cei patru ostaşi ai săi şi tot atîţia muşchetari şi alergă spre trăsură. Ceru celor ce se aflau înăuntru să coboare şi-i aduse lîngă trăsura răsturnată. Dar cînd trebui să-l mute pe Broussel din trăsura sfărîmată în cealaltă, poporul, zărind pe cei care îl numea liberatorul său, izbucni într-un tumult neînchipuit de strigăte şi dădu năvală din nou.
— Pleacă! spuse d'Artagnan. Îţi dau zece muşchetari să te însoţească. Eu păstrez douăzeci să ţin piept mulţimii. Pleacă fără să mai pierzi o clipă. Zece oameni pentru domnul Comminges! Zece
muşchetari ieşiră îndată în faţă, înconjurară trăsura cea nouă şi porniră în goană cu ea. La plecarea trăsurii, strigătele se înteţiră încă o data pe atît. Peste zece mii de oameni se îmbulzeau pe chei, la intrarea pe Pont-Neuf şi pe străzile înconjurătoare.
Izbucniră cîteva împuşcături. Un muşchetar fu rănit.
— Înainte! strigă d'Artagnan, scos din răbdări şi muşcîndu-şi mustaţa.
Şi se năpusti cu cei douăzeci de muşchetari ai săi asupra mulţimii, care se trase îndărăt înspăimîntată. Un singur om, cu o puşcă în mînă, rămase pe loc.
— Aha! făcu el. Va să zică tu ai vrut să-l omori! Las' că vezi tu!
Şi îndreptă puşca spre d'Artagnan, care venea ca o vijelie spre el.
D'Artagnan se aplecă pe gîtul calului, tînărul trase. Glonţul reteză pana de la pălăria muşchetarului.
Calul întărîtat îl izbi pe nesăbuitul care încerca să oprească de unul singur o furtună, repezindu-l ghem într-un zid.
D'Artagnan smuci frîul, oprind calul în loc şi, în timp ce muşchetarii săi continuau şarja, se întoarse cu spada ridicată asupra celui trîntit la pămînt.
— Ah, domnule! strigă Raoul, care-l cunoştea pe tînăr, fiindcă îl văzuse în strada Cocatrix. Cruţaţi-l, domnule, e fiul lui.
D'Artagnan îşi înfrînă braţul gata să lovească.
— Eşti fiul lui Broussel, spuse el. Asta-i altceva.
— Mă predau! zise Louvières, întinzînd ofiţerului puşca descărcată.
— Eh, nici pomeneală de-aşa ceva, la naiba! Dimpotrivă, şterge-o numaidecît. Dacă te-nhaţ, o să fii spînzurat.
Tînărul nu aşteptă să i se spună de două ori, se strecură pe sub grumazul calului şi se făcu nevăzut după colţul străzii Guénégaud.
— Pe legea mea, mormăi d'Artagnan, era şi timpul să mă opreşti: l-aş fi ucis şi, zău, cînd aş fi aflat cine este, mi-ar fi părut rău de el.
— Oh, domnule! spuse Raoul. Îngăduiţi-mi ca, după ce v-am mulţumit pentru bietul băiat, să vă mulţumesc şi pentru mine. Cînd aţi sosit, eram gata să mor.
— Aşteaptă, aşteaptă, tinere, nu te osteni să vorbeşti.
Şi scoţînd din coburi o sticlă cu vin de Spania, îl îmbie:
— Trage vreo două înghiţituri.
Raoul bău şi începu din nou cu mulţumirile.
— Lasă, dragul meu, îl opri d'Artagnan. O să vorbim mai tîrziu de asta.
Apoi, văzînd că muşchetarii care măturaseră cheiul de la Pont-Neuf şi pînă la Saint-Michel făceau cale întoarsă, ridică spada ca să-i zorească.
Muşchetarii sosiră în trapul cailor. În acelaşi timp, din partea opusă a cheiului se arătară cei zece oameni de escortă pe care d'Artagnan îi dăduse lui Comminges.
— Hei, s-a mai întîmplat ceva? întrebă d'Artagnan.
— Da, domnule! bombăni sergentul. Le-au sfărîmat iar trăsura: un adevărat blestem, nu alta!
D'Artagnan ridică din umeri.
— Nişte ageamii! pufni el. Cînd alegi o trăsură, alegi una trainică. Şi apoi, trăsura cu care vii să-l arestezi pe Broussel trebuie să poată duce zece mii de oameni.
— Ce porunciţi, domnule locotenent?
— Ia oamenii şi du-i la cvartir.
— Dumneavoastră veniţi singur?
— Păi cum?! Nu cumva crezi că am nevoie de escortă?
— Oricum...
— Haide, plecaţi.
Muşchetarii porniră şi d'Artagnan rămase singur cu Raoul.
— Acum spune-mi, te simţi rău? întrebă el.
— Da, domnule, mi-e capul greu şi parcă-n flăcări.
— Ia să vedem, ce ai la cap? zise d'Artagnan, ridicîndu-i pălăria. Aha, o vînătaie!
— Da, cred că m-a nimerit un ghiveci de flori.
— Ticăloşii! bombăni d'Artagnan. Păi nu aveai pinteni, nu erai pe cal?
— Fireşte, dar am sărit jos să-l apăr pe domnul Comminges şi mi-au luat calul. Eh, ce spun eu, iată-l!
Într-adevăr, în clipa aceea, calul lui Raoul tocmai trecea pe acolo, purtîndu-l pe Friquet în spate, care flutura în mînă boneta lui în patru culori şi striga cît îl ţinea gura:
— Broussel! Broussel!
— Hei, stai pe loc, păcătosule! se răsti d'Artagnan. Şi adu calul încoace!
Friquet auzi vorba ofiţerului, dar făcu pe surdul şi încercă să-şi vadă de drum. D'Artagnan simţi o clipă imboldul să pornească după jupîn Friquet, dar, cum nu voia să-l lase singur pe Raoul, se mulţumi să tragă un pistol din coburi şi să-l încarce. Friquet avea ochiul ager şi urechea aidoma, astfel încît nu-i scăpă nici mişcarea muşchetarului, nici ţăcănitul cocoşului. Şi opri calul într-o clipită.
— Aha, dumneavoastră sînteţi, domn' ofiţer? strigă el, apropiindu-se de d'Artagnan. Mă bucur că vă revăd, zău!
D'Artagnan îl privi cu luare-aminte şi-l recunoscu pe puştiul din strada Calandre.
— Eh, tu eşti, împieliţatule?! Ia vino încoace!
— Da, eu sînt, domn' ofiţer, spuse Friquet, cu un glas dulce.
— Ţi-ai schimbat meseria, ai? Nu mai eşti copil de cor? Nici băiat de prăvălie? Te-ai făcut hoţ de cai?
— O, domnule ofiţer, se poate să vorbiţi aşa! se tîngui Friquet. Îl căutam pe stăpînul calului, un gentilom, un cavaler chipeş şi viteaz ca şi Cezar... Ah, dacă nu mă înşel, iată-l! continuă el, prefăcîndu-se că-l vede pentru prima oară pe Raoul. Domnule, o să vă gîndiţi şi la mine, nu-i aşa?
Raoul duse mîna la buzunar.
— Ce faci? întrebă d'Artagnan.
— Vreau să dau zece livre acestui băiat de ispravă, răspunse Raoul, scoţînd la iveală o monedă de un pistol.
— Merită zece picioare în spate, mormăi d'Artagnan. Haide, ia-ţi tălpăşiţa, păcătosule! Şi nu uita că ştiu unde stai!
Friquet, care nu se aştepta să scape atît de ieftin, porni glonţ de pe chei spre strada Dauphine şi se făcu nevăzut. Raoul se urca pe cal şi porni la pas alături de d'Artagnan, care îl privea ca pe propriul sau fiu. Apucară pe strada Tiquetonne.
Tot drumul se auzi un murmur surd, însoţit de zvonul unor ameninţări. Dar la vederea acestui ofiţer atît de neînfricat după înfăţişare, la vederea temutei spade ce-i atîrna la şold, li se deschidea calea fără întîrziere, încît nimic mai acătării nu-i supără pe cei doi cavaleri.
Astfel ajunseră la hanul „La Căpriţa". Frumoasa Madelaine îi dădu de ştire lui d'Artagnan că Planchet s-a întors, aducîndu-l pe Mousqueton, care îndurase cu bărbăţie extracţia glonţului şi că acum starea acestuia era cît se poate de bună. D'Artagnan trimise după Planchet, dar degeaba îl tot strigară: Planchet dispăruse.
— Atunci, aduceţi nişte vin! ceru d'Artagnan.
După ce se aduse vinul şi se văzu singur cu Raoul, d'Artagnan îi spuse, privindu-l drept în ochi:
— Eşti mulţumit de tine, nu-i aşa?
— Fireşte, răspunse Raoul. Cred că mi-am făcut datoria. Oare nu l-am apărat pe rege?
— Şi cine te-a sfătuit să-l aperi pe rege?
— Însuşi contele de la Fère.
— Da, regele. Numai că astăzi nu l-ai apărat pe rege, l-ai apărat pe Mazarin, ceea ce nu-i acelaşi lucru.
— Dar, domnule...
— Ai făcut o mare nesăbuinţă, tinere, te-ai amestecat în lucruri care nu te privesc.
— Totuşi, chiar dumneavoastră...
— Eh, cu mine-i altceva, eu trebuie să mă supun ordinelor pe care mi le dă comandantul. Comandantul tău e Prinţul. Ascultă bine ce-ţi spun: tu n-ai alt comandant. Ia te uită ce cap! Să te dai de partea lui Mazarin şi să ajuţi la arestarea lui Broussel! Să nu sufli un cuvînt despre asta contelui, că se face foc.
— Credeţi cumva că domnul conte de La Fère s-ar supăra pe mine?
— Dacă o cred?! Sînt sigur! Dacă n-aş fi aşa, ţi-aş mulţumi, fiindcă, oricum, ne-ai slujit pe noi. Aşa ca te cert în locul şi în numele lui: furtuna are să fie mai blîndă, n-ai teamă. Apoi, adăugă d'Artagnan, mă folosesc, dragul meu, de dreptul pe care mi l-a dat tutorele tău.
— Nu înţeleg, domnule, murmură Raoul.
D'Artagnan se ridică, se duse la scrin, luă o scrisoare şi i-o întinse lui Raoul. De îndată ce citi scrisoarea, privirea tînărului se înceţoşă.
— Oh, Doamne! suspină el, ridicîndu-şi ochii frumoşi şi umezi de lacrimi către d'Artagnan. Aşadar, domnul conte a plecat din Paris, fără să mă vadă?
— A plecat acum patru zile.
— Scrisoarea lasă să se înţeleagă că e în primejdie de moarte.
— Ei, aşi, el în primejdie de moarte! Fii liniştit: călătoreşte cu treburi şi se întoarce curînd. Sper că n-ai nimic împotrivă dacă-i ţin locul de tutore.
— Oh, nu, domnule d'Artagnan, spuse Raoul. Sînteţi un gentilom atît de curajos şi domnul conte vă iubeşte atît de mult!
— Ei, Doamne, atunci iubeşte-mă şi tu. N-am să te supăr cu nimic, cu condiţia să fii de partea Frondei, tînărul meu prieten, trup şi suflet de partea Frondei.
— Dar am să o mai pot vedea pe doamna de Chevreuse?
— Te cred, la naiba! Şi pe vicar, şi pe doamna de Longueville. Şi dacă ar fi aici bunul Broussel, la arestarea căruia ai dat o mînă de ajutor cu atîta nesocotinţă, ţi-aş spune: „Cere-i degrabă iertare domnului Broussel şi sărută-l pe amîndoi obraji".
— Fie, domnule, vă voi asculta, deşi nu vă prea înţeleg.
— De prisos să înţelegi. Vezi tu... – continuă d'Artagnan, întorcîndu-se spre domnul du Vallon, care sosise cu veşmintele spintecate.
— Da, dar în schimb, spuse Porthos, leoarcă de sudoare şi colbuit tot, în schimb şi eu i-am spintecat pe mulţi. Neisprăviţii voiau să-mi smulgă spada! La naiba! Ce de mulţimi în mişcare! continuă uriaşul, cu aerul său liniştit. Dar am miruit peste douăzeci cu mînerul lui Balizarde... Un deget de vin, d'Artagnan!
— Tocmai pomenisem de tine, spuse gasconul, umplînd ochi paharul lui Porthos. După ce bei, vreau să-ţi cer părerea.
Porthos goli paharul dintr-o sorbitură, îl puse pe masă, îşi supse mustaţa şi întrebă:
— Despre ce-i vorba?
— Uite, reluă d'Artagnan. Domnul de Bragelonne a ţinut morţiş să dea o mînă de ajutor la arestarea lui Broussel şi abia l-am împiedicat să-l apere pe Comminges!
— Drace! mormăi Porthos. Şi tutorele lui ce-o să spună cînd o să afle?
— Vezi? tăcu d'Artagnan, întrerupîndu-l. Alătură-te Frondei, prietene, alătură-te Frondei şi gîndeşte-te că eu ţin locul contelui în toate.
Şi îşi sună punga. Apoi se întoarse spre tovarăşul său:
— Mergi cu mine, Porthos?
— Unde? întrebă Porthos, umplîndu-şi pentru a doua oară paharul cu vin.
— Să prezentăm omagiile noastre cardinalului.
Porthos goli paharul cu aceeaşi linişte ca şi prima dată, îşi luă pălăria de pe scaun şi porni în urma lui d'Artagnan.
Cît despre Raoul, el rămase cu desăvîrşire năucit de ceea ce vedea, d'Artagnan cerîndu-i să nu iasă din odaie pînă ce toată această tulburare nu se va potoli.
III
CERŞETORUL DE LA SAINT-EUSTACHE
D'Artagnan cîntărise bine lucrurile întîrziind să se ducă la Palatul Regal: lăsase timp lui Comminges să ajungă acolo înaintea lui şi, prin urmare, să înfăţişeze cardinalului serviciile strălucite pe care ei, d'Artagnan, şi prietenul său le aduseseră în acea dimineaţă celor din tabăra reginei.
Astfel că amîndoi fură foarte bine primiţi de către Mazarin, care îi copleşi cu vorbe măgulitoare şi-i înştiinţă că fiecare dintre ei a străbătut jumătate şi mai bine din drumul spre ţelul dorit: adică d'Artagnan spre gradul de căpitan, iar Porthos spre baronia lui.
D'Artagnan s-ar fi bucurat mai mult de nişte bani, în loc de vorbe, căci ştia că Mazarin făgăduieşte lesne, dar îşi ţine anevoie făgăduielile: de aceea socotea promisiunile cardinalului drept iluzii deşarte. Dar se arătă foarte mulţumit faţă de Porthos, fiindcă nu voia să-l descurajeze.
În timp ce amîndoi prietenii se aflau la cardinal, regina îi chemă la ea. Cardinalul cugetă că ar spori şi mai mult zelul celor doi apărători ai săi dîndu-le prilejul să primească mulţumirile reginei însăşi. Şi le făcu semn să-l urmeze. D'Artagnan şi Porthos arătară spre veşmintele lor sfîşiate şi pline de praf, dar cardinalul scutură din cap.
— Aceste haine sînt mai de preţ decît ale multora dintre curtenii pe care îi veţi găsi la regină, zise el, fiindcă le-aţi purtat în luptă.
D'Artagnan şi Porthos se supuseră.
Curtea Annei de Austria era numeroasă şi cuprinsă de o gălăgioasă veselie, căci, oricum, după victoria asupra spaniolului, se cîştigase o victorie asupra poporului. Broussel fusese scos din Paris fără vreo împotrivire şi acum se afla pesemne după gratii, la Saint-Germain; iar Blancmesnil, arestat în acelaşi timp cu el, dar fără zgomot şi fără vreo greutate, fusese întemniţat la Vincennes.
Comminges se găsea în apropierea reginei, care cerea amănunte asupra misiunii sale. Toţi îi ascultau povestirea, cînd ofiţerul zări în uşă, în spatele cardinalului, pe d'Artagnan şi pe Porthos.
— Ah, doamnă, zise el, alergînd spre d'Artagnan. Iată pe cineva care poate să vă istorisească totul mai bine decît mine, căci e salvatorul meu. Fără el, poate că în clipa asta aş fi rămas agăţat în năvoadele de la Saint-Cloud, fiindcă aveau de gînd să mă arunce în rîu – nici mai mult, nici mai puţin. Vorbeşte, d'Artagnan, vorbeşte!
De cînd era locotenent de muşchetari, d'Artagnan se aflase poate de o sută de ori în acelaşi apartament cu regina, dar nu-i vorbise niciodată.
— Ei bine, domnule, după ce mi-ai adus un asemenea serviciu, dumneata taci? rosti Anna de Austria.
— Doamnă, răspunse d'Artagnan, nu am nimic de spus, decît că viaţa mea e în slujba maiestăţii-voastre şi că nu voi fi fericit decît în ziua cînd îmi voi da viaţa pentru maiestatea-voastră.
— Ştiu asta, domnule, ştiu asta, zise regina, şi încă de multă vreme. De aceea sînt încîntată că pot să-ţi arăt faţă de toată lumea preţuirea şi recunoştinţa mea.
— Îngăduiţi-mi, doamnă, glăsui d'Artagnan, să revărs o parte din toate acestea asupra prietenului meu, vechi muşchetar din compania Tréville, ca şi mine (d'Artagnan rosti apăsat aceste cuvinte) şi care a săvîrşit adevărate minuni, adăugă el.
— Numele cavalerului? întrebă regina.
— Printre muşchetari, spuse d'Artagnan, se numea Porthos (regina tresări), dar adevăratu-i nume e du Vallon.
— De Bracieux de Pierrefonds, adăugă Porthos.
— Prea multe nume ca să le ţin minte pe toate şi apoi nu doresc să mi-l amintesc decît pe cel dintîi, zise regina cu graţie.
Porthos făcu o plecăciune. D'Artagnan se trase doi paşi înapoi.
În clipa aceea fu anunţat vicarul.
Un strigăt de mirare răsună în regeasca adunare. Deşi vicarul predicase chiar în acea dimineaţă, se ştia că înclină vădit de partea Frondei; şi Mazarin, cerînd arhiepiscopului Parisului ca nepotul lui să predice, ţinuse neîndoios să-i joace domnului de Retz unul din acele renghiuri italieneşti ce-l înveseleau atît de mult.
Într-adevăr, ieşind de la Notre-Dame, vicarul aflase întîmplarea. Deşi era aproape angajat faţă de căpeteniile Frondei, vicarul nu se simţea angajat pînă într-atît, încît să nu poată da înapoi dacă ar fi primit din partea curţii avantajele la care rîvnea şi spre care vicariatul nu era decît o punte. Domnul de Retz voia să fie arhiepiscop în locul unchiului său, şi cardinal, ca Mazarin. Or, partidul popular putea cu mare greutate să-i acorde aceste regeşti favoruri. Se ducea deci la palat ca să o felicite pe regină pentru bătălia de la Lens, hotărît să acţioneze pentru sau împotriva curţii, după cum felicitările sale aveau să fie bine sau rău primite.
Vicarul fu deci anunţat. Se ivi în prag şi, la vederea lui, toată acea curte triumfătoare ardea de curiozitate să-l audă vorbind.
Vicarul singur avea însă aproape tot atîta spirit cît acea întreagă adunare gata să-şi bată joc de el. Iar cuvîntul fu atît de meşteşugit încît, oricît ar fi poftit cei de faţă să facă haz, nu găsiră nimic de care să se poată agăţa. Şi încheie, spunînd că îşi punea slabele-i puteri în slujba maiestăţii-sale.
Regina păru toată vremea că gustă cu deosebire cuvintele vicarului; dar la fraza de pe urmă, singura care iscă gluma, Anna se întoarse şi îşi vesti din ochi favoriţii că-l lasă pe vicar pe mîna lor. Iar glumeţii curţii începură de îndată jocul. Nogent-Beautin, bufonul casei, strigă că regina era fericită să găsească sprijin în religie într-un asemenea moment. Toţi izbucniră în rîs.
Contele de Villeroy spuse că nu pricepe cum de s-a putut teme cineva măcar o singura clipă cînd, pentru a apăra curtea împotriva Parlamentului şi a burghezilor din Paris, există vicarul care, la un semn, era în stare să ridice o armată de popi, de paracliseri şi de uşieri ai sfintelor lăcaşuri.
Mareşalul de La Meilleraie adăugă că, în cazul cînd s-ar ajunge la luptă şi vicarul ar da lovitura hotărîtoare, era supărător numai faptul că vicarul nu putea să fie recunoscut în învălmăşeală după o pălărie roşie, ca Henric al IV-lea după pana-i albă, în bătălia de la Ivry.
În faţa acestei furtuni pe care putea să o întoarcă, nimicitoare, asupra celor porniţi pe batjocură, Gondy rămase calm şi sever. Atunci regina îl întrebă dacă mai are ceva de adăugat la frumoasa-i cuvîntare.
— Da, doamnă, rosti vicarul. Vreau să vă rog să chibzuiţi bine înainte de a dezlănţui războiul civil în regat.
Regina îi întoarse spatele şi rîsetele începură din nou.
Vicarul salută şi ieşi din palat, aruncînd spre cardinal, care îl urmărea din ochi, una din acele priviri pline de înţeles între nişte duşmani de moarte. Privirea aceasta era atît de tăioasă, încît pătrunse pînă în adîncul inimii lui Mazarin, care, simţind aici o declaraţie de război, strînse braţul lui d'Artagnan şi-i şopti:
— De va fi nevoie, domnule, vei recunoaşte pe omul care a plecat adineauri, nu-i aşa?
— Da, monseniore.
Apoi, întorcîndu-se la rîndu-i spre Porthos, îi şopti:
— Drace! se-ncurcă treaba. Nu-mi plac certurile dintre feţele bisericeşti.
Gondy se retrase, împărţind binecuvîntări în dreapta şi-n stînga şi dăruindu-şi plăcerea răutăcioasă de a face să cadă în genunchi înaintea lui pînă şi pe slujitorii duşmanilor săi.
— Oh! murmură el, trecînd pragul palatului. Curte ingrată, curte vicleană, curte laşă! Te-nvăţ eu mîine să rîzi altfel!
În timp ce la Palatul Regal se făcea mult haz, ţinîndu-se isonul reginei, Mazarin, om cu judecată şi care, de altfel, avea toată prevederea pe care ţi-o dă frica, nu-şi pierdea vremea cu glume deşarte şi primejdioase: el ieşise îndată după vicar şi acum îşi punea la punct socotelile, strîngea aurul şi săpa ascunzători în ziduri cu ajutorul unor meşteri de încredere.
Ajuns acasă, vicarul află că în lipsă l-a căutat un tînăr, care îl aştepta. Întrebă cine şi tresări de încîntare cînd i se spuse că tînărul se numeşte Louvières.
Alergă numaidecît în cabinetul de lucru. Într-adevăr, fiul lui Broussel, clocotind încă de furie şi plin de sînge, după lupta cu oamenii regelui, era acolo şi-l aştepta. Singura prevedere la care se gîndise venind la arhiepiscop fusese să-şi lase arma la un prieten.
Vicarul se îndreptă spre el şi-i întinse mîna. Tînărul îl privi ca şi cînd ar fi vrut să-i citească în adîncul inimii.
— Dragul meu domn Louvières, zise vicarul, crede-mă că iau parte în mod sincer la nenorocirea dumitale.
— Adevărat, vorbiţi serios? murmură Louvières.
— Pin adîncul inimii, îl asigură Gondy.
— În acest caz, monseniore, a trecut vremea vorbelor, a sosit vremea faptei. Monseniore, dacă vreţi, în trei zile tatăl meu va ieşi din închisoare, iar în şase luni veţi fi cardinal.
Vicarul tresări.
— Oh, să vorbim deschis, urmă Louvières, şi să jucăm cu cărţile pe faţă. Nu arunci treizeci de mii de scuzi pentru milostenii, aşa cum aţi făcut dumneavoastră de şase luni încoace, din simplă milă creştinească. Ar fi prea frumos. Sînteţi ambiţios, e firesc: sînteţi un om de geniu şi vă cunoaşteţi valoarea. Eu urăsc curtea şi în clipa de faţă nu am decît o singură dorinţă: răzbunarea. Daţi-ne clerul şi poporul, de care dispuneţi: eu vă dau burghezia şi Parlamentul. Cu aceste patru elemente, în opt zile Parisul e al nostru şi, credeţi-mă, curtea va da, de teamă, ceea ce n-ar da nimic de bunăvoie.
Vicarul îl cercetă la rîndu-i pe Louvières eu ochiul său pătrunzător.
— Domnule Louvières, îţi dai seama că dumneata îmi propui nici mai mult, nici mai puţin decît războiul civil?
— Îl pregătiţi de destulă vreme, monseniore, ca să nu fie binevenit pentru dumneavoastră.
— Nu are a face, spuse Gondy. Înţelege că se cere să cumpăneşti bine lucrurile.
— Şi cît timp vă trebuie să cumpăniţi?
— Douăsprezece ore, domnule. E prea mult?
— Acum e amiază. La miezul nopţii, monseniore!
— La miezul nopţii, scumpe domnule Louvières!
Rămas singur, Gondy trimise după toţi preoţii cu care era în legătură. După două ceasuri strînsese la el treizeci de slujitori din parohiile cele mai populate şi, din pricina asta, cele mai greu de ţinut în frîu din Paris.
Gondy le arătă jignirea care i se adusese la Palatul Regal şi le povesti glumele lui Beautin, ale contelui de Villeroy şi ale mareşalului de La Meilleraie. Preoţii îl întrebară ce era de făcut.
— Foarte simplu, zise vicarul. Voi călăuziţi conştiinţele. Ei bine, surpaţi aceasta mizerabilă prejudecată a fricii şi a respectului faţă de regi. Învăţaţi pe enoriaşii voştri că regina e un tiran şi repetaţi cu tărie, să afle toţi, că nenorocirile Franţei vin de la Mazarin, amantul şi corupătorul ei. Treceţi la fapte astăzi, acum, şi în trei zile vă aştept din nou. Afară de asta, dacă vreunul dintre voi are să-mi dea un sfat bun, să rămînă, am să-l ascult bucuros.
Rămaseră trei preoţi: cel de la Saint-Merri, cel de la Saint-Sulpice şi cel de la Saint-Eustache.
Ceilalţi se retraseră.
— Credeţi că-mi veţi putea da un ajutor mai temeinic decît confraţii voştri? întrebă de Gondy.
— Nădăjduim, răspunseră preoţii.
— Să vedem. Părinte de la Saint-Merri, te ascult!
— Monseniore, am la mine în cartier un om care v-ar putea fi de cel mai mare folos.
— Cine-i omul acesta?
— Un negustor de pe strada Lombards, care are un cuvînt greu de spus printre negustoraşii din cartierul lui.
— Cum spui ca-l cheamă?
— Un oarecare Planchet. În urmă cu vreo şase săptămîni a stîrnit de unul singur o răzmeriţă, dar după asta, cum îl căutau ca să-l spînzure, s-a făcut nevăzut.
— Şi-ai să-l găseşti?
— Sper, nu cred să-l fi arestat. Sînt duhovnicul neveste-si şi, dacă ea ştie unde se află, voi şti şi eu.
— Bine, părinte, caută-l şi, dacă-l găseşti, adu-l la mine.
— La ce oră, monseniore?
— La şase, se poate?
— La ora şase vom fi la dumneavoastră, monseniore.
— Du-te, scumpe părinte, şi Dumnezeu să-ţi ajute.
Preotul plecă.
— Dar dumneata, părinte? continuă Gondy, întorcîndu-se spre parohul de la Saint-Sulpice.
— Eu, monseniore, zise acesta, cunosc un om care a adus mari servicii unui prinţ foarte iubit de popor. Ai fi o minunată căpetenie de răzmeriţă şi aş putea să vi-l aduc.
— Cine e?
— Contele de Rochefort.
— Îl cunosc şi eu. Din nefericire, nu se află la Paris.
— Se află în strada Cassette, monseniore.
— De cînd?
— De trei zile?
— Şi de ce n-a venit să mă vadă?
— I s-a spus... Monseniorul are să mă ierte....
— Fără îndoială; vorbeşte.
— Că monseniorul era pe cale să cadă la înţelegere cu curtea.
Gondy îşi muşcă buzele.
— A fost minţit. Adu-l la mine diseară la opt, părinte, şi Dumnezeu să te binecuvînteze, aşa cum te binecuvântez eu.
Cel de-al doilea preot se-nchină şi ieşi.
— E rîndul dumitale, părinte, rosti vicarul, întorcîndu-se spre ultimul preot. Oare şi dumneata îmi oferi ceva tot atît de preţios ca şi ceilalţi doi care au plecat?
— Mai preţios, monseniore.
— Drace! la aminte, îţi iei o sarcină foarte grea: unul mi-a oferit un negustor, celălalt un conte. Dumneata vrei cumva să-mi oferi un prinţ?
— Eu vă ofer un cerşetor, monseniore.
— Ah! murmură Gondy, căzînd pe gînduri. Ai dreptate, părinte: unul care ar ridica toată această legiune de săraci ce forfotesc pe la răspîntii în Paris şi care ar şti să-i facă să strige în gura mare, ca să-i audă întreaga Franţă, cum că Mazarin i-a adus la sapă de lemn.
— Am tocmai omul care vă trebuie.
— Bravo! Şi cine-i omul acesta?
— Un simplu cerşetor, după cum v-am mai spus, monseniore. De aproape şase ani împarte apă sfîntă pe treptele bisericii Saint-Eustache, cerînd milostenie.
— Şi zici că are o mare înrîurire asupra celor din tagma lui?
— Monseniorul ştie oare că cerşetorimea e un corp organizat, un fel de breaslă a celor care nu au împotriva celor care au, o breaslă în care fiecare îşi aduce partea sa şi care ţine de o căpetenie?
— Da, am auzit asta, spuse vicarul.
— Ei bine, omul pe care vi-l ofer e căpetenia lor.
— Ce ştii despre el?
— Nimic, monseniore, decît că pare chinuit de remuşcări.
— Ce te face să crezi asta?
— În fiecare lună, în ziua de 28, îmi cere să slujesc o liturghie pentru odihna sufletului cuiva, mort de o moarte năprasnică. Chiar ieri am făcut o asemenea liturghie.
— Şi cum spui că-l cheamă?
— Maillard, dar bănuiesc că nu-i numele adevărat.
— Şi crezi că acum îl găsim la post?
— Fără îndoială.
— Haidem să-l văd pe cerşetorul dumitale, părinte. Şi dacă-i aşa precum spui, atunci ai dreptate, dumneata ai găsit o adevărată comoară.
Gondy îmbrăcă un costum de cavaler, îşi potrivi pe cap o pălărie mare, împodobită cu o pană roşie, se încinse cu o spada lungă, îşi legă pintenii la cizme, îşi aruncă pe umeri o mantie largă şi porni în urma preotului.
Vicarul şi însoţitorul său străbătură străzile de la arhiepiscopie şi pînă la biserica Saint-Eustache, observînd cu grijă starea de spirit a poporului. Poporul era pornit, dar, întocmai ca un roi furios de albine, părea ca nu ştie încotro să se năpustească şi era vădit că, lăsînd poporul fără căpetenii, totul avea să se irosească în lărmuire şi zarvă.
Ajungînd în strada Prouvaires, preotul arătă cu mîna spre tinda bisericii.
— Iată-l! zise el. E la postul lui!
Gondy se uită într-acolo şi văzu un om sărman, aşezat pe un scăunel şi rezemat cu spatele de una din coloane. Avea lîngă el o căldăruşă şi ţinea un sfeştoc în mînă.
— E un privilegiu faptul că stă aici? întrebă Gondy.
— Nu, monseniore, răspunse preotul. A cumpărat de la cel dinaintea lui locul de unde împarte apa sfinţită.
— Cumpărat?
— Întocmai. Locurile astea se cumpără. Cred că a plătit o sută de pistoli pentru el.
— Prin urmare, e bogat, ticălosul?
— Unii dintre ei mor, lăsînd cîte douăzeci, douăzeci şi cinci, treizeci de mii de livre, ba chiar mai mult.
— Hm! făcu Gondy, rîzînd. Nu credeam să plasez atît de bine milosteniile mele.
În acest timp se apropiau de tinda bisericii. În clipa cînd preotul şi vicarul puseră piciorul pe prima treaptă a scării, cerşetorul se ridică de pe scaun şi întinse sfeştocul.
Era un om între şaizeci şi şaizeci şi opt de ani, scund, destul de gras, cu părul cărunt şi cu ochii cruzi. Pe chipul lui stătea zugrăvită lupta dintre bine şi rău, o fire rea, stăpînită de voinţă ori poate de remuşcare.
Dînd cu ochii de cavalerul ce-l însoţea pe preot, cerşetorul avu o uşoară tresărire şi-l privi cu un aer mirat. Preotul şi vicarul atinseră sfeştocul cu vîrful degetelor şi îşi făcură semnul crucii. Vicarul aruncă un ban de argint în pălăria aşezată alături, la pămînt.
— Maillard, zise preotul, am venit aici cu domnul, să stăm un pic de vorbă.
— Cu mine?! murmură cerşetorul. Asta-i o mare cinste pentru un biet împărţitor de apă sfinţită.
În glasul cerşetorului se simţea o undă de batjocură, pe care nu şi-o putuse stăpîni şi care îl surprinse pe vicar.
— Da, continuă preotul, care părea obişnuit cu vorba lui. Am vrut să ştim ce gîndeşti despre lucrurile petrecute astăzi şi ce-ai auzit spunînd pe cei ce intra şi ies din biserică.
Cerşetorul clătină din cap:
— Astea-s întîmplări triste, cucernice părinte şi, ca de obicei, cad pe capul bietului popor. Cît despre ce se vorbeşte, apoi toată lumea e nemulţumită, toată lumea se plînge, numai că cine zice toată lumea zice nimeni.
— Fii mai lămurit, prietene, interveni vicarul.
— Păi toate strigătele astea, toate văicărelile şi blestemele astea au stîrnit doar o furtună, doar fulgere, atîta tot. Dar trăsnetul n-o să cadă decît atunci cînd se va găsi o căpetenie ca să-l îndrume unde trebuie.
— Prietene, vorbi de Gondy, îmi pari un om priceput. N-ai vrea să te amesteci într-un mic război civil în cazul cînd ar izbucni unul, şi să pui sub comanda acestei căpetenii, în cazul că vom găsi una, puterea ta personală şi înrîurirea pe care ai dobîndit-o asupra tovarăşilor tăi?
— Da, domnule, însă numai dacă războiul ăsta ar primi încuviinţarea bisericii, căci aşa mi-aş atinge ţelul, adică iertarea păcatelor ce-am săvârşit în viaţă.
— Războiul acesta nu numai că va primi încuviinţarea bisericii, dar va şi fi condus de biserică. Cît despre iertarea păcatelor, pentru asta îl avem pe arhiepiscopul Parisului, dăruit cu mari puteri de către biserica de la Roma, şi chiar pe vicar, care are indulgenţe ce iartă orice păcat. O să te recomandăm vicarului.
— Gîndeşte-te, Maillard, spuse preotul. Eu te-am recomandat acestui domn, care e un senior atotputernic, şi într-un fel mi-am luat răspunderea pentru tine.
— Ştiu, părinte, vorbi cerşetorul. Ştiu că întotdeauna aţi fost foarte bun cu mine, aşa că şi eu doresc din inimă să vă fiu de folos.
— Şi crezi că ai o putere atît de mare asupra alor tăi, aşa cum mi-a spus adineauri părintele?
— Cred că-mi poartă un oarecare respect, mărturisi cerşetorul, mîndru. Nu numai că vor face tot ce le voi porunci, dar mă vor urma oriunde.
— Şi poţi să mă încredinţezi că vei găsi cincizeci de oameni hotărîţi, suflete înflăcărate şi fără de vreun stăpîn, cu gîtlejul zdravăn, încît, strigînd „Jos cu Mazarin!", să facă să se prăbuşească zidurile Palatului Regal, aşa cum s-au prăbuşit odinioară zidurile Ierihonului?
— Cred că pot să iau în seama mea lucruri mai grele şi mai de seamă, replică cerşetorul.
— Ah! exclamă Gondy. Te-ai însărcina să ridici într-o noapte vreo zece baricade?
— M-aş însărcina să ridic cincizeci, şi-n ziua hotărîtă să le apăr.
— La naiba! mormăi Gondy. Vorbeşti cu o siguranţă care-mi face plăcere şi, de vreme ce părintele răspunde pentru tine...
— Răspund, întări preotul.
— Iată o pungă cu cinci sute de pistoli de aur. Ia toate măsurile pe care le găseşti de cuviinţă şi spune-mi unde te pot găsi astă-seară la zece.
— Ar trebui ales un loc înalt, de unde un semnal să poată fi văzut în toate cartierele Parisului.
— Vrei să-ţi dau o recomandare pentru parohul de la Saint-Jacques-la-Boucherie? Are să te ducă într-o încăpere a turnului, zise preotul.
— Minunat! spuse cerşetorul.
— Aşadar, pe diseară la zece, glăsui vicarul. Şi dacă sînt mulţumit de tine, vei mai primi o pungă cu cinci sute de pistoli.
Ochii cerşetorului scăpărară de lăcomie, dar îşi stăpîni tulburarea.
— Pe diseară, domnule, zise cerşetorul. Totul va fi gata.
Îşi duse scaunul în biserică, puse cu grijă alături căldăruşa şi sfeştocul, merse de-şi muie mîna în aghiazmatar, ca şi cum n-ar fi avut încredere în apa sfinţită din căldăruşa lui, apoi ieşi din biserică.
IV
TURNUL DE LA SAINT-JACQUES-LA-BOUCHERIE
La şase fără un sfert, domnul de Gondy îşi rezolvase toate treburile şi se înapoiase la arhiepiscopie. La ora şase se anunţă preotul de la Saint-Merri.
Vicarul aruncă o privire plină de interes şi văzu că era urmat de cineva.
— Poftim! zise el.
Preotul intră însoţit de Planchet.
— Monseniore, glăsui parohul de la Saint-Merri, iată persoana de care am avut cinstea sa vă vorbesc.
Planchet se înclină ca un om umblat prin case mari.
— Şi eşti gata să slujeşti cauza poporului? întrebă Gondy.
— Fireşte, răspunse Planchet. În adîncul sufletului meu sînt de-al Frondei. Aşa cum mă vedeţi, monseniore, am fost osîndit la spînzurătoare.
— În ce împrejurare?
— Am scăpat din mîinile sergenţilor lui Mazarin pe un nobil pe care-l duceau îndărăt la Bastilia, unde zăcea de cinci ani.
— Cum se numeşte?
— Oh, monseniorul îl cunoaşte bine: e contele de Rochefort.
— A, da, într-adevăr! făcu vicarul. Am auzit de povestea asta. Ai ridicat atunci întreg cartierul, aşa mi s-a spus, nu?
— Aproape, adeveri Planchet, mulţumit de sine.
— Ce meserie ai?
— Sînt cofetar în strada Lombards.
— Lămureşte-mă, cum se face că avînd o meserie atît de paşnică, vădeşti totuşi înclinaţii atît de războinice?
— Cum se face că monseniorul, om al bisericii, mă primeşte în costum de cavaler, cu spadă la şold şi cu pinteni la cizme?
— Răspunsul nu-i de lepădat, pe cinstea mea! rîse Gondy. Dar ştii, în ciuda sutanei, am avut întotdeauna înclinaţii războinice.
— Ei bine, monseniore, eu, înainte să fiu cofetar, am fost trei ani în regimentul din Piemont, şi, înainte de a sluji ăşti trei ani în regimentul din Piemont, am fost optsprezece luni valetul domnului d'Artagnan.
— Locotenentul de muşchetari? întrebă Gondy.
— Chiar el, monseniore.
— Se zice ca e un partizan înfocat de-al lui Mazarin.
— Hm... – mormăi Planchet.
— Ce vrei să spui?
— Nimic, monseniore. Domnul d'Artagnan e ostaş; domnul d'Artagnan îşi face datoria apărîndu-l pe Mazarin, care-i plăteşte solda, aşa cum noi, burghezii, ne facem datoria să-l atacăm pe Mazarin, care ne fură.
— Eşti un flăcău isteţ, prietene. Pot să mă bizui pe tine?
— Credeam că părintele v-a spus că răspunde de mine! se miră Planchent.
— Într-adevăr. Dar îmi place să primesc această asigurare chiar din gura ta.
— Puteţi să vă bizuiţi pe mine, monseniore, numai să fie vorba de-a stîrni o răzmeriţă în oraş.
— Tocmai despre asta e vorba. Cîţi oameni crezi că poţi strînge pînă-n zori?
— Două sute de muschete şi cinci sute de halebarde.
— De-ar fi doar cîte unul care să facă la fel în fiecare cartier, mîine am avea o armată destul de puternică.
— Fireşte!
— Ai vrea să te afli sub comanda contelui de Rochefort?
— L-aş urma şi în iad. Şi nu spun o vorbă goală, fiindcă-l cred în stare să coboare şi acolo.
— Bravo!
— După ce semn au să se deosebească mîine prietenii de duşmani?
— Tot omul Frondei să poarte o fundă galbenă la pălărie.
— Bun. Daţi consemnul:
— Ai nevoie de bani?
— Banii nu prind rău niciodată şi nicăieri, monseniore. Dacă nu-s, o să ne lipsim de ei: dacă sînt, treaba o să meargă mai repede şi mai bine.
Gondy se duse la un cufăr şi luă o pungă cu bani.
— Uite cinci sute de pistoli, zise el. Şi dacă totul merge bine, mîine te aşteaptă aceeaşi sumă.
— Voi da cinstit socoteală monseniorului de fiecare ban, făgădui Planchet, luînd punga subsuoară.
— Bun, ţi-l dau în seamă pe cardinal.
— Fiţi liniştit, se află pe mîini bune.
Planchet ieşi, în vreme ce preotul rămase puţin în urmă.
— Sînteţi mulţumit, monseniore? întrebă el.
— Da, îmi pare un om hotărît.
— Va face chiar mai mult decît a făgăduit.
— Atunci e straşnic.
Şi preotul îl ajunse din urmă pe Planchet, care îl aştepta pe scară. După zece minute veni preotul de la Saint-Sulpice.
De îndată ce uşa cabinetului se deschise, un om dădu buzna înăuntru: era contele de Rochefort.
— Chiar dumneata eşti, scumpul meu conte! exclamă Gondy, întinzîndu-i mîna.
— În sfîrşit, v-aţi hotărît, monseniore? zise Rochefort.
— Întotdeauna am fost hotărît, răspunse Gondy.
— Să nu mai vorbim de asta. Dumneavoastră o spuneţi şi eu vă cred. Aşadar, îl punem pe Mazarin să joace.
— Sper...
— Şi cînd va începe jocul?
— Pe oaspeţi i-am poftit în noaptea asta, spuse vicarul, dar viorile vor începe să cînte abia mîine dimineaţă.
— Puteţi sa vă bizuiţi pe mine şi pe cincizeci de soldaţi, pe care mi i-a făgăduit cavalerul d'Humières, în cazul că aş avea nevoie.
— Cincizeci de soldaţi?
— Da. El instruieşte recruţii şi mi-i împrumută. Distracţia odată terminată, dacă vor mai lipsi dintre ei, n-am decît să-i înlocuiesc.
— Bine, dragul meu Rochefort. Asta însă nu-i tot.
— Ce mai e? întrebă Rochefort, surîzînd.
— Ce-ai făcut cu domnul de Beaufort?
— Se află la Vendômois, unde aşteaptă să-i scriu ca să se întoarcă la Paris.
— Scrie-i, e timpul.
— Sînteţi deci sigur de reuşită?
— Da, numai că trebuie să se grăbească: căci abia se va ridica norodul Parisului şi vom avea zece prinţi în loc de unul, care se vor îndesa să fie în frunte. Dacă întîrzie, găseşte locul ocupat.
— Pot să-i trimit vorbă din partea dumneavoastră?
— Da, fireşte.
— Să-i spun că poate să se bizuie pe dumneavoastră?
— Fără doar şi poate!
— Şi că-i veţi lasă mînă liberă?
— Cît priveşte războiul, da; dar într-ale politicii...
— Ştiţi că nu se prea pricepe.
— Să mă lase să negociez aşa cum socotesc de cuviinţă pentru pălăria mea de cardinal.
— Ţineţi la asta?
— Fiindcă sînt silit să port o pălărie a cărei formă nu-mi place, doresc barem ca pălăria asta să fie roşie, spuse Gondy.
— Gusturile şi culorile nu se discută, rîse Rochefort. Vă asigur de consimţămîntul lui.
— Şi-i vei scrie chiar astă-seară?
— Mai mult decît atît, trimit pe cineva la el.
— În cîte zile poate să fie aici?
— În cinci zile.
— Să vină şi va găsi o schimbare.
— O doresc.
— Te asigur de asta.
— Prin urmare?
— Du-te, adună-ţi cei cincizeci de oameni şi fii gata!
— Pentru ce?
— Pentru orice.
— Există vreun semn de recunoaştere?
— O fundă galbenă la pălărie.
— Perfect. Cu bine, monseniore!
— Cu bine, dragul meu Rochefort!
— Ah, jupîne Mazarin, jupîne Mazarin! mormăi Rochefort, trăgîndu-l după el pe preotul care nu putuse să intervină cu un cuvînt în acestă convorbire. Ai să vezi dacă sînt prea bătrîn pentru a fi un om de acţiune!
Era nouă şi jumătate şi vicarul avea nevoie de o jumătate de ceas ca să ajungă de la arhiepiscopie la turnul Saint-Jacques-la-Boucherie. Băgă de seamă că o lumină veghea la una dintre ferestrele cele niai de sus ale turnului.
— Bun, zise vicarul. Omul nostru se află la post.
Bătu şi i se deschise. Preotul însuşi îl aştepta şi-l conduse pînă în vîrful turnului, luminîndu-i calea. Ajuns acolo, îi arătă o uşiţă, puse lumînarea într-o firidă, astfel ca vicarul să o găsească la plecare, şi coborî.
Deşi cheia era în broască, vicarul ciocăni la uşă.
— Intră, spuse o voce în care recunoscu vocea cerşetorului.
De Gondy trecu pragul. Într-adevăr, era împărţitorul de apă sfinţită de la biserica Saint-Eustache. Stătea în aşteptare, tolănit pe un pat ca vai de lume. Văzîndu-l pe vicar, se ridică.
Orologiul tocmai bătea de zece.
— Ei bine, spuse Gondy, te-ai ţinut de cuvînt?
— Nu chiar, răspunse cerşetorul.
— Cum adică?
— M-aţi cerut cinci sute de oameni, nu-i aşa?
— Da, şi?
— Ei bine, eu voi avea două mii.
— Nu cumva te lauzi?
— Doriţi o dovadă?
— Da.
În încăpere ardeau trei lumînări, una în faţa ferestrei ce dădea spre vechiul oraş, una în faţa ferestrei ce dădea spre Palatul Regal, una în faţa ferestrei ce dădea spre strada Saint-Denis.
Omul se apropie în tăcere de fiecare dintre cele trei lumînări şi le stinse pe rînd.
Vicarul se pomeni înconjurat de întuneric; odaia era luminată doar de razele palide ale lunii, ascunsă după nori negri şi groşi, cu marginile poleite de lumina-i argintie.
— Ce faci? întrebă vicarul.
— Am dat semnalul.
— Ce semnal?
— Semnalul pentru baricade.
— Ah!
— Cînd veţi pleca de aici o să-mi vedeţi oamenii la treabă. Numai fiţi cu băgare de seamă să nu vă rupeţi picioarele dînd peste vreun lanţ sau căzînd în vreo groapă.
— Bine. Iată banii, tot atîţia cîţi ai mai primit. Acum aminteşte-ţi că eşti o căpetenie şi nu te duce să bei.
— Sînt douăzeci de ani de cînd nu beau decît apă.
Omul luă punga din mîna vicarului, care auzi zornăitul monedelor cînd acesta îşi înfundă mîna în banii de aur.
— Eh! exclamă vicarul. Eşti zgîrcit, omule!
Cerşetorul scoase un oftat şi zvîrli punga.
— Va să zică o să rămîn acelaşi, se tîngui el. N-o să ajung niciodată să mă lepăd de omul vechi din mine? O, ticăloşie! O, deşertăciune!
— Totuşi iei banii!
— Da, dar mă leg înaintea dumneavoastră să folosesc tot ce-mi rămîne pentru fapte bune.
Avea faţa palidă şi încordată, ca a unui om răvăşit de o luptă lăuntrică.
— Ciudată fiinţă! murmură Gondy.
Şi îşi luă pălăria ca să plece, dar, întorcîndu-se, văzu că cerşetorul stătea între el şi uşa.
În prima clipă crezu ca omul are vreun gînd rău. Nici pomeneală de aşa ceva, căci în clipa următoare îl văzu împreunîndu-şi mîinile şi căzînd în genunchi.
— Monseniore, glăsui cerşetorul. Înainte să mă părăsiţi, rogu-vă, daţi-mi binecuvîntarea!
— Monseniore! exclamă Gondy. Mă iei drept altul, prietene!
— Nu, monseniore, vă iau drept cel care sînteţi, adică preacucernicul vicar. V-am recunoscut dintr-o ochire.
Gondy surîse:
— Şi vrei binecuvîntarea mea?
— Da, am nevoie de ea.
Cerşetorul rosti aceste cuvinte cu atîta umilinţă şi cu atîta adîncă pocăinţă, încît Gondy întinse mîna şi-i dădu binecuvîntarea cu cea mai mare blîndeţe de care era în stare.
— Acum, zise vicarul, ne-am legat unul de altul. Te-am binecuvîntat şi asta-i ceva sfînt pentru mine, aşa cum trebuie să fie şi pentru line. Ia să vedem, ai săvîrşit vreo nelegiuire osîndită de justiţia omenească şi de care te-aş putea ierta?
Cerşetorul clătină din cap:
— Nelegiuirea pe care am săvîrşit-o eu, monseniore, nu ţine de justiţia omenească şi dumneavoastră nu mă puteţi izbăvi de păcat decît binecuvîntîndu-mă cît mai des, aşa ca adineauri.
— Vorbeşte deschis! îl îndemnă vicarul. N-ai făcut toată viaţa ceea ce faci azi, nu?
— Nu, monseniore, fac asta numai de şase ani.
— Şi înainte se asta?
— Am stat închis la Bastilia.
— Şi înainte să fii la Bastilia?
— Am să vă spun, monseniore, în ziua cînd veţi avea bunătatea să-mi ascultaţi spovedania.
— Bine. Adu-ţi aminte că, la orice ceas din zi sau din noapte vei veni la mine, sînt gata să-ţi dau iertarea păcatelor.
— Vă mulţumesc, monseniore, şopti înăbuşit cerşetorul. Dar încă nu-s pregătit să o primesc.
— Fie cum spui. Cu bine!
— Cu bine, monseniore, zise cerşetorul, deschizînd uşa şi plecîndu-se adînc în faţa prelatului.
Vicarul luă lumînarea, coborî şi ieşi visător din biserică.
V
RĂZMERIŢA
Era aproape unsprezece noaptea. Gondy nu făcuse nici o sută de paşi pe străzile Parisului şi îşi dădu seama deodată de ciudata schimbare petrecută.
Întreg oraşul părea locuit de fiinţe fantastice; se vedeau umbre tăcute care desfundau străzile, altele care trăgeau şi răsturnau căruţe, altele care săpau gropi gata să înghită companii întregi de călăreţi. Toate aceste făpturi atît de active se duceau, veneau, alergau, aidoma unor demoni porniţi să făptuiască ceva necunoscut: erau cerşetorii de la Curtea Miracolelor, erau oamenii împărţitorului de apă sfinţită din faţa bisericii Saint-Eustache, care ridicau baricade pentru a doua zi.
Gondy se uita la aceşti oameni ai întunericului, la aceşti truditori de noapte cu oarecare spaimă, întrebîndu-se dacă, după ce i-a stîrnit din bîrlogul lor, are să aibă puterea să-i trimită îndărăt. Cînd vreunul dintre ei se apropia de el, era gata să-şi facă semnul crucii.
Ieşi în strada Saint-Honoré şi porni în lungul ei, îndreptîndu-se spre strada Ferronnerie. Aici, priveliştea se schimbă: negustorii alergau din prăvălie în prăvălie; uşile păreau zăvorîte ca şi obloanele, dar se deschideau în grabă, lăsînd să treacă nişte oameni care parcă se temeau să nu se vadă ce duc: erau negustorii care aveau arme şi care împrumutau şi celor care nu aveau.
Un ins mergea din uşă în uşa, încovoiat sub povara spadelor, archebuzelor, muschetelor şi armelor de tot soiul pe care le împărţea pe măsură ce înainta. La licărirea unei lanterne, vicarul îl recunoscu pe Planchet.
Gondy ieşi iarăşi pe chei, prin strada Monnaie. Pîlcuri de burghezi în mantii negre şi cenuşii, după cum ţineau de păturile de sus ori de jos ale burgheziei, stăteau locului, în vreme ce vreo cîţiva singuratici treceau de la un pîlc la altul. Toate aceste mantii, fie negre, fie cenuşii, se vedeau ridicate la spate de vîrful unei spade, iar în faţă de ţeava unei archebuze, sau flinte.
Ajungînd la Pont-Neuf, vicarul constată că trecerea era păzită. Un om se apropie de el.
— Cine eşti? întrebă omul. Nu te recunosc să fii dintr-ai noştri.
— Asta înseamnă că nu-ţi recunoşti prietenii, dragul meu domn Louvières, spuse vicarul, ridicîndu-şi pălăria.
Louvières îl recunoscu şi se înclină.
Gondy îşi urmă calea şi coborî pînă la turnul Nesle. Acolo desluşi un lung şir de oameni care se furişau pe lîngă ziduri. Ai fi zis că e un cortegiu de fantome, fiindcă toţi purtau mantii albe. Într-un anume loc se făceau nevăzuţi rînd pe rînd, de parcă ar fi intrat în pămînt. Gondy se rezemă de colţul unei case şi îi văzu dispărînd de la primul şi pînă la cel dinaintea ultimului.
Ultimul ridică ochii spre a se încredinţa, fără îndoială, că el şi tovarăşii săi nu erau spionaţi şi, în ciuda întunericului, îl zări îndată pe Gondy. Veni drept spre el şi îi puse pistolul în piept.
— Hei, domnule de Rochefort! îl întîmpină Gondy, rîzînd. Să nu ne jucăm cu focul!
Rochefort îi recunoscu glasul:
— A, dumneavoastră sînteţi, monseniore?
— Chiar eu. Ce oameni duci în măruntaiele pămîntului?
— Cei cincizeci de recruţi pe care mi i-a dat cavalerul d'Humières şi care, fiind repartizaţi la cavalerie, au primit numai mantii albe.
— Şi încotro?
— La unul dintre prietenii mei, un sculptor. Numai c-am găsit cu cale să coborîm prin trapa pe unde-şi aduce marmura.
— Foarte bine, zise Gondy.
Şi strînse mîna lui Rochefort, care coborî închizînd trapa după el.
Vicarul se întoarse acasă. Era unu după miezul nopţii. Deschise fereastra şi se aplecă peste pervaz ca să asculte.
Un zgomot ciudat, necunoscut, nemaiauzit cuprinsese oraşul; se simţea că pe toate aceste străzi întunecoase ca nişte abisuri se petreceau lucruri neobişnuite, cumplite. Din cînd în cînd se desluşea – un vuiet ca de furtună ce se apropie, ori ca de hulă ce se înteţeşte; dar nu era nimic lămurit, nimic limpede şi de înţeles, încît ai fi zis că sînt acele surde şi misterioase zgomote care vestesc cutremurele de pămînt.
Pregătirea răscoalei ţinu aşa toată noaptea. A doua zi dimineaţă, trezindu-se, Parisul păru că tresare la vederea propriei sale înfăţişări. Ai fi spus că e un oraş asediat. Oameni înarmaţi stăteau pe baricade, cu ochi ameninţători şi cu flinta pe umăr; parole, patrule, arestări, ba chiar execuţii, iată ce întîlneai la fiece pas. Cei care purtau pălării împodobite cu pene ori cu spade aurite erau opriţi şi puşi să strige: „Trăiască Broussel!", „Jos cu Mazarin!", şi cine nu voia să se supună era huiduit, copleşit de ocări şi chiar bătut. Nu se ajunsese încă la vărsări de sînge, dar se simţea lămurit că o asemenea pornire nu lipsea.
Baricadele fuseseră ridicate pînă în preajma Palatului Regal. Din strada Bons-Enfants şi pînă în strada Ferronnerie, din strada Saint-Thomas-du-Louvre şi pînă la Pont-Neuf, din strada Richelieu şi pînă la poarta Saint-Honoré se îmbulzeau peste zece mii de oameni înarmaţi; cei din primele rînduri strigau la santinelele nepăsătoare din regimentul de gardă, înşiruite în jurul Palatului Regal şi în spatele cărora porţile stăteau închise, prevedere ce-i punea într-o situaţie proastă. Prin mijlocul acestei mulţimi se mişcau cete de cîte o sută, o sută cincizeci şi două sute de oameni jigăriţi, livizi, zdrenţăroşi, purtînd un fel de steaguri pe care stătea, scris: Iată mizeria poporului! Peste tot pe unde treceau izbucneau strigăte turbate; şi erau atîtea asemenea cete, încît de pretutindeni răsunau strigăte.
Mare fu uimirea Annei de Austria şi a lui Mazarin cînd se treziră şi cînd li se dădu de ştire că oraşul vechi, pe care în ajun, seara, îl lăsaseră liniştit, se deşteptase înfierbîntat şi cuprins de o adîncă tulburare. Astfel încît nici unul, nici celălalt nu voia să dea crezare celor spuse, zicînd că se vor convinge abia cînd vor vedea şi vor auzi totul cu ochii şi cu urechile lor. Atunci li se deschise o fereastră: văzură, auziră şi se încredinţară că aşa stăteau lucrurile.
Mazarin ridică din umeri, cu aerul că dispreţuieşte grozav aceasta gloată, dar păli vizibil şi, tremurînd tot, alergă în cabinetul său, unde se apucă să-şi ferece aurul şi bijuteriile în casete, pu-nîndu-şi în degete cele mai frumoase diamante. Regina, furioasă, lăsată să se descurce singură, trimise după mareşalul de La Meilleraie, căruia îi porunci să ia oricîţi oameni pofteşte şi să se ducă să vadă ce e cu această glumă.
Mareşalul, neînfricat şi foarte aventuros din fire, nutrind acel suveran dispreţ faţă de gloată, obişnuit oamenilor de arme, luă cu el o sută cincizeci de ostaşi şi vru să iasă pe podul Louvre, dar acolo dădu peste Rochefort şi cei cincizeci de cavalerişti ai lui, în fruntea a peste o mie cinci sute de suflete. Nu era chip să nesocotească o asemenea oprelişte. Mareşalul nici nu încercă să treacă mai departe şi se întoarse pe chei.
La Pont-Neuf dădu însă peste Louvières şi burghezii lui. De astă dată încercă să atace, dar fu primit cu împuşcături, în vreme ce o grindină de pietre se abătu asupra lor de pe la toate ferestrele. Pierdu aici trei oameni.
Bătu în retragere către cartierul Halelor, dar acolo dădu peste Planchet şi halebardierii lui. Halebardele se aplecară ameninţător să-l întîmpine; vru să treacă înainte, doborînd toate aceste mantii cenuşii, dar mantiile cenuşii îi ţinură piept şi mareşalul se retrase către strada Saint-Honoré, lăsînd pe cîmpul de luptă patru din ostaşii săi, străpunşi, cît ai clipi, cu halebardele.
Atunci apucă pe strada Saint-Honoré, dar acolo dădu peste baricadele cerşetorului de la Saint-Eustache, păzite nu numai de oameni înarmaţi, ci şi de femei şi copii. Jupînaşul Friquet, fălindu-se cu un pistol şi o spadă primite de la Louvières, îşi încropise o ceată de ştrengari ca şi el şi făcea o larmă nemaipomenită.
Mareşalul crezu acest punct mai slab păzit decît celelalte şi vru să forţeze trecerea. Porunci la douăzeci dintre oamenii săi să descalece şi să atace baricada, în timp ce el, împreună cu restul călăreţilor, avea să-i proteguiască. Cei douăzeci se îndreptară spre baricadă, dar din spatele bîrnelor, dintre roţile de căruţă, de pe mormanele de pietre se porni o pîrîială cumplită de împuşcături, la care halebardierii lui Planchet se iviră de după colţul străzii Monnaie.
Mareşalul de La Meilleraie se vedea prins între două focuri.
Cum era viteaz, se hotărî să moară pe poziţie. El întoarse fiecare lovitură primită şi urletele de durere prinseră să răsune în mulţime. Ostaşii, mai încercaţi într-ale luptei, trăgeau cu mai multă îndemînare, dar burghezii, mai numeroşi, îi striveau sub o adevărată ploaie de gloanţe.
Oamenii cădeau în jurul mareşalului ca la Rocroy sau la Lérida. Fontrailles, adjutantul său, avea braţul rupt, calul lui primise un glonţ în gît şi abia-l stăpînea, căci durerea scotea animalul din minţi. În sfîrşit, se găsea în acel moment suprem în care şi cel mai neînfricat simte un fior în vine şi sudoarea năpădindu-i pe frunte, cînd, deodată, mulţimea se despică înspre partea străzii Arbre-Sec, strigînd: „Trăiască vicarul!", şi Gondy, cu pelerina peste anteriu păşi liniştit prin mijlocul împuşcăturilor, binecuvîntînd în dreapta şi în stînga, la fel de calm de parcă ar fi condus o procesiune religioasă.
Toată lumea căzu în genunchi.
Mareşalul îl recunoscu şi alergă la el.
— Scoate-mă de-aici, pentru numele cerului! spuse el. Dacă nu, las aici şi pielea mea, şi pielea oamenilor mei.
Era o hărmălaie în mijlocul căreia nu s-ar fi auzit nici bubuitul tunetului. Gondy ridică mîna, cerînd linişte. Toţi amuţiră.
— Copiii mei, glăsui el. Iată-l pe mareşalul de La Meilleraie, ale cărui gînduri voi le-aţi înţeles greşit şi care se angajează ca, întorcîndu-se la Luvru, să ceară reginei, în numele celor de aici, libertatea lui Broussel al nostru. Îţi iei acest angajament, mareşale? adăugă Gondy, întorcîndu-se către La Meilleraie.
— Pe toţi dracii, cred şi eu că da! Nu speram să scap atît de ieftin.
— Vă făgăduieşte asta pe cuvîntul său de gentilom, spuse Gondy.
Mareşalul ridică mîna în semn de încuviinţare.
— Trăiască vicarul! răcni mulţimea.
Vreo cîteva glasuri adăugară chiar: „Trăiască mareşalul!", dar toţi urmară în cor: „Jos cu Mazarin!".
Mulţimea se trase în lături: drumul pe strada Saint-Honoré era cel mai scurt. Baricadele se deschiseră şi mareşalul, dimpreună cu restul ostaşilor, se retraseră, în cap cu Friquet şi cu ştrengarii lui, care imitau de zor ba răpăitul tobelor, ba glasul trîmbiţelor.
Fu aproape un marş triumfal. Numai că baricadele se închiseră în urma ostaşilor. Mareşalul îşi muşcă mîinile de ciudă.
În acest timp, după cum am mai spus, Mazarin se afla în cabinetul lui, ocupat sa-şi rînduiască lucruşoarele. Trimisese după d'Artagnan, dar, în mijlocul acestui tumult, nu spera să-l vadă, căci d'Artagnan nu era de serviciu. Totuşi, după zece minute, locotenentul se ivi în prag, urmat de Porthos, nedespărţitu-i prieten.
— Ah, intra, intră, domnule d'Artagnan! exclamă cardinalul. Fii binevenit, ca şi prietenul dumitale. Oare ce se petrece în Parisul ăsta afurisit?
— Ce se petrece, monseniore? Nimic bun, zise d'Artagnan, clătinînd din cap. Oraşul e în plină revoltă şi adineauri, pe cînd străbăteam strada Montorgueil cu domnul du Vallon, aci de faţă şi care e slujitorul dumneavoastră, în ciuda uniformei ce port, ba poate chiar din pricina ei, au vrut să ne silească să strigam „Trăiască Broussel!", şi trebuie oare să spun, monseniore, ce-au vrut să ne mai silească să strigăm?
— Spune, spune!
— „Jos cu Mazarin!". Pe legea mea, uite că mi-a scăpat!
Mazarin surîse, dar păli teribil.
— Şi-aţi strigat? întrebă el.
— Nu, pe legea mea! răspunse d'Artagnan. Eu unul, nu eram în voce; domnul du Vallon e răcit şi n-a strigat nici el. Atunci, monseniore...
— Atunci? se interesă Mazarin.
— Priviţi la pălăria şi la pelerina mea.
Şi d'Artagnan arătă pelerina găurită de patru gloanţe şi pălăria străpunsă de asemenea de două gloanţe. Cît despre mantia lui Porthos, o lovitură de halebardă i-o despicase într-o parte şi un foc de pistol îi retezase pana de pălărie.
— Diavolo! exclamă cardinalul, gînditor, uitîndu-se cu o naivă admiraţie la cei doi prieteni. Eu aş fi strigat!
În clipa aceea vuietul din stradă răsună şi mai aproape. Mazarin îşi şterse fruntea şi îşi roti ochii în jur. Ar fi dorit grozav să se apropie de fereastră, dar nu avea curaj.
— Ia vezi ce se întîmplă, domnule d'Artagnan, spuse el.
D'Artagnan se duse la fereastră, cu nepăsarea-i obişnuită.
— Oho: mormăi el. Ce-i asta? Mareşalul La Meilleraie se întoarce fără pălărie. Fontrailles cu braţul în eşarfă, ostaşi din gardă răniţi, cai plini de sînge... Ei, dar ce fac santinelele? Duc arma la ochi, au sa tragă!
— Au consemn să tragă asupra mulţimii, dacă mulţimea se apropie de Palatul Regal, strigă Mazarin.
— Păi dacă trag, totul e pierdut! izbucni d'Artagnan.
— Avem grilajul.
— Grilajul?! Numai patru-cinci minute. Grilajul va fi smuls, îndoit, sfărîmat... Nu trageţi, la dracu! se răsti d'Artagnan, deschizînd fereastra.
În ciuda acestei poveţe, care în mijlocul zarvei din jur nici nu se auzi, răbufniră vreo trei-patru împuşcături, urmate de o cumplită pîrîială de gloanţe. Plumbii muşcară cu scrîşnet din faţada Palatului Regal; unul trecu pe sub braţul lui d'Artagnan şi prefăcu în ţăndări o oglindă în care Porthos se privea cu plăcere.
— Vai! se tîngui cardinalul. O oglindă de Veneţia!
— Eh, monseniore! rosti d'Artagnan, închizînd cu linişte fereastra. Nu plîngeţi încă, nu merită. Într-un ceas se prea poate să nu mai rămînă în Palatul Regal nici o oglindă, fie ea de Veneţia, fie de Paris.
— Care-i părerea dumitale? întrebă cardinalul, tremurînd din creştet pînă-n tălpi.
— Ei pe dracu! Să li-l daţi pe Broussel de vreme ce-l cer! Ce naiba vreţi să faceţi cu un consifier al Parlamentului? Nu-i bun de nimic!
— Asta-i şi părerea dumitale, domnule du Vallon? Dumneata ce-ai face?
— L-aş da pe Broussel, spuse Porthos.
— Veniţi, veniţi cu mine, domnilor, zise Mazarin. Mă duc să-i spun reginei!
În capătul coridorului se opri.
— Pot să mă bizui pe dumneavoastră, domnilor, nu-i aşa? zise el.
— Noi nu ne dăm cuvîntul de două ori, rosti d'Artagnan. Am spus că sîntem oamenii dumneavoastră. Porunciţi şi vă vom da ascultare.
— Ei bine! vorbi Mazarin. Intraţi în odaia asta şi aşteptaţi.
Şi, făcînd un ocol, pătrunse în salon printr-o altă uşă.
VI
RĂZMERIŢA SE PRESCHIMBĂ ÎN RĂSCOALĂ
Încăperea în care intraseră d'Artagnan şi Porthos nu era despărţită de salonul unde se afla regina decît de nişte draperii. Draperia subţire îngăduia să se audă, iar deschizătura dintre ele, oricît de strîmtă, îngăduia să se vadă tot ce se petrecea acolo.
Regina stătea în picioare, palidă de mînie, dar avea atîta stăpînire de sine, încît ai fi zis că nu o umbreşte nici cea mai mică tulburare. În spatele ei erau Comminges, Villequier şi Guitaut; în spatele bărbaţilor, femeile.
În faţa reginei, cancelarul Séguier, acelaşi care o persecutase atîta cu douăzeci de ani în urmă, povestea că trăsura lui a fost sfărîmată, că a fost urmărit, că a dat buzna în palatul marchizului d'O, că palatul a fost numaidecît invadat, jefuit, devastat; din fericire, a avut timp să se strecoare pe o uşă mascată într-o încăpere tăinuită, unde o bătrînă slujnică l-a încuiat, dimpreună cu fratele său, episcopul de Meaux. Acolo, primejdia s-a dovedit atît de reală, răsculaţii dezlănţuiţi s-au apropiat de încăperea cu pricina, proferînd ameninţări cumplite, încît cancelarul a socotit că i-a sunat ceasul şi s-a spovedit fratelui său spre a fi pregătit să moară în cazul ca ar fi fost descoperit. Din fericire, n-a fost aşa; mulţimea, socotind că a fugit pe vreo uşă dosnică, a plecat şi i-a lăsat retragerea liberă. Atunci s-a travestit, îmbrăcînd hainele marchizului d'O, şi a ieşit din palat trecînd peste corpul ofiţerului şi a doi ostaşi din garda lui personală, ucişi în vreme ce apărau poarta.
În timpul acestei povestiri, Mazarin se strecurase fără zgomot în apropierea reginei şi asculta.
— Ei bine, întrebă regina, de cum isprăvi cancelarul, ce părere ai?
— Gîndesc că e ceva foarte grav, doamnă.
— Şi ce mă sfătuieşti?
— Aş da un sfat maiestăţii-voastre, fără îndoială, dar nu îndrăznesc.
— Îndrăzneşte, îndrăzneşte, domnule, spuse regina cu un zîmbet amar, doar ai îndrăznit atîtea!
Cancelarul se împurpură şi îngăimă cîteva cuvinte.
— Nu-i vorba de trecut, ci de prezent, rosti regina. Spuneai că ai să-mi dai un sfat. Care anume?
— Doamnă, şovăi cancelarul, sfatul meu ar fi să-l eliberaţi pe Broussel.
Regina, deşi foarte palidă, păli şi mai mult şi chipul i se contractă.
— Să-l eliberez pe Broussel?! Niciodată!
În clipa aceea se auziră paşi în sala din faţă şi mareşalul de La Meilleraie se ivi neanunţat în uşă.
— Ah, iată-te, mareşale! exclamă bucuroasă Anna de Austria. Sper că i-ai învăţat minte pe ticăloşii aceştia, nu?
— Doamnă, vorbi mareşalul, am pierdut trei oameni la Pont-Neuf, patru la Hale, şase în colţul străzii Arbre-Sec şi doi la poarta palatului vostru; cu totul cincisprezece. Aduc cu mine zece sau doisprezece răniţi. Pălăria mi-a rămas nu ştiu pe unde, zburată de un glonţ şi, după toate probabilităţile, aş fi rămas şi eu cu pălăria, dacă n-ar fi fost preacucernicul vicar, care să mă scoată din încurcătură.
— Ah! exclamă regina. Într-adevăr, m-ar fi mirat să nu-l văd pe acest şoricar cu picioarele strîmbe amestecat în toată povestea asta.
— Doamnă, rîse La Meilleraie, nu-l ponegriţi prea mult, fiindcă serviciul ce mi l-a făcut e încă foarte proaspăt.
— Bun, spuse regina. Poartă-i oricîtă recunoştinţă pofteşti, dar asta nu mă obligă pe mine. Iată-te viu şi nevătămat şi asta-i tot ce doream. Îţi spun nu numai bun venit, ci bine ai revenit!
— Da, doamnă, dar m-am întors cu bine cu condiţia să vă înfăţişez voinţa poporului.
— Voinţa! murmură Anna de Austria, încruntînd din sprîncene. Oh, oh, domnule mareşal, trebuie că te-ai aflat într-o mare primejdie de vreme ce-ai primit să porţi o solie atît de ciudată!
Aceste cuvinte fură rostite cu o ironie care nu scăpă cîtuşi de puţin mareşalului.
— Iertare, doamnă! glăsui mareşalul. Eu nu sînt avocat, sînt ostaş, şi prin urmare poate că înţeleg greşit valoarea cuvintelor. Ar fi trebuit să spun dorinţa, şi nu voinţa poporului. Cît despre răspunsul cu care m-aţi onorat, cred că aţi vrut să spuneţi că mi-a fost frică.
Regina surîse.
— Ei bine, da, doamnă, mi-a fost frică. E pentru a treia oară în viaţă cînd mi se întîmplă, şi totuşi am luat parte la douăsprezece mari bătălii şi la nu ştiu cîte lupte şi hărţuieli. Da, mi-a fost frică. Şi mă simt mult mai în largul meu în faţa maiestăţii-voastre, oricît de ameninţător v-ar fi surîsul, decît în faţa acelor demoni din iad, care ne-au întovărăşit pînă aici şi care habar n-am de unde tot ies la iveală.
— Bravo! şopti d'Artagnan către Porthos. Straşnic răspuns!
— Ei bine, rosti regina, muşcîndu-şi buzele, în timp ce curtenii se priveau cu uimire. Care e dorinţa poporului meu?
— Să-i fie redat Broussel, doamnă, spuse mareşalul.
— Niciodată! exclamă regina. Niciodată!
— Maiestatea-voastră e stăpînă, zise La Meilleraie, făcînd un pas înapoi.
— Încotro, mareşale? întrebă regina.
— Mă duc să comunic răspunsul maiestăţii-voastre celor care-l aşteaptă.
— Rămîi aici, mareşale, nu vreau să se creadă că parlamentez cu nişte răzvrătiţi!
— Doamnă, mi-am dat cuvântul de cinste, adăugă mareşalul.
— Şi asta înseamnă?...
— Că dacă nu porunciţi să fiu arestat, sînt nevoit să plec.
Ochii Annei de Austria aruncară fulgere.
— Oh, n-ai teamă, domnule, spuse ea. Am poruncit să fie arestaţi alţii mai de vază decît dumneata. Guitaut!
Mazarin sări îndată.
— Doamnă, începu el. Dacă aş îndrăzni la rîndul meu să vă dau un sfat...
— M-ai sfătui, de asemenea, să-l eliberez pe Broussel? Dacă-i aşa, poţi să renunţi.
— Nu, urmă Mazarin. Deşi acest sfat ar fi poate mai bun ca altul.
— Atunci?
— Să-l chemaţi pe vicar.
— Vicarul?! exclamă regina. Un om îngrozitor! El a stîrnit toată revolta asta.
— Cu atît mai mult, spuse Mazarin. Dacă a stîrnit-o, înseamnă că poate să o şi potolească.
— Şi iată, doamnă, vorbi Comminges, care stătea lîngă o fereastră şi se uita afară, iată un prilej nimerit, căci îl văd dîndu-şi binecuvintarea în piaţa Palatului Regal.
Regina re repezi la fereastră.
— Într-adevar, murmură ea. Ipocritul! Priviţi!
— Văd că lumea îngenunchează în faţa lui, deşi nu-i decît vicar, mormăi Mazarin. Pe mine m-ar sfîşia dacă aş fi în locul lui, cu toate că sînt cardinal. De aceea stărui, doamnă, în dorinţa mea (Mazarin apăsă asupra acestui cuvînt) ca maiestatea-voastră să-l primească pe vicar.
— De ce nu spui voinţa dumitale, aşa ca alţii? şopti regina.
Mazarin se înclină. Regina rămase pe gînduri. După o clipă ridică fruntea şi zise:
— Domnule mareşal, du-te, caută-l pe vicar şi adu-l încoace!
— Şi ce spun poporului? întrebă mareşalul.
— Să aibă răbdare, rosti Anna de Austria. Eu am destulă.
În glasul mîndrei spanioloaice se desluşea atîta hotărîre, încît mareşalul nu mai zise nimic: se înclină şi plecă.
D'Artagnan se întoarse către Porthos.
— Oare cum se vor isprăvi toate astea? murmură el.
— O să vedem, rosti Porthos, cu aerul lui liniştit.
În acest timp, Anna de Austria se apropie de Comminges, căruia începu să-i vorbească în şoaptă. Mazarin, neliniştit, se uita în direcţia unde se aflau d'Artagnan şi Porthos.
Ceilalţi cîţi erau de faţă discutau cu jumătate de glas.
Uşa se deschise din nou: mareşalul apăru în prag, urmat de vicar.
— Iată, doamnă, vesti el, pe domnul de Gondy care se grăbeşte să se înfăţişeze la porunca maiestăţii-voastre.
Regina veni cîţiva paşi în întîmpinarea vicarului şi se opri în loc, rece, aspră, nemişcată, cu buza de jos răsfrîntă a dispreţ. Gondy se înclină cu respect.
— Ei bine, domnule, rosti ea, ce spui de răzmeriţa asta?
— Că nu mai e o răzmeriţă, doamna, răspunse vicarul, e o răscoală.
— Răscoală e în sufletul acelora care cred că poporul meu se poate răscula! exclamă Anna, incapabilă să se prefacă în faţa vicarului, pe care îl socotea, poate pe drept, inima acestei tulburări. Răscoală, iată cum numesc mişcarea stîrnită de ei înşişi toţi acei care o doresc. Dar răbdare, răbdare, autoritatea regelui va pune rînduială în toate.
— Oare pentru a-mi spune aceasta mi-aţi îngăduit cinstea de a mă afla în prezenţa maiestăţii-voastre? întrebă Gondy cu răceală.
— Nu, scumpe vicar, interveni Mazarin. Pentru a-ţi cere sfatul în împrejurarea neplăcută în care ne aflăm.
— Să fie oare adevărat?! vorbi Gondy, făcînd pe miratul. Maiestatea-sa m-a chemat să-mi ceară sfatul?
— Da, adeveri regina, aşa s-a hotărît.
Vicarul se înclină:
— Prin urmare, maiestatea-sa doreşte...
— Să-i spui ce-ai face în locul ei, se grăbi să răspundă Mazarin.
Vicarul se uită la regină, care încuviinţă printr-un semn.
— În locul maiestăţii-sale, rosti cu răceală Gondy, n-aş şovăi: l-aş da pe Broussel.
— Şi dacă nu-l dau, ce crezi că se va întîmpla? izbucni regina.
— Cred că mîine nu va mai rămîne piatra pe piatră în Paris, zise mareşalul.
— Nu pe dumneata te întreb, i-o reteză regina sec şi fără măcar să se întoarcă. Pe domnul de Gondy.
— Dacă eu sînt cel întrebat de maiestaţea-voastră, vorbi vicarul cu aceeaşi linişte, atunci voi spune că împărtăşesc întru totul părerea domnului mareşal.
O roşeaţă vie aprinse obrajii reginei, iar frumoşii ei ochi albaştri păreau gata să-i iasă din orbite. Buzele-i de carmin, asemuite de toţi poeţii vremii cu rodiile în floare, păliră şi tremurau de mînie; Mazarin însuşi, deşi deprins cu furiile acestei căsnicii zbuciumate, rămase înspăimîntat.
— Să-l dau pe Broussel! strigă ea în cele din urmă, cu un zîmbet care te înfiora. Minunat sfat, zău aşa! Se vede cît de colo că vine de la un preot.
Gondy se ţinu tare. Insultele din ziua aceea păreau că lunecă pe lîngă el ca şi batjocurile din ajun; dar ura şi dorinţa de răzbunare se adunau în tăcere, picătură cu picătură, în adîncul inimii sale. Se uită cu răceală la regină, care tocmai făcea semn lui Mazarin să spună şi el ceva.
Mazarin, după obiceiul său, gîndea mult şi vorbea puţin.
— He-he! făcu el. Bun sfat, sfat de prieten. L-aş da şi eu pe acest domn Broussel, mort sau viu, şi-atunci totul s-ar sfirşi.
— Dacă l-aţi da mort, monseniore, totul s-ar sfîrşi, întocmai aşa cum spuneţi, dar într-alt chip decît socotiţi.
— Am spus mort sau viu? reluă Mazarin. E un fel de a vorbi. Ştii doar că înţeleg destul de prost franţuzeasca pe care dumneata, domnule vicar, o vorbeşti şi o scrii fără cusur.
— Uite un consiliu de stat, zise d'Artagnan către Porthos. Numai că noi am ţinut altele mai acătării, în urbea La Rochelle, cu Athos şi Aramis.
— În fortăreaţa Saint-Gervais, aminti Porthos.
— Acolo şi în altă parte.
Vicarul lăsă furtuna să treacă, apoi continuă cu aceeaşi linişte:
— Doamnă, dacă părerea mea nu e pe placul maiestaţii-voastre, asta se datoreşte fără îndoială faptului ca aveţi altele mai bune de urmat. Cunosc prea bine înţelepciunea reginei şi a sfetnicilor ei, ca să mă gîndesc că ar lăsa multă vreme capitala pradă unei tulburări care poate să ducă la o revoluţie.
— Deci, după părerea dumitale, rosti regina cu un zîmbet răutăcios şi muşcîndu-şi buzele de furie, răzmeriţa de ieri, care azi s-a preschimbat într-o răscoală, poate deveni mîine o revoluţie?
— Întocmai, doamnă, încuviinţă grav vicarul.
— Ascultîndu-te, domnule, trebuie să cred oare că poporul a pierdut orice măsură?
— Anul acesta nu-i prielnic regilor, glăsui Gondy, clătinînd din cap. Priviţi în Anglia, doamnă.
— Da, numai că, din fericire, noi, în Franţa, nu avem un Oliver Cromwell, răspunse regina.
— Cine ştie? făcu Gondy, oamenii aceştia sînt asemenea trăsnetului: nu-i cunoaştem decît în clipa cînd lovesc.
Fiecare dintre cei de faţă tresări înfiorat şi urmă un moment de tăcere.
În acest timp, regina îşi apăsa pieptul cu amîndouă mîinile. Se vedea că se străduieşte să-şi stăpînească bătăile repezi ale inimii.
— Porthos, murmură d'Artagnan, uită-te bine la preotul ăsta.
— Bun, îl văd, zise Porthos. Ei şi?
— E un om şi jumătate!
Porthos întoarse ochii mirat spre d'Artagnan. Era limpede că nu prea înţelegea cuvintele prietenului său.
— Maiestatea-voastră, continuă neîndurător vicarul, va lua măsurile de cuviinţă. Dar prevăd că vor fi cumplite şi că vor avea darul să îndîrjească şi mai mult pe răzvrătiţi.
— Ei bine, atunci dumneata, cucernice vicar, care ai atîta putere asupra lor şi care eşti prietenul nostru, spuse ironic regina, dumneata o să-i potoleşti, dîndu-le binecuvîntarea dumitale.
— Poate că va fi prea tîrzîu, observă Gondy, cu aceeaşi răceală. Şi poate că eu însumi îmi voi fi pierdut atunci orice înrîunre asupra lor. Cîtă vreme, dacă-l daţi pe Broussel, maiestatea-voastră taie din rădăcină orice răzvrătire şi dobîndeşte dreptul de a pedepsi aspru orice nouă încercare de răscoală.
— Deci eu n-am acest drept? exclamă regina.
— Dacă îl aveţi, folosiţi-l, răspunse Gondy.
— La naiba! făcu d'Artagnan către Porthos. Uite un om aşa cum îmi place mie. De ce nu-i el ministru, iar eu, d'Artagnan, să-l slujesc pe el în locul secăturii ăsteia de Mazarin! Ah, drace, ce isprăvi am săvîrşi împreună!
— Da, zise Porthos.
Regina concedie curtea printr-un semn, în afară de Mazarin. Gondy făcu o plecăciune şi vru să se retragă dimpreună cu ceilalţi.
— Rămîi, domnule, spuse regina.
„Bun, cugetă Gondy în sinea lui. Are să cedeze."
— O să pună să-l omoare, îi şopti d'Artagnan lui Porthos. Dar, oricum, eu, unul, n-o să fiu acela. Dimpotrivă, jur pe Dumnezeu că, dacă sare careva asupra lui, eu îl apar.
— Şi eu la fel, i se alătură Porthos.
— Bun! murmură Mazarin, aşezîndu-se. Să vedem ce-o să iasă.
Regina urmărea din ochi pe cei care plecau. După ce ultimul dintre curteni închise uşa, se întoarse. Se vedea că face sforţări de necrezut ca să-şi stăpînească furia: se răcorea cu evantaiul, mirosea felurite parfumuri şi se plimba de colo-colo, fără să-şi găsească locul. Mazarin şedea pe scaunul lui şi părea să cugete. Gondy, care începuse să se neliniştească, cerceta cu privirea draperiile, îşi pipăia cămaşa de zale îmbrăcată pe dedesubt şi, în răstimpuri, căuta sub pelerină să vadă dacă mînerul pumnalului spaniol ascuns acolo îi e la îndemînă.
— Haide, zise regina, oprindu-se, în sfîrşit, locului. Haide, acum că sîntem singuri, repetă sfatul dumitale, cucernice vicar.
— Iată-l, doamnă: lăsaţi să se creadă că aţi chibzuit adînc lucrurile, recunoaşteţi public o greşeală, ceea ce constituie forţa cîrmuitorilor puternici, apoi eliberaţi-l pe Broussel şi redaţi-l poporului.
— Oh! strigă Anna de Austria. Să mă umilesc pînă într-atît?! Sînt regină sau nu? Toată această gloată care urlă e mulţimea supuşilor mei sau nu? Am prieteni, ostaşi? Ah, Sfintă Fecioară, cum spune regina Caterina, continuă ea, aprinzîndu-se de propriile-i cuvinte. Decît să li-l dau pe ticălosul de Broussel, mai degrabă l-aş strînge de gît cu mîinile mele!
Şi se repezi cu pumnii încleştaţi spre Gondy, pe care, fără îndoială, îl ura în clipa aceea cel puţin tot atît cît îl ura şi pe Broussel.
Gondy rămase nemişcat, fără să i se clintească un muşchi pe faţă. Doar privirea-i de gheaţă se încrucişă ca o spadă cu privirea furioasă a reginei.
— Iată un om mort, asta dacă ar mai exista vreun Vitry la curte şi dacă Vitry ar intra acum pe uşă, zise gasconul. Numai ca, înainte să ajungă la acest prelat de ispravă, eu l-aş ucide pe Vitry, şi gata! Iar cardinalul Mazarin mi-ar purta o recunoştinţa nemărginită.
— Sst! făcu Porthos. Ascultă!
— Doamnă! strigă cardinalul, apucînd-o pe Anna de Austria de braţ şi trăgînd-o înapoi. Doamna, ce faceţi?
Apoi adăugă în spaniolă:
— Anna, eşti nebună? Te cerţi aici ca o femeie de rînd, tu, o regină?! Nu-ţi dai seama că ai în faţa ta, în persoana acestui preot, întreg poporul Parisului, pe care e primejdios să-l înfrunţi acum, şi că, dacă acest preot vrea, într-un ceas pierzi coroana?! Deci lasă pe mai tîrziu, într-o altă împrejurare, să pui piciorul în prag. Astăzi nu-i momentul; astăzi linguşeşte şi dezmiardă, altfel nu eşti decît o femeie vulgară!
La primele cuvinte ale acestui discurs, d'Artagnan apucase braţul lui Porthos, strîngîndu-l din ce în ce mai tare. Apoi, cînd Mazarin tăcu, şopti:
— Porthos, să nu spui niciodată faţă de Mazarin că înţeleg spaniola, altfel sînt un om pierdut, şi tu la fel!
— Bine, consimţi Porthos.
Această aspră dojană, vădind o elocinţă ce-l caracteriza pe Mazarin atunci cînd vorbea italiana ori spaniola, dar din care nu rămînea nici urmă cînd vorbea franţuzeşte, fu rostită cu o expresie de nepătruns, încît Gondy, oricît de iscusit fizionomist ar fi fost, nu bănui decît un simplu avertisment la moderaţie.
Dinspre partea ei, regina, astfel mustrată, se îmblînzi pe loc. Ca să spunem aşa, lăsă focul din ochi să i se stingă, sîngele să-i fugă din obraji şi mînia vorbirii de pe buze. Se aşeză, lăsînd braţele vlăguite să-i atîrne de-a lungul corpului şi zise cu o voce în care se ghiceau lacrimile:
— Iartă-mă, cucernice vicar, şi pune ieşirea de adineauri pe seama suferinţei mele! Femeie şi, prin urmare, supusă slăbiciunilor femeii, mă îngrozesc de războiul civil; regină, şi obişnuită să fiu ascultată, îmi ies din fire la primele semne de nesupunere.
— Doamnă, rosti Gondy, înclinîndu-se, maiestatea-voastră greşeşte socotind drept nesupunere părerile mele sincere. Maiestatea-voastră nu are decît supuşi plecaţi şi plini de respect. Nu cu regina are poporul ce are, poporul îl cere pe Broussel, atîta tot, fiind prea fericit să trăiască sub cîrmuirea maiestăţii-voastre, dacă maiestatea-voastră i-l dă totuşi pe Broussel, adăugă Gondy, surîzînd.
Mazarin, care la cuvintele: Nu cu regina are poporul ce are, ciulise urechile, crezînd că vicarul va pomeni de strigătele: „Jos cu Mazarin!", îi fu recunoscător lui Gondy pentru această scăpare din vedere şi spuse cu glasul cel mai mieros şi cu cea mai prietenoasă expresie întipărită pe faţă:
— Doamnă, credeţi-l pe vicar, care e unul dintre cei mai iscusiţi politicieni ce avem. Cea dintîi pălărie de cardinal disponibilă pare anume făcută pentru acest cap nobil.
„Ah, ai mare nevoie de mine, ticălos viclean!" îşi zise Gondy în sinea lui.
— Nouă, oare ce-o să ne făgăduiască în ziua cînd au să vrea să-l omoare? întrebă d'Artagnan. La naiba, dacă împarte aşa pălăriile de cardinal, să ne pregătim, Porthos, şi să-i cerem chiar de mîine un regiment pentru fiecare. Drace, să ţină războiul civil numai un an şi fac să aurească pentru mine spada de comandant suprem!
— Dar eu? întrebă Porthos.
— Ţie aş face să ţi se dea bastonul de mareşal al domnului de La Meilleraie, care, în clipa de faţă, nu se bucură de prea multă trecere, după cît mi se pare.
— Aşadar, vorbi regina, te temi cu adevărat de tulburarea poporului?
— Da, doamnă, întări Gondy, mirat că bate pasul pe loc. Mă tem că o dată ce torentul rupe zăgazurile, să nu pricinuiască mari nenorociri.
— În acest caz, eu cred că trebuie să le pui noi zăgazuri dinainte, spuse regina. Du-te, am să mă gîndesc.
Gonay se uită nedumerit la Mazarin. Cardinalul se apropie de regină să-i vorbească. În acea clipă, un tumult înspăimîntător se auzi în Piaţa Palatului Regal.
Gondy zîmbi, privirea reginei se învăpăie, Mazarin se făcu alb ca varul.
— Ce mai e? zise el.
Deodată, Comminges dădu buzna în salon.
— Iertare, doamnă, îngăimă Comminges, din prag, spre regină. Poporul a strivit santinelele de grilaj şi acum forţează porţilel Ce porunciţi?
— Ascultaţi, doamnă! spuse Gondy.
Urletul valurilor, bubuitul trăsnetului, mugetele unui vulcan nu se pot asemui nici pe departe cu furtuna de strigăte ce tocmai se ridica spre cer.
— Ce poruncesc? repetă regina.
— Da, nu-i timp de pierdut.
— Cîţi oameni ai la palat?
— Şase sute.
— Postează o sută de oameni în jurul regelui, iar cu restul să-mi mături de aici toată calicimea asta.
— Doamnă, interveni Mazarin, ce faceţi?
— Du-te!
Comminges ieşi, cu acea supunere desăvîrşită a ostaşului.
În clipa aceea răsună un pîrîit îngrozitor: una din porţi începea să cedeze.
— Ei, doamnă, ne pierzi pe toţi; pe rege, pe dumneata, pe mine!
La acest strigăt izbucnit din inima cardinalului îngrozit, Anna de Austria fu cuprinsă şi ea de frică şi-l chemă înapoi pe Comminges.
— Prea tîrziu! se tîngui Mazarin, smulgîndu-şi părul din cap. Prea tîrziu!
Poarta cedă şi se auziră urletele de bucurie ale gloatei. D'Artagnan puse mîna pe spadă şi făcu semn lui Porthos să facă la fel.
— Salvaţi-o pe regină! strigă Mazarin vicarului.
Gondy se repezi la o fereastră, pe care o deschise. Îl recunoscu pe Louvières în fruntea unei mulţimi de trei-patru mii de oameni.
— Nici un pas mai mult! strigă el. Regina semnează.
— Ce spui? izbucni regina.
— Adevărul, doamnă, interveni Mazarin, punîndu-i înainte o pană de scris şi o hîrtie. Trebuie!
Apoi adăugă:
— Semnează, Anna, te rog, vreau eu acest lucru!
Regina se prăbuşi pe un scaun, luă pana în mînă şi semnă.
Ţinut în loc de Louvières, poporul nu înaintase nici măcar cu un pas. În schimb, murmurul năprasnic al mîniei răsuna fără încetare.
Regina scrise:
„Paznicul închisorii Saint-Germain va pune în libertate pe consilierul Broussel". Şi semnă.
Vicarul, care îi sorbea din ochi cele mai mici mişcări, înşfăcă hîrtia de îndată ce o văzu semnată, se întoarse la ferastră şi, fluturînd-o în mînă, strigă:
— Iată ordinul!
Întreg Parisul păru că sloboade un uriaş strigăt de bucurie. Apoi răsună cu putere: „Trăiască Broussel! Trăiască vicarul!"
— Trăiască regina! strigă vicarul.
Drept răspuns, se auziră doar cîteva glasuri slabe şi stinghere. Poate că vicarul nu scosese acest strigăt decît spre a o face pe Anna de Austria să-şi cunoască slăbiciunea.
— Şi acum, cînd ai dobîndit ceea ce ai vrut, spuse ea, poţi pleca, domnule de Gondy.
— Cînd regina va avea nevoie de mine, rosti vicarul, înclinîndu-se, maiestatea-sa ştie că sînt gata oricînd să o slujesc.
Regina înclină din cap şi Gondy se retrase.
— Ah, popă blestemat! izbucni Anna de Austria, întinzînd braţul către uşa care abia se închisese. Te voi sili să bei într-o zi din veninul ce mi l-ai turnat azi!
Mazarin vru să se apropie de ea.
— Lasă-mă! se smuci regina. Nu eşti bărbat!
Şi plecă.
— Tu nu eşti femeie! murmură Mazarin.
Apoi, după o clipă de visare, îşi aminti că d'Artagnan şi Porthos trebuie să fie acolo şi, prin urmare, auziseră totul. Încruntă din sprîncene şi păşi drept spre draperia pe care o ridică: încăperea era goală.
La cel din urmă cuvînt al reginei, d'Artagnan îl apucase de mînă pe Porthos şi-l trăsese pe coridor. Mazarin ieşi îndată şi el pe coridor, unde îi găsi pe cei doi prieteni plimbîndu-se încoace şi încolo.
— De ce aţi ieşit din cameră, domnule d'Artagnan? întrebă Mazarin.
— Fiindcă regina a poruncit tuturor să plece, răspunse d'Artagnan, şi am crezut că porunca era şi pentru noi.
— Aşadar, sînteţi aici de...
— De vreun sfert de ceas, spuse d'Artagnan, uitîndu-se la Porthos şi făcîndu-i semn să nu-l dea de gol.
Mazarin îi surprinse semnul şi rămase încredinţat că d'Artagnan a văzut şi a auzit totul, însă îi fu recunoscător pentru această minciună.
— Hotărît lucru, domnule d'Artagnan, eşti omul pe care-l căutam şi poţi să te bizui pe mine atît dumneata cît şi prietenul dumitale.
Apoi, salutîndu-i cu cel mai fermecător zîmbet, intră ceva mai liniştit la el în cabinet, întrucît la ieşirea lui Gondy din palat, tumultul contenise ca prin farmec.
VII
NENOROCIREA ÎMPROSPĂTEAZĂ MEMORIA
Anna se întoarse furioasă în camera ei de rugăciune.
— Cum?! strigă ea, frîngîndu-şi frumoasele-i mîini. Cum?! Poporul l-a văzut pe domnul de Condé, întîiul prinţ de sînge, arestat de către soacra-mea, Maria de Medicis; a văzut-o pe soacră-mea, fosta lui regentă, alungată de către cardinal; l-a văzut pe domnul de Vendôme, adică pe fiul lui Henric al IV-lea, întemniţat la Vincennes; nici n-a crîcnit cînd erau batjocoriţi, cînd aceşti oameni de seamă erau întemniţaţi şi ameninţaţi! Şi pentru Broussel?!... Iisuse, atunci ce-a ajuns regalitatea?
Anna atingea fără să se gîndească problema cea mai arzătoare. Poporul nici nu crîcnise cînd era vorba de prinţi, dar poporul se ridica pentru Broussel: asta fiindcă era vorba de un om de jos şi fiindcă, apărîndu-l pe Broussel, poporul simţea instinctiv că se apără pe sine.
În acest timp, Mazarin se plimba în lungul şi în latul cabinetului său, privind din cînd în cînd la frumoasa lui oglindă de Veneţia, crăpată de sus în jos.
— Eh! spuse el. Ştiu, e trist să fii silit a ceda astfel. Dar, lasă, o să ne luăm revanşa. Ce contează Broussel?! E un nume, nu o problemă.
Oricît de iscusit politician ar fi fost, Mazarin se înşela de astă dată: Broussel era o problemă, şi nu un nume.
Aşa că, a doua zi dimineaţă, cînd Broussel îşi făcu intrarea în Paris, într-o trăsură impunătoare, avînd alături pe Louvieres, fiul său, şi pe Friquet în spatele trăsurii, poporul înarmat se îngrămădi să-l vadă trecînd, iar strigătele de: „Trăiască Broussel! Trăiască părintele nostru!" răsunau din toate părţile, băgîndu-l în sperieţi pe Mazarin. Iscoadele cardinalului şi ale reginei culegeau de pretutindeni noutăţi supărătoare, care îl găseau pe ministru foarte tulburat, iar pe regină foarte liniştită. Regina părea să urzească în capul ei o mare hotărîre, ceea ce sporea şi mai mult neliniştea lui Mazarin. El o cunoştea pe orgolioasa prinţesă şi se temea grozav de hotărîrile Annei de Austria.
Vicarul îşi făcuse intrarea în Parlament mai rege decît regele, regina şi cardinalul la un loc. Luînd în seamă părerea lui, o hotărîre a Parlamentului ceruse burghezilor să depună armele şi să înlăture baricadele: ei ştiau acum ca le trebuie doar un ceas ca să ia din nou armele în mînă, şi doar o noapte ca să ridice baricadele la loc.
Planchet se întorsese la prăvălia lui. Izbînda şterge orice vină: Planchet nu se mai temea deci că va fi spînzurat, ba chiar era convins că, dacă ar încerca măcar să-l aresteze, poporul s-ar ridica pentru el, aşa cum se ridicase pentru Broussel.
Rochefort înapoiase cavaleriştii cavalerului d'Humières: e adevărat, lipseau doi, dar cavalerul, partizan al Frondei în sufletul lui, nici nu voise să audă de despăgubiri.
Cerşetorul îşi luase iarăşi locul său în tinda bisericii Saint-Eustache, împărţind apă sfinţită cu o mînă şi cerînd milostenie cu cealaltă: şi nimeni nu se gîndea că aceste două mîini au ajutat să se smulgă din edificiul social piatra de temelie a regalităţii.
Louvieres era mîndru şi mulţumit: se răzbunase pe Mazarin, pe care nu-l putea suferi, şi contribuise mult la eliberarea tatălui său din închisoare. Numele lui fusese rostit cu groază la Palatul Regal şi tînărul spunea rîzînd consilierului reîntors în mijlocul familiei:
— Crezi oare, tată, că dacă i-aş cere acum reginei o companie, mi-ar da-o?
D'Artagnan se folosise de acest răgaz pentru a-l trimite înapoi pe Raoul, pe care abia îl ţinuse închis în casă în timpul răscoalei, căci tînărul voia cu orice preţ să tragă spada pentru una sau alta din tabere. Raoul se împotrivise la început, dar d'Artagnan vorbise în numele contelui de La Fère. Raoul făcuse o vizită doamnei de Chevreuse şi apoi se înapoiase la oştire.
Singur Rochefort socotea că lucrurile s-au sfîrşit destul de rău: îi scrisese prinţului de Beaufort să vină, prinţul urma să sosească şi avea să găsească Parisul liniştit.
Se duse la vicar să-l întrebe dacă n-ar trebui să-i trimită veste prinţului să se oprească în drum.
Gondy se gîndi puţin şi spuse:
— Lasă-l să-şi urmeze calea.
— Aşadar, nu s-a isprăvit? întrebă Rochefort.
— Eh, dragul meu conte, nu sîntem decît la început!
— Ce vă face să credeţi asta?
— Cunosc inima reginei: nu se va da bătută.
— Oare pune la cale ceva?
— Sper.
— Spuneţi-mi, ce ştiţi?
— Ştiu ca i-a scris Prinţului să se întoarcă de la oştire în cea mai mare grabă.
— Ah! exclamă Rochefort. Aveţi dreptate, domnul de Beaufort trebuie lăsat să vină.
Dar în seara zilei cînd avea loc această convorbire, se răspîndi zvonul că Prinţul a sosit.
Era o ştire foarte simplă şi foarte firească, totuşi avu un uriaş răsunet. Se vorbea de unele indiscreţii ale doamnei de Longueville, căreia Prinţul, învinuit că nutreşte faţă de sora sa o dragoste care trece peste marginile afecţiunii frăţeşti, îi făcuse unele mărturisiri.
Aceste mărturisiri dezvăluiau sinistre planuri urzite de regină.
Chiar în seara sosirii Prinţului, burghezii mai răsăriţi, consilierii municipali, consilierii comunali colindau pe la prietenii lor şi spuneau:
— De ce nu l-am lua noi pe rege şi nu l-am aşeza la Palatul primăriei? E o greşeală să lăsăm să-l crească duşmanii noştri, care-i dau tot sfaturi rele. Dacă ar fi crescut sub privegherea vicarului, de pildă, s-ar hrăni cu principiile naţionale şi-ar îndrăgi poporul.
Peste noapte domni o surdă tulburare; a doua zi se văzură iarăşi pelerinele cenuşii şi negre, patrulele de negustori înarmaţi şi cetele de cerşetori.
Regina petrecuse noaptea sfătuindu-se între patru ochi cu Prinţul; la miezul nopţii, acesta intrase în camera ei de rugăciune şi plecase abia la cinci dimineaţa.
La ora cinci, regina se duse în cabinetul cardinalului. Dacă ea încă nu se culcase, cardinalul se şi deşteptase.
Cardinalul aşternea pe hîrtie un răspuns către Cromwell. Se scurseseră şase zile din cele zece cît îi ceruse lui Mordaunt să aştepte.
— Eh! spunea Mazarin. L-am cam făcut să aştepte, dar Cromwell ştie bine ce-s revoluţiile pentru ca să nu-mi treacă asta cu vederea.
Tocmai recita cu plăcere începutul răspunsului, cînd auzi un zgomot uşor la uşa ce comunica cu apartamentul reginei. Singură Anna de Austria putea să vină pe uşa asta. Cardinalul se ridică şi se duse să deschidă.
Regina era într-un halat de casă, care o prindea bine încă, întrucît, ca şi Diane de Poitiers şi Ninon, Anna de Austria păstra privilegiul de a rămîne mereu frumoasă: numai că în acea dimineaţă era mai frumoasă ca de obicei, căci avea în ochi strălucirea pe careţi-o dă o bucurie lăuntrică.
— Ce e, doamnă? întrebă Mazarin, neliniştit. Te văd tare mîndră.
— Da, Giulio, adeveri ea. Mîndră şi fericită, căci am găsit mijlocul să înăbuş hidra.
— Eşti un mare politician, regina mea! spuse Mazarin. Să vedem despre ce e vorba.
Şi ascunse ceea ce scria, strecurînd scrisoarea începută sub filele de hîrtie albă.
— Ştii că vor să mi-l ia pe rege? glăsui regina.
— Din nenorocire, da! Şi pe mine vor să mă spînzure.
— Nu-l vor avea pe rege!
— Şi nici pe mine nu mă vor spînzura!
— Ascultă: vreau să li-l smulg pe fiul meu şi pe mine însămi, precum şi pe dumneata cu mine. Vreau ca acest eveniment, care va schimba faţa lucrurilor de la o zi la alta, să devină un fapt împlinit, fără să ştie nimeni decît tu, eu şi o a treia persoană.
— Şi cine este a treia persoană?
— Prinţul.
— Aşadar, a sosit, după cum mi s-a spus?
— Aseară.
— Şi l-ai văzut?
— Abia m-am despărţit de el.
— Sprijină acest plan?
— E sfatul lui.
— Şi Parisul?
— Îl înfometează şi-l sileşte să se predea fără condiţii.
— Planul nu-i lipsit de măreţie, numai că eu văd o singură piedică în cale.
— Care?
— Neputinţa de a-l aduce la îndeplinire.
— Vorbe goale. Nimic nu e cu neputinţă.
— Teoretic.
— Nu, practic. Avem bani?
— Puţini, spuse Mazarin, tremurînd ca nu cumva Anna de Austria să-i ceara să scoată din punga lui.
— Avem armată?
— Cinci sau şase mii de oameni.
—Avem curaj?
— Berechet.
— Atunci e uşor. Oh, înţelegi, Giulio? Parisul, acest odios Paris, deşteptîndu-se într-o dimineaţă fără regină şi fără rege, încercuit, asediat, înfometat, nemaiavînd nici o altă resursă decît acest Parlament stupid şi pe slăbănogul de vicar cu picioarele lui strîmbe!
— Frumos, frumos! murmură Mazarin. Înţeleg efectul, dar nu văd mijlocul de a ajunge aici.
— Eu am să-l găsesc.
— Ştii că asta înseamnă război, război civil, distrugător, crîncen, neiertător!
— Oh, da, da, război! zise Anna de Austria. Da, vreau să prefac acest oraş în cenuşă. Vreau să sting focul în sînge. Vreau o pildă înspăimîntătoare care să păstreze pururi vie crima şi pedeapsa! Parisul! Îl urăsc, îl detest!
— Foarte frumos, Anna, iată-te şi însetată de sînge! Ia seama, nu sîntem pe vremea lui Malatesta şi a lui Castruccio Castracani. Vei fi decapitată, frumoasa mea regină, şi-ar fi păcat!
— Rîzi!
— Nu rîd deloc. E primejdios să porneşti război împotriva unui întreg popor: uită-te la fratele tău, Carol I, se află la ananghie, la mare anaghie!
— Noi sîntem în Franţa şi eu sînt spaniolă!
— Cu atît mai rău, per Baccho, cu atît mai rău! Aş fi preferat să fii franţuzoaică, şi eu la fel: ne-ar fi urît mai puţin pe amîndoi!
— Totuşi, eşti de acord cu mine?
— Da, cu condiţia ca lucrul să fie cu putinţă.
— E cu putinţă, ţi-o spun eu. Pregăteşte-te de plecare!
— Eu, unul, sînt întotdeauna gata de plecare. Atîta doar că nu plec niciodată... şi acum, probabil, mai puţin ca altă dată.
— În sfirşit, dacă eu plec, vei pleca şi tu?
— Am sa încerc.
— Mă ucizi cu frica asta a ta, Giulio! Oare de ce anume te temi?
— De multe lucruri.
— Care?
Chipul batjocoritor al lui Mazarin se posomorî.
— Anna, rosti el, tu nu eşti decît o femeie şi, ca femeie, poţi să insulţi bărbaţii după plac, sigură că n-ai să fii pedepsită. Ma învinuieşti că mi-e frică: nu mi-e atît de frică cum îţi este ţie, deoarece eu nu fug. Împotriva cui se strigă? împotriva ta, ori a mea? Pe cine vor să spînzure? Pe tine, ori pe mine? Ei bine, eu înfrunt furtuna, nu ca un lăudăros, nu-i obiceiul meu, dar o înfrunt, şi tu mă învinuieşti că mi-e frică! Să ai în mine o pildă: cu mai puţin zgomot izbuteşti mai mult. Strigi prea tare şi nu ajungi la nimic. Vorbeşti de fugă!
Mazarin ridică din umeri, îi luă mîna şi o conduse pe regină la fereastră:
— Priveşte!
— Ei bine? făcu regina, orbită de îndărătnicia ei.
— Ce vezi de la această fereastră? Ăştia, dacă nu mă înşel, sînt burghezi cu cămăşi de zale, cu căşti pe cap, cu muschete în mîini, ca pe vremea Ligii, şi care scrutează fereastra de unde tu te uiţi la ei, încît au să te zărească dacă ridici mai mult perdeaua. Acum, vino la cealaltă fereastră: ce vezi? Oameni din popor, înarmaţi cu halebarde, care păzesc porţile palatului. La orice fereastră te-aş duce, ai vedea acelaşi lucru: porţile sînt păzite, răsuflătorile pivniţelor sînt păzite, încît ţi-aş spune şi eu ceea ce acel cumsecade La Ramée îmi spunea despre domnul de Beaufort: dacă nu eşti pasăre sau şoarece, n-o să ieşi de aici.
— Şi totuşi el a izbutit.
— Socoţi s-o faci în acelaşi chip?
— Atunci sînt prizonieră?
— Drace! exclamă Mazarin. De un ceas caut să-ţi dovedesc asta.
Şi Mazarin îşi reluă liniştit scrisoarea începută şi neterminată. Anna, tremurînd de mînie şi roşie de umilinţă, ieşi din încăpere, trîntind uşa cu putere în urma ei.
Mazarin nici măcar nu întoarse capul.
Ajunsă în apartamentul ei, regina se lăsă într-un fotoliu şi izbucni în plîns. Deodată, fulgerată de un gînd, se ridică strigînd:
— Sînt salvată! Oh, da, da, cunosc un om care va şti să ne scoată din Paris, un om pe care multă vreme l-am dat uitării.
Şi, visătoare, deşi pătrunsă de bucurie, murmură:
— Nerecunoscătoare ce sînt, am uitat douăzeci de ani de acest om, din care ar fi trebuit să fac un mareşal al Franţei! Soacră-mea a risipit aurul, demnităţile şi atenţiile pentru Concini, care a dus-o la pierzanie; regele l-a făcut pe Vitry mareşal al Franţei pentru un asasinat, şi eu l-am lăsat în uitare, în mizerie, pe acest nobil d'Artagnan, care m-a salvat!
Şi, alergînd la o măsuţă pe care se aflau hîrtie şi cerneală, începu să scrie.
VIII
ÎNTREVEDEREA
În dimineaţa aceea, d'Artagnan dormea în camera lui Porthos. Era un obicei pe care cei doi prieteni îl luaseră de cînd cu tulburările. Ţineau spada sub căpatîi, iar pe o măsuţă, la îndemînă, pistoalele. D'Artagnan dormea încă şi visa că un nor mare, galben, acoperă cerul, că norul acesta revarsă o ploaie de aur şi că el stă cu pălăria întinsă sub un jgheab. Porthos visa că uşa trăsurii lui nu-i destul de mare pentru blazonul pe care poruncise să-l zugrăvească acolo.
Fură deşteptaţi la ora şapte de către un valet fără livrea, care aducea o scrisoare pentru d'Artagnan.
— Din partea cui? întrebă d'Artagnan.
— Din partea reginei, răspunse valetul.
— Hait! exclamă Porthos, ridicîndu-se în capul oaselor. Ce-ndrugă ăsta?
D'Artagnan îl rugă pe valet să treacă într-o încăpere alăturată şi, de îndată ce închise uşa, sări din pat şi citi scrisoarea pe nerăsuflate, în timp ce Porthos se zgîia la el, fără să îndrăznească să întrebe ceva.
— Prietene Porthos, îl anunţă d'Artagnan, întinzîndu-i scrisoarea, citeşte şi judecă.
Porthos întinse mîna, luă scrisoarea şi citi cu tremur în glas:
„Regina vrea să vorbească domnului d'Artagnan, care să-l urmeze pe aducătorul acestor rînduri".
— Ei bine! zise Porthos. Nu mi se pare nimic neobişnuit.
— Ba mie mi se pare ceva cu totul neobişnuit, răspunse d'Artagnan. Dacă sînt chemat, înseamnă că lucrurile s-au încurcat rău. Gîndeşte-te puţin ce tulburare a trebuit să cuprindă sufletul reginei, pentru ca, după douăzeci de ani, amintirea mea să se ridice iarăşi la suprafaţă.
— Ai dreptate, încuviinţă Porthos.
— Ascute-ţi spada, baroane, încarcă-ţi pistoalele, dă ovăz la cai şi te asigur că pînă mîine se vor petrece lucruri noi. Şi mucles!
— Ah! Nu-i oare vreo cursă ca să scape de noi? vorbi Porthos, veşnic preocupat de supărarea pe care mărirea lui viitoare ar putea-o pricinui altora.
— Dacă e vreo cursă la mijloc, continuă d'Artagnan, o miros eu, n-ai teamă. Dacă Mazarin este italian, eu sînt gascon.
Şi d'Artagnan se îmbrăcă într-o clipită. În vreme ce Porthos, care nu se dăduse jos din aşternut, îi încheia mantaua, cineva ciocăni pentru a doua oară la uşă.
— Intră! spuse d'Artagnan.
Un alt valet trecu pragul încăperii.
— Din partea Eminenţei-Sale Cardinalul Mazarin, zise el.
D'Artagnan întoarse ochii spre Porthos.
— Uite că se-ncurcă treaba! mormăi Porthos. De unde să-ncepi?
— Asta pică de minune! exclamă d'Artagnan. Eminenţa-Sa îmi dă întîlnire peste jumătate de ceas.
— Bine!
— Prietene, rosti d'Artagnan, întorcîndu-se spre valet. Spune Eminenţei-Sale că într-o jumătate de ceas voi fi la ordinele sale.
Valetul se înclină şi ieşi.
— Noroc că nu l-a văzut pe celălalt! continuă d'Artagnan.
— Nu crezi că te caută amîndoi pentru acelaşi lucru?
— Mai mult decît atît, sînt convins.
— Haide-haide, d'Artagnan, a sunat goarna! Gîndeşte-te că regina te aşteaptă; după regină, cardinalul; şi după cardinal, eu.
D'Artagnan îl chemă pe valetul Annei de Austria.
— Iată-mă, prietene, spuse el. Condu-mă!
Valetul îl duse prin strada Petit-Champs şi, apucînd spre stînga, deschise o portiţă a grădinii ce dădea în strada Richelieu, apoi ajunse la o scară dosnica şi d'Artagnan fu introdus în camera de rugăciune a reginei.
O anumită tulburare, de care nici el singur nu putea să-şi dea seama, făcea să zvîcnească inima locotenentului; nu mai avea acea încredere în sine a tinereţii, iar încercările vieţii îl învăţaseră să cîntărească toată gravitatea întîmplărilor din trecut. El ştia acum ce înseamnă nobleţea prinţilor şi măreţia regilor şi se obişnuise să aşeze viaţa sa neînsemnată în urma acelora încununate de gloria soartei şi a naşterii. Odinioară ar fi întîmpinat-o pe Anna de Austria ca un tînăr care salută o femeie. Astăzi era altceva: venea la ea ca un soldat umil la un ilustru comandant.
Un zgomot uşor tulbură liniştea încăperii. D'Artagnan tresări şi văzu draperia dată în lături de o mînă albă, după a cărei formă, albeaţă şi frumuseţe recunoscu acea regească mîna pe care i se îngăduise într-o zi să o sărute.
Regina intră.
— Dumneata eşti, domnule d'Artagnan, spuse ea, oprindu-şi privirea plină de o afectuoasă melancolie asupra ofiţerului. Dumneata eşti, te recunosc! Priveşte-mă, la rîndul dumitale, eu sînt regina: mă recunoşti?
— Nu, doamnă, răspunse d'Artagnan.
— Dar nu ştii, continuă Anna de Austria, cu acel accent cuceritor, cu care se pricepea să vorbească atunci cînd voia – nu ştii că regina a avut odinioară nevoie de un tînăr cavaler curajos şi devotat, că a găsit acest cavaler şi, cu toate că el ar fi putut să creadă că l-a dat uitării, ea i-a păstrat un loc în adîncul inimii sale?
— Nu, doamnă, nu ştiu, zise muşchetarul.
— Cu atît mai rău, domnule, rosti Anna de Austria. Cu atît mai rău, cel puţin pentru regină, căci regina are nevoie astăzi de acelaşi curaj şi aceiaşi devotament.
— Cum?! exclamă d'Artagnan. Regina, înconjurată de slujitori atît de devotaţi, de sfetnici atît de înţelepţi, de oameni atît de mari, mulţumită meritelor sau poziţiei lor, regina găseşte de cuviinţă să-şi arunce ochii asupra unui umil soldat?
Anna pricepu această mustrare ascunsă şi fu mai degrabă tulburată decît enervată. Atîta abnegaţie şi atîta uitare de sine din partea gentilomului gascon o uimiseră de multe ori şi ea se lăsă copleşită de generozitate.
— Tot ce-mi spui despre cei ce mă înconjoară, domnule d'Artagnan, este poate adevărat. Dar eu nu mai am încredere decît în dumneata. Ştiu că eşti în slujba cardinalului, dar slujeşte-mă şi pe mine şi ma voi îngriji de soarta dumitale. Haide, ai face astăzi pentru mine ceea ce a făcut odinioară pentru regină acel gentilom pe care nu-l cunoşti?
— Voi face tot ce va porunci maiestatea-voastră, spuse d'Artagnan.
Regina cugetă o clipă şi, văzînd atitudinea prevăzătoare a muşchetarului, zise:
— Poate îţi place tihna?
— Nu ştiu, fiindcă nu m-am odihnit niciodată, doamnă.
— Ai prieteni?
— Aveam trei: doi au plecat din Paris şi nu ştiu unde s-au dus. Mi-a rămas doar unul, dar e unul dintre cei care cunosc, cred, pe cavalerul despre care maiestatea-voastră mi-a făcut cinstea să-mi vorbească.
— Bine, spuse regina. Dumneata şi prietenul dumitale preţuiţi cît o armată.
— Ce trebuie să fac, doamnă?
— Înapoiază-te aici după-amiază la cinci şi am să-ţi spun, dar nu pomeni nimănui despre această întîlnire.
— Nu, doamnă.
— Jură-mi pe Crist!
— Doamnă, eu nu mi-am călcat niciodată cuvîntul. Cînd spun nu, e nu!
Regina, deşi mirată de acest fel de a vorbi cu care curtenii nu o obişnuiseră, socoti că e un semn bun pentru zelul lui d'Artagnan în îndeplinirea planului ei. Era unul din vicleşugurile gasconului de a-şi ascunde cîteodată adînca-i subtilitate sub aparenţa unei brutalităţi loiale.
— Regina nu mai are nimic să-mi poruncească? întrebă el.
— Nu, domnule, răspunse. Poţi să te retragi pînă-n momentul de care am vorbit.
D'Artagnan salută şi plecă.
— Drace! mormăi el cînd ajunse la uşă. Se pare că e mare nevoie de mine aici.
Apoi, cum se scursese o jumătate de ceas, străbătu coridorul şi bătu la uşa cardinalului.
Bernouin îl introduse în cabinet.
— Sînt la ordinele dumneavoastră, monseniore, spuse d'Artagnan.
Şi, după obiceiul său, aruncă o privire în jur. Băgă de seamă că Mazarin avea înainte, pe masă, o scrisoare cu sigiliul pus. Numai că stătea cu faţa scrisă în jos, încît nu se putea vedea cui era adresată.
— Vii de la regină? întrebă Mazarin, privindu-l ţintă.
— Eu, monseniore?! Cine v-a spus?
— Nimeni, dar ştiu.
— Îmi pare foarte rău, dar trebuie să spun monseniorului că se înşală, răspunse cu neruşinare gasconul, ţinîndu-şi cu tărie făgăduiala pe care tocmai o făcuse Annei de Austria.
— Eu însumi am deschis uşa de la anticameră şi te-am văzut venind din capătul coridorului.
— Asta fiindcă am intrat pe scara cea dosnică.
— Cum aşa?
— Habar n-am, o fi vreo neînţelegere la mijloc.
Mazarin ştia că nu era uşor să-l faci pe d'Artagnan să spună ceea ce voia să ascundă; aşa că, pentru o clipă, renunţă să-l mai iscodească pe gascon.
— Să vorbim de treburile mele, rosti cardinalul, de vreme ce nu vrei să-mi spui nimic despre ale dumitale.
D'Artagnan se înclină.
— Îţi plac călătoriile? întrebă cardinalul.
— Mi-am petrecut viaţa tot pe drumuri.
— Te reţine ceva la Paris?
— Nimic nu mă poate reţine la Paris decît o poruncă de sus.
— Bine. Uite o scrisoare pe care e vorba să o duci la destinaţie.
— La destinaţie, monseniore? Dar nu are nici o adresă!
Într-adevăr, pe parte opusă a peceţii nu scria nimic.
— Adică, urmă Mazarin, e un plic dublu.
— Înţeleg, şi va trebui să-l desfac pe primul numai după ce ajung într-un anumit loc.
— Straşnic! Ţine scrisoarea şi pleacă! ai un prieten, pe domnul du Vallon, care îmi place mult. Să-l iei cu dumneata!
„Drace! îşi zise d'Artagnan. Ştie c-am auzit convorbirea de ieri şi vrea să ne îndepărteze din Paris."
— Stai pe gînduri? întrebă Mazarin.
— Nu, monseniore, şi plec îndată. Numai că aş dori un lucru...
— Care? Spune!
— Ca Eminenţa-Voastră să se ducă la regină.
— Cînd anume?
— Chiar acum.
— De ce?
— Să-i spuneţi numai atît: „L-am trimis pe d'Artagnan undeva şi i-am cerut să plece numaidecît."
— Vezi bine, ai fost la regină! zise Mazarin.
— Am avut cinstea să spun Eminenţei-Voastre că poate să fie o neînţelegere la mijloc.
— Ce înseamnă asta? întrebă Mazarin.
— Să cutez a repeta Eminenţei-Voastre rugămintea mea?
— Bine, mă duc. Aşteaptă-mă aici!
Mazarin se uită atent dacă nu a uitat vreo cheie în încuietorile de la scrin şi plecă.
Trecură zece minute în care toată strădania lui d'Artagnan de a citi prin primul plic ceea ce era scris pe cel de-al doilea se dovedi zadarnică.
Mazarin se întoarse palid şi vădit preocupat. Se duse şi se aşeză la masa de lucru. D'Artagnan îl scruta cu privirea, aşa cum făcuse şi cu scrisoarea, dar chipul cardinalului era aproape la fel de nepăsătoare ca şi plicul.
„Eh! îşi zise gasconul. Pare supărat, oare-i supărat pe mine? Cugetă. S-o fi gîndind să mă trimită la Bastilia? Încetişor, monseniore! La cel dintîi cuvînt pe care-l spui, te strîng de gît şi trec de partea Frondei. M-ar purta în triumf ca pe Broussel, iar Athos m-ar proclama un Brutus francez. Grozav ar mai fi!"
Gasconul, cu închipuirea-i veşnic înfierbîntată, văzuse pe dată toate foloasele pe care putea să le tragă de pe urma unei atari situaţii.
Mazarin nici gînd să dea o asemenea poruncă. Dimpotrivă, începu să-l ia cu binişorul.
— Ai dreptate, dragă domnule d'Artagnan, zise el. Încă nu poţi pleca.
— Ah! făcu d'Artagnan.
— Dă-mi înapoi scrisoarea, te rog!
D'Artagnan se supuse şi Mazarin se încredinţă că pecetea era neatinsă.
— Aş avea nevoie de dumneata astă-seară, urmă el. Înapoiază-te peste vreo două ceasuri.
— Peste două ceasuri, monseniore, am o întîlnire de la care nu pot să lipsesc.
— Nu-ţi face griji în privinţa asta, îl linişti Mazarin. E vorba de acelaşi lucru.
„Bun! cugetă d'Artagnan. Bănuiam eu."
— Înapoiază-te deci la ora cinci şi adu-mi-l şi pe scumpul du Vallon, dar el să aştepte în anticameră. Vreau să vorbesc cu dumneata între patru ochi.
D'Artagnan se înclină. Şi pe cînd se înclina, îşi zise: „Amîndoi au să-mi dea aceeaşi poruncă, amîndoi mă cheamă la aceeaşi oră, amîndoi la Palatul Regal: ghicesc ce e la mijloc. Ah, iată o taină pentru care domnul de Gondy ar plăti o suta de mii de livre!"
— Te gîndeşti! făcu Mazarin, neliniştit.
— Păi, mă întreb dacă trebuie să fim înarmaţi sau nu.
— Înarmaţi pînă-n dinţi, spuse Mazarin.
— Bine, monseniore, vom fi.
D'Artagnan salută, plecă şi alergă să repete prietenului său făgăduielile măgulitoare ale lui Mazarin, ceea ce dădu lui Porthos o veselie de necrezut.
IX
FUGA
În ciuda semnelor de tulburare pe care le dădea oraşul, către ora cinci după-amiază, la sosirea lui d'Artagnan, Palatul Regal înfăţişa o privelişte dintre cele mai îmbucurătoare. De altfel, nici nu era de mirare: regina dăduse poporului pe Broussel şi pe Blancmesnil, prin urmare, regina nu trebuia să se teamă de nimic, de vreme ce poporul nu mai avea nimic de cerut. Emoţia ei era o rămăşiţă a agitaţiei prin care trecuse şi căreia trebuia să-i lase răgazul să se liniştească, la fel cum după furtună e nevoie uneori de cîteva zile pînă se potoleşte marea.
Avusese loc un mare ospăţ, sub pretextul întoarcerii învingătorului de la Lens. Fuseseră poftiţi prinţi, prinţese şi trăsurile umpleau curţile încă de la amiază. După masa de seară urma să se joace cărţi la regină.
Anna de Austria era în acea zi fermecătoare prin graţie şi spirit; niciodată nu fusese văzută atît de voioasă. Bucuria răzbunării îi strălucea în ochi şi-i flutura pe buze.
În clipa cînd lumea se ridica de la masă, Mazarin se făcu nevăzut. D'Artagnan se afla la post şi-l aştepta în anticameră. Cardinalul apăru surîzător, îl apucă de mîna şi-l duse în cabinetul său.
— Dragă domnu' d'Artagnan, începu ministrul, aşezîndu-se. Am să-ţi dau cea mai mare dovadă de încredere pe care un ministru poate s-o acorde unui ofiţer.
D'Artagnan se înclină.
— Nădăjduiesc, spuse el, că monseniorul o face fără vreun gînd ascuns şi mă socoteşte vrednic de asta.
— Cel mai vrednic dintre toţi, dragă prietene, de vreme ce tocmai dumitale mă adresez.
— Ei bine, continuă d'Artagnan, vă mărturisesc, monseniore, că aştept de multă vreme un asemenea prilej. Aşa că spuneţi-mi iute despre ce e vorba.
— Scumpe domnu' d'Artagnan, reluă Mazarin, astă-seară vei avea în mîinile dumitale salvarea statului.
Şi se opri.
— Fiţi mai lămurit, monseniore, aştept.
— Regina a hotărît să facă împreună cu regele o mică plimbare pînă la Saint-Germain.
— Ah! murmură d'Artagnan. Asta înseamnă că regina vrea să părăsească Parisul.
— Pricepi, o toană femeiască.
— Da, pricep foarte bine, rosti d'Artagnan.
— Pentru asta te-a chemat de dimineaţă şi ţi-a spus să te înapoiezi la ora cinci.
— La ce m-o fi pus să jur că nu spun la nimeni de întîinire! murmură d'Artagnan. Oh, femeile! Chiar regine, tot femei rămîn.
— Ai ceva de zis despre această mică plimbare, dragă domnu' d'Artagnan? întrebă Mazarin cu nelinişte.
— Eu, monseniore? făcu d'Artagnan. Şi pentru ce-aş avea?
— Văd că ridici din umeri.
— E un fel al meu de a vorbi cu mine însumi, monseniore.
— Prin urmare, nu eşti împotrivă?
— Nu sînt nici pentru, nici împotrivă, monseniore, aştept poruncile dumneavoastră.
— Bun. Deci la dumneata m-am gîndit ca să-i însoţeşti pe rege şi pe regină pînă la Saint-Germain.
„Mare vulpoi!" îşi zise d'Artagnan în sinea lui.
— Vezi prea bine, continuă Mazarin, băgînd de seamă nepăsarea ofiţerului. Salvarea statului, aşa cum îţi spuneam, stă în mîinile dumitale.
— Da, monseniore, şi simt întreaga răspundere a unei asemenea însărcinări.
— Şi totuşi primeşti?
— Fără îndoială.
— Crezi că e cu putinţă?
— Orice e cu putinţă.
— Veţi fi atacaţi pe drum?
— Tot ce se poate.
— Şi ce-ai să faci în acest caz?
— Am să trec printre cei care mă vor ataca.
— Şi dacă nu treci?
— Atunci, cu atît mai rău pentru ei, voi trece peste ei!
— Şi-i vei duce pe rege şi pe regină nevătămaţi la Saint-Germain?
— Da.
— Pe viaţa dumitale?
— Pe viaţa mea!
— Eşti un erou, dragul meu! zise Mazarin, uitîndu-se plin de admiraţie la muşchetar.
D'Artagnan zîmbi.
— Dar eu? glăsui Mazarin după un moment de tăcere, privindu-l ţintă.
— Cum adică dumneavoastră, monseniore?
— Dacă vreau şi eu să plec?
— Asta o să fie mai greu.
— Cum aşa?
— Eminenţa-Voastră poate să fie recunoscută.
— Chiar dacă mă travestesc? întrebă Mazarin.
Şi ridică o mantie aruncată peste un fotoliu, pe care se găsea un costum de cavaler, cenuşiu şi roşu ca granatul, împodobit cu ceaprazuri de argint.
— Dacă Eminenţa-Voastră se travesteşte, e mai uşor.
— Ah! răsuflă Mazarin, uşurat.
— Dar va trebui să faceţi ceea ce Eminenţa-Voastră zicea deunăzi că ar fi făcut în locul nostru.
— Ce anume?
— Să strigaţi: „Jos cu Mazarin"!
— Voi striga.
— În franţuzeşte, într-o franţuzească fără de cusur, monseniore, luaţi seama, dar, la accent. Am pierdut şase mii de angevini în Sicilia fiindcă vorbeau stricat italieneşte. Luaţi seama că francezii să nu se răzbune pe dumneavoastră pentru Vecerniile siciliene.
— Am să-mi dau toată silinţa.
— Sînt destui oameni înarmaţi pe străzi, continuă d'Artagnan. Sînteţi sigur că nimeni nu cunoaşte planul reginei?
Mazarin rămase pe gînduri.
— Ar fi o treabă straşnică pentru un trădător, monseniore, ceea ce mi-aţi propus adineauri. Totul ar putea fi pus pe seama unui atac.
Mazarin simţi că-l trec fiorii, dar cugetă că un om care ar avea de gînd să trădeze nu te-ar preveni dinainte.
— Din pricina asta nici nu mă încred în oricine, rosti el cu vioiciune. Dovadă că pe dumneata te-am ales ca să mă însoţeşti.
— Nu plecaţi odată cu regina?
— Nu, zise Mazarin.
— Atunci, în urma reginei?
— Nu, repetă Mazarin.
— Aha! zise d'Artagnan, care începea să înţeleagă.
— Da, am planurile mele, continua cardinalul. Plecînd cu regina, sporesc primejdia ce o pîndeşte; plecînd după regină, creşte primejdia ce mă pîndeşte pe mine; apoi, curtea odată salvată, se poate să mă dea uitării: cei mari nu ştiu ce e recunoştinţa.
— Asta aşa e, încuviinţă d'Artagnan, aruncînd fără să vrea o privire asupra diamantului reginei, pe care Mazarin îl avea pe deget.
Mazarin îi urmări privirea şi suci încetişor înăuntru piatra inelului.
— Vreau deci să-i împiedic să fie nerecunoscători faţă de mine, spuse Mazarin cu surîsul fin.
— Asta-i dragoste creştinească, zise d'Artagnan, să nu-l duci în ispită pe aproapele tău.
— Tocmai de aceea vreau să plec înaintea lor.
D'Artagnan zîmbi: el înţelegea foarte bine această şiretenie italienească.
Mazarin îl văzu zîmbind şi se folosi de acest moment.
— Ai să începi prin a mă scoate întîi pe mine din Paris, nu-i aşa, scumpe domnu' d'Artagnan?
— Grea însărcinare, monseniore! spuse d'Artagnan, reluîndu-şi aerul grav.
— Dar n-ai spus nimic din toate astea cînd a fost vorba de rege şi de regină! rosti Mazarin, privindu-l cu atenţie, astfel ca să nu-i scape nici cea mai mică tresărire de pe chipul ofiţerului.
— Regele şi regina sînt regele meu şi regina mea, monseniore, răspunse muşchetarul. Viaţa mea le aparţine, le-o datorez. Ei mi-o cer şi eu n-am nimic împotrivă.
— Aşa e, murmură Mazarin. Cum însă mie nu-mi aparţine viaţa dumitale, trebuie să ţi-o cumpăr, nu?
Şi, cu un suspin adînc, întoarse încetişor piatra inelului afară. D'Artagnan zîmbi.
Aceşti doi oameni se asemănau într-o privinţă, prin şiretenie. Dacă s-ar fi asemănat şi prin curaj, unui l-ar fi făcut pe celălalt să săvîrşească lucruri mari.
— Înţeleg, zise Mazarin. Dacă îţi cer acest serviciu, o fac cu gîndul de a fi recunoscător.
— Monseniorul se gîndeşte numai? întrebă d'Artagnan.
— Poftim, scumpe domnu' d'Artagnan, spuse Mazarin, scoţînd inelul din deget. Uite un diamant care a fost al dumitale cîndva, e drept deci să se întoarcă iarăşi la dumneata. Ia-l, te rog din suflet!
D'Artagnan nu-i dădu prilejul să se ostenească stăruind; luă inelul, cercetă piatra să se încredinţeze dacă era într-adevăr aceeaşi şi, după ce se convinse de limpezimea strălucirii diamantului, îşi puse inelul în deget cu o plăcere de nedescris.
— Ţineam mult la el, mărturisi Mazarin, aruncînd o ultimă privire asupra inelului. Dar n-are a face, ţi-l dăruiesc din toată inima.
— Şi eu, monseniore, îl primesc aşa cum mi se dă, zise d'Artagnan. Să vorbim acum despre micile dumneavoastră treburi. Vreţi să plecaţi înaintea tuturor?
— Da, ţin la asta.
— La ce oră?
— La zece.
— Şi regina cînd pleacă?
— La miezul nopţii.
— Atunci se poate: vă scot din oraş întîi pe dumneavoastră, vă las undeva, dincolo de barieră, şi mă întorc s-o iau pe regină.
— Minunat! Dar cum mă scoţi din Paris?
— Oh, cît despre asta, lăsaţi pe mine!
— Îţi dau puteri depline, ia cîţi oameni vrei pentru escortă.
D'Artagnan clătină din cap.
— Mi se pare totuşi mijlocul cel mai sigur, adăugă Mazarin.
— Da, pentru dumneavoastră, monseniore, dar nu pentru regină.
Mazarin îşi muşcă buzele.
— Atunci, cum vom face? întrebă el.
— Trebuie să-mi daţi mînă liberă, monseniore.
— Hm! mormăi Mazarin.
— Şi trebuie să lăsaţi în seama mea întreaga acţiune.
— Totuşi.
— Sau căutaţi pe altcineva, spuse d'Artagnan, întorcînd spatele.
— Eh! şopti Mazarin. Mi se pare că pleacă cu diamantul!
Şi-l chema înapoi.
— Domnu' d'Artagnan, dragă domnu' d'Artagnan! murmură el, dulceag.
— Monseniore?
— Îţi iei toată răspunderea?
— Nu-mi iau nici o răspundere; voi face totul cît se poate mai bine.
— Cît se poate mai bine?
— Da.
— Ei bine, fie, mă încred în dumneata.
„În sfirşit!" îşi zise d'Artagnan în sinea lui.
— Deci, vei fi aici la nouă şi jumătate.
— Şi voi găsi pe Eminenţa-Voastră gata de plecare.
— Gata, fără îndoială.
— Atunci rămînem înţeleşi. Acum, monseniorul vrea să mă ajute s-o văd pe regină?
— La ce bun?
— Aş dori să primesc poruncile ce are să-mi dea chiar din gura maiestăţii-sale.
— M-a însărcinat să ţi le dau eu.
— Poate că a uitat ceva.
— Ţii să o vezi?
— È absolut necesar, monseniore.
Mazarin şovăi o clipă. D'Artagnan rămase neclintit în dorinţa lui.
— Să mergem, spuse Mazarin. Te voi conduce, dar nici un cuvînt despre convorbirea noastră!
— Ceea ce am vorbit împreună ne priveşte numai pe noi, monseniore, îl încredinţă d'Artagnan.
— Juri să fii mut?
— Eu nu jur niciodată, monseniore. Spun da sau nu şi, cum sînt gentilom, îmi respect cuvîntul.
— Haide, văd că trebuie să am deplină încredere în dumneata.
— E cel mai bun lucru, credeţi-mă, monseniore.
— Vino! îl pofti Mazarin.
Îl introduse pe d'Artagnan în camera de rugăciune a reginei şi îi spuse să aştepte. D'Artagnan nu aşteptă mult. La vreo cinci minute, regina se arătă în ţinută de mare gală. Gătită astfel, părea abia de treizeci şi cinci de ani şi era frumoasă.
— Dumneata eşti, domnule d'Artagnan, spuse ea cu un surîs plin de graţie. Îţi mulţumesc că ai stăruit să mă vezi.
— Vă cer iertare, rosti d'Artagnan, dar ţineam să primesc poruncile chiar din gura maiestăţii-voastre.
— Ştii despre ce e vorba?
— Da, doamnă.
— Primeşti misiunea pe care ţi-o încredinţez?
— Cu recunoştinţă.
— Bine. Să fii aici la miezul nopţii.
— Voi fi aici.
— Domnule d'Artagnan, adăugă regina, cunosc prea bine dezinteresul dumitale ca să-ţi vorbesc de recunoştinţa mea în această clipă, dar îţi jur că nu voi uita acest al doilea serviciu ce-mi faci, aşa cum l-am uitat pe primul!
— Maiestatea-voastră e liberă să-şi amintească sau să uite. Nu înţeleg ce vrea să spună.
Şi d'Artagnan se înclină.
— Poţi să pleci, zise regina, cu cel mai fermecător surîs. Du-te şi înapoiază-te la miezul nopţii.
Îi făcu un semn de bun rămas cu mîna şi d'Artagnan se retrase. În acelaşi timp aruncă o privire spre draperia de după care se ivise regina şi zări sub marginea de jos vîrful unui pantof de catifea.
— Bun, murmură el. Mazarin ascultă să vadă dacă nu-l trădez. Într-adevăr, paiaţa asta nu merită să fie slujită de un om cinstit.
Dar asta nu-l împiedică pe d'Artagnan să fie punctual la întîlnire: la ora nouă şi jumătate intră în anticameră. Bernouin aştepta şi-l introduse îndată în cabinet. Îl găsi pe cardinal îmbrăcat în costum de cavaler, veşmînt ce-l prindea de minune şi pe care, după cum am mai spus, Mazarin îl purta cu eleganţă. Numai că era foarte palid şi tremura niţeluş.
— Singur? întrebă el.
— Da, monseniore.
— Şi vrednicul domn du Vallon nu ne dă prilejul să ne bucurăm de tovărăşia sa?
— Ba da, monseniore, aşteaptă în trăsura lui.
— Unde?
— La poarta grădinii Palatului Regal.
— Deci cu trăsura lui plecăm?
— Da, monseniore.
— Fără altă escortă decît dumneavoastră amîndoi?
— Oare nu-i destul? Unul dintre noi doi ar fi de ajuns.
— Scumpe domnule d'Artagnan, mă înspăimînţi cu sîngele dumitale rece, zău aşa! spuse Mazarin.
— Eu credeam, dimpotrivă, c-ar fi trebuit să vă inspir încredere.
— Şi pe Bernouin nu-l iau cu mine?
— N-avem loc pentru el, va veni mai tîrziu, după Eminenţa-Voastră.
— Fie, încuviinţă Mazarin. De vreme ce totul trebuie făcut după voinţa dumitale.
— Monseniore, mai e timp să vă răzgîndiţi, zise d'Artagnan. Eminenţa-Voastră e liberă să facă aşa cum doreşte.
— Nu, nu, se împotrivi Mazarin. Să plecăm!
Coborîră amîndoi pe scara cea tainică. Mazarin îşi sprijinea braţul de braţul lui d'Artagnan şi muşchetarul i-l simţea cum tremură.
Străbătură curţile Palatului Regal, unde se mai aflau încă vreo câteva trăsuri ale mesenilor întîrziaţi, ajunseră în grădină şi apoi în faţa portiţei. Mazarin încercă să o deschidă cu o cheie scoasă din buzunar, dar mîna îi tremura îngrozitor, încît nu era în stare nici să nimerească broasca.
— Lăsaţi-mă pe mine, zise d'Artagnan.
Mazarin îi dădu cheia şi muşchetarul, după ce deschise poarta, puse cheia în buzunar: socotea să se întoarcă tot pe acolo.
Scara trăsurii era lăsată şi portiera era deschisă. Mousqueton stătea lîngă portieră, iar Porthos în fundul trăsurii.
— Urcaţi-vă, monseniore! zise d'Artagnan.
Mazarin nu aşteptă să i se spună de două ori şi se aruncă în trăsură.
D'Artagnan îl urmă, Mousqueton închise portiera şi se cocoţă la spate, oftînd din adîncul rărunchilor. Căutase în fel şi chip să nu plece, spunînd că tot îl mai doare rana, însă d'Artagnan i-o retezase numaidecît:
— Rămîi, dacă vrei, dragul meu domn Mouston, dar te previn că Parisul va fi în flăcări în noaptea asta.
La care Mousqueton nu mai pretinse nimic, susţinînd sus şi tare că e gata să-şi urmeze stăpînul şi pe domnul d'Artagnan pînă la capătul pămîntului.
Trăsura porni în trapul măsurat al cailor, ceea ce nu dădea cîtuşi de puţin de bănuit că într-însa s-ar găsi oameni grăbiţi. Cardinalul îşi şterse fruntea cu batista şi se uită în jur.
În stînga îl avea pe Porthos şi în dreapta pe d'Artagnan – fiecare veghea la cîte o portieră şi-i slujea drept de pavăză.
Pe bancheta din faţă erau două perechi de pistoale, una dinaintea lui Porthos, cealaltă în faţa lui d'Artagnan. Cei doi prieteni ţineau fiecare sabia alături.
La o sută de paşi de Palatul Regal, o patrulă opri trăsura.
— Cine-i? întrebă comandantul patrulei.
— Mazarin! strigă d'Artagnan, izbucnind în hohote de rîs.
Cardinalul simţi că i se face părul măciucă în cap. Gluma li se păru grozavă burghezilor, care, văzînd o trăsură fără blazon şă fără escortă, nu şi-ar fi închipuit niciodată că e cu putinţă o asemenea lipsă de prevedere.
— Drum bun! strigară ei.
Şi lăsară trăsura să treacă.
— Ei! făcu d'Artagnan. Ce părere are monseniorul de acest răspuns?
— Plin de duh! excalmă Mazarin.
— Într-adevăr, zise Porthos, pricep...
Către mijlocul străzii Petits-Champs, o a doua patrulă opri trăsura.
— Cine-i? strigă comandantul patrulei.
— Ascundeţi-vă, monseniore! zise d'Artagnan.
Şi Mazarin se vîrî între cei doi prieteni, de nici nu se mai văzu.
— Cine-i? repetă acelaşi glas cu nerăbdare.
D'Artagnan simţi cum cineva se repede să apuce caii de căpăstru. Ieşi pe jumătate din trăsură.
— Ei, Planchet! strigă el.
Comandantul patrulei se apropie: era, într-adevăr, Planchet. D'Artagnan recunoscuse vocea fostului său valet.
— Cum, domnule, dumneavoastră sînteţi? făcu Planchet.
— Eh, Doamne, da, dragă prietene! Porthos, dragul de el, a primit o lovitură de spadă şi-l duc la ţară, acasă, la Saint-Cloud.
— Oh, zău? zise Planchet.
— Porthos, urmă d'Artagnan. Dacă mai poţi vorbi, scumpul meu Porthos, spune măcar un cuvînt bunului Planchet.
— Planchet, prietene, suspină Porthos cu o voce slabă şi jalnică. Mă simt tare rău, şi, dacă întîlneşti vreun medic, m-ar bucura să mi-l trimiţi.
— Ah, Dumnezeule mare, ce nenorocire! se tîngui Planchet. Cum s-a întîmplat?
— Am să-ţi povestesc eu, spuse Mousqueton.
Porthos scoase un geamăt adînc.
— Lasă-ne să trecem, Planchet, şuşoti d'Artagnan, ori nu mai ajunge viu acasă: e atins la plămîni, prietene.
Planchet clătină din cap, ca şi cum ar fi vrut să spună: „Dacă-i aşa, e rău!"
Apoi, întorcîndu-se către oamenii lui, le strigă:
— Lăsaţi-i să treacă, sînt prieteni!
Trăsura porni mai departe şi Mazarin, care-şi ţinuse răsuflarea, cuteză şi el să tragă aer în piept.
— Bricconi! murmură cardinalul.
Cu puţin înainte de poarta Saint-Honoré întîlniră o a treia ceată: erau oamenii cerşetorului de la Saint-Eustache.
— Atenţie, Porthos! spuse d'Artagnan.
Porthos întinse îndată mîna spre pistoale.
— Ce e? întrebă Mazarin.
— Monseniore, cred că ne aflăm într-o proastă tovărăşie.
Un om se apropie de uşa trăsurii, cu un fel de coasă în mînă.
— Cine-i? întrebă el.
— Ei, neisprăvitule, nu recunoşti trăsura Prinţului?
— Prinţ sau nu, bodogăni omul, deschide uşa! Noi păzim poarta şi nu trece nimeni fără să ştim noi cine trece.
— Ce-i de făcut? mormăi Porthos.
— La dracu, să trecem! zise d'Artagnan.
— Să trecem, dar cum? întrebă Mazarin.
— Printre ei sau peste ei! Vizitiu, porneşte în goană!
Vizitiul îşi ridică piciul.
— Nici un pas mai mult! se răsti omul care părea comandantul cetei. Dacă nu, rup picioarele cailor!
— La naiba! se întunecă Porthos. Ar fi păcat, caii ăştia mă costă cîte o sută de pistoli fiecare.
— Am să-ţi dau eu cîte două sute pentru ei, făgădui Mazarin.
— Da, numai că, dacă le rup picioarele, ne rup şi nouă gîtul.
— Vine unul în partea mea, vesti Porthos. Să-l omor?
— Dintr-un pumn, dacă poţi. Tragem numai dacă n-avem încotro.
— Pot, zise Porthos.
— Vino şi deschide, spuse d'Artagnan omului cu coasa, apucînd un pistol de ţeavă şi pregătindu-se să lovească cu mînerul.
Omul se apropie.
Pe măsură ce se apropia, d'Artagnan ieşi pe jumătate din trăsură, vrînd să fie mai liber în mişcări. Ochii lui se întîlniră cu ochii cerşetorului, luminaţi de licărirea unui felinar.
Fără îndoială că acesta îl recunoscu pe muşchetar, fiindcă se făcu alb ca varul. Fără îndoială că şi d'Artagnan îl recunoscu, fiindcă părul i se ridică măciucă în cap.
— Domnul d'Artagnan! strigă cerşetorul, trăgîndu-se un pas înapoi. Domnul d'Artagnan! Lăsaţi-l să treacă!
Muşchetarul ar fi răspuns poate şi el, cînd răsună o lovitură ca de măciucă repezită între coarnele unui bou: era Porthos care îi venise de hac omului său.
D'Artagnan se întoarse şi-l văzu pe nefericitul acela zăcînd la vreo patru paşi mai încolo.
— Acum goneşte cît poţi! strigă el vizitiului.
Vizitiul puse biciul pe cai şi nobilele animale o luară la goană. Se auziră nişte strigăte ca de oameni trîntiţi la pămînt. Apoi se simţi o hurducătură, urmată îndată de alta. Două din roţi trecuseră peste ceva rotund şi lesne de îndoit.
Se făcu tăcere pentru cîteva clipe. Trăsura ieşi pe poarta oraşului.
— Spre Cours-la-Reine! strigă d'Artagnan vizitiului.
După aceea se întoarse către Mazarin:
— Acum, monseniore, zise el, puteţi spune de cinci ori în şir Tatăl nostru şi Ave, mulţumind lui Dumezeu c-aţi scăpat cu bine. Sînteti salvat, liber!
Mazarin răspunse printr-un soi de geamăt înfundat, căci nu-i venea să creadă într-o asemenea minune.
După cinci minute, trăsura se opri: ajunseseră la Cours-la-Reine.
— Monseniorul e mulţumit de escortă? întrebă muşchetarul.
— Încîntat, domnu'! spuse Mazarin, îndrăznind să scoată capul pe geamul portierei. Rămîne să faceţi la fel şi pentru regină.
— Asta o să fie mai uşor, zise d Artagnan, sărind jos din trăsură. Domnule du Vallon, vă dau în grijă pe Eminenţa-Sa.
— Fii liniştit, spuse Porthos, întinzîndu-i mîna.
D'Artagnan se uită mirat la prietenul său.
— Ce ai? întrebă el.
— Mi se pare că mi-am scrîntit mîna, murmură Porthos.
— Ce naiba, loveşti şi tu ca un apucat!
— Păi n-aveam încotro: omul meu era cît pe ce să mă pricopsească cu un glonţ. Dar tu cum te-ai descotorosit de-al tău?
— Oh! zise d'Artagnan. Al meu nici măcar nu era om.
— Păi ce era?
— O nălucă.
— Şi...
— L-am descîntat.
Fără vreo altă lămurire, luă pistoalele de pe banchetă şi le vîrî la cingătoare, se înfăşură în mantie şi, cum nu ţinea să se întoarcă în oraş prin poarta pe unde ieşise, se îndreptă spre poarta Richelieu.
X
TRĂSURA VICARULUI
În loc să se înapoieze prin poarta Saint-Honoré, d'Artagnan, care avea destul timp înainte, făcu un ocol şi intră în oraş pe poarta Richelieu. Cîţiva oameni se apropiară de el să cerceteze cine este şi, dîndu-şi seama după pălăria cu pene şi după mantia-i împodobită cu galoane că au în faţă un ofiţer de muşchetari, îl înconjurară îndată, cu gîndul să-l facă să strige: „Jos Mazarin!". Întîmplarea avu darul să-l neliniştească la început, dar cînd se dumiri despre ce era vorba, strigă cu atîta tragere de inimă, încît şi cei mai cusurgii se arătară mulţumiţi.
Mergea pe strada Richelieu, cugetînd cum să o scoată din oraş pe regina, căci de o trăsură cu armele Franţei nici vorbă nu putea să fie, cînd zări în poarta palatului doamnei de Guéménée un echipaj.
Un gînd neaşteptat îi trecu prin minte.
— Ah, la dracu! îngînă el. Ar fi un joc cinstit!
Şi, apropiindu-se de trăsură, cercetă cu privirea blazoanele zugrăvite pe uşi şi livreaua vizitiului.
Treabă cu atît mai uşoară, cu cît vizitiul dormea, dus pe capră.
— Păi asta-i chiar trăsura vicarului! zise el. Pe legea mea, încep să cred că providenţa e de partea noastră.
Se urcă binişor în trăsură şi, trăgînd de firul de mătase legat de degetul cel mic al vizitiului, porunci:
— La Palatul Regal!
Vizitiul, trezit pe neaşteptate, porni îndată spre locul numit, fără bănuială că porunca vine din partea altcuiva decît a stăpînului său. Elveţianul de la palat tocmai se pregătea să închidă porţile, dar, la vederea acestui măreţ echipaj, rămase încredinţat ca sosea un oaspete de seamă şi lăsă trăsura să treacă. Trăsura opri sub portalul de la intrare.
Vizitiul îşi dădu seama abia acolo că valeţii nu se aflau pe locul lor din spate.
Crezind că vicarul a hotărît aşa, sări de pe capră fără să lase hăţurile din mînă şi veni să deschidă.
D'Artagnan sări şi el din trăsură şi, în clipa cînd vizitiul, speriat că nu-şi recunoaşte stăpînul, se trase înapoi, îl înşfăcă cu mîna stîngă de guler în vreme ce cu dreapta îi puse pistolul în piept, spunînd:
— Dacă scoţi o vorbă, eşti mort!
După expresia zugrăvită pe chipul celui care îl ameninţa astfel, vizitiul înţelese că a picat într-o cursă şi rămase cu gura căscată şi cu ochii holbaţi.
Doi muşchetari se plimbau prin curte şi d'Artagnan îi strigă pe nume.
— Domnule de Bellière, se adresă el unuia, fă-mi plăcerea şi ia hăţurile din mîinile omului ăstuia, suie pe capră, du trăsura la uşa scării din dos şi aşteaptă-mă acolo. E vorba de o chestiune de mare însemnătate, în slujba regelui.
Muşchetarul, care ştia că locotenentul său nu e în stare de o glumă proastă în timpul serviciului, se supuse fără murmur, deşi ordinul i se păru cam ciudat.
D'Artagnan se întoarse către celălalt muşchetar.
— Domnule du Verger, zise el, ajută-mă să-l duc pe omul acesta într-un loc sigur.
Socotind că locotenentul a arestat vreun prinţ travestit, muşchetarul se înclină şi, trăgînd spada, făcu semn că e gata să-i îndeplinească porunca.
D'Artagnan urcă scara urmat de prizonierul său, urmat la rîndu-i de către muşchetar, străbătu coridorul şi pătrunse în anticamera lui Mazarin.
Bernouin aştepta cu nerăbdare veşti de la stăpînul său.
— Ei bine, domnule? întrebă el.
— Totul merge de minune, dragul meu Bernouin. Dar iată un om pe care te rog să-l duci undeva, într-un loc sigur...
— Unde, domnule?
— Unde vrei tu, numai locul ales să aibă obloane care se închid cu lacăte şi o broască bună la uşă.
— Avem aşa ceva.
Şi bietul vizitiu fu dus într-o încăpere cu gratii la ferestre, care semăna grozav a închisoare.
— Acum, dragă prietene, îi spuse d'Artagnan, te poftesc să-mi dai mantaua şi pălăria, de care am mare nevoie.
Vizitiul, bineînţeles, nu se împotrivi cîtuşi de puţin. De altfel, era atît de buimăcit de cele întîmplate, încît se clătina pe picioare şi se bîlbîia ca beat. D'Artagnan puse totul în braţele lui Bernouin.
— Acum, domnule du Verger, rămîi închis aici, cu omul ăsta, pînă va veni domnul Bernouin să deschidă. Veghea va fi destul de lungă şi de plicticoasă, ştiu, dar dumneata înţelegi, adăugă cu gravitate, în slujba regelui.
— La ordinele dumneavoastră, domnule locotenent, răspunse muşchetarul, încredinţat că era vorba de lucruri importante.
— A, să nu uit, îl preveni d'Artagnan. Dacă omul nostru încearcă să fugă ori să strige, străpunge-l cu spada.
Muşchetarul dădu din cap, în semn că va respecta întru totul consemnul.
D'Artagnan ieşi, luîndu-l şi pe Bernouin cu el. Bătea de miezul nopţii.
— Du-mă în camera de rugăciune a reginei, zise el. Dă-i de veste că mă aflu aici şi apoi pune pachetul ăsta, dimpreună cu o muschetă încărcată, pe capra trăsurii ce aşteaptă în capul scării tainice.
Bernouin îl introduse în camera de rugăciune a reginei, unde ofiţerul se aşeză pe un scaun, tare îngîndurat.
La Palatul Regal totul se petrecea ca de obicei. La ceasurile zece, după cum am spus, aproape toţi oaspeţii plecaseră. Cei care urmau să fugă o data cu curtea primiseră toate instrucţiunile şi fuseseă poftiţi să se afle după miezul nopţii la Cours-la-Reine.
La zece, Anna de Austria intră la rege. Prinţul tocmai se culcase şi micul Ludovic, rămas ultimul, îşi trecea vremea rînduind în linie de bătaie nişte soldaţi de plumb, îndeletnicire care îi plăcea nespus de mult. Doi copii din suită se jucau împreună cu el.
— Laporte, spuse regina, ar fi timpul ca maiestatea-sa să se culce.
Regele ceru să mai stea, căci nu-i era somn, zicea el, dar regina stărui.
— Oare nu trebuie să te duci mîine dimineaţă la şase să te scalzi la Conflans, Ludovic? Mi se pare că tu singur ai cerut asta.
— Aveţi dreptate, doamnă, spuse regele, şi sînt gata să mă retrag în odaia mea de îndată ce veţi binevoi să mă sărutaţi. Laporte, dă sfeşnicul cavalerului de Coislin.
Regina îşi apropie buzele de fruntea albă şi netedă pe care augustul vlăstar i-o întindea cu o gravitate ce vadea de pe acum eticheta de la curte.
— Caută să adormi repede, Ludovic, îl povăţui regina. Mîine te scoli de dimineaţă.
—Mă voi strădui să vă ascult, doamnă, făgădui micuţul Ludovic. Însă nu mi-e deloc somn.
— Laporte, rosti în şoaptă Anna de Austria. Adu o carte cît mai plicticoasă pentru maiestatea-sa, dar tu rămîi îmbrăcat.
Regele ieşi, însoţit de cavalerul Coislin, care purta sfeşnicul. Celălalt copil fu dus şi el la culcare.
Regina trecu în apartamentul ei. Doamnele de onoare, adică doamna de Brégy, domnişoara de Beaumont, doamna de Motteville şi Socratine, sora acesteia, numită astfel din pricina înţelepciunii ei, tocmai îi puseseră într-un dulap ceea ce rămăsese de la masă, să aibă ce mînca, aşa cum obişnuia.
Regina dădu poruncile ce avea de dat, vorbi despre un ospăţ pe care marchizul de Villequier îl oferea peste două zile în cinstea ei, numind pe cei cărora le îngăduia onoarea să ia parte, anunţă pentru a doua zi o vizită la Val-de-Grâce, unde avea de gînd să se spovedească şi să se împărtăşească, şi porunci lui Béringhen, primul ei valet, să fie gata să o însoţească.
Masa doamnelor de onoare o dată sfîrşită, regina se prefăcu tare obosită şi trecu în odaia de culcare. Doamna de Motteville, de serviciu pe lîngă maiestatea-sa în seara aceea, o urmă şi o ajută să se dezbrace. Regina se urcă în pat, îi vorbi prietenos cîteva minute şi apoi îi spuse că poate să plece.
Tocmai în clipa aceea, d'Artagnan intra în curtea Palatului Regal cu trăsura vicarului.
La puţin timp, trăsurile doamnelor de onoare ieşeau din curte şi poarta se închidea în urma lor.
Bătea miezul nopţii.
După cinci minute, Bernouin ciocăni la uşa camerei de culcare a reginei, venind prin trecerea tainică de care se folosea cardinalul. Anna de Austria se grăbi ea însăşi să deschidă. Era îmbrăcată, adică îşi pusese un halat lung de casă.
— Tu eşti, Bernouin? întrebă ea. Domnul d'Artagnan e aici?
— Da, doamnă, se află în camera de rugăciune şi aşteaptă ca maiestatea-voastră să fie gata.
— Sînt gata. Du-te şi spune lui Laporte să-l trezească şi să-l îmbrace pe rege, apoi treci pe la mareşalul de Villeroy să-l previi din partea mea.
Bernouin se înclină şi ieşi.
Regina trecu în camera de rugăciune, luminată de o singură lampă din cristal de Veneţia. Îl văzu pe d'Artagnan în picioare, aşteptînd.
— Dumneata eşti? zise ea.
— Eu, doamnă.
— Eşti gata?
— Gata.
— Şi cardinalul?
— A sosit cu bine la Cours-la-Reine, unde aşteaptă pe maiestatea-voastră.
— Dar cu ce trăsură plecăm?
— Am prevăzut totul, maiestate. O trăsură aşteaptă jos.
— Să mergem la rege.
D'Artagnan se înclină şi o urmă pe regină.
Micuţul Ludovic era gata îmbrăcat, afară doar de pantofi şi de haină. Se arăta uimit că e îmbrăcat în toiul nopţii şi-l copleşea cu întrebările pe Laporte, care răspundea numai atît:
— Porunca reginei, sire.
Pe patul neacoperit se vedea aşternutul cu cearşafuri atît de purtate, încît pe alocuri se destrămaseră de-a binelea. Era încă una din urmările caliciei lui Mazarin.
Regina păşi în odaie, în vreme ce d'Artagnan rămase în prag. Zărind-o, copilul se smulse din mîinile lui Laporte şi alergă spre ea.
Regina îi făcu semn lui d'Artagnan să se apropie. Ofiţerul se supuse.
— Fiul meu, glăsui regina, arătînd spre muşchetarul plin de linişte şi cu capul descoperit. Acesta e domnul d'Artagnan, un viteaz ca acei voinici din vechime, despre care îţi place atît de mult să-ţi povestească doamnele mele de onoare. Întipăreşte-ţi bine în minte numele lui şi priveşte-l cu luare-aminte ca să nu-i uiţi chipul, fiindcă astă-seară ne va aduce un mare serviciu.
Tînărul rege se uită la ofiţer cu ochii lui mari şi plini de mîndrie şi repetă:
— Domnul d'Artagnan?
— Întocmai, fiul meu.
Tînărul rege ridică încet mîna-i micuţă şi i-o întinse muşchetarului. Acesta puse un genunchi la pămînt şi i-o sărută.
— Domnul d'Artagnan, repetă Ludovic. Bine, doamnă!
În acea clipă se auzi un vuiet care se apropia neîncetat.
— Ce-i asta? murmură regina.
— Oh! exclamă d'Artagnan, încordîndu-şi auzul ascuţit şi privirea inteligentă. E glasul poporului care se răscoală.
— Trebuie să fugim! spuse regina.
— Maiestatea-voastră mi-a încredinţat conducerea acestei întreprinderi. Trebuie să rămînem pe loc şi să vedem ce vrea.
— Domnule d'Artagnan!
— Răspund de tot!
Nimic nu se transmite mai iute ca încrederea. Regina, plină de tărie şi de curaj, simţea în cel mai înalt grad aceste doua calităţi la cei din jur.
— Fie, zise ea. Mă încred în dumneata!
— Maiestatea-voastră îngăduie ca în această împrejurare să dau porunci în numele ei?
— Porunceşte, domnule!
— Ce mai vrea poporul? întrebă regele.
— O să aflăm îndată, sire, zise d'Artagnan.
Şi ieşi zorit pe uşă.
Vuietul creştea din ce în ce şi părea că învăluie întreg Palatul Regal. Strigăte nedesluşite se auzeau în cuprinsul palatului. Înţelegeai lămurit că era larmă şi răscoală. Regele, pe jumătate îmbrăcat, regina şi Laporte rămaseră nemişcaţi, aşa cum se găseau şi aproape pe locul unde se găseau, ascultînd şi aşteptînd.
Comminges, aflat în noaptea aceea de gardă la palat, alergă fără zăbavă. Avea aproape două sute de ostaşi în curţile interioare şi în grajduri, pe care îi punea la dispoziţia reginei.
— Ei, ce este? întrebă Anna de Austria, văzîndu-l pe d'Artagnan întorcîndu-se.
— Doamnă, s-a zvonit că regina a părăsit Palatul Regal, luîndu-l cu ea pe rege, şi poporul cere dovada că nu-i adevarat ori ameninţă să dărîme Palatul.
— Ah, de astă dată e prea de tot! murmură regina. Am să le dovedesc că n-am plecat!
D'Artagnan citi pe chipul reginei că va da o poruncă nesăbuită. Se apropie de ea şi spuse în şoaptă:
— Maiestatea-voastră mai are încredere în mine?
Glasul acesta o făcu să tresară.
— Da, domnule, toată încrederea, zise ea. Vorbeşte...
— Regina are bunătatea să-mi urmeze sfaturile?
— Vorbeşte.
— Maiestatea-voastră să binevoiască a-l trimite de aici pe domnul de Comminges, poruncindu-i să se închidă, el şi oamenii lui, în corpul de gardă şi în grajduri.
Comminges se uită la d'Artagnan cu acea invidie cu care orice curtean vede ivindu-se o nouă stea la curte.
— Ai auzit, Comminges? rosti regina.
Pătrunderea-i obişnuită îl ajută să bage de seamă această privire neliniştită şi d'Artagnan se apropie de el.
— Iartă-mă, domnule de Comminges, îi spuse muşchetarul. Sîntem amîndoi slujitori ai reginei, nu? Acum e rîndul meu să-i fiu de folos, aşa că nu mă pizmui pentru fericirea asta.
Comminges se înclină şi ieşi.
„Haide! cugetă d'Artagnan în sinea lui. Mi-am mai făcut un duşman!"
— Şi acum, ce e de făcut? se adresă regina lui d'Artagnan. Auzi doar, în loc să se potolească, vuietul creşte.
— Doamnă, glăsui d'Artagnan, poporul vrea să-l vadă pe rege şi trebuie să-l vadă.
— Cum adică, să-l vadă? Şi unde? În balcon?
— Nu, doamnă, aici, dormind în pat.
— Ah, maiestate, domnul d'Artagnan are deplină dreptate! strigă Laporte.
Regina cugetă o clipă şi zîmbi, ca o femeie care nu e străină de prefăcătorie.
— Într-adevăr, murmură ea.
— Domnule Laporte, spuse d'Artagnan. Du-te şi dă de ştire poporului prin grilajul palatului că i se va îndeplini dorinţa şi că, în cinci minute, nu numai că-l va vedea pe rege, dar îl va vedea chiar în patul lui. Adaugă că regele doarme şi că regina roagă să se facă linişte, ca nu cumva să se trezească.
— Dar să nu vină toată lumea, ci doar o delegaţie de doi sau patru oameni.
— Ba toată lumea, doamnă!
— Aşa au să ne ţină în loc pînă dimineaţa, gîndeşte-te!
— Numai un sfert de ceas. Răspund de tot, doamnă. Credeţi-mă, eu cunosc poporul, e un copil mare pe care trebuie să ştii să-l mîngîi. În faţa regelui adormit va fi mut, blînd şi sfios ca un mieluşel.
— Du-te, Laporte! spuse regina.
Tînărul rege se apropie de mamă-sa.
— De ce facem pe voia acestor oameni? întrebă el.
— Trebuie, fiul meu! zise Anna de Austria.
— Atunci, dacă mi se spune trebuie, înseamnă că nu mai sînt rege?
Regina amuţi.
— Sire, interveni d'Artagnan, maiestatea-voastră îmi îngăduie o întrebare?
Ludovic al XlV-lea se întoarse mirat că cineva îndrăzneşte să-i vorbească. Regina strînse mîna copilului.
— Da, domnule, spuse el.
— Maiestatea-voastră, pe cînd se juca în parcul de la Fontainebleau, ori prin curţile palatului de la Versailles, îşi aminteşte să fi văzut cerul înnorîndu-se pe neaşteptate şi să fi auzit bubuitul tunetului?
— Da, fără îndoială.
— Ei bine, bubuitul tunetului, oricît ar fi dorit maiestatea-voastră să se mai joace, spunea: „Intraţi înăuntru, sire, trebuie!"
— Fără îndoială, domnule. Dar mi s-a spus, de asemenea, că tunetul este glasul lui Dumnezeu.
— Ei bine, sire, răspunse d'Artagnan. Ascultaţi larma poporului şi vă veţi încredinţat că seamănă foarte mult cu bubuitul tunetului.
Într-adevăr, în clipa aceea, purtat de boarea nopţii, un vuiet cumplit umplu văzduhul.
Şi pe dată conteni.
— Iată, sire, rosti d'Artagnan. Acum i s-a spus poporului că dormiţi. Vedeţi, dar, sînteţi rege.
Regina se uita cu uimire la omul acesta ciudat, al cărui curaj fără seamăn era pe potriva celor mai viteji şi al cărui spirit pătrunzător şi viclean îl făcea pe potriva oricui.
Laporte se arătă în prag.
— Ei, Laporte? întrebă regina.
— Doamnă, răspunse valetul, prevederile domnului d'Artagnan s-au împlinit întocmai. Poporul s-a liniştit ca prin farmec. I se va deschide porţile şi în cinci minute va fi aici.
— Laporte, zise regina. Dacă ai pune pe unul dintre băieţii tăi în locul regelui, noi am pleca în acest timp.
— Dacă maiestatea-voastră porunceşte, răspunse Laporte. Fiii mei, ca şi mine, o slujesc pe regină.
— Nu, se împotrivi d'Artagnan. Dacă vreunul îl cunoaşte pe rege şi vede că au fost păcăliţi, totul ar fi pierdut.
— Ai dreptate, domnule, ai întotdeauna dreptate, încuviinţă Anna de Austria. Laporte, culcă-l pe rege!
Laporte îl aşeză pe rege în pat, aşa îmbrăcat cum era, şi îi acoperi pînă la bărbie cu învelitoarea.
Regina se aplecă şi-l sărută pe frunte.
— Să te prefaci ca dormi, Ludovic, murmură ea.
— Bine, se învoi regele. Dar nu vreau să mă atingă vreunul din oamenii aceştia.
— Sire, cuvîntă d'Artagnan. Eu sînt aici şi vă încredinţez că dacă are cineva această îndrăzneală, o va plăti cu viaţa.
— Acum, ce trebuie să facem? întreba regina. I-aud venind.
— Domnule Laporte, du-te înaintea lor şi sfătuieşte-i din nou să păstreze liniştea. Doamnă, dumneavoastră aşteptaţi acolo, lîngă uşa. Eu voi sta la căpătîiul regelui, gata să-mi jertfesc viaţa pentru maiestatea-sa.
Laporte ieşi din odaie, regina rămase în picioare, în vreme ce d'Artagnan se strecură după draperii.
Se auzi o mare mulţime de oameni care umblau încet şi cu grijă. Regina ridică ea însăşi draperia de la uşă ducînd un deget la buze. Văzînd-o pe regină, oamenii se opriră locului, într-o atitudine plină de respect.
— Intraţi domnilor, intraţi, spuse regina.
Mulţimea şovăi, ca şi cum s-ar fi ruşinat: se aştepta la împotrivire, se aştepta să fie înfruntată, să fie nevoită să darîme porţile şi să doboare ostaşii de gardă şi, cînd colo, porţile li se deschiseră singure, iar regele, cel puţin de ochii lor, nu avea la căpătîi decît pe mama lui.
Cei aflaţi în frunte se bîlbîiră şi încercară să dea înapoi.
— Intraţi, domnilor, spuse Laporte, de vreme ce regina îngăduie.
Atunci, unul mai îndrăzneţ se încumetă să treacă pragul şi înaintă în vîrful picioarelor. Ceilalţi îi urmară pilda şi odaia se umplu în tăcere, de parcă toţi oamenii aceia ar fi fost cei mai umili şi mai devotaţi curteni. Dincolo de uşă se zăreau capetele celor care, neputînd să intre, se înălţau pe vîrfuri. D'Artagnan vedea totul printr-un ochi al draperiei. În cel care păşise primul în odaie îl recunoscu pe Planchet.
— Domnule, i se adresă regina, înţelegînd că el era căpetenia. Aţi venit să-l vedeţi pe rege şi, la rîndul meu, am vrut să vi-l arăt eu însămi. Apropiaţi-vă, priviţi-l şi spuneţi dacă avem aerul unor oameni care se gîndesc sa fugă.
— Nu, nici vorbă, îngăimă Planchet, puţin mirat de o asemenea cinste neaşteptată.
— Veţi spune deci bunilor şi credincioşilor mei parizieni, continuă Anna de Austria, cu un surîs asupra căruia d'Artagnan nu se înşelă cîtuşi de puţin – veţi spune că l-aţi văzut pe rege în pat, dormind, precum şi pe regina, care tocmai se pregătea şi ea sa se culce.
— Am să spun, doamnă, şi cei care mă însoţesc au să spună la fel ca mine, dar...
— Ce este? întrebă Anna de Austria.
— Maiestatea-voastră să mă ierte, spuse Planchet. Oare într-adevăr regele doarme aici în pat?
Anna de Austria tresări.
— Dacă se află cineva printre voi care să-l cunoască pe rege, să se apropie şi să spună dacă aici doarme într-adevăr maiestatea-sa.
Un om înfăşurat într-o mantie, cu care îşi ascundea chipul, se apropie, se aplecă deasupra patului şi privi cu luare-aminte.
O clipă, d'Artagnan crezu că are gînduri rele şi apucă îndată mînerul spadei. Dar omul înfăşurat în mantie, aplecîndu-se, îşi descoperi în parte chipul şi atunci muşchetarul îl recunoscu pe vicar.
— E într-adevăr regele, rosti el, îndreptîndu-se de mijloc. Dumnezeu să binecuvînteze pe maiestatea-sa!
— Da, zise şoptit căpetenia cetei. Da, Dumnezeu să binecuvînteze pe maiestatea-sa!
Şi toţi oamenii aceia, care intraseră furioşi, deveniră blajini, uitînd de orice mînie, şi-l binecuvîntară la rîndul lor pe vlăstarul regesc.
— Acum, spuse Planchet, să mulţumim reginei, prieteni, şi să plecăm.
Toţi se înclinară şi ieşiră pe rînd şi fără zgomot, aşa cum intraseră. Planchet, care trecuse cel dintîi pragul, era ultimul.
Regina îl opri.
— Cum te cheamă, prietene? i se adresă ea.
Planchet se răsuci pe călcîie, buimăcit de întrebare.
— Da, continuă regina. Mă socotesc la fel de onorată că te-am primit astă-seară, ca şi cum ai fi un prinţ, de aceea doresc să-ţi aflu numele.
„Mda! cugetă Planchet în sinea lui. Să am şi eu soarta vreunui prinţ. Mulţumesc!"
D'Artagnan se înfioră că Planchet, păcălit ca şi corbul din fabulă, să nu-şi spună numele, iar regina, ştiindu-l, să nu afle că Planchet a fost cîndva în slujba lui.
— Mă numesc Dulaurier, doamnă, răspunse cu bună-cuviinţă Planchet.
— Mulţumesc, domnule Dulaurier, spuse regina, şi cu ce te ocupi?
— Sînt negustor de postavuri, doamnă, în strada Bourdonnais.
— E tot ce voiam să ştiu, zise regina. Îţi rămîn îndatorată, scumpul meu domn Dulaurier, şi-o să mai auzi vorbindu-se de mine.
— Haide-haide! murmură d'Artagnan, ieşind de după draperie. Hotărît lucru, jupîn Planchet nu-i prost deloc, se vede cît colo că are şcoală bună!
Diferiţii actori ai acestei ciudate scene rămaseră o clipă unul în faţa altuia, fără să scoată o vorbă: regina stătea în picioare lîngă uşă, d'Artagnan ieşit pe jumătate din ascunzătoarea lui, regele sprijinit într-un cot şi gata să se lungească iarăşi în aşternut, la cel mai mic zgomot ce-ar fi anunţat întoarcerea mulţimii. Numai că, în loc să se apropie, vuietul se depărta din ce în ce şi, pînă la urmă, se stinse cu totul.
Regina răsuflă uşurată. D'Artagnan îşi şterse fruntea năduşită, regele se lăsă să alunece din pat, zicînd:
— Să plecăm!
În acea clipă se întoarse Laporte.
— Ei bine? întrebă regina.
— Doamnă, răspunse valetul, i-am dus pînă la poartă. I-am auzit spunînd către tovarăşii lor că l-au văzut pe rege şi că regina le-a vorbit, aşa că acum toţi se depărtează, mîndri şi victorioşi.
— Oh, mizerabilii! murmură regina. Vă spun eu c-au să plătească scump îndrăzneala lor!
Apoi, întorcîndu-se către d'Artagnan, spuse:
— Domnule, dumneata mi-ai dat astă-seară cele mai înţelepte sfaturi pe care le-am primit vreodată în viaţă. Continuă: ce trebuie să facem acum?
— Domnule Laporte, glăsui d'Artagnan, sfîrşeşte să îmbraci pe maiestatea-sa.
— Deci putem pleca? întrebă regina.
— Cînd va voi maiestatea-voastra. Nu trebuie decît să coborîţi scara cea tăinuită; mă veţi găsi la uşă.
— Haidem, domnule! spuse regina. Te urmez!
D'Artagnan coborî. Trăsura aştepta în locul hotărît şi muşchetarul se afla pe capră.
Ofiţerul luă pachetul pe care i-l dăduse lui Bernouin să-l pună la picioarele muşchetarului. Acolo, după cum ne amintim, erau pălăria şi mantaua purtate de vizitiul domnului de Gondy.
D'Artagnan îşi aruncă mantia pe umeri şi îşi potrivi pălăria pe cap.
Muşchetarul sări jos de pe capră.
— Domnule, îi apuse d'Artagnan. Îl iei pe tovarăşul dumitale, care stă şi-l păzeşte pe vizitiu, apoi încălecaţi şi vă duceţi la hanul "La Căpriţa" pe strada Tiquetonne, luaţi de acolo calul meu şi al domnului du Vallon, după ce le puneţi şaua şi-i pregătiţi de luptă, apoi ieşiţi cu ei din Paris, purtîndu-i de căpăstru, şi vă opriţi la Cours-la-Reine. Dacă la Cours-la-Reine nu găsiţi pe nimeni, zoriţi pînă la Saint-Germain. În slujba regelui.
Muşchetarul salută cu mîna la pălărie şi plecă să îndeplinească porunca.D'Artagnan se urcă pe capră. Avea o pereche de pistoale la cingătoare, o muschetă la picioare şi spada scoasă din teacă în spatele lui.
Regina apăru. Era urmată de rege şi de ducele d'Anjou, fratele acestuia.
— Trăsura vicarului! exclamă ea, dîndu-se un pas înapoi.
— Chiar aşa, doamnă, adeveri d'Artagnan. Urcaţi fără teamă: eu o conduc!
Regina scoase un strigăt de uimire şi se urcă în trăsură. Regele şi prinţul se urcară şi ei, aşezîndu-se de o parte şi de alta a reginei.
— Vino, Laporte, îl chemă regina.
— Cum, doamnă?! îngînă valetul. În trăsură cu maiestăţile-voastre?!
— Acum nu-i vorbă de etichetă, ci de salvarea regelui. Urcă, Laporte!
Laporte se supuse.
— Lăsaţi obloanele! zise d'Artagnan.
— Dar asta n-o să dea naştere la bănuieli, domnule? întrebă regina.
— Maiestatea-voastră să fie liniştită, zise d'Artagnan. Am răspunsul gata pregătit.
Obloanele fură lăsate şi trăsura porni în goană pe strada Richelieu. Cînd ajunseră la poarta oraşului, comandantul pazei înainta spre ei, în fruntea a vreo doisprezece oameni, cu un felinar în mină. D'Artagnan îi făcu semn să se apropie.
— Recunoşti trăsura? îl întrebă el pe sergent.
— Nu, răspunse acesta.
— Uită-te la blazon.
Sergentul aduse felinarul mai lîngă uşă.
— Sst! Acum are o aventură cu doamna de Guéménée.
Sergentul pufni în rîs.
— Deschideţi poarta! porunci el. M-am lămurit cum stă treaba!
— Apoi, apropiindu-se de obloanele lăsate, murmură:
— Petrecere bună, monseniore!
— Gură spartă ce eşti! se oţărî la el d'Artagnan. O să mă alunge din pricina ta!
Bariera scîrţîi din ţîţîni şi d'Artagnan, văzînd drumul liber, puse biciul cu nădejde pe cai, care goneau de mîncau pămîntul.
După vreo cinci minute, ajungeau din urmă trăsura cardinalului.
— Mousqueton! strigă d'Artagnan. Ridică obloanele de la trăsura maiestăţii-sale!
— El e! zise Porthos.
— În chip de vizitiu! exclamă Mazarin.
— Şi cu trăsura vicarului! spuse regina.
— Corpo di Dio! Domnu' d'Artagnan, dumneata trebuie să fii preţuit în aur! exclamă Mazarin.
XI
CUM AU CÎŞTIGAT D'ARTAGNAN ŞI PORTHOS, UNUL DOUĂ SUTE NOUĂSPREZECE ŞI CELĂLALT DOUĂ SUTE CINCISPREZECE LUDOVICI, VÎNZÎND PAIE
Mazarin voia să pornească fără întîrziere la Saint-Germain, dar regina spuse că va rămîne să aştepte pe cei cărora le dăduse întîlnire. Ea se mărgini să ofere cardinalului locul lui Laporte. Cardinalul primi şi trecu dintr-o trăsură în alta.
Zvonul că regele trebuia să părăsească Parisul peste noapte nu se răspîndise fără temei: zece sau douăsprezece persoane ştiau încă de pe la şase seara de această fugă tainică şi, oricîtă discreţie ar fi avut, nu puteau să dea poruncile de plecare, fără ca lucrurile să răsufle cît de puţin. De altfel, fiecare se interesa de cîte cineva şi, cum nimeni nu se îndoia că regina părăseşte Parisul plănuind o cumplită răzbunare, fiecare îşi prevenise prietenii sau rudele; astfel că zvonul plecării se răspîndi cu iuţeala fulgerului în oraş.
Prima trăsură care sosi după trăsura reginei fu aceea a Prinţului. În ea se aflau domnul de Condé, Prinţesa şi bătrîna Prinţesă. Amîndouă fuseseră trezite în toiul nopţii şi nici nu ştiau despre ce e vorba.
În cea de-a doua se aflau ducele şi ducesa d'Orléans, cu fiica lor şi abatele La Rivière, favorit nedespărţit şi sfetnic intim al Prinţului.
În cea de-a treia se aflau domnul de Longueville şi prinţul de Conti, fratele şi cumnatul Prinţului. Coborîră amîndoi şi se apropiară de trăsura regelui şi reginei, salutînd pe maiestăţile lor.
Regina îşi aruncă o privire în fundul trăsurii a cărei portieră rămăsese deschisă şi văzu că era goală.
— Dar unde-i doamna de Longueville? întrebă ea.
— Aşa e, unde-i sora mea? întrebă Prinţul.
— Doamna de Longueville e suferindă, doamnă, răspunse ducele, şi m-a însărcinat să o scuz faţă de maiestatea-voastră.
Anna aruncă o privire spre Mazarin, care încuviinţă imperceptibil din cap.
— Ce spui? întrebă regina.
— Cred că e un ostatic pentru parizieni, adăugă cardinalul.
— De ce n-a venit? şopti Prinţul către fratele său.
— Tăcere! murmură acesta. Fără îndoială că are motivele ei.
— Ne duce la pierzanie, îngînă Prinţul.
— Ne salvează, spuse Conti.
Trăsurile soseau puhoi. Mareşalul de La Meilleraie, mareşalul de Villeroy, Guitaut, Villequier, Comminges apărură rînd pe rînd. Cei doi muşchetari sosiră şi ei, purtînd de frîu caii lui d'Artagnan şi Porthos. Aceştia încălecară numaidecît. Vizitiul lui Porthos luă îndată locul lui d'Artagnan pe capra trăsurii regale, iar Mousqueton lua locul acestuia, mînînd caii din picioare, dintr-o pricina ştiută numai de el, aidoma lui Automedon din antichitate.
Deşi preocupată de nenumărate detalii, regina căută din ochi pe d'Artagnan, dar gasconul, cu obişnuita-i înţelepciune, se şi pierduse în mulţime.
— Noi să fim avangarda, îi spuse lui Porthos. Să ne îngrijim de nişte culcuşuri bune la Saint-Germain, fiindcă nimeni n-o să se gîndească la noi. Sînt frînt de oboseală.
— Eu, unul, cad din picioare de somn, zău aşa, mormăi Porthos. Şi cînd te gîndeşti ca n-am avut parte barem de-o luptă cît de mică! Hotărît lucru, parizienii ăştia sînt nişte nătărăi.
— Nu crezi mai degrabă că sîntem noi îndemînatici? întrebă d'Artagnan.
— Poate.
— Cu pumnul tău ce se mai aude?
— E mai bine. Dar ia spune, de astă dată le-am dobîndit?
— Ce anume?
— Tu gradul şi eu titlul meu!
— Da, pe legea mea! Aproape c-aş pune rămăşag. De altfel, dacă ei au uitat, le aduc eu aminte.
— Aud glasul reginei, spuse Porthos. Mi se pare că vrea să meargă călare.
— Eh, o fi vrînd ea, dar...
— Ce?
— Cardinalul nu vrea. Domnilor, se adresă d'Artagnan celor doi muşchetari, însoţiţi trăsura reginei şi nu vă dezlipiţi de lîngă ea. Noi ne ducem să ne îngrijim de găzduire.
Şi d'Artagnan se îndrepta spre Saint-Germain, întovărăşit de Porthos.
— Să plecăm, domnilor! spuse regina.
Trăsura regală porni, urmată de şirul celorlalte trăsuri şi de peste cincizeci de călăreţi.
Ajunseră cu bine la Saint-Germain. Coborînd din trăsură, regina îl văzu pe Prinţ, care aştepta în picioare, descoperit, gata să-i dea braţul.
— Ce-or să zică parizienii cînd au să se trezească?! exclamă Anna de Austria, bucuroasă.
— Asta înseamnă război, spuse Prinţul.
— Ei bine, război, fie! Nu avem oare cu noi pe învingătorul de la Rocroy, Nordlingen şi Lens?
Prinţul se înclină în semn de mulţumire.
Era trei dimineaţa. Regina păşi cea dintîi în castel. Toată lumea o urmă: aproape două sute de persoane o însoţiseră în fuga ei.
— Domnilor, glumi regina, găsiţi-vă un culcuş, în castel: e încăpător şi avem loc destul. Dar, cum nu se ştia că vom veni, aflu că există doar trei paturi. Unul pentru rege, unul pentru mine...
— Şi unul pentru Mazarin, adăugă în şoaptă Prinţul.
— Şi eu mă culc pe jos? surîse neliniştit Gaston d'Orléans.
— Nicidecum, monseniore, vorbi Mazarin. Cel de-al treilea pat e pentru alteţa-voastră.
— Şi dumneata? întrebă Prinţul.
— Eu nu mă culc deloc, spuse Mazarin. Am de lucru.
Gaston ceru să i se arate odaia unde se afla patul, fără să se îngrijească unde vor dormi soţia şi fiica sa.
— Eh, eu, unul, mă culc, mormăi d'Artagnan. Porthos, hai cu mine!
Porthos îl urmă cu acea neţărmurită încredere pe care o avea în isteţimea prietenului său.
Mergeau unul lîngă altul prin curtea castelului şi în vremea asta Porthos se uita înmărmurit la d'Artagnan, care socotea ceva pe degete.
— Patru sute a cîte un pistol fac patru sute de pistoli.
— Da, încuviinţă Porthos, patru sute de pistoli. Dar ce preţuieşte patru sute de pistoli?
— Un pistol e cam puţin, urmă d'Artagnan. Merită un ludovic.
— Şi ce merită un ludovic?
— Patru sute a cîte un ludovic fac patru sute de ludovici.
— Patru sute? zise Porthos.
— Da. Ei sînt două sute şi trebuie cam cîte două de om. Cîte două de om fac tocmai patru sute.
— Patru sute de ce?
— Ascultă, spuse d'Artagnan.
Şi cum acolo se strînseră o mulţime de gură-cască holbîndu-se la curtea abia sosită, îşi isprăvi gîndul în şoaptă, la urechea lui Porthos.
— Pricep, făcu Porthos. Pricep de minune totul, pe legea mea! Două sute de ludovici de căciulă, nu-i de lepădat, dar ce-are să se spună despre noi?
— N-au decît să spună ce vor. Ce, parcă au să ştie că noi sîntem la mijloc?
— Şi cine o să le împartă?
— Păi Mousqueton nu-i aici?
— Şi livreaua? se sperie Porthos. Au să recunoască după livrea că e în slujba mea!
— N-are decît s-o întoarcă pe dos.
— Tu ai întotdeauna dreptate, dragul meu! exclamă Porthos. Cum naiba de-ţi trec atîtea prin cap?
D'Artagnan zîmbi.
Cei doi prieteni apucară pe prima uliţă care le ieşi în cale. Porthos bătu la poarta casei din dreapta, în timp ce d'Artagnan bătea în poarta celei din stînga.
— Paie! spuseră ei.
— Domnule, n-avem paie, răspunseră oamenii care veniră să deschidă. Duceţi-vă la negustorul de furaje.
— Unde-l găsim?
— Ultima poartă de pe uliţă.
— Pe dreapta sau pe stînga?
— Pe stînga.
— Mai sînt aici la Saint-Germain şi alţii la care am putea găsi paie?
— Vorbiţi cu hangiul de la „Berbecul încoronat" şi cu moş Ludovic, fermierul.
— Unde stau?
— Pe uliţa Ursulinelor.
— Amîndoi?
— Da.
— Foarte bine.
Cei doi prieteni cerură să li se spună a doua şi a treia adresă tot atît de precis ca şi cea dintîi. D'Artagnan se duse la negustorul de furaje şi cumpără de la el cele o sută cincizeci de legături de paie, cît avea, pentru suma de trei pistoli. După aceea se duse la hangiu, unde îl găsi pe Porthos, care tocmai cumpărase două sute de legături de paie cam la acelaşi preţ. În sfîrşit, moş Ludovic le dădu alte o sută optzeci de legături. În totul, patru sute treizeci de legături.
Alte paie nu se găseau în Saint-Germain.
Toata raita asta nu le luă mai mult de o jumătate de ceas. Mousqueton, dăscălit cum se cuvine, fu pus în fruntea acestei negustorii improvizate. Primi povaţă să nu dea paie la nimeni fără un ludovic legătura. Şi primi în seamă paie de patru sute treizeci de ludovici.
Mousqueton tot dădea din cap, însă nu pricepea nimic din cele puse la cale de cei doi prieteni.
D'Artagnan, cu trei maldăre de paie în braţe, se reîntoarse la castel, unde toată lumea tremura de frig şi pica de somn, uitîndu-se cu pizmă la rege, la regină şi la Prinţ, tolăniţi pe paturile lor de campanie.
Intrarea ofiţerului în sala cea mare stîrni un hohot general de ris, dar el păru că nu bagă de seamă şi se apucă să-şi aşeze culcuşul cu atîta îndemînare şi voioşie, încît acelor bieţi oameni care picau de somn şi nu aveau unde să-şi pună capul, le lăsa gura apa.
— Paie! strigară ei. Paie! Unde găsim paie?
— V-arăt eu, se oferi Porthos.
Şi-i duse pe cei dornici de un culcuş la Mousqueton, care împărţea darnic paie, cu un ludovic legătura. Găseau preţul cam sărat, dar cînd ţii morţiş să dormi, cine n-ar plăti doi sau trei ludovici pentru cîteva ceasuri de somn bun?
D'Artagnan tot dădea altora culcuşul lui, pe care şi-l întocmi de zeci de ori la rînd. Şi cum se credea că şi el a plătit paiele cu un ludovic legătura, la fel cu ceilalţi, cîştigă vreo treizeci de ludovici în mai puţin de jumătate de ceas. Pe la cinci dimineaţa, paiele ajunseră optzeci de livre legătura şi nici aşa nu se mai găseau.
D Artagnan însă avu grijă să pună deoparte patru legături pentru el. Vîrî în buzunar cheia de la camera unde dosise paiele şi, întovărăşit de Porthos, se întoarse să facă socoteala cu Mousqueton, care, naiv şi ca un intendent cinstit ce era, le numără patru sute treizeci de ludovici, păstrînd şi pentru el o sută.
Mousqueton nu ştia ce se petrecuse la castel şi nu se dumirea cum de nu i-a dat lui prin cap să vîndă paie.
D'Artagnan puse aurul în pălărie şi, în timp ce se înapoiau, făcu împărţeala cu Porthos. Le venea fiecăruia cîte două sute cincisprezece ludovici.
Abia atunci îşi dădu seama Porthos că nu are paie pentru el şi se întoarse la Mousqueton. Acesta însă vînduse totul pînă la ultimul fir, uitînd chiar şi de sufleţelul lui.
Văzînd asta, îl căută pe d'Artagnan care, mulţumită celor patru legături de paie puse deoparte şi desfătîndu-se dinainte la gîndul odihnei, tocmai îşi încropea culcuşul – un culcuş atît de moale, potrivit cu atîta măiestrie la căpătîi, umplut atît de straşnic la picioare, încît pînă şi regele l-ar pizmui, dacă n-ar fi dormit dus în patul lui.
D'Artagnan nu voia în ruptul capului să-şi strice rostul pentru Porthos. Dar cînd se trezi că prietenul său îi numără patru ludovici în palmă, se învoi să împartă culcuşul cu el.
Îşi aşeză spada la cap şi pistoalele la îndemînă, puse mantia la picioare şi pălăria deasupra, apoi se întinse cu voluptate pe paiele care trosneau surd. Tocmai se lăsa legănat de visurile îmbietoare ale celor două sute nouăsprezece ludovici rîştigaţi într-un sfert de ceas, cînd un glas răsună în uşa sălii, făcîndu-l să tresară.
— Domnul d'Artagnan! strigă glasul. Domnul d'Artagnan!
— Aici! zise Porthos. Aici!
Porthos îşi dădea seama că, dacă d'Artagnan pleacă, culcuşul rămînea numai pentru el.
Un ofiţer se apropie. D'Artagnan se ridică într-un cot.
— Dumneata eşti domnul d'Artagnan?
— Da. Ce este?
— Am venit după dumneata.
— Din partea cui?
— Din partea Eminenţei-Sale.
— Spune-i monseniorului că m-am culcat şi că-l sfătuiesc prieteneşte să facă la fel.
— Eminenţa-Sa nu s-a culcat şi nici nu are de gînd să se culce. Doreşte să vii numaidecît.
— Să-l ia dracu pe Mazarin ăsta, nu ştie nici să doarmă cînd trebuie! mormăi d'Artagnan. Ce vrea de la mine? Oare s-a gîndit să-mi dea gradul de căpitan? Dacă-i aşa, l-am iertat.
Muşchetarul se ridică bombănind, îşi luă spada, pălăria, pistoalele, mantia, apoi o porni în urma ofiţerului, în timp ce Porthos, rămas stăpîn pe culcuş, se întinse cu desfătare pe locul prietenului său.
— Domnu' d'Artagnan, zise cardinalul, văzîndu-l pe cel după care trimisese într-un moment atît de nepotrivit. N-am uitat cu cîtă rîvnă m-ai slujit şi ţin să-ţi dau o dovadă în privinţa asta.
„Bun! cugetă d'Artagnan. Începutul nu-i rău.
Mazarin ii văzu pe muşchetar luminîndu-se la faţă.
— Ah, monseniore...
— Domnu' d'Artagnan, spuse el, dumneata doreşti să devii căpitan?
— Da, monseniore.
— Şi prietenul dumitale tot mai doreşte, să devină baron?
— În clipa asta, monseniore, visează că a şi devenit!
— Atunci, zise Mazarin, scoţînd dintr-un portofel scrisoarea pe care i-o mai arătase o dată, ia scrisoarea asta şi du-o în Anglia .
D'Artagnan se uită la plic: nu avea scrisă nici o adresă.
— N-aş putea şti cui trebuie înmînată?
— La sosirea la Londra vei şti. Numai acolo vei desface plicul.
— Şi ce instrucţiuni îmi daţi?
— Să te supui în totul celui căruia îi e adresată scrisoarea.
D'Artagnan tocmai voia să mai întrebe ceva, cînd Mazarin adăugă:
— Pleci la Boulogne. Vei găsi la „Pajura Angliei", un tînăr gentilom, numit Mordaunt.
— Bine, monseniore, şi ce să fac cu acest gentilom?
— Să-l urmezi acolo unde te va duce.
D'Artagnan se uită buimăcit la cardinal.
— Acum eşti lămurit, spuse Mazarin. Poţi pleca.
— Uşor de zis, murmura d'Artagnan. Dar ca să pleci la drum, îţi trebuie bani şi eu n-am o lăscaie!
— Aha! făcu Mazarin, scărpinîndu-se după ureche. Spui că n-ai bani?
— Întocmai, monseniore.
— Dar diamantul pe care ţi l-am dat aseară?
— Vreau să-l păstrez ca amintire de la Eminenţa-Voastră. Mazarin suspină.
— În Anglia viaţa e scumpă, monseniore, mai ales pentru un trimis extraordinar.
— Aud! făcu Mazarin. E o ţară tare cumpătată, unde se duce o viaţă simplă de cînd cu revoluţia. Dar asta nu are importanţă.
Trase un sertar şi scoase la iveală o pungă:
— Ce zici de aceşti o mie de scuzi?
D'Artagnan îşi răsfrînse dezamăgit buza de jos:
— Zic, monseniore, că e puţin, fiindcă n-am să plec singur.
— Nici nu mă gîndeam altfel, răspunse Mazarin. Domnul du Vallon, acest vrednic gentilom, te va întovărăşi. Căci, după dumneata, scumpe domnu d'Artagnan, el este cu siguranţă omul pe care-l iubesc şi-l preţuiesc cel mai mult în Franţa.
— Atunci, monseniore, rosti d'Artagnan, arătînd la punga pe care Mazarin nu o lăsase din mînă, dacă-l iubiţi şi-l preţuiţi atîta, înţelegeţi...
— Fie! Din stimă pentru el, mai adaug două sute de scuzi.
— Zgîrie-brînză ce eşti! mormăi d'Artagnan. Cel puţin cînd ne vom întoarce, spuse el cu glas tare, putem fi siguri, Porthos de titlul de baron, iar eu de gradul de căpitan?
— Aveţi cuvântul lui Mazarin!
— Mi-ar fi plăcut un alt jurămînt, şopti pentru sine d'Artagnan, şi adăugă desluşit: N-aş putea să salut pe maiestatea-sa regina?
— Maiestatea-sa doarme, răspunse repezit Mazarin. Şi dumneata trebuie să pleci numaidecît. Aşadar, nu zăbovi.
— Încă un cuvînt, monseniore. Dacă se bat acolo unde mă duc, trebuie să mă bat şi eu?
— Ai să faci ceea ce îţi porunceşte persoana la care te trimit.
— Bine, monseniore, spuse d'Artagnan, întinzînd mîna după punga cu bani. Vă asigur de respectul meu.
Vîrî cu încetineala punga în buzunarul lui cît toate zilele, apoi se întoarse spre ofiţerul care îl însoţise pînă aici:
— Domnule, zise el, vrei să ai bunătatea să mergi din partea Eminenţei-Sale şi să-l trezeşti pe domnul du Vallon, vestindu-l totodată că-l aştept la grajd?
Ofiţerul plecă îndată, cu o grabă care îi dădu de bănuit lui d'Artagnan.
Porthos se cuibărise în culcuş şi tocmai începuse să sforăie melodios, aşa cum avea obiceiul, cînd se simţi scuturat de umăr.
Crezind că e d'Artagnan, nici nu se clinti.
— Din partea cardinalului, zise ofiţerul.
— Hm! bîigui Porthos, holbînd ochii. Ce-ai spus?
— Am spus că Eminenţa-Sa vă trimite în Anglia şi că domnul d'Artagnan vă aşteaptă la grajd.
Porthos ofta din adîncul rărunchilor, se ridică de jos, îşi luă pălăria, pistoalele, spada şi mantia, apoi ieşi pe uşă, uitîndu-se cu părere de rău la culcuşul în care îşi făgăduise să tragă un somn pe cinste.
Abia se întoarse cu spatele, că ofiţerul se şi cuibărise în aşternutul de paie. Muşchetarul nici nu apucă să treacă pragul, ca urmaşul său sforăia de zor. Nimic mai firesc, căci din toată adunarea de aici numai el, regele, regina şi monseniorul Gaston d'Orléans dormeau pe gratis.
XII
VEŞTI DE LA ARAMIS
D'Artagnan se duse direct la grajduri. Afară mijea de ziuă. Calul lui şi al lui Porthos stăteau legaţi la iesle, dar văzu ieslea goală, înduioşat de soarta bietelor animale, se îndreptă către un ungher unde se desluşea o lucire de paie, care scăpaseră fără îndoială raitei lor de peste noapte; numai că, adunînd paiele cu piciorul, dădu cu botul cizmei peste o mogîldeaţă rotofeie care, izbită nici vorbă într-un loc dureros, scose un strigăt şi se ridică în genunchi, frecîndu-se la ochi. Era Mousqueton: nemaiavînd paie pentru sine, îşi ]ncropise un culcuş cu nutreţul cailor.
— Hai, Mousqueton! zise d Artagnan. La drum, la drum!
Recunoscînd glasul bunului prieten al stăpînului său, Mousqueton se sculă în grabă, scăpînd pe jos vreo cîţiva din ludovicii cîştigaţi într-ascuns peste noapte.
— Oho! făcu d'Artagnan, ridicînd un ludovic şi ducîndu-l la nas. Aurul ăsta are un miros ciudat: miroase a paie.
Mousqueton roşi atît de puternic şi păru atît de încurcat, încît gasconul pufni în rîs.
— Porthos s-ar înfuria, scumpul meu domn Mouston, zise el. Dar eu te iert. Numai să ţinem minte că aurul ăsta trebuie să slujească drept leac pentru rănile noastre. Şi să fim voioşi, haide!
Mousqueton tăcu o mutră grozav de caraghioasă, puse îndată şaua pe calul stăpînului său şi încalecă şi el, fără multe mofturi.
Tocmai atunci se ivi şi Porthos, tare posomorît, şi rămase mirat din cale-afară văzîndu-l pe d'Artagnan resemnat şi pe Mousqueton aproape vesel.
— Ei, zise el, am dobîndit cumva gradul pentru tine şi baronia pentru mine?
— Mergem să ne căutăm brevetele, mormăi d'Artagnan, şi la întoarcere, jupîn Mazarin o să le semneze.
— Şi unde mergem? întrebă Porthos.
— Mai întîi la Paris, răspunse d'Artagnan. Am nişte treburi acolo.
— Atunci, haidem la Paris, încuviinţă Porthos.
Şi porniră amîndoi spre Paris.
Ajungînd la porţile oraşului, băgară de seamă cu uimire atitudinea ameninţătoare a capitalei. În jurul unei trăsuri sfărîmate, mulţimea blestema în gura mare, iar fugarii prinşi, adică un bătrîn şi două femei, fuseseră făcuţi prizonieri.
Cînd, dimpotrivă, d'Artagnan şi Porthos cerură învoirea să intre în oraş, aproape că nu mai ştiau cum să le facă pe plac: erau luaţi drept dezertori din tabăra regalistă şi mulţimea ţinea să-i atragă de partea ei.
— Ce face regele? întrebau.
— Doarme.
— Şi spanioloaica?
— Visează.
— Şi afurisitul ăla de italian?
— Veghează. Aşa că ţineţi-vă bine, fiindcă, dacă au plecat, au făcut-o cu un anume sop, se-nţelege. Dar cum, la urma urmei, voi sînteţi cei mai tari, continuă d'Artagnan, nu vă luaţi de femei şi bătrîni, căutaţi adevăratele rele.
Poporul ascultă bucuros aceste cuvinte şi dădu drumul doamnelor, care mulţumiră muşchetarului cu o privire adînc grăitoare.
— Acum, înainte! zise d'Artagnan.
Îşi urmară calea trecînd peste baricade, sărind peste lanţuri, împinşi la tot pasul, iscodind şi fiind iscodiţi la rîndul lor.
În piaţa Palatului Regal, d Artagnan văzu un sergent făcînd instrucţie cu vreo cinci-şase sute de burghezi: era Planchet, care punea în slujba miliţiei orăşeneşti ceea ce îşi mai aducea aminte de pe vremea cînd se afla în regimentul din Piemont.
Trecînd prin faţa ofiţerului, Planchet îşi recunoscu fostul stăpîn.
— Bună ziua, domnule d'Artagnan! zise el, mîndru.
— Bună ziua, domnule Dulaurier, răspunse d'Artagnan.
Planchet încremeni locului, holbîndu-se uimit la ofiţer: oamenii din primul rînd, urmînd pilda comandantului, se opriră şi ei, şi aşa pîna la rîndul din urmă.
— Burghezii ăştia sînt teribili, ce să zic! exclamă d'Artagnan.
Şi îşi văzu de drum. După cinci minute descăleca în faţa hanului „La Căpriţa".
Frumoasa Magdalena se grăbi să-i întîmpine.
— Scumpă doamnă Turquaine, glăsui d'Artagnan, dacă ai bani, îngroapă-i repede undeva, dacă ai bijuterii, ascunde-le numaidecît, dacă ai datornici, cere-le banii degrabă înapoi, iar dacă ai creditori, nu le plăti o lăscaie.
— De ce? întrebă Magdalena.
— Pentru că Parisul va fi transformat în cenuşă, aici mai mult, nici mai puţin, întocmai ca şi Babilonul, de care ai auzit negreşit şi dumneata.
— Şi mă părăseşti în asemenea clipe?
— Chiar acum, o înştiinţă d'Artagnan.
— Încotro?
— Ei, dacă mi-ai spune unde mă duc, mi-ai face un mare serviciu!
— Oh, Doamne, Dumnezeule!
— Am ceva scrisori? întrebă d'Artagnan, arătînd printr-un semn femeii că poate să-şi curme văicărelile, fiind de prisos.
— Tocmai a sosit una.
Şi-i întinse o scrisoare.
— De la Athos! exclamă, recunoscînd slova mare şi hotărîtă a prietenului lor.
— Ah! făcu Porthos. Să vedem ce spune.
D'Artagnan deschise scrisoarea şi citi:
„Dragă d'Artagnan, dragă du Vallon, bunii mei prieteni, poate că e ultima oară cînd primiţi veşti de la mine. Aramis şi cu mine sîntem tare nefericiţi; dar Dumnezeu, bărbăţia voastră şi amintirile prieteniei noastre ne susţin. Gîndiţi-vă la Raoul .Aveţi grijă de hîrtiile ce se află la Blois şi, dacă în două luni şi jumătate nu primiţi veşti de la mine, cercetaţi-le cu luare-aminte. Îmbrăţişaţi-l pe viconte din toată inima, în numele credinciosului vostru prieten.
ATHOS"
— La naiba, cred şi eu că o să-l îmbrăţişez, zise d'Artagnan. Cu atît mai mult cu cît băiatul e în drumul nostru. Dacă va avea nenorocirea să-l piardă pe bietul Athos, din ziua aceea va deveni fiul meu.
— Iar eu, i se alătură Porthos, îi voi lăsa moştenire tot ce am.
— Să vedem, ce mai spune Athos?
„Dacă veţi întîlni în cale un oarecare Mordaunt, păziţi-vă de el. Nu pot să vă spun aici mai mult ."
— Mordaunt! excalmă d'Artagnan cu mirare.
— Mordaunt! repetă Porthos. Bine, o să ţinem minte. Uite şi cîteva rînduri de la Aramis.
— Într-adevăr! zise d'Artagnan.
Şi citi:
„Trecem sub tăcere locul unde ne aflăm, dragi prieteni, căci cunoaştem devotamentul vostru frăţesc şi ştim că aţi veni să muriţi alături de noi "
— Pe toţi dracii! izbucni Porthos cu mînie, făcîndu-l pe Mousqueton să sară în celălalt capăt al odăii. Nu cumva se găsesc într-o primejdie de moarte?
D Artagnan citi mai departe:
"Athos vi-l lasă în grijă pe Raoul şi eu vă las în grijă o răzbunare. Dacă aveţi norocul să vă pice în mînă un oarecare Mordaunt, spune-i lui Porthos să-l ia într-un loc mai ferit şi să-i sucească gîtul. N-am curajul să vă spun mai mult într-o scrisoare.
ARAMIS"
— Dacă nu-i vorba decît de-atît, zise Porthos, e treabă uşoară.
— Ba dimpotrivă, rosti întunecat d'Artagnan. E ceva cu neputinţă.
— De ce?
— Tocmai pe acest Mordaunt mergem să-l întîlnim la Boulogne şi cu el trecem în Anglia.
— Şi dacă în loc să mergem să-l întîlnim pe acest Mordaunt, am merge să-i găsim pe prietenii noştri? mormăi Porthos, făcînd un gest în stare să înspăimînte o armată.
— M-am gîndit şi eu la asta, zise d'Artagnan. Numai, vezi, scrisoarea nu are nici dată, nici marcă.
— Aşa-i încuviinţă Porthos.
Şi începu să se plimbe de colo pînă colo prin odaie, dînd din mîini şi smucind mereu sabia din teacă de parcă şi-ar fi ieşit din minţi.
D'Artagnan stătea în picioare, copleşit. Cea mai adîncă mîhnire se întipărise pe chipul lui.
— Hm, stăm rău! spuse el. Athos ne batjocoreşte. Vrea să moară singur. Asta-i rău!
Mousqueton, văzînd atîta deznădejde, plîngea într-un colţ.
— Haide! se scutură d'Artagnan. Toate astea nu duc nicăieri. Să plecăm, să mergem să-l îmbrăţişăm pe Raoul, aşa cum am plănuit, poate că a primit şi el veşti de la Athos.
— E o idee, zău că da, zise Porthos. Dragul meu d'Artagnan, nu ştiu cum faci, dar eşti plin de idei! Haide să-l îmbrăţişăm pe Raoul.
— Vai de cel care cată acum chiorîş la stăpînul meu! se îndîrji Mousqueton. Nu dau un ban pe pielea lui!
Încălecară şi plecară. În strada Saint-Denis aflară o mare mulţime de oameni. Domnul de Beaufort tocmai sosea de la Vendômois şi vicarul îl arăta parizienilor miraţi şi bucuroşi totodată.
Avîndu-l pe domnul de Beaufort, ei se socoteau de acum încolo de neînvins.
Ca să nu dea ochii cu prinţul, cei doi prieteni apucară pe o străduţă lăturalnică şi ajunseră la bariera Saint-Denis.
— E adevărat că domnul de Beaufort a sosit la Paris? întrebară străjile pe cei doi călăreţi.
— Nimic mai adevărat, răspunse d'Artagnan. Dovadă că ne trimite pe noi în calea domnului de Vendôme, tatăl său, care trebuie să sosească şi el.
— Trăiască domnul de Beaufort! strigară străjile.
Ostaşii se dădură la o parte, pătrunşi de respect, lăsînd cale liberă trimişilor marelui prinţ.
Cum se văzură dincolo de barieră, oamenii aceştia care nu cunoşteau nici oboseala, nici descurajarea, porniră într-o goană turbată. Caii zburau nu altceva şi călăreţii nu conteneau să vorbească despre Athos şi Aramis.
Mousqueton trecea prin toate chinurile iadului, dar credinciosul servitor se mîngîia la gîndul că amîndoi stăpînii lui au destule necazuri: fiindcă ajunsese să-l socotească pe d'Artagnan drept un al doilea stăpîn, ba chiar îi îndeplinise poruncile mai iute şi mai cu luare-aminte decît poruncile lui Porthos.
Tabăra oştirii se afla între Saint-Omer şi Lambe; cei doi prieteni făcură un ocol pînă acolo, povestind amănunţit despre fuga regelui şi a reginei, noutate cunoscută aici din zvonuri vagi. Îl gă-siră pe Raoul lîngă cortul lui, tolănit pe un maldăr de fîn, din care calul mai fura pe ascuns cîte o gura. Tînărul avea ochii roşii şi părea mîhnit. Mareşalul de Grammont şi contele de Guiche se îna-poiaseră la Paris şi bietul băiat se simţea singur.
După o clipă, Raoul ridică ochii şi îi văzu pe cei doi călăreţi care-l priveau. Îi recunoscu îndată şi le alergă înainte cu braţele deschise.
— O! Dumneavoastră sînteţi, scumpi prieteni! strigă el. Aţi venit să mă căutaţi? Mă luaţi cu dumneavoastră? Mi-aduceţi veşti de la tutorele meu?
— N-ai primit nici o veste de la el? întrebă d'Artagnan.
— Vai, nu, domnule, şi nu ştiu ce i s-a putut întîmpla. Sînt atît de neliniştit, încît, oh, încît îmi vine să plîng.
Şi într-adevăr, două lacrimi mari i se rostogoliră pe obrajii arşi de soare.
Porthos întoarse capul, vrînd ca faţa-i mare şi bună să nu trădeze ceea ce se petrecea în sufletul său.
— Ce dracu?! rosti d'Artagnan, mişcat cum nu mai fusese de mult. Nu-ţi pierde curajul, prietene! Dacă n-ai primit scrisori de la conte, noi am primit... noi doi... o scrisoare...
— Ah! Adevărat? strigă Raoul.
— Şi chiar foarte liniştitoare, adăugă d'Artagnan, băgînd de seamă bucuria pe care această veste o pricinuia tînărului.
— O aveţi? întrebă Raoul.
— Da. Adică o aveam, zise d'Artagnan, prefăcîndu-se că se scotoceşte prin buzunare. Stai niţel, trebuie să fie aici, în buzunar. Îmi scrie despre întoarcerea lui, nu-i aşa, Porthos?
Oricît era el de gascon, d'Artagnan nu se încumeta să ia numai asupra lui povara acestei misiuni.
— Da, întări Porthos, tuşind.
— Ah, daţi-mi-o şi mie! se rugă tînărul.
— Ei! Doar adineauri am citit-o. S-o fi pierdut? Ei, drăcie, mi-e spart buzunarul!
— Aşa e, zău, domnule Raoul, interveni Mousqueton. Era o scrisoare chiar foarte liniştitoare. Stăpînii mi-au citit-o şi mie şi-am plîns de bucurie.
— Cel puţin ştiţi unde se află acum, domnule d'Artagnan? întrebă Raoul, pe jumătate înseninat.
— O, da, sigur că ştiu, zise d'Artagnan. Numai că e o taină, la naiba!
— Nădăjduiesc că nu şi pentru mine.
— Nu, nu, de aceea o să-ţi spun.
Porthos se uita la prietenul său cu ochii mari şi plini de mirare.
— Unde dracu sa spun că e? Nu cumva să-ncerce să-l întîlnească! şopti d'Artagnan.
— Unde se află, domnule? întrebă Raoul, cu vocea-i blînda şi dulce.
— La Constantinopol!
— La turci! excalmă Raoul, foarte înspăimîntat. Doamne! Ce tot vorbiţi?
— Ei, şi ce? Ţi-e frică? pufni d'Artagnan. Ce înseamnă turcii pentru oameni ca abatele d'Herblay şi contele de La Fère?
— Ah, e întovărăşit de prietenul său? murmură Raoul. Asta mă mai linişteşte puţin.
— Deştept diavolul ăsta de d'Artagnan! se minuna Porthos, uluit de şiretenia gasconului.
— Acum, se grăbi d'Artagnan să schimbe vorba, ţine ăşti cincizeci de pistoli, pe care domnul conte ţi i-a trimis prin acelaşi curier. Bănuiesc ca nu mai aveai bani şi că-s bineveniţi.
— Mai am încă douăzeci de pistoli, domnule.
— Bine, ia-i şi pe ăştia, să ai şaptezeci.
— Şi dacă vrei mai mult... – se oferi Porthos, ducînd mîna la buzunar.
— Mulţumesc, zise Raoul, împurpurîndu-se. Vă mulţumesc de o mie de ori, domnule.
În clipa aceea se ivi Olivain.
— A, să nu uit, zise d'Artagnan, în aşa fel încît valetul să-l audă. Eşti mulţumit de Olivain?
— Da, destul de mulţumit.
Olivain intră în cort cu aerul că n-a auzit nimic.
— Ce te nemulţumeşte la omul ăsta?
— E mîncăcios, spuse Raoul.
— Vai, domnule! se tîngui Olivain, ieşind la iveală la această învinuire.
— E puţin cam hoţ.
— Vai de mine, domnule!
— Şi mai cu seamă foarte fricos.
— Vai de mine şi de mine, domnule, mă faceţi de rîsul lumii! scînci valetul.
— Drace! bombăni d'Artagnan. Află, jupîn Olivain, că oamenilor ca noi nu le plac slujitorii fricoşi. Fură-ţi slăpînul, mănîncă-i dulceţurile şi bea-i vinul, dar să nu fi fricos, găgăuţă, că-ţi tai urechile. Uită-te la domnul Mouston, spuneai să-ţi arate rănile pe care le-a primit şi care-i fac cinste, şi vezi cită demnitate i-a întipărit pe chip bărbăţia de care dă întotdeauna dovadă.
Mousqueton era în al nouălea cer, ba chiar l-ar fi îmbrăţişat pe muşchetar dacă ar fi îndrăznit. Deocamdată, se jura de unul singur să moară pentru d'Artagnan dacă s-ar fi ivit vreun prilej.
— Alungă-l pe tontul ăsta, Raoul, îl povăţui d'Artagnan. Dacă-i fricos, o să te facă de ruşine într-o bună zi.
— Domnul spune că sînt fricos, strigă Olivain, fiindcă deunăzi a vrut să se bată-n duel cu un stegar din regimentul Grammont şi eu n-am vrut să-l întovărăşesc.
— Jupîn Olivain, un valet trebuie să dea întotdeauna ascultare, rosti d'Artagnan cu asprime.
Şi apoi, luîndu-l deoparte, îi spuse:
— Ai fost înţelept, dacă stăpînul tău n-avea dreptate. Ţine un scud pentru tine. Dar cînd i se va aduce vreo jignire şi n-ai să te laşi făcut bucăţi alături de el, îţi tai limba şi-ţi pocesc mutra. Să ţii bine minte!
Olivain se înclină şi băgă banul în buzunar.
— Şi-acum, prietene Raoul, domnul du Vallon şi cu mine plecăm ca ambasadori, zise d'Artagnan. Nu pot să-ţi spun în ce scop, nici eu singur nu ştiu. Dacă însă ai nevoie de ceva, scrie doamnei Madelon Turquaine, la hanul „La Căpriţa", în strada Tiquetonne, şi cere-i să-şi deschidă punga ca şi unui bancher: cu măsură totuşi, căci punga ei nu-i chiar aşa doldora ca a domnului d'Emery.
Şi îmbrăţişă copilul lăsat în grija lui, trecîndu-l apoi în braţele vînjoase ale lui Porthos. Temutul uriaş îl luă în braţe şi-l ţinu o clipă lipit de nobila-i inimă.
— Haide, la drum! hotărî d'Artagnan.
Porniră spre Boulogne, unde ajunseră spre seară, cu caii lac de sudoare şi albi de spumă.
La vreo zece paşi de locul unde se opriră înainte să intre în oraş, se afla un tînăr înveşmîntat în negru, care părea că aşteaptă pe cineva şi care, de cum îi văzuse, îi privea ţintă. D'Artagnan se apropie de el şi, fiindcă acesta nu întoarse ochii, mormăi:
— Asculta, mie nu-mi prea place să fiu măsurat.
— Domnule, zise tînărul fără să ia în seamă aceste cuvinte. Nu cumva veniţi de la Paris?
D'Artagnan gîndi că era vreun curios care doreşte să aibă veşti din capitală.
— Chiar aşa, încuviinţă el, ceva mai îmblînzit.
— Nu trebuie să trageţi la hanul „Pajura Angliei"?
— Întocmai, domnule.
— Şi nu veniţi aici cu o misiune din partea Eminenţei-Sale cardinalul Mazarin?
— Da, domnule.
— Atunci, rosti tînărul, cu mine aveţi treabă. Eu sînt Mordaunt.
— Aha! murmură d'Artagnan. Omul de care Athos mă previne să mă păzesc.
— Aha! şopti Porthos. Omul pe care Aramis vrea să-l strîng de gît.
Şi amîndoi îl măsurară cu luare-aminte. Tînărul tălmăci altfel privirea lor.
— Oare puneţi la îndoială cuvîntul meu? întrebă el. În acest caz sînt gata să vă dau toate dovezile.
— Nu, domnule, zise d'Artagnan. Socotiţi-ne pe amîndoi la dispoziţia dumneavoastră.
— Ei bine! glăsui Mordaunt. Atunci vom pleca fără întîrziere, căci asta-i ultima zi din răgazul pe care mi l-a cerut cardinalul. Corabia mea stă gata să iasă în larg şi, dacă n-aţi fi venit, plecam singur. Generalul Oliver Cromwell trebuie să aştepte cu nerăbdare întoarcerea mea.
— Aha! spuse d'Artagnan. Prin urmare, sîntem trimişi la generalul Oliver Cromwell?
— Nu aveţi o scrisoare pentru el? întrebă tînărul.
— Am o scrisoare într-un plic dublu, pe care trebuie să-l deschid doar la Londra. Dar pentru că mi-aţi spus cui anume îi este adresată, nu are rost să aştept pînă acolo.
Şi d'Artagnan rupse plicul.
Într-adevar, scrisoarea purta următoarea adresă:
„Domnului Oliver Cromwell, general al oştirii poporului englez".
— Oh! îngînă d'Artagnan! Ciudată însărcinare!
— Ce hram poartă Oliver Cromwell ăsta? mormăi Porthos. Mazarin vrea să facă vreo afacere cu el, cum am făcut noi cu paiele?
— Haideţi, haideţi, domnilor! îi zori Mordaunt, nerăbdător. Să plecăm!
— Oh! se căina Porthos. Fără să mîncăm? Oare domnul Cromwell nu poate să aştepte un pic?
— Da, dar eu? zise Mordaunt.
— Ei bine, dumneavoastră? îşi arătă Porthos nedumerirea.
— Eu sînt grăbit.
— A, dacă-i vorba doar de dumneata, puţin îmi pasă, îl încunoştinţă Porthos. Şi o să stau la masă, cu sau fără îngăduinţa dumitale.
Privirea ştearsă a tînărului se aprinse, gata parcă să azvîrle fulgere, dar el se stăpîni.
— Domnule, interveni d'Artagnan, trebuie să aveţi înţelegere faţă de nişte drumeţi înfometaţi. De altfel, masa n-are să ne întîrzie prea mult, o să ne zorim caii pînă la han. Mergeţi pe jos pînă în port, noi îmbucăm ceva şi ajungem acolo o dată cu dumneavoastră.
— Fie, domnilor, numai sa nu zăbovim, încuviinţă Mordaunt.
— În sfîrşit! şopti Porthos.
— Cum se numeşte corabia? întrebă d'Artagnan?
— „Standard."
— Bine. Într-o jumătate de ceas vom fi pe punte.
Şi dînd pinteni cailor, se îndreptară amîndoi către hanul „Pajura Angliei."
— Ce zici de tînărul ăsta? întrebă d'Artagnan din goana calului.
— Zic că nu-mi place nici cît negru sub unghie, bombăni Porthos. M-am simţit îmboldit să urmez sfatul lui Aramis.
— Stăpîneşte-te, dragul meu Porthos, e trimisul generalului Cromwell şi cred c-am fi rău primiţi, vestindu-l că am sucit gîtul omului său de încredere.
— Mi-e totuna, tngînă Porthos. Am băgat de seamă întotdeauna că Aramis dă sfaturi bune.
— Ascultă, zise d'Artagnan. După ce ne îndeplinim misiunea...
— Ei?
— Dacă ne aduce înapoi în Franţa...
— Ei bine?
— Ei bine, atunci vedem noi.
Între timp, cei doi prieteni ajunseră la han, unde mîncară cu mare poftă, apoi porniră de îndată spre port. O corabie stătea gata de plecare. Pe punte îl văzură pe Mordaunt, care se plimba de colo-colo, plin de nerăbdare.
— De necrezut, zicea d'Artagnan, în vreme ce se apropiau cu barca de „Standard". E uimitor cum seamănă tînărul ăsta cu cineva pe care l-am cunoscut cîndva, dar nu-mi dau seama cu cine anume.
Ajunseră la scară şi, după o clipă, erau sus pe punte.
Îmbarcarea cailor se dovedi mai anevoioasă decît a oamenilor şi bricul ridică ancora abia pe la opt seara.
Mordaunt tremura de nerăbdare. Porunci să se ridice pînzele.
Porthos, frînt de oboseală după trei nopţi de nesomn şi după şaptezeci de leghe făcute călare, se dusese în cabina lui şi dormea.
D'Artagnan, înfrîngîndu-şi scîrba faţă de Mordaunt, se plimba cu el pe punte şi-i îndruga verzi şi uscate, încercînd să-l tragă de limbă.
Mousqueton avea rău de mare.
XIII
SCOŢIANUL SPERJUR ŞI FĂRĂ LEGE PENTRU-UN BĂNUŢ ŞI L-A VÎNDUT PE REGE
Şi-acum e nevoie ca cititorul să lase „Standard"-ul să navigheze liniştit – dar nu către Londra, încotro socoteau d'Artagnan şi Porthos că se îndreaptă, ci către Durham, unde scrisori primite din Anglia în timpul şederii la Boulogne îi porunciseră lui Mordaunt să se înfăţişeze – şi să ne urmeze în tabăra regalistă, aşezată dincolo de Tyne, lîngă oraşul Newcastle.
Acolo, între două rîuri, la graniţa Scoţiei, dar pe pămîntul Angliei, se întind corturile unei mici armate. E miezul nopţii. Bărbaţi care pot fi recunoscuţi drept highlanderi, după pulpele goale, fustele scurte, păturile lor vărgate şi pana de la pălărie, fac de strajă nepăsători. Luna, lunecînd printre doi nori mătăhăloşi, se strecoară prin orice locşor şi luminează în calea ei muschetele străjilor, desprinde din noapte zidurile, acoperişurile şi clopotniţele oraşului pe care Carol I tocmai le-a părăsit în mîinile oştirii Parlamentului, ca şi Oxford-ul şi Newart-ul, care rezistau încă, în nădejdea unei împăcări.
Într-un cap al taberei, lîngă un cort uriaş, plin de ofiţeri scoţieni, adunaţi la un fel de sfat sub conducerea bătrînului conte de Loeven, comandantul lor, un bărbat în veşmînt de cavaler doarme întins pe iarbă, cu mîna dreaptă pe spadă.
La vreo cincizeci de paşi mai încolo, un alt bărbat, îmbrăcat la fel, stă de vorbă cu o strajă scoţiană. Deşi străin, mulţumită obişnuinţei cu care pare să vorbească limba engleză, reuşeşte să înţeleagă răspunsurile străjii, rostite în graiul din comitatul Perth.
Orologiul oraşului Newcastle bătea unu după miezul nopţii, cînd bărbatul care dormea se trezi şi, după ce se întinse ca tot omul după un somn adînc, se uită cu luare-aminte în jur: văzînd că e singur, se ridică şi, făcînd un ocol, trecu pe lînga cavalerul care vorbea cu scoţianul de strajă. Acesta isprăvise, fără îndoială, cu întrebările, urmînd cu aerul cel mai firesc aceeaşi cale ca şi primul cavaler care îl aştepta în umbra unui cort.
— Ei bine, dragul meu prieten? îl întrebă el în cea mai curată franţuzească vorbită vreodată între Rouen şi Tours.
— Ei bine, prietene, nu-i timp de pierdut, trebuie să-l prevenim pe rege.
— Dar ce se întîmplă?
— Ar fi prea lung de povestit. De altfel, ai să te lămureşti numaidecît. Şi-apoi, cel mai mic cuvînt spus aici ar putea pierde totul. Să mergem să-l găsim pe milord de Winter.
Şi amîndoi se îndreptară spre celălalt capăt al taberei; iar cum tabăra acoperea un loc pătrat, cu latura de numai cinci sute de paşi, ajunseră curînd la cortul celui pe care îl căutau.
— Stăpînul tău doarme, Tony? întrebă în engleză unul dintre cei doi cavaleri, adresîndu-se valetului culcat în prima despărţituri a cortului, ce slujea drept anticameră.
— Nu, domnule conte, spuse valetul. Nu cred, sau abia a aţipit, fiindcă s-a plimbat mai bine de două ceasuri prin cort după ce s-a întors de la rege, şi nu-s nici zece minute de cînd nu-i mai aud paşii. De altfel, adaugă valetul ridicînd perdeaua, puteţi vedea singuri.
Într-adevăr, de Winter stătea în faţa unei deschizături în chip de fereastră, prin care pătrundea răcoarea nopţii, şi urmărea melancolic luna, pierdută, precum am spus printre nori negri şi groşi.
Cei doi prieteni se apropiară de lord, care, cu capul sprijinit în palmă, privea cerul. El nu-i auzi şi rămase nemişcat pînă în clipa cînd simţi o mînă pe umăr. Atunci se întoarse, dădu cu ochii de Athos şi de Aramis şi le întinse mîna.
— Aţi băgat de seamă ce însîngerată e luna în noaptea asta? întrebă el.
— Nu, zise Athos. Mi se pare ca de obicei.
— Priveşte, cavalere, stărui de Winter.
— Mărturisesc că sînt de părerea contelui de La Fère, zise Aramis. Nu văd nimic deosebit.
— Conte, vorbi Athos. Într-o situaţie atît de grea ca a noastră trebuie să avem privirile aţintite asupra pămîntului şi nu asupra cerului. V-aţi uitat la scoţienii noştri, sînteţi sigur de ei?
— Scoţienii? făcu de Winter. Care scoţieni?
— Eh, ai noştri, la naiba! bombăni Athos. Oamenii pe care se bizuie regele, scoţienii contelui Loeven.
— Nu, zise de Winter şi adăugă: Spuneţi-mi, chiar nu vedeţi că o nuanţă sîngerie acoperă cerul?
— Cîtuşi de puţin, rosti Athos şi Aramis într-un glas.
— Spuneţi-mi, continuă de Winter, frămîntat de acelaşi gînd, n-a rămas oare de pomină în Franţa faptul că în ajunul zilei cînd a fost ucis Henric al IV-lea, care juca şah cu domnul de Bassompierre, a văzut pete de sînge pe tabla de şah?
— Într-adevăr, mareşalul mi-a spus de multe ori povestea asta, recunoscu Athos.
— Chiar aşa e, murmură de Winter. Şi a doua zi, Henric al IV-lea a fost ucis.
— Dar ce legătură are această năzărire a lui Henric al IV-lea cu dumneata, conte? întrebă Aramis.
— Nici una, domnilor, şi zău, sînt nebun că vă răpesc vremea cu asemenea lucruri, cînd venirea voastră la mine în cort, în toiul nopţii, arată lămurit că-mi aduceţi o veste însemnată.
— Întocmai, milord, mărturisi Athos. Aş vrea să vorbesc regelui.
— Regelui? Dar regele doarme.
— Am să-i aduc la cunoştinţă lucruri de cea mai mare însemnătate.
— Nu se pot amîna pe mîine?
— Trebuie să le afle chiar acum, ba poate că şi acum e prea tîrziu.
— Să mergem, domnilor, zise de Winter.
Cortul lui de Winter era aşezat alături de cortul regal şi un fel de coridor le lega între ele. Această trecere era păzită nu de o santinelă, ci de un valet de încredere al lui Carol I, astfel încît, într-o împrejurare urgentă, regele să poată comunica pe dată cu credinciosu-i slujitor.
— Domnii sînt cu mine, zise de Winter.
Valetul se înclină şi îi lăsă să treacă.
Într-adevăr, regele Carol, frînt de oboseală, adormise pe un pat de campanie, într-o tunică neagră, cu cizme înalte în picioare, cu cingătoarea desfăcută şi cu pălăria lîngă el. Bărbaţii înaintară şi Athos, care mergea în frunte, se uită o clipă în tăcere la nobila faţă atît de palidă, încadrată de plete negre, năduşite de un somn chinuit şi lipite de tîmplele cu vine albăstrii, care păreau umflate de lacrimi sub ochii încercănaţi.
Athos suspină adînc şi suspinul acesta îl trezi pe rege, atît de uşor dormea.
— Ah! zise el, deschizînd ochii şi ridicîndu-se într-un cot. Dumneata eşti, conte le La Fère?
— Da, sire, răspunse Athos.
— Veghezi în timp ce eu dorm, mi-aduci vreo veste?
— Vai, sire, maiestatea-voastră a ghicit, mărturisi Athos.
— Atunci, e o veste rea? murmură regele cu un zîmbet melancolic.
— Da, sire.
— N-are a face, aducătorul e binevenit, căci mă bucur ori de cîte ori vii la mine. Dumneata, al cărui devotament nu cunoaşte nici patrie, nici nenorocire, dumneata mi-eşti trimis de Henriette. Oricare ar fi vestea ce-mi aduci, vorbeşte fără înconjur.
— Sire, Oliver Cromwell a sosit în noaptea asta la Newcastle.
— Ah! făcu regele. Ca să lupte împotriva mea?
— Nu, sire, ca să vă cumpere.
— Ce spui?
— Spun, sire, că armata scoţiană are de primit patru sute de mii de livre sterline.
— Drept soldă întîrziată: da, ştiu. De aproape un an vitejii şi credincioşii mei scoţieni se bat pentru onoare.
Athos surîse.
— Ei bine, sire, cu toate că onoarea e un lucru tare frumos, ei s-au cam plictisit să se bată pentru ea şi în noaptea asta v-au vîndut pentru două sute de mii de livre, adică pentru jumătate din ce li se cuvenea.
— Cu neputinţă! strigă regele. Scoţienii să-şi vîndă regele pentru două sute de mii de livre?!
— Evreii l-au vîndut pe Dumnezeul lor pentru treizeci de arginţi.
— Şi cine-i Iuda care a făcut acest tîrg infam?
— Contele de Loeven.
— Eşti sigur, domnule?
— Am auzii totul cu urechile mele.
Regele oftă adînc, ca şi cum i s-ar fi sfărîmat inima în piept şi îşi lăsă capul în palme.
— Oh, scoţienii! murmură el. Scoţienii, pe care îi numeam credincioşii mei! Scoţienii, pe care m-am bizuit, cînd puteam să fug la Oxford! Scoţienii, compatrioţii mei! Scoţienii, fraţii mei! Eşti, într-adevăr, sigur, domnule?
— Culcat la pămînt în spatele cortului lui Loeven, a cărui pînză o ridicasem, am văzut şi auzit totul.
— Şi cînd trebuie să se încheie tîrgul?
— Astăzi, în cursul dimineţii. După cum vede şi maiestatea-voastră, nu-i timp de pierdut.
— Ce se mai poate face, de vreme ce spui ca am fost vîndut?!
— Să trecem peste rîul Tyne, să ajungem în Scoţia şi să-l întîlnim pe lordul Montrose, căci el nu vă va vinde.
— Şi ce-am să fac în Scoţia? Un război de hărţuială? Un asemenea război e nedemn de un rege.
— Pilda lui Robert Bruce vă absolvă, sire.
— Nu, nu! Lupt de prea multă vreme. Dacă m-au vîndut, atunci să mă dea în mîinile vrăjmaşului, şi ruşinea veşnică a trădării lor să cadă asupră-le.
— Sire, rosti Athos. Un rege poate că aşa trebuie să acţioneze, dar nu un soţ şi un părinte. Am venit aici în numele soţiei şi fiicei voastre şi, în numele soţiei şi al fiicei voastre, precum şi al celorlalţi doi copii pe care îi mai aveţi la Londra, vă spun: „Păstraţi-vă viaţa, sire, e voinţa Domnului!"
Regele se ridică, îşi strînse cingătoarea, îşi încinse spada şi, ştergîndu-şi cu batista sudoarea de pe frunte, cuvîntă:
— Ei bine, ce e de făcut?
— Sire, aveţi în întreaga oştire un regiment pe care să vă puteţi bizui pe deplin?
— De Winter, zise regele, crezi în devotamentul regimentului dumitale?
— Sire, nu-s decît oameni, şi oamenii au devenit destul de slabi, ori destul de răi. Cred în cinstea lor, dar nu răspund de ea. Le-aş încredinţa viaţa mea, dar mă tem să le-o încredinţez pe a maiestăţii-voastre.
— Ei bine, rosti Athos, în lipsa unui regiment, sîntem noi, trei oameni devotaţi, noi vom fi de ajuns. Maiestatea-voastră să încalece şi să pornească la drum în mijlocul nostru. Trecem apa rîului Tyne, ajungem în Scoţia şi sîntem salvaţi.
— E şi părerea dumitale, de Winter? întrebă regele.
— Da, sire.
— Şi a dumitale, d'Herblay?
— Da, sire.
— Fie aşa cum vreţi. De Winter, dă poruncile de cuviinţă.
De Winter ieşi îndată şi în acest timp regele isprăvi să se îmbrace. Zorile începeau să se strecoare prin deschizătura cortului cînd lordul se înapoie.
— Totul e gata, sire, zise el.
— Şi noi? întrebă Athos.
— Grimaud şi Blaisois v-au pregătit caii de drum.
— Atunci să nu pierdem o clipă şi să plecăm, hotărî Athos.
— Sire, glăsui Aramis, maiestatea-voastră nu dă de ştire prietenilor?
— Prietenii mei!... murmură Carol, clătinînd trist din cap. Nu mai am alţii în afară de voi trei. Un prieten de douăzeci de ani, care nu m-a uitat niciodată, doi prieteni de opt zile, pe care n-am să-i uit niciodată. Să mergem, domnilor, să mergem.
Regele ieşi din cort şi îşi găsi calul gata înşeuat. Era un cal sarg, pe care îl avea de trei ani şi pe care îl îndrăgea mult. Văzîndu-l, calul necheză de bucurie.
— Ah! zise regele. Am fost nedrept: iată, dacă nu încă un prieten, cel puţin încă o fiinţă care mă iubeşte. Tu ai să-mi fii credincios, nu-i aşa, Arthus?
Ca şi cum ar fi înţeles aceste cuvinte, calul îşi apropie botul aburind de faţa regelui, dezgolindu-şi voios dinţii albi.
— Da, da, urmă regele, mîngîindu-l. Da, e bine, Arthus, şi sînt mulţumit de tine.
Şi, cu acea sprinteneală ce-l făcea unul dintre cei mai de frunte călăreţi ai Europei, Carol se aruncă în şa.
— Ei bine, domnilor, vă aştept, spuse el, întorcîndu-se către Athos, Aramis şi de Winter.
Athos stătea în picioare, nemişcat, cu ochii aţintiţi şi cu mîna întinsă către o dunga neagră, care urma malul rîului Tyne şi care se întindea de două ori în lungime cît tabăra.
— Ce să fie dunga asta? mormăi Athos, pe care ultimele umbre ale nopţii în luptă cu zorile îl împiedicau să desluşească lămurit ceea ce vedea. Ce să fie dunga asta? Ieri n-am văzut-o.
— E ceaţa care se ridică de pe rîu, fără îndoială, zise regele.
— Sire, e ceva mult mai compact decît ceaţa.
— Într-adevăr, se vede ca o barieră roşietică, interveni de Winter.
— E duşmanul care iese din Newcastle şi ne înconjoară! strigă Athos.
— Duşmanul! exclamă regele.
— Da, duşmanul. Prea tîrziu! Uite, uite colo, înspre oraş, vedeţi strălucind sub soare „coastele de fier"?
Era porecla ostaşilor în cămăşi de zale, din care Cromweli îşi făcuse garda sa.
— Ah! spuse regele. Acum mă voi convinge dacă scoţienii mei mă trădează.
— Ce vreţi să faceţi? strigă Athos.
— Să le ordon să pornească la luptă şi să-i strivească în picioare pe aceşti mizerabili răzvrătiţi.
Şi regele, îmboldindu-şi calul, se avîntă spre cortul contelui de Loeven.
— Să-l urmăm, zise Athos.
— Haidem, zise Aramis.
— Oare regele e rănit? întrebă de Winter. Văd pete de sînge pe pămînt.
Şi se repezi după cei doi prieteni. Athos îl opri.
— Dumneata du-te şi strînge-ţi regimentul, îl povăţui muşchetarul. Curînd prevăd că vom avea nevoie de el.
De Winter îşi întoarse calul, cei doi prieteni porniră înainte. Cît ai clipi, regele ajunsese la cortul căpeteniei oştirii scoţiene. Sări din şa şi intră în cort. Generalul se afla în mijlocul principalilor comandanţi.
— Regele! strigară ei, ridicîndu-se şi privindu-se încremeniţi.
Într-adevăr, Carol stătea în faţa lor, încruntat, cu pălăria pe cap, biciuindu-şi carîmbii cu cravaşa.
— Da, domnilor, rosti el. Regele însuşi. Regele, care vrea să vă ceară socoteală de ceea ce se petrece.
— Dar ce se petrece, sire? întrebă contele de Loeven.
— Domnule, vorbi regele, lăsîndu-se pradă mîniei. Generalul Cromwell a sosit astă-noapte la Newcastle. Dumneavoastră ştiţi acest lucru, dar eu n-am fost prevenit. Duşmanul iese din oraş şi ne taie trecerea peste rîul Tyne – străjile dumneavoastră au văzut negreşit această mişcare – şi eu nu-s prevenit. Printr-un tîrg mîrşav m-aţi vîndut Parlamentului cu doua sute de mii de lire sterline, dar cel puţin despre acest tîrg sînt prevenit. Iată ce se petrece, domnilor! Răspundeţi sau apăraţi-vă, fiindcă eu vă învinuiesc!
— Sire, bîlbîi contele de Loeven. Sire, maiestatea-voastră a fost înşelată de mărturii mincinoase.
— Am văzut cu ochii mei armata duşmană desfăcîndu-şi rîndurile între mine şi Scoţia, i-o reteză Carol. Aproape că pot spune: am auzit cu urechile mele dezbaterea prilejuită de acest tîrg.
Căpeteniile scoţiene schimbară o privire între ele, încruntîndu-se la rîndul lor.
— Sire, murmură contele de Loeven, copleşit sub povara ruşinii. Sire, sîntem gata să vă dăm orice dovadă.
— Nu cer decît una singură, rosti regele. Puneţi armata în linie de bătaie şi să pornim împotriva duşmanului.
— Asta nu se poate, sire, zise contele.
— Cum adică nu se poate?! Şi ce vă împiedică? strigă Carol I.
— Maiestatea-voastră ştie bine că am încheiat armistiţiu cu armata engleză, răspunse contele.
— Dacă există un armistiţiu, atunci armata engleză l-a călcat ieşind din oraş împotriva înţelegerii. Şi vă spun: trebuie să treceţi cu mine prin rîndurile ei şi să ajungem în Scoţia, iar dacă n-o faceţi, ei bine, alegeţi între cele două nume care aduc oamenilor dispreţul şi stîrnesc scîrba celor din jur faţă de ei: sau sînteţi laşi, sau sînteţi trădători!
Ochii scoţienilor azvîrliră flăcări, şi aşa cum se întîmplă adesea în asemenea împrejurări, trecură de la culmea ruşinii la culmea neruşinii. Doi dintre comandanţi înaintară de o parte şi de alta a regelui.
— Ei bine, da, spuseră ei. Am făgăduit să eliberăm Scoţia şi Anglia de cel care de douăzeci şi cinci de ani suge sîngele şi aurul Angliei şi Scoţiei. Am făgăduit să ne ţinem cuvîntul. Rege Carol Stuart, eşti prizonierul nostru.
Şi amîndoi întinseră mîna în aceeaşi clipă asupra regelui. Dar mai înainte să-l fi atins, amîndoi se prăvăliră la pămînt, unul fără cunoştinţă, celălalt mort.
Athos lovise pe unul cu mînerul pistolului, iar Aramis îl străpunse pe celălalt cu spada.
Apoi, cum contele de Loeven şi celălalte căpetenii se dădeau înapoi în faţa acestui ajutor neaşteptat, venit parcă din cer în sprijinul celui pe care ei îl şi socoteau prizonierul lor, Athos şi Aramis îl tîrîră pe rege afară din cortul trădării, unde intrase cu atîta lipsă de prevedere şi, sărind pe caii ţinuţi la îndemînă de către valeţi, porţiră tustrei în goană spre cortul regal.
În trecere îl zăriră pe de Winter, care galopa în fruntea regimentului său. Regele îi făcu semn să-i întovărăşească.
XIV
RĂZBUNĂTORUL
Pătrunseră toţi patru în cort. Nu aveau nici un plan şi trebuiau să ia o hotărîre.
Regele se lăsă să cadă într-un jilţ.
— Sînt piredut, spuse el.
— Nu, sire, rosti Athos. Sînteţi doar trădat.
Regele suspină din adîncul pieptului.
— Trădat, trădat de scoţieni, în mijlocul cărora m-am născut şi pe care i-am iubit întotdeauna mai mult decît pe englezi! Oh, ticăloşii!
— Sire, vorbi Athos. Nu-i ceasul învinuirilor. E momentul să arătaţi că sînteţi rege şi gentilom. Sus, sire, sus! Aveţi aici cel puţin trei oameni care nu va vor trăda, nu vă temeţi! Ah, barem de-am fi fost cinci! şopti Athos, cu gîndul la d'Artagnan şi Porthos.
— Ce spui? întrebă Carol, ridicîndu-se.
— Spun, sire, că nu mai există decît o singură cale. Lordul de Winter răspunde de regimentul său, ori aşa se pare cel puţin, ca să folosim cuvîntul potrivit: el se pune în fruntea oamenilor săi, noi, de o parte şi de alta a maiestăţii-voastre, facem o spărtură în armata lui Cromwell şi ajungem în Scoţia.
— Mai există o cale, interveni Aramis. Unul dintre noi să ia hainele şi calul regelui, şi în timp ce duşmanul se va arunca să-l prindă, regele poate că va trece.
— Sfatul e bun, zise Athos, şi dacă maiestatea-sa vrea să facă unuia dintre noi această cinste, noi îi vom fi adînc recunoscători.
— Dumneata ce părere ai, de Winter? întrebă regele, uitîndu-se cu admiraţie la aceşti doi oameni, a căror singură grijă era să atragă asupra lor toate primejdiile ce-l ameninţau.
— Cred, sire, că dacă există vreo cale de a salva pe maiestatea-voastră, domnul d'Herblay tocmai ne-a arătat-o. Vă implor deci să alegeţi imediat, căci n-avem timp de pierdut.
— Dacă primesc, asta înseamnă moartea, ori cel puţin temniţa pentru cel care se va afla în locul meu.
— Înseamnă cinstea de a-şi fi salvat regele! exclamă de Winter. Regele îşi privi vechiul prieten cu lacrimi în ochi, apoi desfăcu încet cordonul Sfîntului-Spirit, pe care îl purta spre a cinsti pe cei doi francezi aflaţi în prejma sa, şi-l anină la gîndul lui de Winter, care primi în genunchi această zguduitoare dovadă de prietenie şi încredere din partea suveranului său.
— I se cuvine, zise Athos. Îl slujeşte de mai mult timp decît noi.
Regele auzi aceste cuvinte şi se întoarse cu ochii în lacrimi.
— Domnilor, zise el, aşteptaţi o clipă. Am cîte un cordon pentru fiecare dintre dumneavoastră.
Şi, ducîndu-se la un scrin, unde ţinea propiile sale ordine, luă cordoane ale ordinului Jartierei.
— Aceste distincţii nu pot fi pentru noi, zise Athos.
— Şi de ce nu, domnule? întrebă Carol.
— Sînt ordine aproape regale şi noi nu sîntem decît simpli gentilomi.
— Priviţi la toate tronurile de pe lume, rosti regele, şi găsiţi-mi undeva inimi mai mari ca ale voastre. Nu, nu sînteţi drepţi cu dumneavoastră, domnilor, dar eu mă aflu aici să vă fac dreptate. În genunchi, conte!
Athos îngenunche, regele îi petrecu cordonul pe după gît, de la stînga spre dreapta, aşa cum cerea obiceiul şi, ridicînd spada, în locul formulei dintotdeauna: „Te fac cavaler, fii vitez, cinstit şi credincios", spuse:
— Eşti viteaz, cinstit şi credincios, te fac cavaler, conte.
Apoi, întorcîndu-se spre Aramis, zise:
— E rîndul dumitale, cavalere.
Ceremonia fu luată de la capăt, însoţită de aceleaşi cuvinte. În acest timp, de Winter, ajutat de aghiotanţi, îşi scotea armura de aramă, spre a fi asemuit şi mai mult cu regele.
Cînd Carol isprăvi cu Aramis, întocmai ca şi cu Athos, îi îmbrăţişă pe amîndoi.
— Sire, glăsui de Winter, care în faţa unui atît de mare devotament îşi recăpătase toată stăpînirea de sine şi tot curajul. Sîntem gata!
Regele se uită la cei trei gentilomi:
— Aşadar, trebuie să fugim?
— A fugi prin mijlocul unei oştiri, sire, zise Athos, se cheamă în toate ţările de pe lume a ataca.
— Prin urmare, voi muri cu spada în mînă, zise Carol. Domnule conte, domnule cavaler, dacă vreodată voi mai fi rege...
— Sire, ne-aţi cinstit şi aşa mai mult decît se cuvenea unor simpli gentilomi, încît recunoştinţa e de partea noastră. Dar să nu mai pierdem vremea, am zăbovit destul.
Regele le întinse mîna pentru ultima oară, schimbă pălăria cu cea a lui de Winter şi ieşi din cort.
Regimentul lui de Winter se afla pe un platou care domina tabăra: regele, urmat de cei trei prieteni, se îndreptă într-acolo.
Tabăra scoţiană părea că, în sfîrşit, se trezise: ostaşii ieşiseră din corturile lor şi se aşezară în rînduri ca pentru lupta.
— Uitaţi-vă, zise regele. Poate că se căiesc şi sînt gata de atac.
— Daca se căiesc, sire, atunci ne vor urma, spuse Athos.
— Bun! încuviinţă regele. Şi noi ce facem?
— Să observăm armata duşmană, fu de părere Athos.
Ochii micului grup se aţintiră îndată asupra dungii pe care în zori o luaseră drept ceaţă şi care, sub primele raze de soare, trădase o armată aşezată în linie de bătaie. Văzduhul era limpede şi străveziu, ca de obicei în pragul dimineţii. Desluşeau cum nu se poate mai lămurit regimentele, steagurile, ba pînă şi culoarea uniformelor şi a cailor.
Deodată, pe culmea unui deluşor, un pic în faţa frontului duşman, se ivi un bărbat mic de stat şi îndesat, înconjurat de cîţiva ofiţeri. El îndreptă un ochean către grupul regelui.
— Omul acesta cunoaşte personal pe maiestatea-voastră? întrebă Aramis.
Carol surîse.
— Omul acesta e Cromwell, zise el.
— Trăgeţi-vă pălăria pe ochi, sire, să nu-şi dea seama de cele petrecute.
— Ah, am pierdut mult timp, făcu Athos.
— Atunci, să se dea ordinul şi plecăm, hotărî regele.
— Maiestatea-voastră dă ordinul? întrebă Athos.
— Nu, te numesc locotenentul meu, zise regele.
— Ascultă, milord de Winter, rosti Athos. Vă rog să vă depărtaţi, sire: ceea ce vom discuta nu priveşte pe maiestatea-voastră.
Regele, zîmbind, se trase înapoi trei paşi.
— Iată ce propun, urmă Athos. Împărţim regimentul în două escadroane. Dumneata te aşezi în fruntea primului, maiestatea-sa şi cu noi în fruntea celui de-al doilea; dacă nimic nu ne împiedică, atacăm toţi o dată pentru a forţa liniile duşmanului şi a trece rîul Tyne, fie prin vad, fie înot; dacă, dimpotrivă, întîlnim vreo oprelişte în cale, dumneata şi oamenii dumitale muriţi pînă la unul, iar noi şi regele ne urmăm drumul: odată ajunşi pe malul rîului, fie el vrăjmaşul aşezat şi pe trei rînduri, dacă escadronul dumitale îşi face datoria, restul rămîne în seama noastră.
— Pe cai! zise de Winter.
— Pe cai! repetă Athos. Am prevăzut şi hotărît totul.
— Atunci, înainte, domnilor! rosti regele. Şi să ne amintim de vechiul strigăt de luptă al Franţei: „Montjoie şi Sant-Denis!" Strigătul Angliei stă azi în gura prea multor trădători.
Încălecară îndată, regele pe calul lui de Winter, de Winter pe calul regelui. De Winter se aşeză în fruntea primului escadron, iar regele, cu Athos în dreapta şi cu Aramis în stînga, în fruntea celui de-al doilea.
Întrega oştire scoţiană urmărea aceste pregătiri fără să se clintească, în tăcerea ruşinii.
Cîteva căpetenii ieşiră din rînduri şi îşi frînseră spadele.
— Haidem! zise regele. Asta mi-aduce mîngîiere în suflet. Nu-s toţi trădători.
În clipa, aceea răsună glasul lui de Winter:
— Înainte! strigă el.
Primul escadron se puse în mişcare, al doilea îl urmă şi coborî de pe platou. Un regiment de cavalerişti în cuirase, numărînd aproape tot atîţia oameni, se desfăşura în spatele dealului şi-i venea în mare grabă în întîmpinare.
Regele arătă lui Athos şi Aramis ce se petrecea.
— Sire, zise Athos. Am prevăzut împrejurarea şi, dacă ostaşii lui de Winter îşi fac datoria, manevra inamicului ne salvează, în loc şi ne piardă.
În acea clipă, peste tropotul şi nechezatul asurzitor al cailor, tună vocea lui de Winter:
— Mîna pe spadă!
Spadele smulse din teacă zvîcniră ca nişte fulgere.
— Domnilor, strigă regele la rîndul său, îmbătat de tumultul şi priveliştea din jur. Haide, domnilor, mîna pe spadă!
Dar acestei porunci, însoţită de pilda regelui, numai Athos şi Aramis îi dădură ascultare.
— Sîntem trădaţi, şopti el.
— Să mai aşteptăm, interveni Athos. Poate că n-au recunoscut vocea maiestăţii-voastre şi aşteaptă ordinul comandantului de escadron.
— Nu l-au auzit ei nici pe-al colonelului! Ia priveşte! exclamă regele, oprindu-şi dintr-o smucitură calul, care aproape îngenunche şi apucînd frîul lui Athos.
— Ah, laşii! Ah, ticăloşii! Ah, trădătorii! striga de Winter, a cărui voce se auzea desluşit, în timp ce oamenii săi, rupînd rîndurile, se risipeau în cîmpie.
Abia vreo cincisprezece se adunaseră roată în jurul lui şi aşteptau şarja ostaşilor în zale ai lui Cromwell.
— Să mergem să murim alături de ei! zise regele.
— Să mergem! spuseră Athos şi Aramis.
— Toţi cei ce-mi sînt credincioşi, la mine! strigă de Winter.
Cuvîntul lordului ajunse pînă la cei doi prieteni, care îşi struniră caii într-acolo.
— Nici o milă! tună cineva în franţuzeşte, drept răspuns la spusa lui de Winter, şi glasul acesta îi făcu să tresară.
Cît despre de Winter, el se făcu alb ca varul la faţă şi rămase înmărmurit.
Era glasul unui cavaler aflat pe un murg falnic, care ataca în fruntea regimentului englez şi care, într-o pornire nestăvilită, o luase cu vreo zece paşi înaintea oamenilor sai.
— El e! murmura de Winter, privindu-l ţintă şi lăsînd spada să-i atîrne în mînă.
— Regele! Regele! răcniră vreo cîţiva, înşelaţi de cordonul albastru şi de calul şarg al lordului. Prindeţi-l viu!
— Nu, nu-i regele! strigă cavalerul. Nu vă lăsaţi amăgiţi. Nu-i aşa, milord de Winter, că nu eşti regele? Nu-i aşa că eşti unchiul meu?
Şi în aceeaşi clipă, Mordaunt, căci el era, îndreptă ţeava pistolul către de Winter. Glonţul porni şi străpunse pieptul bătrînului gentilom, care zvîcni în şa şi se prăvăli în braţele lui Athos, şoptind:
— Răzbunătorul!
— Aminteşte-ţi de mama! urlă Mordaunt, trecînd înainte, în goana nebunească a calului.
— Ticălosule! strigă Aramis, apăsînd aproape numaidecît pe trăgaciul pistolului, chiar cînd Mordaunt trecea pe lîngă el. Dar numai capsa luă foc şi glonţul nu porni.
În clipa aceea, întreg regimentul se năpusti asupra celor cîţiva rămaşi să lupte şi cei doi francezi fură înconjuraţi, încolţiţi, copleşiţi. Athos, după ce se încredinţa că de Winter era mort, lăsă leşul din braţe şi, tragînd spada, strigă:
— Înainte, Aramis, pentru onoarea Franţei!
Doi englezi aflaţi în prejma lor căzură la pămînt loviţi de moarte.
În acelaşi rnoment izbucniră nişte urale asurzitoare şi treizeci de spade scînteiară deasupra capetelor celor doi prieteni.
Deodată, un bărbat se avînta în mijlocul englezilor, croindu-şi drum printre ei, sări asupra lui Athos, îl înlănţui cu braţele sale vînjoase şi-i smulse spada din mînă, şoptindu-i la ureche:
— Taci! Predă-te. Mi te predai mie şi asta nu înseamnă să te predai.
Un uriaş încleştase de asemenea mîinile lui Aramis, care încerca zadarnic să se smulgă din acea nemaipomenită strînsoare.
— Predă-te! îi spuse el, privindu-l în ochi.
Aramis ridică iute capul, Athos se întoarse.
— D'Artag...! strigă Athos, dar gasconul îi şi astupă gura cu palma.
— Mă predau! zise Aramis, întinzînd spada lui Porthos.
— Foc! Foc! ţipa Mordaunt, întorcîndu-se la grupul în care se aflau cei doi prieteni.
— De ce să tracă? rosti colonelul. Toţi s-au predat.
— E fiul lui milady, zise Athos către d'Artagnan.
— L-am recunoscut.
— E călugărul, zise Porthos către Aramis.
— Ştiu.
În acest timp, rîndurilc începură să se tragă în lături. D'Artagnan ţinea de frîu calul lui Athos, Porthos pe al lui Aramis. Fiecare dintre ei încerca să-şi ducă prizonierul departe de cîmpul de lupta.
Această mişcare descoperi locul unde zăcea de Winter. Călăuzit de ură, Mordaunt îl regăsise şi acum îl privea din şa, cu un zîmbet hidos.
Athos, oricît de liniştit era din fire, duse mîna la coburi, unde mai avea încă pistoalele.
— Ce ai de gînd? întrebă d'Artagnan.
— Lasă-mă să-l omor.
— Nu face nimic care să-i dea de bănuit că-l cunoşti, altfel sîntem pierduţi toţi patru.
Apoi se întoarse către tînăr:
— Straşnică pradă! îi strigă el. Straşnică pradă, prietene Mordaunt! Domnul du Vallon şi cu mine avem fiecare partea noastră: cavaleri ai ordinului Jartierei, nici mai mult, nici mai puţin!
— Păi ăştia mi se pare că-s francezi, nu? exclamă Mordaunt, uitîndu-se cu ochi sîngeroşi la Athos şi la Aramis.
— Habar n-am, pe legea mea! Dumneata eşti francez, domnule? îl întrebă el pe Athos.
— Da, rosti grav acesta.
— Ei bine, scumpul meu domn, iată-vă prizonierul unui compatriot.
— Dar regele? murmură Athos cu mare nelinişte. Regele?
D'Artagnan îi strînse mîna cu putere şi zise:
— Ei, l-am prins şi pe rege!
— Da, replică Aramis. Printr-o trădare mîrşavă.
Porthos aproape că sfărîmă pumnul prietenului său în strînsoare şi zise zîmbind:
— Ehei, domnule, războiul cere deopotrivă vicleşug şi forţă: ia te uită!
Într-adevăr, în acea clipă, escadronul care trebuia să acopere retragerea lui Carol înainta în întîmpinarea regimentului englez, ducîndu-l în mijloc pe rege, care păşea singur, pe jos, înconjurat de departe. Prinţul părea liniştit, dar se vedea cît suferă spre a-şi păstra calmul. Sudoarea îi curgea de pe frunte şi el îşi ştergea tîmplele şi buzele cu o batistă pe care o lua de fiece dată însîngerată de la gura.
— Uite-l pe Nabucodonosor! strigă unul dintre călăreţii în zale ai lui Cromwell, un bătrîn puritan, şi ochii i se aprinseră la vederea celui care era numit tiranul.
— De ce-i spui Nabucodonosor? zise Mordaunt, cu un surîs cumplit. Nu, e regele Carol I, bunul rege Carol, care îşi jefuieşte supuşii ca să-i moştenească.
Carol ridică ochii către neruşinatul ce vorbea astfel, dar nu-l recunoscu. Măreţia calmă şi cucernică de pe chipul său îl făcu pe Mordaunt să lase privirile în pămînt.
— Bună ziua, domnilor, rosti regele, adresîndu-se celor doi gentilomi, pe care îi văzu prizonieri, pe unul în mîinile lui d'Artagnan, pe celălalt în mîiniie lui Porthos. Ziua de astăzi ne-a adus destule nenorociri, dar asta nu-i vina dumneavoastră, mulţumesc lui Dumnezeu! Unde-i bătrînul meu de Winter?
Cei doi gentilomi întoarseră capul, fără să scoată o vorbă.
— Caută-l unde-i şi Strafford ţipă glasul piţigăiat al lui Mordaunt.
Carol tresări: demonul acesta lovise în plin. Strafford era veşnica remuşcare a lui Carol, umbra ce-i întuneca zilele, năluca ce-i cutreiera nopţile.
Se uită în jur şi văzu un trup neînsufleţit la picioarele sale. Era de Winter.
Nu scoase nici un strigăt, nu vărsă nici o lacrimă, dar păli şi mai mult: puse un genunchi la pămînt, ridică încet capul lui de Winter, îl sărută pe frunte şi, deschizîndu-i cordonul Sfîntului-Spirit, pe care i-l petrecuse pe după gît, i-l aşeză cu evlavie pe piept.
— Aşadar, de Winter a fost ucis? întrebă d'Artagnan, aţintindu-şi ochii asupra cadavrului.
— Da, adeveri Athos. Ucis de către nepotul său.
— Eh! E cel dintîi dintre noi care se duce, şopti d'Artagnan. Odihnească-se în pace, era un vitez.
— Carol Stuart, glăsui în clipa aceea colonelul englez, înaintînd spre rege, care tocmai luase înapoi însemnele puterii regale. Te predai?
— Colonele Thomlisom, rosti Carol. Regele nu se predă. Omul se pleacă în faţa forţei, asta-i tot.
— Spada dumitale.
Regele trase sabia din teacă şi şi-o frînse pe genunchi.
Pe neaşteptate, un cal fără călăreţ, acoperit de spumă, cu ochii învăpăiaţi şi cu nările fremătînde, se apropie în goană, şi, recunoscîndu-şi stapînul, se opri lîngă el, nechezînd de bucurie: era Arthus.
Regele zîmbi, îl mîngîie şi-l încălecă sprinten.
— Haidem, domnilor, spuse el. Duceţi-mă unde vreţi.
Şi, întorcîndu-se cu o mişcare bruscă, adăugă:
— Staţi puţin. Mi s-a părut că de Winter a mişcat. Dacă mai trăieşte, va cer pe ce aveţi mai sfînt să nu-l părăsiţi aici pe acest nobil gentilom.
— Oh, n-ai grijă, rege Carol, spuse Mordaunt. Glonţul i-a străpuns inima.
— Să nu scoateţi o vorbă, să nu faceţi o mişcare, să nu aruncaţi nici o privire spre mine sau spre Porthos, şopti d'Artagnan lui Athos şi lui Aramis. Milady n-a murit. Sufletul ei trăieşte în corpul acestui demon!
Detaşamentul se îndreptă spre oraş, ducînd cu el regeasca-i pradă. Dar, pe la jumătatea drumului, un aghiotant al generalului Cromwell transmise colonelului Thomlison ordinul să-l ducă pe regeja Holdenby-Castle.
În acelaşi timp, curierii plecau în toate părţile pentru a vesti Angliei şi întregii Europe ca regele Carol Stuart era prizonierul generalului Cromwell.
XV
OLIVER CROMWELL
— Nu vă duceţi la general? zise Mordaunt către d'Artagnan şi Porthos. Ştiţi că v-a chemat la el după luptă.
— Mai întîi vrem să ne ducem prizonierii într-un loc sigur, răspunse d'Artagnan. Ştiţi dumneavoastră, domnule, că aceşti gentilomi valorează cîte o mie cinci sute de pistoli fiecare?
— Oh, nici o teamă! îl linişti Mordaunt, privind prizonierii cu o cruzime pe care o căuta zadarnic să şi-o stăpînească. Au să-i păzească oamenii mei şi-au să-i păzească bine. Răspund de ei.
— Eu am să-i păzesc şi mai bine, i-o întoarse d Artagnan. De altfel, ce mare lucru ne trebuie? O odaie cu străji, ori numai cuvîntul lor că nu vor încerca să fugă. Mă îngrijesc de toate astea şi-apoi vom avea cinstea să ne prezentăm generalului, să aflăm ce ordine are pentru Eminenţa-Sa.
— Credeţi deci că veţi pleca curînd? se interesă Mordaunt.
— Misiunea noastră s-a sfîrşit şi nimic nu ne mai opreşte în Anglia decît bunul plac al marelui om pe lîngă care am fost trimişi.
Tînărul îşi muşcă buzele şi, aplecîndu-se la urechea sergentului, îi şopti:
— Urmăreşte-i pe aceşti oameni, fără să-i scapi din ochi şi, după ce vezi unde se duc, întoarce-te şi aşteaptă-mă la porţile oraşului.
Sergentul îl încredinţă printr-un semn că va face întocmai.
În loc să urmeze grosul prinşilor, care erau duşi spre oraş, Mordaunt se îndreptă spre dealul de unde Cromwell urmărise lupta şi unde hotărîse să i se ridice cortul.
Cromwell poruncise să nu se îngăduie nimănui să-l tulbure: dar santinela, care îl cunoştea pe Mordaunt ca pe unul dintre cei mai apropiaţi oameni de încredere ai generalului, se gîndi că un asemenea consemn nu-l privea cîtuşi de puţin.
Mordaunt ridică pînza cortului şi-l văzu pe Cromwell aşezat la o masă cu faţa ascunsă în palme. Stătea cu spatele la el. Fie că-l auzise intrînd, fie că nu, Cromwell nu se întoarse.
Mordaunt rămase în picioare, în prag. În sfîrşit, după un răstimp, Cromwell îşi ridică fruntea împovărată de gînduri şi, simţind instinctiv prezenţa cuiva, întoarse încet capul.
— Am spus că vreau să fiu singur! se răsti el, dînd cu ochii de Mordaunt.
— N-am crezut că e un consemn şi pentru mine, domnule, zise Mordaunt. Dacă porunciţi, sînt gata să plec.
— Ah, dumneata eşti, Mordaunt! murmură Cromwell, înlăturînd parcă printr-o sforţare vălul ce-i acoperea ochii. Fiindcă eşti aici, fie, rămîi.
— Am venit să vă felicit.
— Să mă feliciţi?! Pentru ce?
— Pentru prinderea lui Carol Stuart. Acum sînteţi stăpînul Angliei.
— Cu două ceasuri în urmă o stăpîneam şi mai vîrtos, zise Cromwell.
— Cum aşa, generale?
— Anglia avea nevoie de mine ca să-l prindă pe tiran, iar acum tiranul e prins. L-ai văzut?
— Da, spuse Mordaunt.
— Cum se poartă?
Mordaunt şovăi, dar adevărul parcă i se smulse cu de-a sila de pe buze.
— E liniştit şi demn, zise el.
— Ce-a spus?
— Cîţeva cuvinte de rămas bun prietenilor săi.
— Prietenilor? şopti Cromwell ca pentru sine. Deci mai are încă prieteni?
Apoi întrebă cu glas tare:
— S-a apărat?
— Nu, domnule, toţi l-au părăsit, afară doar de trei sau patru oameni, aşa că n-avea cum să se apere.
— Cui i-a predat spada?
— N-a predat-o, a frînt-o.
— Bine a făcut. Dar în loc de asta, mai bine s-ar fi slujit de ea cu mai mult folos.
Urmă un răstimp de tăcere.
— Colonelul regimentului care-l escorta pe regele Carol parcă a fost ucis, nu? vorbi Cromwell, privindu-l ţintă pe Mordaunt.
— Da, domnule.
— Şi cine l-a ucis? Cum se numea?
— Lord de Winter.
— Unchiul dumitale?! exclamă Cromwell.
— Unchiul meu! rosti Mordaunt. Trădătorii Angliei nu fac parte din familia mea.
Cromwell rămase o clipă pe gînduri, uitîndu-se la tînărul din faţa lui, apoi spuse cu acea adîncă melancolie măiestru zugrăvită de Shakespeare:
— Mordaunt, eşti un slujitor teribil!
— Cînd Dumnezeu porunceşte, zise Mordaunt, nu te tîrguieşti cu poruncile sale. Abraham a ridicat cuţitul asupra lui Isaac, şi Isaac era fiul lui.
— Da, încuviinţă Cromwell, numai că Dumnezeu n-a vrut să-l jertfească.
— M-am uitat în jurul meu şi n-am văzut nici un berbec, nici o căprioară în tufişurile cîmpiei, replică Mordaunt.
Cromwell îşi plecă fruntea.
— Eşti puternic printre cei puternici, Mordaunt, zise el. Francezii cum s-au purtat?
— Ca nişte oameni curajoşi, domnule, recunoscu Mordaunt.
— Da, da, şopti Cromwell. Francezii sînt luptători de nădejde. Dacă ocheanul meu e bun, mi se pare că i-am văzut în prima linie, într-adevăr.
— Chiar acolo erau, adeveri Mordaunt.
— Totuşi se aflau în urma dumitale, observă Cromwell.
— Asta e vina cailor, nu a lor.
Se făcu din nou tăcere.
— Dar scoţienii? întrebă Cromwell.
— S-au ţinut de cuvînt, zise Mordaunt. Nu s-au urnit din loc.
— Ticăloşii! murmură Cromwell.
— Ofiţerii lor cer să vă vadă, domnule.
— N-am timp. Au fost plătiţi?
— Astă-noapte.
— Atunci să plece, să se întoarcă la ei în munţi şi să-şi ascundă acolo ruşinea, dacă munţii lor sînt destul de înalţi pentru asta. Nu mai am nimic cu ei, nici ei cu mine. Şi acum, du-te, Mordaunt.
— Înainte să plec? spuse Mordaunt, am cîteva întrebări să vă pun, domnule, şi o cerere de făcut, stăpîne.
— Mie?
Mordaunt se înclină.
— Vin la dumneavoastră, eroul, apărătorul, părintele meu, şi vă întreb: Stăpîne, sînteţi mulţumit de mine?
Cromwell îl privi cu mirare. Tînărul nici nu clinti.
— Da, zise Cromwell. De cînd te cunosc, ţi-ai făcut nu numai datoria, ci mai mult decît atît, ai fost un prieten credincios, un dibaci negociator, un vrednic soldat.
— Vă aduceţi aminte, domnule, că eu m-am gîndit cel dintîi să tratăm cu scoţienii prinderea regelui?
— Da, tu te-ai gîndit la asta, e adevărat. Eu, unul, nu credeam să ajung a dispreţui nişte oameni pînă într-atît.
— În Franţa, am fost un bun ambasador?
— Da, şi ai obţinut de la Mazarin tot ce i-am cerut.
— Am luptat întotdeauna cu însufleţire pentru cauza şi gloria dumneavoastră?
— Poate cu prea multă însufleţire, lucru pe care tocmai ţi-l reproşam adineauri. Dar unde vrei să ajungi cu toate întrebările astea?
— Vreau să vă spun, milord, că a sosit clipa în care puteţi cu un singur cuvînt să mă răsplătiţi pentru toate serviciile ce v-am adus.
— Ah! făcu Oliver, cu o uşoară mişcare de dispreţ. Adevărat, uitam că orice serviciu merită o răsplată, că m-ai slujit şi că n-ai fost încă răsplătit.
— Domnule, pot să fiu răsplătit pe loc şi mai presus de dorinţa mea.
— Cum aşa?
— Am răsplata în mînă şi aproape că-mi şi aparţine.
— Şi care e această răsplata? întrebă Cromwell. Ţi s-a oferit aur? Ceri vreun grad? Vrei să dobîndeşti cîrmuirea vreunei provincii?
— Domnule, îmi veţi îndeplini cererea?
— Să vedem mai întîi despre ce e vorba.
— Domnule, cînd mi-aţi spus: „Te vei duce să îndeplineşti o poruncă", v-am răspuns vreodată: „Să vedem mai întîi ce poruncă îmi daţi?"
— Dar dacă totuşi dorinţa dumitale e cu neputinţă de îndeplinit?
— Cînd aţi avut vreo dorinţă şi m-aţi însărcinat să o duc la îndeplinire, v-am răspuns vreodată: „E cu neputinţă"?
— Dar cînd ceri ceva după atîta pregătire...
— Ah, fiţi pe pace, domnule, zise Mordaunt, cu toată convingerea. Asta n-are să vă ruineze.
— Ei bine, zise Cromwell, făgăduiesc să-ţi îndeplinesc dorinţa, atît cît îmi stă în putere. Vorbeşte!
— Domnule, spuse Mordaunt. Azi-dimineaţă au fost făcuţi doi prizonieri. Vi-i cer pe amîndoi.
— Vor oare să se răscumpere cu un preţ neobişnuit? întrebă Cromwell.
— Dimpotrivă, cred că sînt săraci, domnule.
— Atunci, sînt prieteni de-ai dumitale?
— Da, domnule, strigă Mordaunt. Sînt nişte prieteni de-ai mei, nişte scumpi prieteni, şi mi-aş da viaţa pentru ei.
— Fie, Mordaunt, încuviinţă Cromwell, cu o tresărire de bucurie, schimbîndu-şi în bine părerea despre el. Fie, ţi-i dau, nu vreau să ştiu nici măcar cine sînt, fă ce vrei cu ei.
— Vă mulţumesc, domnule! exclamă Mordaunt. Vă mulţumesc! De acum înainte viaţa mea vă aparţine şi, dacă va fi să mi-o dau pentru dumneavoastră, încă rămîn îndatorat. Vă mulţumesc! M-aţi răsplătit cu o măreaţă dărnicie pentru serviciile mele.
Se aruncă la picioarele lui Cromwell şi, cu toată împotrivirea generalului puritan, care nu vroia sau se prefăcea că nu vrea să îngăduie pentru sine o asemenea cinstire aproape regească, îi luă mina şi i-o sărută.
— Cum? zise Cromwell, oprindu-l la rîndu-i atunci cînd se ridică. Nu vrei nici o altă răsplată? Nici aur? Nici mărire?
— Mi-aţi dat tot ce-mi puteaţi da, milord, şi din această clipă socot că nu-mi mai datoraţi nimic.
Şi Mordaunt ieşi valvîrtej din cortul generalului, cu inima şi cu ochii plini de o năvalnică bucurie. Cromwell îl urmărea cu privirea.
— Şi-a ucis unchiul! şopti el. Vai, ce oameni mă slujesc pe mine! Poate că tînărul acesta, care nu-mi cere nimic sau pare că nu-mi cere nimic, a cerut mai mult în faţa lui Dumnezeu decît ofiţerii care vor veni să-mi ceară aurul provinciilor şi pîinea săracilor. Nimeni nu mă slujeşte degeaba. Carol, care e prizonierul meu, poate că mai are încă prieteni, în timp ce eu nu am.
Şi, suspinînd, se cufundă iarăşi în visarea întreruptă de venirea lui Mordaunt.
XVI
GENTILOMII
În timp ce Mordaunt se îndrepta spre cortul lui Cromwell, d'Artagnan şi Porthos îşi duceau prinşii în casa unde erau încartiruiţi la Newcastle.
Porunca dată de Mordaunt sergentului nu scăpase gasconului, care îi povăţui din ochi pe Athos şi pe Aramis la cea mai straşnică prevedere. Drept urmare, Athos şi Aramis făcură drumul în tăcere alături de învingători. Şi nu le veni greu, întrucît fiecare avea destule de vorbit cu sine. Dacă uimirea a copleşit vreodată un om, apoi omul acesta a fost Mousqueton, în clipa cînd îi văzu din uşă pe cei patru prieteni, cu sergentul şi încă vreo zece ostaşi după ei. Se freca la ochi, neputîndu-se hotărî să-i recunoască pe Athos şi pe Aramis, dar pîna la urmă nu avu încotro. Şi era gata să-şi arate bucuria, cînd Porthos îl făcu să amuţească, aruncîndu-i o privire care nu îngăduia împotrivire.
Mousqueton rămase lipit de uşă, aşteptînd să se lămurească o asemenea ciudăţenie. Ceea ce îl tulbura cel mai mult era faptul că cei patru prieteni păreau că nici nu se cunosc.
Casa unde d'Artagnan şi Porthos îi aduseră pe Athos şi pe Aramis era cvartirul primit din ajun, la porunca generalului Cromwell: se afla în colţul unei străzi şi avea un fel de grădină şi un grajd, aşezate spre strada vecină.
Ferestrele de la catul de jos, cum se întîmplă adesea în orăşelele de provincie, erau zăbrelite, încît casa aducea grozav a închisoare.
Cei doi prieteni cerură prizonierilor să intre înaintea lor şi ei rămaseră în prag, după ce porunciseră lui Mousqueton să ducă tuspatru cai la grajd.
— De ce nu intrăm şi noi cu ei? zise Porthos.
— Mai întîi să vedem ce vrea de la noi sergentul ăsta şi cei opt ostaşi care-l întovărăşesc.
Sergentul cu cei opt sau zece oameni ai lui se opriseră în grădină. D'Artagnan îi întrebă ce doresc şi de ce stau acolo.
— Avem ordin să vă ajutăm la paza prizonierilor, zise sergentul.
Nu puteai spune nimic, dimpotrivă, asta mărturisea o aleasă grijă, faţă de care trebuia să pari recunoscător. D'Artagnan mulţumi sergentului şi îi dădu o coroană se bea în sănătatea generalului Cromwell.
Sergentul răspunse că puritanii nu pun băutură în gură şi vîrî banul în buzunar.
— Ah! mormăi Porthos. Îngrozitoare zi, dragul meu d'Artagnan!
— Ce tot spui, Porthos? Poate fi îngrozitoare ziua în care ne-am regăsit prietenii?
— Da, dar în ce împrejurări!
— E drept, lucrurile-s tare încurcate, încuviinţă d'Artagnan. Dar n-are a face, haidem la ei, să încercăm să lămurim cum stăm.
— Stăm rău de tot, zise Porthos. Acum înţeleg de ce Aramis mă sfătuia cu atîta stăruinţă să-l sugrum pe blestematul de Mordaunt.
— Tăcere! i-o reteză d'Artagnan. Nu-i rosti numele.
— Păi dacă vorbesc franţuzeşte! spuse Porthos. Doar ăştia-s englezi!
D'Artagnan se uită la el cu acea admiraţie pe care un om cu judecată o arătă faţă de o gugumănie.
Şi cum Porthos îl privea fără să înţeleagă nimic din uimirea prietenului său, d'Artagnan îl împinse pe uşă, zicînd:
— Hai înăuntru.
Porthos trecu cel dintîi pragul. D'Artagnan îl urmă şi, după ce închise uşa cu grijă, îşi îmbrăţişa pe rînd amîndoi prietenii.
Athos era stăpînit de o tristeţe de moarte. Aramis, fără să scoată o vorbă, se uita cînd la Porthos, cînd la d'Artagnan, dar privirea lui era atît de grăitoare, încît d'Artagnan îl pricepu numaidecît.
— Vreţi sa ştiţi cum de sîntem aici? Ei, Doamne, destul de uşor de ghicit! Mazarin ne-a însărcinat să aducem o scrisoare generalului Cromwell.
— Dar cum de vă aflaţi în prejma lui Mordaunt? întrebă Athos. În preajma lui Mordaunt, de care ţi-am spus să te păzeşti, d'Artagnan?!
— Şi pe care te-am sfătuit să-l sugrumi, Porthos! adăugă Aramis.
— Tot Mazarin e la mijloc. Cromwell l-a trimis la Mazarin şi Mazarin ne-a trimis pe noi la Cromwell. E un dram de fatalitate în toată povestea asta.
— Da, ai dreptate, d'Artagnan, o fatalitate care ne desparte şi care ne pierde. Aşadar, dragul meu Aramis, să nu mai vorbim, să ne pregătim să ne primim soarta.
— Mii de draci! Dimpotrivă, să stăm de vorbă, doar ne-am înţeles o dată pentru totdeauna că noi sîntem veşnic laolaltă, deşi ne aflăm în tabere potrivnice.
— Oh, da, cu totul potrivnice, surîse Athos. Te întreb, aici ce cauză slujeşti? Eh, d'Artagnan, uite la ce treburi te foloseşte ticălosul de Mazarin. Ştii oare de ce crimă te-ai făcut vinovat astăzi? De prinderea regelui, de ocara şi de moartea lui.
— Zău? murmură Porthos.
— Exagerezi, Athos, zise d'Artagnan. N-am ajuns încă aici.
— Ei, Doamne, dimpotrivă, aici am ajuns! De ce arestezi un rege? Cînd vrei să-l respecţi ca pe un stăpîn, nu-l cumperi ca pe un sclav. Crezi cumva că pentru a-l pune din nou pe tron l-a plătit Cromwell cu două sute de mii de lire sterline? Prieteni, ei îl vor ucide, fiţi siguri, şi asta încă e cea mai mică nelegiuire ce pot săvîrşi. Mai bine decapitezi un rege, decît să-l batjocoreşti.
— Nu zic ba, mormăi d'Artagnan. La urma urmei, e cu putinţă. Dar ce are asta de-a face cu noi? Eu mă aflu aici pentru că sînt soldat şi pentru că îmi slujesc stăpînii, adică pe cei care-mi plătesc solda. Am jurat supunere şi mă supun. Dar tu, care nu eşti legat de vreun jurămînt, tu ce cauţi aici şi ce cauză slujeşti aici?!
— Cauza cea mai sfîntă de pe lume, rosti Athos. Aceea a nenorocirii, a regalităţii şi a religiei. Un prieten, o soţie, o fiică ne-au făcut cinsteasă ne cheme într-ajutor. I-am slujit după slabele noastre puteri şi Dumnezeu va ţine seamă că am vrut să-i slujim, chiar dacă ne-a lipsit puterea. Poţi să gîndeşti altfel, d'Artagnan, poţi să priveşti lucrurile într-alt chip, prietene. Nu vreau să te împiedic, dar te condamn.
— Oho! făcu d'Artagnan. Ce-mi pasă mie, la urma urmei, că domnul Cromwell, care-i englez, se revoltă împotriva regelui său, care-i scoţian? Eu sînt francez şi toate astea nu mă privesc. De ce, dar, ai vrea să port răspunderea lor?
— Chiar aşa, zise Porthos.
— Pentru că toţi gentilomii sînt fraţi, pentru că tu eşti gentilom, pentru că regii din toate ţările sînt cei dintîi între gentilomi, pentru că plebea oarbă, ingrata şi neroadă, se bucură întotdeauna să înjosească ceea ce-i este superior. Şi tocmai tu, tu, d'Artagnan, omul de veche obîrşie nobilă, omul cu nume vrednic de cinstire, omul cu spada vitează, tocmai tu ai ajutat să dai un rege pe mîna unor negustori de bere, unor croitori, unor căruţaşi! Oh, d'Artagnan, ca soldat poate că ţi-ai făcut datoria, dar ca gentilom eşti vinovat, crede-mă.
D'Artagnan mesteca o tulpină de floare între dinţi şi tăcea tare stingherit. Căci atunci cînd întorcea ochii de la Athos, întîlnea privirea lui Aramis.
— Şi tu, Porthos, continuă contele, ca şi cînd i-ar fi fost milă de încurcătura lui d'Artagnan. Tu, o inimă fără de pereche, un prieten fără de pereche, un soldat fără de pereche, din toţi cîţi am cunoscut; tu, vrednic prin sufletul tău să te naşti pe treptele unui tron şi care, mai devreme sau mai tîrziu, vei fi răsplătit de către un rege inteligent; tu, dragul meu Porthos, tu, un gentilom prin purtări, prin gusturi fi prin curaj, tu eşti la fel de vinovat ca d Artagnan.
Porthos se înroşi la faţă, mai degrabă de plăcere, decît din pricina stingherelii; totuşi lăsă fruntea în pămînt, cu un aer umilit şi îngăimă:
— Da, da, cred că ai dreptate, iubite conte.
Athos se ridică.
— Haide, zise el, ducîndu-se la d'Artagnan şi întinzîndu-i mîna. Haide, nu te îmbufna, fiul meu scump, fiindcă tot ce ţi-am spus, ţi-am spus dacă nu cu glasul unui tată, cel puţin cu inima lui. Cre-deţi-mă, mi-ar fi fost mai uşor să vă mulţumesc că mi-aţi salvat viaţa şi să nu mărturisesc nimic din ceea ce simt.
— Fără îndoială, fără îndoială, Athos, încuviinţă d'Artagnan, strîngîndu-i mîna. Dar asta din pricină că găzduieşti în inima ta nişte simţăminte date dracului, care nu-s la îndemîna oricui. Cine şi-ar închipui că un om cu capul pe umeri îşi va părăsi casa, Franţa, copilul, un tînăr fermecător, căci am fost şi l-am văzut în tabără la el, pentru a alerga, unde? În ajutorul unei regalităţi putrede şi viermănoase, care o să se prăbuşească într-una din dimineţile astea, ca o cocioabă învechită. Simţămîntul de care vorbeai e frumos, negreşit, atît de frumos încît e mai presus de oameni.
— Oricum ar fi, d'Artagnan, răspunse Athos, fără să cadă în capcana pe care dibăcia gasconă a prietenului său o întindea dragostei sale părinteşti pentru Raoul, oricum ar fi, în străfundul sufletului tău ştii că aşa e drept. Dar greşesc stînd la taifas cu stăpînul meu. Sînt prizonierul tău, d'Artagnan, deci poartă-te cu mine ca atare.
— Ei, la dracu! ocărî d'Artagnan. Ştii prea bine că n-o să rămîi multă vreme prizonierul meu.
— Aşa e, zise Aramis. Vom avea soarta prizonierilor de la Philiphaugh, fără îndoială.
— Ce soartă? întrebă d'Artagnan.
— Păi, jumătate au fost spînzuraţi, jumătate împuşcaţi, zise Aramis.
— Ei bine, eu vă încredinţez că atîta timp cît mai am un strop de sînge în vine, se aprinse d'Artagnan, n-o să fiţi nici spîzuraţi, nici împuşcaţi. La naiba, n-au decît să vină încoace! Şi-apoi, vezi uşa asta, Athos?
— Ei, şi?
— O sa ieşiţi pe ea cînd poftiţi: din clipa asta, tu şi Aramis sînteţi liberi ca şi aerul.
— Te recunosc cu adevărat în aceste cuvinte, viteazul meu d'Artagnan! răspunse Athos. Numai că voi nu mai sînteţi stăpînii noştri: uşa asta e păzită, d'Artagnan, o ştii prea bine.
— Atunci, să vă croiţi singuri drum, zise Porthos. Cîţi sînt acolo? Zece oameni cel mult.
— Pentru noi patru ar fi floare la ureche, dar pentru noi doi e prea mult. Nu vezi, dezbinaţi cum sîntem acum, trebuie să pierim. E o pildă fatală pentru noi: pe drumul spre Vendômois, tu, d'Artagnan, cel atît de curajos, şi tu, Porthos, cel atît de viteaz şi puternic, aţi fost înfrînţi. Astăzi, Aramis şi cu mine sîntem înfrunţi la rîndul nostru. Or, atunci cînd tuspatru eram uniţi, nu ni s-a în-tîmplat niciodată aşa ceva. Nu ne rămîne decît sa murim cum a murit de Winter. Eu, unul, vă spun răspicat că nu mă învoiesc să fug decît dacă fugim toţi patru împreună.
— Cu neputinţă! zise d'Artagnan. Noi sîntem la ordinele lui Mazarin.
— Ştiu şi nu stărui mai mult. Judecata mea n-a dus nicăieri; am judecat greşit, fără îndoială, de vreme ce cuvintele mele n-au avut nici un fel de înrîurire asupra unor inimi atît de cinstite ca ale voastre.
— De altfel, chiar dacă ar fi avut, interveni Aramis, cel mai bine e să nu compromitem doi prieteni ca d'Artagnan şi Porthos. Fiţi liniştiţi, domnilor, noi vă vom face cinste murind. Mărturisesc, că sînt tare mîndru să păşesc în întîmpinarea gloanţelor şi chiar să merg la ştreang alături de tine, Athos, căci nicicînd nu mi-ai părut atît de măreţ ca astăzi.
D'Artagnan tăcea, dar acum, isprăvind cu tulpina aceea de floare, îşi mînca unghiile.
— Vă închipuiţi cumva c-au să vă omoare? rosti el în cele din urmă. Şi pentru ce? Cine să vă dorească moartea? Afară de asta, sînteţi prizonierii noştri.
— Eşti nebun, nebun de legat! izbucni Aramis. Va să zică nu-l cunoşti pe Mordaunt? Ei bine, eu n-am schimbat decît o privire cu el şi i-am citit în ochi osînda ce ne aşteaptă.
— Zău, îmi pare rău că nu l-am strîns de gît, aşa cum m-ai povăţuit tu, Aramis, spuse Porthos.
— Eh, nu mai pot eu de Mordaunt! exclamă d'Artagnan. La dracu, dacă mă mai sîcîie gîngania asta, o strivesc! Deci lăsaţi gîndul fugii, n-are rost, căci, vă jur, aici vă aflaţi în aceeaşi siguranţă ca acum douăzeci de ani, tu, Athos, în strada Ferou, şi tu, Aramis, în strada Vaugirard.
— Uite, zise Athos, întinzînd mîna către una dintre cele două ferestre zăbrelite care luminau încăperea. Ai să te lămureşti îndată cum stau lucrurile, căci, iată-l, vine în goană.
— Cine?
— Mordaunt.
Într-adevăr, privind încotro arăta Athos, d'Artagnan văzu un călăreţ care se apropia ca o vijelie.
Era chiar Mordaunt. D'Artagnan ieşi iute afară. Porthos vru să-l urmeze.
— Rămîi aici, zise d'Artagnan. Nu apari decît atunci cînd mă auzi bătînd darabana cu degetele în tăblia uşii.
XVII
IISUSE CRISTOASE!
Cînd Mordaunt ajunse în faţa casei, îl văzu pe d'Artagnan în prag şi ostaşii tolăniţi ici-colo prin iarba grădinii, cu armele lîngă ei.
— Hei! strigă el, abia suflînd de atîta goană. Prizonierii sînt tot aici?
— Da, domnule, răspuse sergentul, ridicîndu-se la iuţeală, ca şi ostaşii, care se grăbiră să salute cu mîna la borul pălăriei, urmîndu-i pilda.
— Bine. Ia patru oameni şi du îndată prizonierii la mine acasă. Patru soldaţi se pregăteau să îndeplinească porunca.
— Îmi daţi voie? rosti d'Artagnan cu aerul lui puţin glumeţ, puţin batjocoritor, pe care cititorii i-l cunosc de atîta vreme. Ce s-a întîmplat, dacă nu vă e cu supărare?
—Nimic, domnule, răspunse Mordaunt. Le-am poruncit acestor patru oameni să ia prizonierii pe care i-am făcut azi-dimineaţă şi să-i ducă la mine acasă.
— Şi de ce, mă rog? întrebă d'Artagnan. Iertaţi-mă că mă arăt atît de curios: dar înţelegeţi, cred, că ţin să fiu lămurit.
— Fiindcă prizonierii îmi aparţin, domnule, şi pot să fac cu ei ce vreau, răspunse cu trufie Mordaunt.
— O, stimatul meu domn, daţi-mi voie; cred că e o greşeală la mijloc. De obicei, prizonierii sînt ai celor care i-au prins, nicidecum ai celor care au privit doar la prinderea lor. Dumneavoastră aţi fi putut să-l luaţi prizonier pe contele de Winter, unchiul dumneavoastră, după cît se spune. Aţi preferat să-l omorîţi; foarte bine! Eu şi cu domnul du Vallon am fi putut să-i omorîm pe aceşti doi gentilomi, dar ne-am gîndit că e mai bine să-i facem prizonieri. Mă rog, fiecare cu gustul lui.
Buzele lui Mordaunt se înălbiră.
D'Artagnan pricepu că lucrurile aveau să ia curînd o întorsătură proastă şi începu să bată cu degetele în uşă, cadenţat, marşul ostaşilor din gardă.
La prima măsură, Porthos răsări ca din pămînt şi se aşeză de cealaltă parte a uşii, cu picioarele proptite m pragul de jos şi cu fruntea atingînd pragul de sus.
Mordaunt prinse mişcarea.
— Domnule, zise el, clocotind de mînie. Zadarnic vă împotriviţi. Prizonierii mi-au fost încredinţaţi adineauri de către generalul comandant şi ilustrul meu stăpîn, domnul Oliver Cromwell.
Vorbele acestea căzură ca un trăsnet asupra lui d'Artagnan. Sîngele i se urcă la cap, o ceaţă i se lăsă dinaintea ochilor. Înţelese dorinţa mîrşavă a lui Mordaunt şi, fără să vrea, duse mîna la garda spadei.
Cît despre Porthos, acesta nu-şi mai lua ochii de la d'Artagnan, să ştie ce are de făcut şi să-şi potrivească mişcările după ale sale.
Privirile lui Porthos mai degrabă îl îngrijorară, decît îl liniştiră pe d'Artagnan, care începu să se mustre ca a chemat într-ajutor forţa brutală a prietenului său, într-o poveste ce trebuia, pare-se, dusă la bun sfîrşit mai ales prin vicleşug.
„Violenţa, îşi spunea muşchetarul în sinea lui, ne-ar duce pe toţi la pieire. D'Artagnan, prietene, dovedeşte-i puiului ăsta de şarpe ca nu eşti numai mai tare decît el, ci şi mai ager la minte."
— A! făcu muşchetarul, cu o plecăciune adîncă. De ce nu mi-aţi spus de la început, domnule Mordaunt? Cum, veniţi din partea domnului Oliver Cromwell, cel mai strălucit căpitan de oşti al acestor vremuri?
— Adineauri m-am despărţit de domnia-sa, domnule, spuse Mordaunt, descălecînd şi încredinţînd calul unuia dintre soldaţi. Chiar adineauri.
— De ce nu mi-aţi spus din capul locului, dragă domnule? urmă d'Artagnan. Toata Anglia e a domnului Cromwell, şi fiindcă veniţi să-mi cereţi prizonierii în numele dumisale, mă înclin, domnule, sînt ai dumneavoastră. Poftiţi, luaţi-i!
Mordaunt înaintă plin de bucurie, iar Porthos, înmărmurit şi privindu-şi prietenul cu un aer din ce în ce mai năuc, deschise gura să vorbească.
D'Artagnan îl călcă pe picior. Uriaşul pricepu, în sfîrşit, că prietenul său voia să joace un anumit joc.
Mordaunt puse piciorul pe prima treaptă a scării şi, cu pălăria în mînă, dădu să treacă printre cei doi prieteni, făcîndu-le semn celor patru oameni să-l urmeze.
— O clipă, vă rog, mă iertaţi, spuse d'Artagnan cu cel mai încîntător surîs din lume, punînd mîna pe umărul tînărului. Dacă ilustrul general Oliver Cromwell v-a încredinţat prizonierii noştri, fără îndoială că v-a dat la mînă şi o hîrtie prin care întăreşte darul făcut.
Mordaunt se opri locului.
— V-o fi dat o scrisorică, vreo hîrtiuţă, în sfîrşit, ceva care să arate că veniţi din parte domniei-sale. Aveţi bunătatea şi încredinţaţi-mi această dovadă, ca să am şi eu într-un fel o scuză că mi-am părăsit compatrioţii. Altminteri, înţelegeţi, deşi sînt sigur că generalul Oliver Cromwell nu le vrea răul, fapta mea ar face o proastă impresie.
Mordaunt se dădu un pas înapoi şi, descumpănit, aruncă o privire înfricoşătoare spre d'Artagnan; dar muşchetarul îi răspunse cu privirea cea mai binevoitoare şi mai prietenească care a izvorît cîndva din ochii unui om.
— Cînd vă spun eu un lucru, domnule, mi-aduceţi jignirea să vă îndoiţi de spusele mele?
— Vai de mine! exclamă d'Artagnan. Să mă îndoiesc de cuvîntul dumneavoastră? Ferească-mă Dumnezeu, domnule Mordaunt! Dimpotrivă, eu vă socot un gentilom desăvîrşit, vrednic de toată cinstea, după cît se pare. Şi-apoi, domnule, vreţi să vorbesc deschis? urmă d'Artagnan cu aerul lui sincer.
— Vă rog, domnule.
— Domnul du Vallon, aci de faţă, e bogat, are o rentă de patruzeci de mii de livre şi, prin urmare, nu ţine la bani. Mie nu mi-e de domnia-sa, ci de mine.
— Şi-atunci, domnule?
— Èi, bine, eu nu sînt bogat. Sărăcia în Gasconia nu-i o ruşine, nimeni nu se simte dezonorat din pricina asta, şi Henric al IV-lea, slăvită fie-i amintirea, care era regele gasconilor, după cum maiestatea-sa Filip al IV-lea e regele tuturor spaniolilor, n-avea niciodată o para în buzunar.
— Să isprăvim, domnule, i-o reteză Mordaunt. Văd unde bateţi şi, dacă tocmai ce gîndesc eu vă opreşte să-mi încredinţaţi prizonierii, am putea înlătura această piedică.
— A, ştiam eu că sînteţi o minte ageră! Da, domnule, ăsta-i clenciul, ori mai bine zis, asta-i buba, cum spunem noi, francezii. Eu nu-s altceva decît un biet ofiţeraş. N-am decît ce-mi aduce spada, adică mai mult lovituri decît parale. Or, făcînd azi-dimineaţă prizonieri pe aceşti doi francezi, care-mi par de viţă nobilă, că mă rog, amîndoi sînt cavaleri ai ordinului Jartierei, ce mi-am zis? De ce să nu mă îmbogăţesc de pe urma lor? Spun doi, fiindcă în asemenea împrejurări, domnul du Vallon, care e bogat, îmi cedează totdeauna prizonierii săi.
Mordaunt, înşelat cu totul de sporovăială gasconului, surîse ca unul care înţelege de minune ce i se spune şi răspunse îndulcindu-şi şi el glasul.
— Vei avea îndată în mînă ordinul semnat, domnule, şi o dată cu el, două mii de pistoli. Dar pînă atunci, îngăduiţi-mi să-i iau cu mine pe aceşti oameni.
— Nu, se împotrivi d'Artagnan. Ce poate să se întîmple dacă întîrziaţi o jumătate de ceas? Eu sînt omul ordinii, domnule, să facem treaba ca la carte.
— Totuşi, aş putea să vă silesc, domnule, i-o întoarse Mordaunt. Eu poruncesc aici.
— O, stimatul meu domn, vorbi d'Artagnan cu un zîmbet fermecător. Se vede că, deşi eu şi cu domnul du Vallon am avut cinstea să călătorim alături de dumneavoastră, nu ne cunoaşteţi deloc. Noi sîntem gentilomi, domnule, şi numai noi doi am fi în stare să vă omorîm pe dumneavoastră cu toţi cei opt oameni pe care-i aveţi, cu tot. Pe legea mea, domnule Mordaunt, nu te încăpăţîna, fiindcă acolo unde-i încăpăţînare mă încăpăţînez şi eu, şi cînd mă încăpăţînez eu, nimeni n-o mai scoate la capăt cu mine. Iar domnul, continuă d'Artagnan, e şi mai îndărătnic în asemenea împre-
jurări, de-o îndărătnicie sălbatică. Asta fără să mai punem la socoteală că amîndoi sîntem trimişii cardinalului Mazarin, care e reprezentantul regelui Franţei. De unde urmează că în această clipă noi îl reprezentam şi pe rege, şi pe cardinal, ceea ce înseamnă că în calitatea noastră de ambasadori sîntem inviolabili, lucru pe care domnul Oliver Cromwell, cu siguranţă tot atît de mare om politic, pe cît de mare general e, îl va înţelege cu prisosinţă. Cereţi-i un ordin scris. Ce vă costă, dragă domnule Mordaunt?
— Da, veniţi cu un ordin scris, adăugă Porthos, care începuse să priceapă planul lui d'Artagnan. Doar atît vă cerem.
Oricită poftă ar fi avut Mordaunt să pună mîna pe spadă ,în sinea lui nu putea să nu-i dea dreptate lui d'Artagnan. De altminteri, faima muşchetarului îi impunea respect, şi pentru că la faima asta se adăuga şi ceea ce văzuse cu ochii lui că săvîrşise în acea dimineaţă, căzu pe gînduri. În plus, nebănuind ce adîncă prietenie îi lega pe cei patru francezi, toate neliniştile sale se spulberară înaintea motivului – foarte îndreptăţit de altfel – al răscumpărării.
Se hotărî, aşadar, să plece să aducă nu numai ordinul scris, dar şi două mii de pistoli, cît socotise el că preţuiau cei doi prizonieri.
Mordaunt încalecă, îi porunci sergentului să fie cu ochii în patru şi, smucind frîul, se făcu nevăzut.
— Bun! murmură d'Artagnan. Un sfert de ceas ca să ajungă la cort, un sfert de ceas ca să se întoarcă, nici nu-i nevoie de mai mult.
Pe urmă, întorcîndu-se spre Porthos, fără că chipul să-i trădeze nici cea mai mică schimbare, astfel încît cei care l-ar fi pîndit să creadă că stau de vorbă ca mai înainte, zise privindu-l drept în faţă:
— Prietene Porthos, ia aminte la cuvintele mele... Întîi şi întîi, nu sufli o vorbă prietenilor noştri din tot ce-ţi spun. N-are nici un rost să ştie că le venim în ajutor.
— Bine, încuviinţă Porthos. Înţeleg.
— Du-te la grajd, acolo dai de Mousqueton, puneţi şaua pe cai, pistoalele în coburi, scoateţi caii afară şi duceţi-i în stradă, jos, gata pregătiţi de drum. Restul mă priveşte.
Porthos nu făcu nici cea mai mică observaţie, ascultînd cu acea sublimă încredere pe care o avea în prietenul său.
— Mă duc, zise el. Dar pot să intru în odaia în care se află aceşti domni?
— Nu, n-are rost.
— Fii te rog bun şi ia-mi punga pe care am lăsat-o pe cămin.
— N-ai nici o grijă.
Porthos se îndreptă spre grajd cu pasul lui agale şi liniştit, trecînd prin mijlocul soldaţilor care, oricît ar fi fost el de francez, nu putură să nu-i admire boiul înalt şi vînjos.
În drum dădu de Mousqueton şi-l luă cu el.
Atunci, d'Artagnan se răsuci pe călcîie: fluiera un cîntecel, pe care-l începuse la plecarea lui Porthos.
— Dragul meu Athos, m-am gîndit la ce-mi spuneai. Ai dreptate, îmi pare rău, foarte rău că m-am amestecat în povestea asta. Ai spus bine, Mazarin e un bădăran. Sînt gata să fug cu voi. Nu mai staţi pe gînduri, fiţi gata. Spadele sînt în colţ, nu le uitaţi, sînt nişte unelte care, în împrejurările în care ne aflăm acum, ar putea să ne fie de mare folos. A, fiindcă veni vorba, să nu uit de punga lui Porthos. Bun, uite-o!
Şi d'Artagnan vîrî punga în buzunar. Cei doi prieteni îl priveau uluiţi.
— Ei, ce-i de mirare? exclamă d'Artagnan. Eram orb şi Athos mi-a deschis ochii, asta-i tot. Veniţi încoace.
Cei doi prieteni se apropiară.
— Vedeţi colo în strada? Acolo sînt caii. Ieşiţi pe uşă, cotiţi la stînga, săriţi în şa şi gata. N-aveţi altă grijă decît să ciuliţi urechea la semnal. Acesta va fi strigătul: „Iisuse Cristoase!"
— D'Artagnan, jură că vii după noi! spuse Athos.
— Vă jur pe Dumnezeu!
— S-a făcut! se însufleţi Aramis. Cum auzim: „Iisuse Cristoase!", ieşim, trîntim la pămînt tot ce ne stă în cale, alergăm la cai, sărim în şa, şi înainte!
— Grozav!
— Vezi, Aramis? glăsui Athos. Ţi-am spus întotdeauna că d'Artagnan e cel mai destoinic dintre noi?
— Aşa! făcu d'Artagnan. Acum vin tămîierile. O şterg. Cu bine!
— Vii cu noi, nu-i aşa?
— Mai încape vorbă? Nu uitaţi semnalul: „Iisuse Cristoase!" Şi ieşi cu acelaşi pas, apucîndu-se să fluiere iarăşi cîntecelul de adineauri, chiar de unde-l lăsase intrînd pe uşă.
Soldaţii jucau zaruri, sau dormeau. Într-un colţ, doi cîntau ca vai de lume psalmul: Super flumina Babylonis.
D'Artagnan îl chema pe sergent.
— Dragă domnule, îi spuse el. Generalul m-a chemat la el, după cum m-a înştiinţat adineauri domnul Mordaunt. Ai grijă, te rog, de prizonieri.
Sergentul îi dădu a înţelege că nu pricepea franţuzeşte.
D'Artagnan încercă să-l dumirească prin semne ce nu pricepea prin viu grai.
Sergentul dădu din cap, cum că să nu aibă nici o grijă.
D'Artagnan se îndrepta spre grajd; toţi cei cinci cai, punîndu-l la socoteala şi pe al său, erau gata înşeuaţi.
— Luaţi fiecare cîte un cal de frîu, îi spuse el lui Porthos şi Mousqueton, şi apucaţi la stînga, în aşa fel ca Athos şi Aramis sa vă vadă de la fereastra lor.
— Vin şi ei? întrebă Porthos.
— Numaidecît.
— N-ai uitat de punga mea?
— Nu, fii pe pace.
— Bine.
Porthos şi Mousqueton, ţinînd fiecare cîte un cal de frîu, se duseră la postul lor.
Rămas singur, d'Artagnan îşi scapără amnarul, aprinse o fărîmă de iască de două ori cît bobul de linte, încalecă şi, lăsînd calul să meargă în voie, se opri în mijlocul soldaţilor, în faţa uşii.
Aici, tot bătîndu-şi calul cu palma pe grumaz, îi strecură în urechi bucăţica de iască aprinsă.
Trebuia să fii un călăreţ straşnic, pe măsura lui d'Artagnan, ca să cutezi aşa ceva. Animalul abia simţi în ureche arsura şi, scoţînd un nechezat de durere, se ridică în două picioare şi o zbughi înainte de parcă l-ar fi apucat pandaliile.
Gata să fie striviţi sub copite, soldaţii fugiră care încotro.
— Ajutor! Nu mă lăsaţi! zbiera d'Artagnan. Opriţi-l! Opriţi-l! A dat strechea în el.
Şi, într-adevăr, calul era acoperit de spume şi parcă-i năvălise tot sîngele în ochi.
— Opriţi-l! striga întruna d'Artagnan, dar nici unul dintre soldaţi nu se încumeta să-i sară în ajutor. Opriţi-l! Nu-l lăsaţi să mă omoare! Iisuse Cristoase!
Abia scosese acest strigăt şi uşa se dădu în lături. Cu spada în mînă, Athos şi Aramis se avîntară înainte. Mulţumită vicleniei lui d'Artagnan, drumul era liber.
— Fug prizonierii! răcni sergentul. Fug prizonierii!
— Stai, stai! strigă d'Artagnan, slobozind şi mai mult frîul calului furios, care, smucindu-se din loc, răsturna la pămînt doi-trei oameni.
Dar prizonierii săriseră pe cai şi, odată urcaţi pe cai, nu mai pierdută vremea, se năpustiră valvîrtej spre poarta cea mai apropiată. În mijlocul străzii îi zăriră pe Grimaud şi pe Blaisois, care îşi căutau stapînii.
Dintr-un semn, Athos îl ajută pe Grimaud să priceapă totul. Valetul se alătură îndată pîlcului de călăreţi, care înainta ca o vijelie şi pe care d'Artagnan o îmboldea, o biciuia din spate cu răcnetele sale. Trecură pe sub poarta oraşului ca nişte năluci, fără ca gărzile să se gîndească măcar să-i oprească, şi se pomeniră în largul cîmpiei.
În vremea aceasta, soldaţii tot strigau de zor: „Stai! Stai!", iar sergentul, care începuse să priceapă că a fost tras pe sfoară, îşi smulgea părul din cap.
În acel moment sosi în goană un călăreţ, fluturînd o hîrtie în mînă.
Era Mordaunt, care se înapoia cu ordinul generalului.
— Unde-s prizonierii? strigă el, sărind de pe cal.
Sergentul nu mai avu puterea să-i răspundă. Arătă spre uşa căscată şi odaia pustie. Mordaunt se repezi spre scări, pricepu totul, scoase un urlet, ca şi cum o gheară i-ar fi sfîşiat măruntaiele şi căzu în nesimţire pe lespezi.
XVIII
UNDE SE DOVEDEŞTE CĂ, ÎN CLIPELE DE GREA CUMPĂNĂ, CEI CU INIMA VITEAZĂ NU-ŞI PIERD NICIODATĂ CUTEZANŢA, NICI CEI ZDRAVENI POFTA DE MÎNCARE
Fără a schimba o vorbă, fără a privi îndărăt, fugarii merseră astfel în goana mare, trecînd o gîrlă căreia nimeni nu-i ştia numele şi lăsînd în stînga un oraş, despre care Athos susţinea că ar fi Durham.
În cele din urmă zăriră o pădurice şi, cu o ultimă îmboldire de pinteni, îndrumară caii într-acolo.
De îndată ce pieriră după perdeaua de arbori, destul de deasă ca să-i ferească de ochii eventualilor urmăritori, călăreţii se opriră să se sfătuiască. Lăsară caii în paza celor doi valeţi, ca să-şi tragă răsuflarea, dar fără să le scoată şaua sau frîul, şi-l puseră pe Grimaud de strajă.
— Mai întîi, vino să te îmbrăţişez, prietene, salvatorul nostru, tu cel mai vrednic dintre noi! îi spuse Athos lui d'Artagnan.
— Athos are dreptate, te admir! spuse la rîndu-i Aramis, strîngîndu-l în braţe. Cîte nu ţi s-ar cuveni, ochi de vultur, braţ de oţel, spirit biruitor, dacă ai sluji un stăpîn înţelept!
— Acum, nu zic, merge, răspunse gasconul. Eu şi Porthos primim orice, îmbrăţişări şi mulţumiri: avem timp de pierdut, hai daţi-i drumul!
Amintindu-şi, la cuvîntul lui d'Artagnan, cît datorau şi lui Porthos, cei doi prieteni strînseră mîna uriaşului.
— Acum, zise Athos, e vorba să nu fugim la întîmplare, ca nişte bezmetici, ci să întocmim un plan. Ce-avem de făcut?
— Ce-avem de făcut? Drace, nu-i greu de spus.
— Atunci, spune, d'Artagnan.
— Mergem pînă la cel mai apropiat port, punem la bătaie banii, nu prea mulţi, fiecare-i mai avem, închidem o corabie şi trecem în Franţa. În ce mă priveşte, dau şi ultima para. Averea cea mai de preţ e viaţa, şi viaţa noastră, vă rog să mă credeţi, nu atîrnă decît de un fir de păr.
— Ce zici, du Vallon? întrebă Athos.
— Eu, răspunse Porthos, sînt în totul de părerea lui d'Artagnan. Anglia este o ţară păcătoasă.
— Aşadar, eşti gata s-o părăseşti, adăugă Athos, întorcîndu-se spre d'Artagnan.
— Pe legea mea că da, mărturisi d'Artagnan. Nu văd ce m-ar opri.
Athos şi Aramis schimbară o privire între ei.
— Ei, dragii mei, suspină Athos. Atunci, drum bun!
— Cum „drum bun"? şi voi?
— Nu, prietene, trebuie să ne despărţim, murmură Athos.
— Să ne despărţim? exclamă d'Artagnan, buimăcit de această veste neaşteptată.
— Fugiţi de-acolo! interveni Porthos. De ce ne-am despărţi, cînd sîntem împreună?
— Fiindcă voi v-aţi făcut datoria şi puteţi, ba chiar trebuie să vă întoarceţi în Franţa, spuse Athos, pe cînd noi încă nu ne-am îndeplinit misiunea.
— Cum, adică, nu v-aţi îndeplinit misiunea? întrebă d'Artagnan, privindu-l cu nedumerire.
— Chiar aşa, prietene, răspunse Athos cu glasul lui blajin şi hotărît totodată. Noi am venit aici ca să-l apărăm pe regele Carol; am dat greş şi acum trebuie să-l salvăm.
— Să-l salvezi pe rege! tresări d'Artagnan, uitîndu-se la Aramis, la fel cum se uitase la Athos.
Aramis se mulţumi să dea uşor din cap, în semn de încuviinţare.
Pe chipul lui d'Artagnan se zugrăvise o profundă compătimire. Ajunsese să creadă că cei doi prieteni ai săi nu erau în toate minţile.
— Glumeşti, Athos... Regele se află în mijlocul unei oştiri care-l duce la Londra. Căpetenia oştirii e un măcelar, ori feciorul unui măcelar, prea puţin contează, colonelul Harrison. Procesul maiestăţii-sale va fi judecat de îndată ce va ajunge în capitală, vă spun sigur. Am auzit destule din gura lui Cromwell în privinţa asta, ca să ştiu la ce să m-aştept.
Athos şi Aramis se uitară din nou unul la celălalt.
— Iar după judecarea procesului, sentinţa va fi adusă la îndeplinire fără întîrziere, urma d'Artagnan. O, domnii ăştia, puritanii, nu se-ncurcă...
— Şi ce pedeapsă crezi că-l aşteaptă? întrebă Athos.
— Mă tem să nu fie osîndit la moarte. Ei au făcut prea multe împotriva lui pentru ca el să-i ierte şi n-au decît o singură ieşire: să-l ucidă. Nu ştiţi ce-a spus Oliver Cromwell cînd a venit la Paris şi cînd i s-a arătat turnul de la Vincennes, unde era închis domnul Vendôme?
— Ce-a spus? întrebă Porthos.
— Că regilor trebuie să li se dea la cap.
— Da, am auzit, zise Athos.
— Şi crezi că nu-şi va pune spusa în aplicare, acum, cînd îl are pe rege în mînă?
— Ba da, sînt chiar sigur, dar ăsta e încă un temei ca să nu părăsim acest cap încoronat aflat în primejdie.
— Athos, ai înnebunit?
— Nu, prietene, răspunse cu blîndeţe gentilomul. Dar de Winter a venit după noi în Franţa, ne-a dus la regina Henriette, maiestatea sa ne-a făcut cinstea, domnului d'Herblay şi mie, de a ne cere să-i ajutăm soţul. I-am dat cuvîntul nostru de onoare că-l vom ajuta şi cuvîntul acesta cuprindea totul. Îi închinăm toată puterea, toată iscusinţa, toată viaţa noastră. Acum nu ne mai rămîne decît să ne ţinem de cuvînt. Tu ce zici, d'Herblay?
— Da, aşa e, întări Aramis. Am făgăduit.
— Şi apoi, urmă Athos, mai avem un temei. Iată, luaţi seama: totul e meschin şi sărman azi în Franţa. Avem un rege în vîrstă de zece ani, care nu ştie încă ce vrea; avem o regină pe care o patimă tîrzie a orbit-o; avem un ministru care ne cîrmuieşte ţara ca şi cînd ar fi moşia lui, preocupat doar să stoarcă bani, semănînd numai urzeli şi viclenii italieneşti; avem nişte prinţi care i se opun din motive personale şi egoiste şi care nu vor ajunge decît să-i smulgă lui Mazarin cîteva bucăţi de aur, ori o fărîmă de putere. I-am slujit, dar fără tragere de inimă. Dumnezeu mi-e martor că ştiu cît preţuiesc şi nu-i stimez; i-am slujit, slujind un principiu. Acum, însă, e altceva: acum am întîlnit în cale o înaltă nefericire, o nefericire regală, o nefericire europeană, şi mă simt legat de ea. Dacă-l salvăm pe rege, ar fi frumos; dacă murim pentru el, ar fi măreţ.
— Aşadar, ştiţi dinainte că veţi pieri, spuse d'Artagnan.
— Ne temem că da, şi singura noastră mîhnire e ca vom muri departe de voi.
— Ce-o să vă faceţi în ţara asta străină, duşmană?
— În tinereţe am călătorit prin Anglia, vorbesc englezeşte ca un englez, Aramis se descurcă şi el... O, dacă am fi împreună, prieteni! Cu tine, d'Artagnan, cu tine, Porthos, tuspatru laolaltă, întîia oară după douăzeci de ani, am ţine piept nu numai Angliei, am înfrunta trei regate!
— Şi i-aţi făgăduit acestei regine, îl întrerupse d'Artagnan muşcător, să dărîmaţi Turnul Londrei, să ucideţi o sută de mii de soldaţi, să înfruntaţi victorios voinţa unui popor şi ambiţia unui om, cînd omul acesta se numeşte Cromwell? Voi nu l-aţi văzut: nici tu, Athos, nici tu, Aramis. Ei, aflaţi că e un geniu, un om care mi-a amintit de cardinalul nostru, de celălalt, cel mare! Îl ştiţi prea bine. Nu duceţi prea departe simţul datoriei! În numele cerului, dragul meu Athos, nu vă jertfiţi zadarnic! Cînd mă uit la tine, nu zic, pari un om cu scaun la cap; dar cînd te aud vorbind, parcă aş asculta un nebun. Porthos, te rog, spune şi tu, n-am dreptate? Spune deschis, ce crezi de treaba asta?
— Ce să cred? Nimic bun, bodogăni uriaşul.
— Uite ce, Athos, continuă d'Artagnan, întărîtat că prietenul său, în loc să-l asculte, părea că pleacă urechea la şoapta unui glas lăuntric. V-a mers vreodată vouă rău urmîndu-mi sfatul? Nu, credeţi-mă, misiunea voastră s-a încheiat, aţi dus-o la capăt cu nobleţe. Înapoiaţi-vă în Franţa cu noi.
— Prietene, murmură Athos, hotărîrea noastră e de nezdruncinat.
— Aveţi cumva un alt motiv pe care noi nu-l cunoaştem?
Athos surîse.
D'Artagnan se bătu mintos cu palma peste coapsă şi înşiră cele mai convingătoare argumente pe care le putu găsi, dar la toate acestea Athos se mulţumi să răspundă cu un zîmbet liniştit şi blînd, în vreme ce Aramis dădea aprobator din cap.
— Ei, dacă-i aşa, izbucni furios d'Artagnan, dacă ţineţi morţiş, atunci o să ne lăsăm oasele în ţara asta afurisită, unde e veşnic frig, unde vremea frumoasă înseamnă ceaţă, ceaţa – ploaie, iar ploaia – potop; unde soarele-i ca luna şi luna seamănă cu un boţ de brînză cu smîntînă. La urma urmelor, de vreme ce tot trebuie să mori, fie că mori aici sau aiurea, totuna-i.
— Numai nu uita, dragă prietene, remarcă Athos. Asta înseamnă să mori mai devreme.
— Ei, şi? Mai devreme sau mai tîrziu, la ce să mai stăm la tocmeală?
— Pe mine, dacă mă miră un lucru, rosti răspicat uriaşul, e cum de n-am murit încă.
— O, în privinţa asta, Porthos, să n-ai nici o grijă, spuse d'Artagnan. Va să zică ne-am înţeles, şi dacă Porthos se învoieşte şi el...
— Eu, zise Porthos, fac cum vreţi voi. De altminteri, mie mi-a plăcut foarte mult ce-a spus adineauri contele de La Fère.
— Dar viitorul tău, d'Artagnan? Ambiţiile tale, Porthos?
— Viitorul nostru, ambiţiile noastre! rosti cu înfrigurare gasconul. La ce să ne mai gîndim la toate astea, acum cînd trebuie să-l scăpăm pe rege? Regele odată salvat, îi strîngem laolaltă pe toţi prietenii lui, ne batem cu puritanii, recucerim Anglia, ne întoarcem la Londra cu el şi-l proptim bine pe tron...
— Şi el ne face duci şi pairi, zise Porthos, cu ochii strălucitori de bucurie, măcar că întrevedea viitorul ca într-o poveste.
— Sau o să uite de noi, adăugă d'Artagnan.
— Oh! făcu Porthos.
— Pe legea mea, am mai văzut de-alde astea, amice Porthos. Dacă ţin bine minte, mi se pare că i-am adus reginei Anna de Austria un serviciu nu cu mult mai prejos decît cel pe care vrem să i-l facem azi regelui Carol I, dar asta n-a împiedicat-o pe regină să ne dea uitării vreme de aproape douăzeci de ani.
— Ei, şi-ţi pare rău că ai slujit-o, d'Artagnan? întrebă Athos.
— Nu, pe cinstea mea că nu! răspunse gasconul. Ba chiar aş spune că în clipele mele de supărare am găsit o mîngîiere în amintirea asta.
— Vezi, d'Artagnan, prinţii sînt adesea nerecunoscători, dar Dumnezeu, niciodată.
— Uite, Athos, i-o întoarse gasconul. Tu, dacă te-ai întîlni cu dracul pe pămînt, ai face în aşa fel încît să-l aduci cu tine în ceruri.
— Aşadar, ne-am înţeles? vorbi Athos, întinzîndu-i mîna.
— S-a făcut! spuse d'Artagnan. Acum Anglia mi se pare o ţară încântătoare şi rămîn aici, dar cu o condiţie.
— Care?
— Să nu mă siliţi să învăţ englezeşte.
— Ei, şi-acum, prietene, îţi jur, spuse Athos, triumfător, îţi jur pe Dumnezeu, care ne vede şi ne aude, pe numele meu pe care îl cred fără pată, că există o putere care veghează asupra noastră şi am nădejdea că vom revedea toţi patru pămîntul Franţei.
— Fie! zise d'Artagnan. Dar eu, mărturisesc, cred taman pe dos.
— Scumpul de d'Artagnan! exclamă Aramis. El reprezintă în mijlocul nostru opoziţia parlamentelor, care în vorbe spun totdeauna nu şi în fapte totdeauna da.
— Fie, dar pînă una alta, scapă ţara de pieire, adăugă Athos.
— Ei, acum că am pus la cale totul, îl întrerupse Porthos, frecîndu-şi mîinile, ce-ar fi dacă ne-am gîndi să şi mîncăm?! Dacă nu mă înşel, noi şi în clipele cele mai grele ale vieţii noastre n-aveam obiceiul să flămînzim.
— Ce să mănînci în ţara asta unde oamenii înghit doar carne fiartă de oaie şi nu beau decît bere?! Cum naiba ai venit într-o ţară ca asta, Athos? O, iartă-mă, zîmbi d'Artagnan. Am uitat că nu te mai cheamă Athos. Oricum, ia să vedem, Porthos, ce-ai plănuit, ce bucate ne dai?
— Ce-am plănuit?
— Da, ai vreun plan?
— Nu, mi-e foame, atîta tot.
— Pe legea mea, dacă-i aşa, şi mie mi-e foame. Numai că nu-i de ajuns să-ţi fie foame, trebuie să ai şi ce să mănînci. Doar n-om fi cai să paştem iarbă...
— Ehei! făcu Aramis, care nu era chiar atît de desprins de cele lumeşti ca Athos. Vă aduceţi aminte ce stridii am mîncat atunci, la Parpaillot?
— Şi friptura aia de berbec cu legume! zise Porthos, lingîndu-şi buzele.
— Ia stai, Porthos, nu-l avem cu noi pe bunul nostru Mousqueton, care-ţi făcea viaţa atît de plăcută acolo, la Chantilly?
— Într-adevăr, recunoscu Porthos. L-avem pe Mousqueton, numai că, de cînd a ajuns intendent, s-a îngrăşat peste măsură. Oricum, să-l chemăm.
Şi, ca să fie sigur că va răspunde cu voioşie, îl strigă:
— Hei, Mouston!...
Mouston apăru îndată. Arăta jalnic.
— Ce ai, dragă domnule Mouston? întrebă d'Artagnan. Nu cumva eşti bolnav?
— Domnule, mor de foame, scînci valetul.
— Păi tocmai de asta te-am chemat, dragă domnule Mouston. N-ai putea să-mi iei de guler vreo cîţiva iepuraşi frumuşei sau vreo cîteva drăgălaşe potîrnichi şi să ne faci un ostropel cum ne-ai făcut atunci la hanul... la hanul... na! că am uitat cum îi zice...
— La hanul... murmură la rîndul său Porthos. Drace! Nici eu nu mai ştiu.
— N-are a face. Ei, şi să prinzi cu laţul şi cîteva butelci bătrîne cu vin de Bourgogne, care l-au tămăduit cu atîta repeziciune pe stăpînul tău de scrîntitură.
— Vai, domnule! se tîngui Mousqueton. Tare mă tem că în blestemata asta de ţară n-o să găsesc mai nimic din ce doriţi. Părerea mea e că mai bine am cere găzduire la căsuţa de colo, din marginea pădurii.
— Cum, e o casă pe-aici? tresări d'Artagnan.
— Da, domnule, încuviinţă valetul.
— Bine, atunci să te-ascultăm, prietene, să mergem la stăpînul casei să-i cerem ceva de mîncare. Ce ziceţi, domnilor, de sfatul bunului nostru Mouston? E plin de înţelepciune, nu?
— Bun. Şi dacă stăpînul casei e puritan? obiectă Aramis.
— Cu atît mai bine, pe legea mea! exclamă d'Artagnan. Dacă e puritan, îi vom aduce la cunoştinţă prinderea regelui şi, în cinstea acestei ştiri grozave, va jertfi pentru noi găinuşele lui albe.
— Şi dacă e vreun cavaler?
— În cazul ăsta vom lua nişte mutre de îngropăciune şi-i vom jumuli găinuşele negre.
— Ce fericit eşti tu..., spuse Athos, zîmbind fără să vrea de voioşia neînfrîntă a gasconului. Iei totul în glumă.
— Ce vreţi? răspunse d'Artagnan. Eu m-am născut într-o ţară unde cerul e veşnic senin.
— Oricum, nu-i ca ăsta de aici, zise Porthos, întinzînd mîna să se încredinţeze dacă plouă într-adevăr, căci parcă simţise cum l-a picat pe obraz.
— Haide-haide! îşi îndemnă prietenii d'Artagnan. Cu atît mai mult trebuie s-o luăm din loc. Ei, Grimaud!
Grimaud îşi făcu apariţia.
— Grimaud, prietene, ai dibuit ceva? întrebă d'Artagnan.
— Nimic, răspunse valetul.
— Nerozii ăştia, bombăni Porthos, nici măcar nu ne-au urmărit. Ehei, să fi fost noi în locul lor!
— Păcat, zise d'Artagnan. I-aş spune bucuros două vorbuliţe domnului Mordaunt, în această mica Tebaidă. Iată un loc numai bun să culci la pămînt un om.
— Hotărît lucru, spuse Aramis. Fiul nu-i la înălţimea mamei.
— Aşteaptă, dragă prietene, răspunse Athos. Nu sînt nici două ceasuri de cînd am fugit. Încă nu ştie încotro am luat-o, nu bănuieşte unde ne aflăm. Vom putea spune că nu-i la înălţimea mai-că-şi numai în clipă în care vom pune piciorul pe pămîntul Franţei, dacă între timp nu sîntem ucişi sau otrăviţi.
— Pînă una-alta, să mîncam! spuse Porthos.
— Pe cinstea mea, nu zic nu, mi-e o foame de lup, răspunse Athos.
— Păzea găinuşelor negre! exclamă Aramis.
Şi cei patru prieteni, conduşi de Mousqueton, se îndreptară spre casa din marginea pădurii, aproape cu aceeaşi nepăsare de odinioară, fiind iarăşi laolaltă şi uniţi, aşa cum spusese Athos.
XIX
O CUPĂ ÎNCHINATĂ ÎN CINSTEA REGELUI DETRONAT
Pe măsură ce se apropiau de casă, fugarii vedeau pămîntul răscolit ca după trecerea unei cete de călăreţi. În faţa casei, urmele se arătau şi mai lămurit: ceata cu pricina, din orice tabără ar fi fost ea, pesemne că făcuse acolo un popas.
— Pe legea mea! spuse d'Artagnan. E limpede ca lumina zilei: pe aici a trecut regele cu escorta lui.
— Drace! exclamă Porthos. Atunci au înghiţit totul.
— Nu, îl linişti d'Artagnan. Măcar o găină tot au lăsat ei.
Sări de pe cal şi bătu la uşă, dar nu primi nici un răspuns. Împinse uşă – nu era zăvorîtă. În prima odaie nu văzu pe nimeni.
— Ei? făcu Porthos.
— Nu-i nimeni, mormăi d'Artagnan. Ah!
— Ce e?
— Sînge.
La auzul acestui cuvînt, cei trei prieteni săriră de pe cai şi intrară în prima odaie. D'Artagnan împinsese uşa celei de a doua odăi şi, după expresia feţei, era limpede că a dat peste ceva neobişnuit. Apropiindu-se, cei trei prieteni zăriră un bărbat încă tînăr zăcînd pe podea, într-un lac de sînge. Se vedea că a încercat să se urce în pat, dar n-a mai avut putere şi s-a prăbuşit pe duşumea. Athos se apropie cel dintîi de bietul om: i se păruse că a mişcat.
— Ei? întreba d'Artagnan.
— Dacă a murit, nu cred să fi murit de mult timp, spuse Athos. E cald încă. Stai, parcă-i bate inima. Hei, prietene!
Rănitul scoase un geamăt. D'Artagnan luă apă în căuşul palmei şi-i stropi faţa.
Omul deschise ochii, făcu o mişcare, vrînd să ridice capul şi căzu iarăşi.
Athos încercă să-i rezeme capul de genunchi, dar văzu că avea ţeasta crăpată. Sîngele şiroia din rană.
Aramis muie un ştergar în apă şi-i obloji rana. Apa rece îl făcu pe necunoscut să-şi vină în fire şi să deschidă iar ochii. Se uită uimit la oamenii aceia care păreau că-l plîng şi care, pe cît le stătea în puteri, căutau să-l ajute.
— Îţi sîntem prieteni, spuse Athos în englezeşte. Fii liniştit şi, dacă poţi, povesteşte-ne ce ţi s-a întimplat.
— Regele, murmură rănitul. Regele a fost prins...
— L-ai văzut? întrebă Aramis tot în engelzeşte.
Omul nu răspunse.
— N-ai teamă, zise Athos. Noi sîntem slujitori credincioşi ai maiestăţii-sale.
— Adevărat? îngăimă rănitul.
— Pe cinstea noastră de gentilomi
— Aşadar, pot să vă vorbesc...
— Vorbeşte!
— Sînt fratele lui Parry, cameristul maiestăţii-sale.
Athos şi Aramis îşi aduseră aminte de valetul căruia i se adresase de Winter şi pe care îl găsiseră la intrarea cortului regal.
— Îl cunoaştem, spuse Athos. Nu-l părăsea niciodată pe rege.
— Da, aşa e, adeveri rănitul. Văzînd că regele a fost prins, s-a gîndit îndată la mine şi, trecînd prin faţa casei, l-a rugat pe comandantul escortei, în numele regelui, să se oprească puţin. Comandantul s-a învoit. Spunea că regelui i s-a făcut foame. L-au adus aici în odaia unde mă aflu, ca să mănînce, şi au pus paznici la uşi şi la ferestre. Parry cunoştea încăperea; de multe ori, cînd maiestatea-sa se afla la Newcastle, venea să mă vadă. Ştia că în podea e o trapă, care dă în livadă. Mi-a făcut un semn. Am priceput. Dar, fără îndoială, paznicii regelui l-au văzut cînd mi-a făcut semn şi stăteau cu-ochii-n patru. Nebănuind nimic, nu mai aveam decît o singură dorinţă: să-l scap pe rege. M-am prefăcut că mă duc afară după lemne, gîndindu-mă că nu-i timp de pierdut. Am intrat în hruba ce ducea în pivniţă, sub trapă. Am împins trapa cu capul şi în timp ce Parry punea încet la uşă zăvorul, i-am făcut semn regelui sa mă urmeze. Vai, regele s-a împotrivit: ai fi zis că-i e silă să fugă. Parry se ruga de el, împreunîndu-şi mîinile, îl imploram şi eu să nu scape un asemenea prilej. În cele din urmă, s-a hotărît să mă urmeze. Din fericire, eu mergeam înainte; regele venea la cîţiva paşi în urmă, cînd, deodată, pe la mijlocul hrubei, mă pomenesc cu o umbră mătăhăloasă în cale.
Am vrut să strig şi să-l previn pe rege, dar n-am mai avut răgaz. Am simţit o lovitură puternică, de parcă toată casa s-ar fi prăbuşit peste mine, şi-am picat fără simţire la pămînt.
— Vrednic şi loial englez! Credincios slujitor! exclamă Athos.
— Cînd mi-am venit în fire, zăceam întins în acelaşi loc. M-am tîrît pînă în curte; regele şi escorta plecaseră. Un ceas întreg m-am chinuit ca să ajung din curte pînă aici. Dar puterile m-au lăsat şi-am căzut iar în nesimţire.
— Şi acum cum te simţi?
— Destul de prost, murmură rănitul.
— Ce putem face pentru dumneata? întrebă Athos.
— Ajutaţi-mă să mă sui în pat. Aşa poate c-o să-mi fie mai bine.
— N-ai pe nimeni să te îngrijească?
— Soţia mea e plecată la Durham, dar trebuie să se întoarcă dintr-o clipă în alta. Dar dumneavoastră n-aveţi nevoie de nimic, nu doriţi nimic?
— Noi venisem încoace cu gîndul să cerem ceva de mîncare.
— Vai! Au luat totul, nu ne-a mai rămas nici măcar o bucăţică de pîine.
— Auzi d'Artagnan? spuse Athos. Trebuie să căutăm de-ale gurii în altă parte.
— Acum mi-e totuna, răspunse gasconul. Nu mai mi-e foame.
— Pe cinstea mea, nici mie, adăugă Porthos.
Urcară rănitul în pat. Apoi, chemîndu-l pe Grimaud, îl puseră să-i panseze rana. Grimaud, care avusese de atîtea ori prilejul să-i oblojească şi să-i doftoricească pe cei patru prieteni, dobîndise oarecare pricepere în asemenea treburi.
Între timp, fugarii se întorseseră în prima odaie şi se sfătuiau acolo între ei.
— Acum ştim cum stăm, spuse Aramis. Deci pe-aici a trecut regele cu escorta. Trebuie să apucăm pe un alt drum. Tu ce zici, Athos?
Athos nu răspunse. Chibzuia.
— Da, încuviinţă Porthos, să apucăm pe un alt drum. Dacă mergem pe urmele escortei, n-o să găsim nimic şi-o să murim de foame. Blestemată ţară mai e şi Anglia asta! E întîia oară cînd nu pun nimic în gură la prînz, şi eu la prînz mănînc pe săturate, asta-i masa mea.
— Tu cum zici, d'Artagnan? întrebă Athos. Te alături părerii lui Aramis?
— Nu, nicidecum! răspunse d'Artagnan. Eu cred c-ar trebui să facem tocmai pe dos.
— Cum adică, vrei să mergem în urma escortei? exclamă Porthos, speriat.
— Nu, să mergem pe acelaşi drum cu ea.
Ochii lui Athos scînteiară de bucurie.
— Să mergem pe acelaşi drum cu ea! exclamă Aramis la rîndul lui.
— Lăsaţi-l pe d'Artagnan să vorbească. Ştiţi doar că e omul poveţelor înţelepte, interveni Athos.
— Fără îndoială, spuse d'Artagnan. Trebuie să mergem în partea unde nimeni n-o să ne caute. Or, nimănui n-o să-i treacă prin cap să ne caute printre puritani. Să ne-amestecăm, dar, printre puritani!
— Bine, prietene, bine! Minunat sfat, spuse Athos. La asta mă gîndeam şi eu, dar mi-ai luat-o înainte.
— Aşadar, şi tu eşti de aceeaşi părere? întrebă Aramis.
— Da. Vor crede că vrem să plecăm din Anglia şi ne vor căuta prin porturi. În acest timp, noi ajungem la Londra o dată cu regele şi, ajunşi acolo, nu mai dă nimeni de noi. Nu-i greu să te ascunz într-un oraş cu un milion de locuitori. Fără să mai punem la socoteală sorţii de izbîndă pe care ni-i dă o asemenea călătorie, continuă Athos, aruncînd o privire, spre Aramis.
— Da, încuviinţă Aramis. Înţeleg.
— Eu nu înţeleg nimic, mărturisi Porthos. Dar n-are a face. Dacă şi d'Artagnan cu Athos zic la fel, înseamnă că părerea asta e cea mai bună.
— N-o să părem suspecţi colonelului Harrison? întrebă Aramis.
— Pe toţi dracii! sări d'Artagnan. Eu tocmai pe el mă bizui. Colonelul Harrison e prieten cu noi. L-am văzut de două ori la generalul Cromwell; ştie că sîntem trimişii monseniorului Mazarin şi ne va socoti ca pe nişte fraţi. De altminteri, nu-i feciorul unui măcelar? Ce, nu-i aşa? Ei bine, Porthos o să-i arate cum se doboară un bou cu o lovitură de pumn, iar eu cum trînteşti la pămînt un taur, apucîndu-l de coarne. Aşa o să-i cîştigăm încrederea.
Athos zîmbi.
— Tu eşti cel mai bun tovarăş din cîţi cunosc, d'Artagnan, rosti el, întinzîndu-i mîna gasconului. Sînt fericit că te-am regăsit, fiul meu drag.
După cum ştim, aşa-i spunea Athos lui d'Artagnan în clipele lui de mare duioşie.
Tocmai atunci, Grimaud ieşi din odaie. Rănitul, pansat, se simţea mai bine.
Cei patru prieteni îşi luară rămas bun de la el, întrebîndu-l dacă nu avea de trimis vreun cuvînt fratelui său.
— Spuneţi-i să-i dea de ştire regelui că nu m-au ucis, le răspunse bravul om. Oricît de neînsemnat aş fi, sînt sigur că maiestăţii-sale îi pare rău de mine şi că se simte vinovat de moartea mea.
— Fii liniştit, pînă diseară va afla, îl încredinţă d'Artagnan.
Pîlcul călăreţilor se puse în mişcare. Acum nu aveau cum să greşească drumul, căci calea lor se desluşea lesne în cîmpie.
După două ceasuri de mers în tăcere, d'Artagnan, care călărea în frunte, se opri la o răspîntie.
— Oho! zise el. Uite-i.
Într-adevăr, la vreo jumătate de leghe înainte se vedea o ceată numeroasă de călăreţi.
— Prieteni, spuse gasconul. Încredinţaţi spadele lui Mousqueton, care vi le va înapoia la momentul şi locul potrivit. Şi nu uitaţi că sînteţi prizonierii noştri.
Apoi porniră în trap domol, deoarece caii începeau să dea semne de oboseală şi, curînd, se alăturară escortei.
Regele, înconjurat de o parte din regimentul lui Harrison, mergea în frunte, nepăsător, demn şi cu un fel de bunăvoinţă întipărită pe faţă.
Zărindu-i pe Athos şi pe Aramis, de la care nu i se lăsase răgaz nici măcar să-şi ia rămas bun, şi citind în ochii celor doi gentilomi că mai avea încă prieteni şi încă la cîţiva paşi de el, o undă de bucurie îi împurpură obrajii palizi, deşi îi ştia pe amîndoi prizonieri.
D'Artagnan ieşi în capul coloanei şi, lăsîndu-şi prietenii în paza lui Porthos, se duse drept la Harrison. Colonelul, aducîndu-şi aminte că l-a văzut într-adevăr la Cromwell, îl întîmpină cu politeţea pe care un om de soiul şi cu firea lui o poate arăta cuiva. Prevederea lui d'Artagnan se împlini întocmai: Harrison nu avea şi nici nu putea să aibă nici o bănuială.
Făcură un popas: regele trebuia să mănînce: Numai că de astă dată luară toate măsurile de prevedere, ca nu cumva să încerce iarăşi să fugă. La han se puse o mescioară anume pentru el şi alta mai mare pentru ofiţeri.
— Iei masa cu mine? îl întrebă Harrison pe d'Artagnan.
— Pe toţi dracii! exclamă gasconul. Mi-ar face mare plăcere, dar vedeţi, sînt cu prietenul meu, domnul du Vallon, şi cu cei doi prizonieri, pe care trebuie să-i am sub ochi şi care v-ar stingheri. Am o idee: puneţi o masă într-un colţ şi ţrimiteţi-ne de la masa dumneavoastră ce veţi crede de cuviinţă, căci altfel, zău, o să murim de foame. Mîncînd în aceeaşi încăpere se cheamă că mîncăm împreună.
— Fie! se învoi Harrison.
Toate se rînduiră după placul lui d'Artagnan şi cînd se înapoie la colonel, îl găsi pe rege aşezat la o mescioară; Parry tocmai îl servea. Harrison cu ofiţerii şedeau la o masă comună, iar într-un colţ era pregătită masa pentru el şi tovarăşii lui.
Masa ofiţerilor puritani era rotundă şi, fie din întîmplare, fie dinadins, Harrison şedea cu spatele la rege.
Regele îi văzu intrînd pe cei patru gentilomi, dar nu păru să-i ia în seamă.
Se aşezară la masa lor în aşa fel, încît să nu stea cu spatele la nimeni. Aveau în faţă masa ofiţerilor şi cea a regelui.
Harrison, vrînd să-şi cinstească oaspeţii, le trimitea cele mai alese bucate de la masa lui; din nenorocire pentru cei patru prieteni, nu aveau un strop de vin. Lui Athos nici că-i păsa de asta, dar Aramis, d'Artagnan şi Porthos se strîmbau ori de cîte ori trăgeau cîte un gît de bere, această băutură puritană.
— Pe legea mea, colonele, îţi sîntem foarte recunoscători de binevoitoarea invitaţie, căci fără dumneata, ajunam şi de prînz, cum am ajunat şi de dimineaţă. Domnul du Vallon, aici de faţă, vă mulţumeşte şi el, fiindcă era mort de foame.
— Şi încă nu mi-am potolit foamea, spuse Porthos, salutîndu-l pe colonelul Harrison.
— Păi ce-aţi păţit, domnilor, de-aţi rămas flămînzi? întrebă colonelul rîzînd.
— Ce să păţim, colonele, nimic. În graba de-a vă ajunge din urmă, am apucat pe acelaşi drum cu dumneavoastră, lucru neîngăduit pentru o deşcă bătrînă ca mine, care ştie că, pe unde-a trecut un falnic şi viteaz regiment ca al dumneavoastră, nu mai găseşti nimic de-ale gurii. Vă închipuiţi dezamăgirea noastră cînd, ajungînd la o căsuţă frumuşică din marginea unei păduri şi care de departe îţi desfăta ochii cu înfăţişarea-i sărbătorească, cu acoperişul roşu şi cu obloanele verzi, în loc să găsim niscaiva găini, să rumenim o fripţurică, sau ceva şuncă, s-o punem în frigare, am dat de-un amarît scăldat într-un lac de... O, la naiba, colonele, te rog să transmiţi felicitările mele ofiţerului care a făcut isprava asta! O lovitură ca la carte, o lovitură straşnică, încît pînă şi domnul du Vallon, prietenul meu, şi-a arătat admiraţia, şi dînsul e meşter în de-alde astea...
— Da, rîse Harrison, aţintindu-şi ochii asupra unui ofiţer de la masă. Cînd Groslow ia asupra lui o treabă, nu şe-ncurcă...
— A! făcu d'Artagnan, salutîndu-l pe ofiţer. Îmi pare rău că domnul nu ştie franţuzeşte, că să-i arăt preţuirea mea.
— Sînt gata să vă ascult şi să vă răspund la fel, domnule, întrucît am stat trei ani la Paris, răspunse ofiţerul într-o franţuzească bunicică.
— Ei bine, domnule, continuă d'Artagnan, mă grăbesc să vă spun că lovitura a fost dată cu atîta iscusinţă, încît aproape că v-aţi ucis omul.
— Eu credeam că l-am trimis pe lumea ailaltă! se miră Groslow.
— Nu. Era cît pe ce, nu zic, dar de murit, n-a murit.
La aceste cuvinte, d'Artagnan aruncă o privire spre Parry, care, palid ca moartea, şedea în picioare în faţa regelui, vrînd să-i dea de înţeles că pentru el era această veste.
Regele ascultase convorbirea cu inima strînsă de groază, căci nu ştia unde vrea să ajungă ofiţerul francez, şi amănuntele acestea pline de cruzime şi aruncate cu un aer nepăsător îl revoltau. Abia cînd auzi ultimele cuvinte răsuflă uşurat.
— Fir-ar al naibii să fie! izbucni Groslow. Şi eu care credeam că i-am venit de hac! De n-ar fi la dracu-n praznic cocioaba ticălosului, zău dacă nu m-aş întoarce să-l dau gata.
— Şi-aţi face foarte bine, domnul meu, adăugă gasconul, dacă vă temeţi să nu scape, fiindcă, ştiţi, rănile astea la cap, dacă nu te dau gata pe loc, se vindecă-n opt zile.
Şi d'Artagnan aruncă din nou o privire spre Parry, pe faţa căruia se citea atîta bucurie, încît regele îi întinse mîna surîzînd. Parry se aplecă şi sărută cu respect mîna stăpînului său.
— Zău, d'Artagnan, eşti un om de cuvînt şi de duh în acelaşi timp, spuse Athos. Ce zici de rege?
— Mi-a cîştigat inima, răspunse d'Artagnan. Are trăsături nobile şi blajine.
— Da, numai că se dă prea uşor prins, şi asta nu-i bine, sublinie Porthos.
— Grozav aş dori să beau în sănătatea regelui, spuse Athos.
— Lasă-mă pe mine, şopti d'Artagnan.
— Bine, murmură Aramis.
Porthos se uita la d'Artagnan, buimăcit de cîte mai născocea cu isteţimea-i gasconă.
D'Artagnan puse mîna pe cupa de cositor, o umplu şi se ridică în picioare.
— Domnilor, începu el, întorcîndu-se spre comeseni. Să bem, dacă îmi îngăduiţi, în cinstea gazdei. În cinstea colonelului nostru pe care-l încredinţăm că-l vom sluji pînă la Londra şi mai departe.
Şi cum, rostind aceste cuvinte, d'Artagnan se uita la Harrison, englezul crezu că închinarea era pentru el şi, ridicîndu-se, se înclină spre cei patru prieteni, care, cu ochii la rege, goliră cupele toţi deodată, în vreme ce colonelul dădea băutura pe gît fără să bănuiască nimic.
La rîndul lui, Carol îi întinse cupa lui Parry, care îi turnă un pic de bere, căci regele era tratat ca un om de rînd. Apoi, ducînd cupa la buze şi privind şi el la cei patru gentilomi, bău cu un zîmbet plin de nobleţe şi de recunoştinţă.
— Şi-acum, domnilor, să mergem! strigă Harrison, punînd cupa pe masă, fără să se sinchisească de ilustrul prizonier pe care îl avea în pază. La drum!
— Unde înnoptăm, colonele?
— La Tirsk, răspunse Harrison.
— Parry, zise regele, ridicîndu-se la rîndul său şi întorcîndu-se spre valet. Calul meu! Vreau să plec la Tirsk.
— Pe legea mea, îi spuse d'Artagnan lui Athos. Regele vostru m-a cucerit şi sînt gata să-l slujesc.
— Dacă e adevărat ce-mi spui, adăugă Athos, atunci regele nu va ajunge la Londra.
— Cum adică?
— Aşa! Între timp îl vom răpi.
— Ei, Athos, acum chiar c-ai înnebunit! exclamă d'Artagnan.
— Ai vreun plan? întrebă Aramis.
— Eh! făcu Porthos. N-ar fi cu neputinţă, dacă am avea un plan ca lumea.
— N-am nici un plan, recunoscu Athos. Dar se-ngrijeşte el d'Artagnan şi de asta.
Gasconul ridică din umeri şi porniră la drum.
XX
D'ARTAGNAN GĂSEŞTE UN PLAN
Athos îl cunoştea pe d'Artagnan mai bine poate decît se cunoştea el singur. Ştia că pentru un spirit aventuros ca al gasconului era destul să strecori un gînd, aşa cum ai arunca o sămînţă pe un
ogor bogat şi mănos. Îşi lăsă deci prietenul să ridice din umeri, şi, pe drum, începu să-i vorbească despre Raoul, discuţie pe care o curmase într-o împrejurare de care cititorul îşi aduce aminte.
La căderea nopţii ajunseră la Trisk. Cei patru prieteni se prefăcură că nici nu iau în seamă măsurile de prevedere pentru paza regelui. Aflară găzduire într-o casă şi, cum se temeau în orice clipă şi pentru ei, se strînseră cu toţii într-o odaie, îngrijindu-se de o ieşire în caz de atac. Valeţii fură puşi să vegheze în locuri diferite. Grimaud se culcă pe un braţ de paie în prag.
D'Artagnan era gînditor şi părea că-şi pierduse limbuţia obişnuită. Nu scotea o vorbă şi tot fluiera, într-un du-te-vino de la pat la fereastră. Porthos, care nu vedea niciodată decît faţa lucrurilor, pălăvrăgea ca de obicei. D'Artagnan îi răspundea monosilabic. Athos şi Aramis se uitau unul la altul, zîmbind.
Ziua fusese obositoare şi totuşi, în afară de Porthos, care nu-şi pierdea somnul, cum nu-şi pierdea nici pofta de mîncare, ceilalţi se perpeliră toată noaptea.
A doua zi dimineaţa, d'Artagnan se sculă cel dintîi. Athos şi Aramis nici nu făcuseră ochi, Porthos mai sforăia încă, iar el trecuse pe la grajd, văzuse caii şi dăduse toate poruncile de îndeplinit peste zi.
La ceasurile opt dimineaţa porniră la drum, în aceeaşi ordine. Numai că de astă dată d'Artagnan îşi lăsă prietenii şi se duse să reînnoade firul convorbirii din ajun cu domnul Groslow.
Ofiţerul, pe care laudele gasconului îl unseseră la inimă, îl întîmpină cu un zîmbet plin de bunăvoinţă.
— Ce să vă spun, domnule – începu d'Artagnan. Sînt fericit că am cu cine vorbi în limba bietei mele ţări. Domnul du Vallon, prietenul meu, e o fire tare melancolică: îi scoţi vorba cu cleştele din gură. Cît despre cei doi prizonieri ai noştri, înţelegeţi că n-au nici un chef de taifas.
— Nişte regalişti turbaţi! pufni Groslow.
— Sînt foc pe noi că l-am prins pe rege. De altfel, nădăjduiesc că-l veţi judeca aşa cum se cuvine.
— Oho! exclamă ofiţerul. De aia îl şi ducem la Londra.
— Şi staţi cu ochii pe el, bănuiesc, nu?
— Păi vă cred! Are un alai cu adevărat regesc, nu vedeţi? chicoti ofiţerul.
— Mda, ziua n-are cum scăpa. Dar noaptea...
— Noaptea întărim paza.
— Şi cum îl păziţi?
— Opt oameni stau tot timpul în odaia lui.
— Drace! exclamă d'Artagnan. Ştiu că-i bine păzit. Şi peste cei opt oameni, sigur, mai puneţi şi afară o strajă. Cu un asemenea prizonier, nu-i de joacă, trebuie să fii mereu cu ochii-n patru.
— O, nu! Gîndiţi-vă: ce pot face doi oameni fără arme împotriva a opt soldaţi înarmaţi pînă-n dinţi?
— Cu doi oameni?
— Da, regele cu valetul lui.
— I s-a îngăduit valetului să stea lîngă el?
— Da, Stuart a cerut să i se facă hatîrul ăsta şi colonelul Harrison a încuviinţat. Sub cuvînt că-i rege, se pare că nu poate să se îmbrace singur.
— Drept să spun, căpitane, glăsui d'Artagnan, hotărît să o ţină înainte cu laudele, care dădeau roade din plin, stau, v-ascult şi mă mir: ce franţuzească aleasă şi curgătoare vorbiţi! Bine, aţi stat trei ani la Paris, dar eu să stau toată viaţa la Londra şi tot n-aş ajunge să deprind limba ca dumneata, sînt sigur. Ce-aţi făcut la Paris?
— Tatăl meu, care-i negustor, m-a trimis la un tovarăş al lui de afaceri, care, la rîndu-i, şi-a trimis feciorul la noi. E un obicei, între negustori, să facă semenea schimburi.
— Şi v-a plăcut Parisul?
— Da, numai că aţi avea mare nevoie de o revoluţie, aşa, cam ca a noastră. Nu împotriva regelui, care e un copil, ci împotriva zgîrcitului ăluia de italian, amantul reginei.
— O, şi eu sînt de aceeaşi părere, domnule. Şi cred c-am face pe loc revoluţia dacă am avea o mînă de ofiţeri ca dumneata, iscusiţi, hotărîţi, neînduplecaţi! Ah, i-am veni repede de hac lui Mazarin şi i-am trînti un proces de toată frumuseţea, aşa cum faceţi voi cu regele.
— Bine, dar eu credeam că sînteţi în slujba cardinalului şi că el v-a trimis la generalul Cromwell?
— La drept vorbind, eu mă aflu în slujba regelui. Auzind însă că Mazarin vrea să trimită pe cineva în Anglia, am cerut să mă trimită pe mine, atît de mult doream să-l cunosc pe bărbatul de geniu care stăpîneşte azi trei regate. Aşa că, în clipa cînd ne-a propus, domnului du Vallon şi mie, să tragem spada pentru onoarea bătrînei Anglii, aţi văzut rîvna noastră.
— Da, am auzit că aţi luptat alături de domnul Mordaunt.
— De-a dreapta şi de-a stînga lui, domnule. Drace, e un tînăr viteaz şi fără de pereche. Cum l-a dat gata pe unchiul-său! Aţi văzut?
— Îl cunoaşteţi? întrebă ofiţerul.
— Foarte bine. Pot spune chiar că sîntem buni prieteni: domnul du Vallon şi cu mine am venit împreună cu dînsul din Franţa.
— Se pare că l-aţi făcut să v-aştepte cam multişor la Boulogne, nu?
— Ce vreţi, răspunse d'Artagnan. Eram în situaţia dumneavoastră: păzeam un rege...
— Zău? făcu Groslow. Ce rege?
— Regele nostru, domnule, micuţul King Ludovix al XIV-lea.
Şi d'Artagnan se descoperi. Englezul, politicos, îi urmă pilda.
— Şi cît timp l-aţi păzit?
— Trei nopţi şi, pe legea mea, îmi voi aminti totdeauna cu plăcere de ele.
— Atît de prietenos e micul vostru rege?
— Regele? Dormea buştean.
— Păi atunci, ce vreţi să spuneţi?
— Vreau să spun că prietenii mei, ofiţerii din gardă şi din corpul muşchetarilor, veneau să-mi ţină de urît şi petreceam toată noaptea, bînd şi jucînd cărţi.
— A, da! suspină englezul. E adevărat, voi, francezii, sînteţi oameni de viaţă...
— Cum, dumneavoastră nu jucaţi cărţi cînd faceţi de gardă?
— Niciodată, răspunse englezul.
— Bine, păi atunci vă plictisiţi de moarte şi vă plîng, îl căină d'Artagnan.
— Fapt e, că de cîte ori îmi vine rîndul, mă cam ia cu frig, mărturisi ofiţerul. Să stai de veghe o noapte întreagă mi se pare o veşnicie!
— Da, asta cînd eşti singur sau cu nişte soldaţi neghiobi; dar cînd ai un tovarăş voios de joc, cînd zuruie galbenii şi zarurile pe masă, noaptea trece ca o părere. Nu vă place jocul de cărţi?
— Cum să nu!
— Lansquenet, să zicem.
— Îmi place la nebunie. Cînd eram în Franţa, jucam seară de seară.
— Şi aici, în Anglia?...
— De cînd m-am întors, n-am mai pus mîna pe zaruri, nici pe cărţi.
— Vă plîng! rosti d'Artagnan, cu o milă adîncă.
— Uite ce, spuse deodată englezul. V-aş propune ceva.
— Ce?
— Mîine sînt de strajă.
— La zece?
— Da. Veniţi să petrecem noaptea împreună.
— Cu neputinţă.
— De ce?
— Nici să nu vă gîndiţi.
— Cum aşa?
— Eu joc noapte de noapte cu domnul du Vallon. Uneori nici nu ne mai culcăm. Bunăoară, azi-dimineaţă, se luminase de ziuă şi noi tot mai jucam...
— Şi?
— De, i s-ar urî dacă l-aş lăsa singur.
— E priceput la joc?
— L-am văzut pierzînd două mii de pistoli şi rîdea cu lacrimi.
— Atunci, aduceţi-l şi pe dînsul.
— Cum? Şi prizonierii?
— Drace! Aveţi dreptate... Păi să-i păzească valeţii.
— Da, ca s-o şteargă... N-am nici o încredere.
— Ţineţi atîta la ei? Sînt oameni de vază?
— Vai de mine! Unul e un senior putred de bogat, de prin Tourennne, iar celălalt, un cavaler de Malta, de rang mare. Am intrat în vorbă cu cei care vor să-i răscumpere: doua mii de lire sterline de cap, cînd ajungem în Franţa. Şi nu vrem să-i pierdem o clipă din ochi, mai ales că valeţii ştiu ce bogaţi sînt. Le-am întors buzunarele pe dos cînd am pus mîna pe ei, şi, zău, pe banii şi pe punga lor ne hărţuim în fiecare noapte, domnul du Vallon şi cu mine. Şi, cine ştie, or mai fi avînd ascunse nicaiva pietre preţioase, vreun diamant, încît am ajuns ca zgîrciţii care nu se mai despart de comoara lor: îi păzim clipă de clipă şi, cînd eu mă culc, domnul du Vallon stă treaz şi-i veghează.
— Aşa, care va să zică! murmură Groslow.
— Pricepeţi, dar, ce mă sileşte să nu primesc binevoitoarea dumneavoastră propunere, cu atît mai ispititoare pentru mine cu cît nimic nu te plictiseşte mai mult decît să ai mereu acelaşi partener. Norocul aleargă de la unul la altul şi, după ce joci o lună de zile, îţi dai seama că nu-i nici o pricopseală.
— Oh! suspină englezul. E ceva şi mai plictisitor: să nu joci deloc.
— Înţeleg, zise d'Artagnan.
— Cum sa spun, oamenii dumneavoastră sînt chiar atît de primejdioşi?
— În ce privinţă?
— Ar fi în stare să încerce vreo ispravă?
D'Artagnan izbucni în rîs.
— Dumnezeule! exclamă el. Pe unul îl scutură frigurile, fiindcă nu-i prieşte în fermecătoarea dumneavoastră ţară; celălalt e un cavaler de Malta, sfios ca o fetişcană, şi, ca să fim şi mai siguri, le-am luat tot ce aveau asupra lor, pînă şi bricegele şi foarfecele de buzunar.
— În cazul ăsta, aduceţi-i, se hotărî englezul.
— Cum, să-i aduc cu mine?! exclamă d Artagnan.
— Da, am opt oameni.
— Patru au să-i păzească pe ei, patru pe rege.
— La urma urmei, cred ca aşa... mai merge, se învoi d'Artagnan. Dar vă dăm mare bătaie de cap.
— A, nu, veniţi, veniţi. Mă descurc eu.
— O, nu mă îndoiesc, zise d'Artagnan. Cu un om ca dumneata, merg oriunde cu ochii închişi.
Această ultimă linguşire îl făcu pe ofiţer să chicotească plin de încîntare – un rîs care face din oameni prietenii celor care-i tămîiază, fiind aburul vanităţii satisfăcute.
— Ce ne împiedică să începem chiar astă-seară? întrebă d'Artagnan.
— Ce anume?
— Jocul.
— Nimic, într-adevăr, zise Groslow.
— Atunci veniţi astă-seară la noi, şi mîine vă întoarcem vizita. Dacă vă nelinişteşte ceva la oamenii noştri, care, după cum ştiţi, sînt nişte regalişti turbaţi, nu-i nimic, noi o s-avem o noapte plăcută.
— Minunat! astă-seară la dumneavoastră, mîine la Stuart, poimîine la mine.
— Şi-n zilele următoare, la Londra. Pe legea mea! exclamă d'Artagnan. Vedeţi, pretutindeni poţi să-ţi trăieşti viaţa.
— Da, cînd ai de-a face cu francezi şi, mai ales, cu francezi ca dumneata, zise Groslow.
— Şi ca domnul du Vallon. Tii, ce băiat de viaţă! Şi un înverşunat partizan de-al Frondei: într-o zi, prinzîndu-l pe Mazarin la strîmtoare, era cît pe ce să-i vină de hac. Numai de frică-l ţine.
— Da, are o mutră simpatică, încuviinţă englezul. Fără să-l cunosc, îmi place foarte mult.
— Staţi să-l cunoaşteţi! Aha, uite că mă cheamă, iertaţi-mă, sîntem foarte legaţi, nu se poate lipsi de mine. Mă iertaţi?
— Vai de mine, domnule!
— Pe diseară.
— La dumneavoastră.
— La mine.
Cei doi schimbară un salut şi d'Artagnan se întoarse la tovarăşii săi.
— Ce dracu tot trăncăneai cu dulăul ăla? întrebă Porthos.
— Dragă prietene, te rog să nu vorbeşti aşa despre domnul Groslow, care-i unul dintre prietenii mei cei mai apropiaţi.
— Tu, prieten cu bruta asta care-i masacrează pe ţărani?
— Sst! dragul meu Porthos. Ei, da, nu zic, domnul Groslow o fi el cam iute din fire, dar i-am descoperit două însuşiri de căpetenie: e prost şi îngîmfat.
Porthos căscă ochii, uimit. Athos şi Aramis se priviră zîmbind; ei îl cunoşteau pe d'Artagnan, ştiau că nu face nimic fără o ţintă.
— Şi ţie o să-ţi placă, ai să vezi, adăugă d'Artagnan.
— Cum asta?
— O să ţi-l prezint diseară, vine să joace cărţi cu noi.
— Oho! se bucură Porthos, ai cărui ochi se aprinseră. Are bani?
— E fiul unuia dintre cei mai bogaţi negustori din Londra.
— Ştie să joace lansquenet?
— Moare după cărţi.
— Dar basetă?
— E slăbiciunea lui.
— Dar zaruri?
— Se dă-n vînt după ele.
— Bun! încuviinţă uriaşul. O s-avem o noapte pe cinste.
— Cu atît mai plăcută, cu cît mi-a făgăduit alta şi mai şi.
— Cum aşa?
— Da, astă-seară îl poftim noi. Mîine ne pofteşte el.
— Unde?
— Îţi spun îndată. Acum n-avem decît o singură grijă: să ne arătăm la înălţimea cinstei pe care ne-o face domnul Groslow. Diseară ne oprim la Derby: Mousqueton s-o ia înainte şi, dacă există o sticlă de vin în tot oraşul, s-o cumpere. N-ar fi rău nici dacă ar pregăti o masă bună, la care tu, Athos, nu vei lua parte, fiindcă suferi de friguri, şi nici tu, Aramis, fiindcă eşti cavaler de Malta şi vorbele unor soldăţoi de teapa noastră îţi displac şi te fac să roşeşti .Aţi auzit?
— Am auzit, zise Porthos. Dar să mă ia dracu dacă pricep ceva.
— Porthos, prietene, tu ştii că eu, după tată, mă trag din profeţi, iar după mamă, din sibile, şi că nu vorbesc decît în parabole şi în bobote. Cine are urechi să audă, cine are ochi să vadă, deocamdată atîta pot să vă spun.
— Fă ce vrei, prietene, spuse Athos. Sînt sigur că orice faci e un lucru bun.
— Şi tu eşti de aceeaşi părere, Aramis?
— Întru totul, dragul meu d'Artagnan.
— Într-un ceas bun! spuse gasconul. Iată ce-nseamnă să ai de-a face cu nişte adevăraţi credincioşi: e o plăcere să săvîrşeşti minuni pentru ei. Voi nu sînteţi ca necredinciosul de Porthos, care vrea să vadă şi să pipăie ca să creadă.
— Adevărul e că sînt tare neîncrezător, zise Porthos cu un aer isteţ.
D'Artagnan îl bătu cu palma pe umăr şi, cum ajunseseră în locul unde urmau să prînzească, discuţia se opri aici.
Pe la ceasurile cinci seara, după cum se înţeleseseră, îl trimiseră pe Mousqueton înainte. Mousqueton nu ştia englezeşte, dar, de cînd se afla în Anglia, băgase de seamă un lucru: anume că Grimaud izbutea să se facă înţeles de minune numai prin semne. Se apucă să înveţe împreună cu el meşteşugul acesta şi, după cîteva lecţii, datorită înaltei priceperi a dascălului, dobîndi o oarecare îndemînare. Blaisois îl însoţi.
Trecînd pe strada principală din Derby, cei patru prieteni îl zăriră pe Blaisois în pragul unei case arătoase. Acolo urmau să doarmă peste noapte.
Toata ziua nu se apropiaseră de rege, de teamă să nu dea naştere la bănuieli şi, în loc să mănînce la masa colonelului Harrison, cum făcuseră în ajun, prînziseră singuri, împreună.
La ora hotărîtă, Groslow apăru. D'Artagnan îl primi ca pe un prieten vechi de cînd lumea. Porthos îl măsură din creştet pînă în tălpi şi zîmbi, dîndu-şi seama că, în ciuda loviturii grozave cu care îl doborîse pe fratele lui Parry, tot el, Porthos, era mai puternic. Athos şi Aramis se căzniră în fel şi chip să-şi ascundă sila pe care le-o stîrnea bruta aceea necioplită.
Pînă la urmă, Groslow păru mulţumit pe primirea făcută. Athos şi Aramis îşi jucară rolul. La miezul nopţii se retraseră în odaia lor, lăsînd uşa deschisă, chipurile din bunăvoinţă. Mai mult, d'Artagnan se duse şi el după ei, lăsîndu-l pe Porthos să joace singur cu Groslow.
Porthos cîştigă cincizeci de pistoli şi, după ce isprăviră jocul, îi mărturisi englezului că era un om mult mai plăcut decît crezuse la început.
Cît despre Groslow, el îşi făgădui să-şi scoată a doua zi pîrleala de la d'Artagnan şi se despărţi de gascon aducîndu-i aminte de întîlnirea plănuită pentru aceeaşi seară.
Spunem seară, deoarece jucătorii se despărţiră pe la patru dimineaţa.
Ziua trecu ca de obicei. D'Artagnan se vîntura de colo-colo, de la căpitanul Groslow la colonelul Harrison şi de la colonelul Harrison la prietenii săi. Cine nu-l cunoştea ar fi crezut că asta-i stă în fire, însă prietenii, adică Athos şi Aramis, ştiau că voioşia lui nu era decît înfrigurare.
— Ce-o fi punînd la cale? zicea Aramis.
— Să avem răbdare, zicea Athos.
Porthos tăcea. Îşi număra doar pe pipăite în pungă cei cincizeci de pistoli de care-i uşurase pe englez, cu o mare mulţumire întipărită pe faţă.
Seara, sosind la Ryston, d'Artagnan îşi adună prietenii. Aerul acela de veselie nepăsatoare, pe care îl purtase toată ziua ca pe o mască, pierise de pe chipul lui. Athos strînse braţul lui Aramis.
— Oare se apropie clipa? întrebă el.
— Întocmai, răspunse d'Artagnan, auzindu-l. Da, se apropie clipa: în noaptea asta, domnilor, îl vom salva pe rege.
Athos tresări. Ochii i se învăpăiară.
— D'Artagnan, spuse el cu îndoială după atîta speranţă. Nu glumeşti, nu-i aşa? M-ar durea prea mult.
— Ciudat din partea ta, Athos, să te îndoieşti astfel de mine. Unde şi cînd m-ai văzut tu glumind cu inima unui prieten şi cu viaţa unui rege? Ţi-am spus şi-ţi repet că în noaptea asta îl salvăm pe Carol I. M-aţi pus sa găsesc o cale, poftim, am găsit-o!
Porthos se uita la d'Artagnan cu un simţămînt de adîncă admiraţie. Aramis surîdea ca un om plin de speranţă. Athos era galben ca un mort şi tremura din toate încheieturile.
— Vorbeşte? spuse Athos.
Porthos deschise ochii mari, Aramis nu-şi mai lua privirea de la buzele lui d'Artagnan.
— Domnul Groslow ne-a poftit să petrecem noaptea cu el, ştiţi asta, nu?
— Da, zise Porthos. Ne-a făcut să-i promitem revanşa.
— Bun. Dar ştiţi unde vom juca?
— Nu.
— La rege.
— La rege?! exclamă Athos.
— Da, domnilor, la rege. În noaptea asta domnul Groslow e de gardă pe lîngă maiestatea-sa şi, ca să-i mai treacă de urît, ne-a poftit la el.
— Pe toţi patru? întrebă Athos.
— Pe toţi patru, desigur, ce dracu! Ce, noi ne părăsim prizonierii?
— O, o! făcu Aramis.
— Nu mai spune! îngînă Athos, tremurînd.
— Mergem, aşadar, la Groslow, noi cu spadele, voi înarmaţi cu pumnale. Pentru noi e floare la ureche să-i dăm gata pe cei opt neghiobi, cu tontul lor de căpitan cu tot. Domnul Porthos ce zice?
— Nu zic că e treabă uşoară, răspunse uriaşul.
— Îl îmbrăcăm pe rege cu hainele lui Groslow; Mousqueton, Grimaud şi Blaisois ne ţin caii gata pregătiţi la colţul primei străzi, încălecăm şi, înainte să se crape de ziuă, sîntem la douăzeci de leghe de aici. Ei, am ticluit-o bine, Athos?
Athos puse amîndouă mîinile pe umerii lui d'Artagnan şi-l privi cu zîmbetul lui blajin şi liniştit.
— Dragă prietene, spuse el, nu există sub cer fiinţă mai curajoasă şi mai nobilă ca tine. În timp ce noi te credeam indiferent la durerile noastre, pe care, fără vreo vină, ai fi putut să nu le împărtăşeşti, tu singur ai găsit ceea ce noi ne străduiam zadarnic să găsim. Îţi repet, d'Artagnan, eşti cel mai bun dintre noi, şi te binecuvîntez, şi te iubesc din suflet, fiul meu scump.
— Şi mie să nu-mi dea prin minte aşa ceva! zise Porthos, lovindu-se cu palma peste frunte. Doar e-atît de simplu!
— Dacă am înţeles bine, o să-i ucidem pe toţi, nu-i aşa? întrebă Aramis.
Athos se cutremură şi se făcu alb ca varul la faţă.
— Pe toţi dracii, n-avem încotro! exclamă d'Artagnan. M-am gîndit mult dacă nu-i chip să ne scutim de treaba asta, dar n-am găsit nimic, credeţi-mă.
— Haide, lăsaţi, acum n-are rost să ne tocmim, vorbi Aramis. Cum facem?
— Am două planuri, răspunse d'Artagnan.
— Să-l auzim pe primul, spuse Aramis.
— Dacă sîntem tuspatru laolaltă, la un semnal al meu, anume cuvîntul „în sfîrşit" , împlîntaţi fiecare pumnalul în inima celui mai apropiat soldat, şi noi vom face la fel. Iată, de la bun început, patru morţi. Lupta va fi acum egală, vom fi patru contra cinci. Ăştia cinci ori se predau şi le punem căluşul în gură, ori se apără, şi atunci îi răpunem. Dacă din întîmplare gazda se răzgîndeşte şi nu ne primeşte decît pe Porthos şi pe mine, drace, va trebui să facem faţa situaţiei şi să lovim îndoit. Asta o să ţină ceva mai mult şi-o să iasă cu tărăboi, dar voi aşteptaţi afară cu spadele în mînă şi, cum auziţi zgomot, daţi fuga.
— Şi dacă te ucid? spuse Athos.
— Cu neputinţă! răspunse d'Artagnan. Băutorii ăştia de bere sînt prea greoi şi stîngaci. De altminteri, tu, Porthos, înfige-te în beregata lor, aşa isprăvim mai repede şi nici nu mai cîrîie.
— Foarte bine! exclamă Porthos. O să fie o trebşoară de toată frumuseţea.
— Groaznic, groaznic! spuse Athos.
— Oh, domnul e gingaş, zise d'Artagnan. Dar cînd te afli în focul bătăliei, nu-ţi mai pasă de nimic. De altfel, prietene, urmă el, dacă socoţi că viaţa regelui nu preţuieşte nici atît, eu n-am spus nimic şi mă duc la Groslow să-l anunţ că sînt bolnav.
— Nu, te rog, sări Athos. Iartă-mă, prietene, am greşit, tu ai dreptate...
În clipa aceea uşa se deschise şi în prag apăru un soldat.
— Domnul căpitan Groslow, spuse el într-o franţuzească stricată, m-a trimis să dau de ştire domnilor d'Artagnan şi du Vallon că-i aşteaptă.
— Unde? întrebă gasconul.
— În odaie la Nabucodonosorul englez, răspunse soldatul, puritan înverşunat.
— Bine, rosti într-o englezească fără de cusur Athos, căruia i se urcase sîngele la cap, auzind ocara adusă maiestăţii-sale. Bine, du-te şi spune căpitanului Groslow că venim îndată.
Puritanul ieşi. Valeţii primiră poruncă să pună şaua pe cei opt cai şi să se ducă să aştepte – fără sa se despartă unii de alţii şi fără să descalece – în colţul unei străzi aflată cam la douăzeci de paşi de casa în care regele era sub pază.
XXI
O PARTIDĂ DE CĂRŢI
Într-adevăr, era nouă seara; străjile fuseseră schimbate şi de un ceas începuse schimbul căpitanului Groslow.
D'Artagnan şi Porthos, înarmaţi cu spadele, Athos şi Aramis, cu cîte un pumnal ascuns la piept, se îndreptară către casa care în acea seară slujea drept închisoare lui Carol Stuart. Ultimii doi îşi urmau învigătorii cu umilinţă, ca nişte prizonieri dezarmaţi.
— Pe legea mea, aproape să cred că nu mai veniţi, spuse Groslow, zărindu-i.
D'Artagnan se apropie de englez şi-i şopti:
— Ca sa spun drept, eu şi cu domnul du Vallon am cam şovăit.
— De ce? întrebă Groslow.
D'Artagnan arătă din ochi spre Athos şi Aramis.
— Ah! făcu Groslow. Nu cumva din pricina convingerilor pe care le au? N-are a face. Dimpotrivă, adaugă el, rîzînd, dacă vor să-l vadă pe rege, au prilejul.
— Petrecem noaptea în odaia regelui? întrebă d'Artagnan.
— Nu, în odaia vecină. Dar, de vreme ce uşa rămîne deschisă, e ca şi cum am fi în aceeaşi încăpere. Ei, v-aţi burduşit de bani? Sper că facem o partidă grozavă astă-seară.
— Ian auzi! spuse d'Artagnan, sunîndu-şi buzunarul doldora.
— Very good, se bucură Groslow, şi deschise uşa odăii. Să vă arăt drumul, domnilor.
Şi intră el cel dintîi.
D'Artagnan se întoarse către prietenii săi. Porthos era nepăsător, ca şi cum ar fi fost vorba de o partidă obişnuită; Athos era palid, dar hotărît; Aramis îşi ştergea cu batista fruntea umezită de sudoare.
Cei opt ostaşi de strajă se aflau la posturi: patru în odaia regelui, doi la uşa de trecere, doi la uşa pe care tocmai intrau cei patru prieteni, văzîndu-i cu spadele în mînă, Athos surîse. Nu era vorba deci de un măcel, ci de o luptă.
Din acea clipă păru din nou tare voios.
Carol, aşa cum se vedea prin uşa deschisă, se întinsese pe pat, îmbrăcat, acoperit doar cu o pătura de lînă.
Parry, aşezat la căpătîi, citea încet dintr-o Biblie, destul de desluşit însă ca să-l audă regele, care asculta cu ochii închişi.
O lumînare grosolană de seu, pusă pe o masă negricioasă, lumina chipul resemnat al regelui şi pe acela plin de nelinişte al credinciosului său servitor.
Din vreme în vreme, Parry se oprea, crezînd că regele poate a aţipit, dar acesta deschidea ochii şi îi spunea zîmbind:
— Citeşte mai departe, bunul meu Parry, ascult.
Groslow înaintă pînă în pragul odăii lui Carol, îşi puse cu înfumurare pe cap pălăria pe care o ţinuse pînă atunci în mînă, privindu-şi oaspeţii, se uită cu dispreţ la această scenă simplă şi duioasă, în care un bătrîn servitor citea Biblia pentru regele său, căzut prizonier, se încredinţă dacă fiecare om era la post şi, întorcîndu-se către d'Artagnan, îl privi mîndru, aşteptînd laude pentru iscusinţa lui.
— De minune! exclamă gasconul. Pe toţi sfinţii! N-ai fi un general oarecare!
— Păi ce credeţi! vorbi Groslow. Poate Stuart să fugă cîtă vreme îl păzesc eu?
— Nici pomeneală! recunoscu d'Artagnan. Decît doar dacă-i pică din cer niscaiva prieteni.
Groslow se lumină la faţă.
Carol Stuart stătuse toată vremea cu ochii închişi, aşa încît nu puteai şti dacă şi-a dat seama de obrăznicia căpitanului puritan, dar, de îndată ce auzi glasul apăsat al lui d'Artagnan, deschise ochii fără să vrea.
La rîndul său, Parry tresări şi se opri din citit.
— La ce te gîndeşti de te-ai oprit? murmură regele. Citeşte mai departe, bunul meu Parry, numai dacă n-ai obosit cumva.
— Nu, sire, spuse valetul.
Şi începu iar să citească.
În prima odaie fusese pregătită o masă, acoperită cu un covor, pe care stăteau nişte sfeşnice aprinse, cărţi de joc, două cornete şi nişte zaruri.
— Domnilor, zise Groslow. Luaţi loc, vă rog. Eu stau în faţa lui Stuart, căci tare îmi place să-l privesc, mai ales unde-i acum. Dumneavoastră, domnule d'Artagnan, şedeţi în faţa mea.
Athos se înroşi de mînie. D'Artagnan îl privi încruntînd sprînceana.
— Aşa, vorbi gasconul. Dumneata, domnule conte de La Fère, în dreapta domnului Groslow; dumneata, domnule cavaler d'Herblay, în stînga; dumneata, du Vallon, lîngă mine. Dumneavoastră jucaţi pe mîna mea şi domnii pe mîna domnului Groslow.
D'Artagnan avea deci pe Porthos în stînga şi-i putea face semne cu genunchiul, pe Athos şi Aramis în faţa, aşa ca le putea vorbi din ochi.
Auzind numele contelui de La Fère şi al cavalerului d'Herblay, Carol deschise din nou ochii şi, ridicînd capul fără să vrea, cuprinse cu privirea actorii acestei scene.
În clipa aceea, Parry întoarse cîteva file şi citi apăsat acest verset din Ieremia:
„Dumnezeu a spus: «Ascultaţi cuvîntul profeţilor, slujitorii mei, pe care eu i-am ales şi i-am trimis vouă»".
Cei patru prieteni se uitară unul la altul. Cuvintele lui Parry arătau că regele a înţeles adevăratul motiv al prezenţei lor acolo. Ochii lui d'Artagnan sclipiră vesel.
— Parcă m-aţi întrebat adineauri dacă am bani! zise el, scoţînd pe masă vreo douăzeci de pistoli.
— Chiar aşa, răspunse Groslow.
— Ei, atunci am şi eu ceva de spus: păziţi-vă bine comoara, dragă domnule Groslow, căci pun prinsoare că nu ieşim de aici fără ea.
— Nici să nu credeţi că n-am s-o păzesc, mormăi Groslow.
— Cu atît mai bine! continuă d'Artagnan. Bătălie, căpitane, bătălie! Tocmai asta şi vrem, ştiţi ori nu ştiţi?
— Ei, ba bine că nu! pufni Groslow în rîs. Voi, franţuzii, căutaţi cearta cu lumînarea.
Carol auzise şi înţelesese într-adevăr totul. O uşoară roşeaţă îi năvăli în obraji. Ostaşii care îl păzeau văzură cum se întinde puţin, ca să-şi dezmorţească oasele, şi cum, chipurile, din pricina că soba dogorea prea tare, dă încet la o parte pătura în carouri sub care, aşa cum am spus, se culcase îmbrăcat.
Athos şi Aramis tresăriră de bucurie văzînd că regele era gata îmbrăcat.
Partida începu. În seara aceea norocul era de partea lui Groslow, care cîştiga mereu. O sută de pistoli trecură astfel dintr-o parte în cealaltă a mesei. Groslow era de o veselie nebună.
Porthos, care pierduse cei cincizeci de pistoli cîştigaţi în ajun şi încă vreo treizeci pe deasupra, era tare morocănos şi-l tot împungea pe d'Artagnan cu genunchiul să o schimbe pe alt joc. La rîndul lor, Athos şi Aramis îl priveau întrebător. D'Artagnan însă rămînea nepăsător.
Orologiul bătu de zece. Se auzi trecînd rondul de noapte.
— Cîte ronduri aveţi? întrebă d'Artagnan, scoţînd alţi bani din buzunar.
— Cinci, răspunse Groslow. La fiecare două ceasuri.
— Asta-i bine, dovedeşte prevedere, rosti gasconul.
Şi aruncă o privire către Athos şi Aramis.
Pasul patrulei se îndepărtă. D'Artagnan răspunse pentru prima oară semnelor făcute de Porthos, împungîndu-l şi el cu genunchiul.
Între timp, atraşi de joc şi de strălucirea aurului, atît de ispititoare pentru oricine, străjile din odaia regelui se apropiară pe nesimţite de uşă şi, ridicîndu-se în vîrful picioarelor, se uitau peste umerii lui d'Artagnan şi ai lui Porthos; ostaşii postaţi la uşă se apropiaseră şi ei, împlinind astfel dorinţa tainică a celor patru prieteni, care preferau să-i aibă la îndemînă, decît să alerge după ei prin cele patru colţuri ale încăperii. Cele două străji de la uşă stăteau şi acum cu spadele trase, numai că se sprijineau în ele şi urmăreau jocul.
Pe măsură ce se apropia clipa hotărîtoare, Athos părea tot mai liniştit; mîinile-i albe şi fine se jucau cu ludovicii de aur, pe care îi îndoia şi îi dezdoia între degete, de parcă ar fi fost de cositor; Aramis, mai puţin stăpîn pe sine, ducea mereu mîna la piept; Porthos, furios ca tot pierde şi pierde, făcea semne disperate cu genunchiul.
D'Artagnan se întoarse, se uită maşinal în spatele lui şi, printre doi ostaşi, îl văzu pe Parry în picioare şi pe Carol stînd sprijinit într-un cot, cu mîinile împreunate ca într-o rugă fierbinte. Îşi dădu seama că a sosit clipă hotărîtoare, că fiecare era la post şi că nu aşteptau decît cuvintele „În sfîrşit", care, după cum ne amintim, trebuiau să fie semnalul.
Aruncă o privire spre Athos şi Aramis, vrînd să-i prevină, şi amîndoi îşi traseră scaunele puţin înapoi ca să aibă deplină libertate de mişcare.
Îl lovi din nou cu genunchiul pe Porthos şi acesta se ridică alene, ca pentru a-şi mai dezmorţi picioarele; numai că, ridicîndu-se, încercă spada să vadă dacă iese din teacă.
— Fir-ar să fie! se oţărî d'Artagnan. Încă douăzeci de pistoli pierduţi! Zău, căpitane Groslow, prea eşti norocos, dar n-o să ţină aşa cît lumea.
Şi mai scoase douăzeci de pistoli pe masă.
— Încă un joc, căpitane. Douăzeci de pistoli miză pentru un singur joc, ultimul.
— Fie şi douăzeci de pistoli! încuviinţă Groslow.
Şi întoarse două cărţi, aşa cum cerea jocul: un rege pentru d'Artagnan şi un as pentru el!
— Rege! exclama d'Artagnan. Semn bun! Jupîne Groslow, adăugă el, ia seama la rege!
Şi, cu toată stăpînirea de sine, ceva neobişnuit răsună în glasul lui, făcîndu-l pe englez să tresară.
Groslow începu a întoarce cărţile una după alta. Dacă întorcea el cel dintîi un as, cîştiga, dacă întorcea un rege, pierdea.
Şi întoarse un rege.
— În sfîrşit! izbucni d'Artagnan.
La acest cuvînt, Athos şi Àramis se ridicară în picioare, iar Porthos se trase un pas înapoi.
Pumnalele şi spadele erau gata să-şi arate scînteierea, dar, deodată, uşa se dădu de perete şi Harrison apăru în prag, însoţit de un om înfăşurat într-o mantie.
În spatele acestuia luceau flintele a cinci sau şase ostaşi.
Groslow se ridică iute, ruşinat că a fost găsit la băutură, joc de cărţi şi de zaruri. Harrison însă nici nu-l luă în seamă şi intră în odaia regelui, urmat de tovarăşul său.
— Carol Stuart, rosti el, am primit poruncă să te duc la Londra fără popas de zi ori de noapte. Pregăteşte-te, plecăm numaidecît.
— Şi cine a dat această poruncă? întrebă regele. Generalul Oliver Cromwell?
— Întocmai, adeveri Harrison. Iată-l aici pe domnul Mordaunt, care tocmai a sosit cu ordinul şi care e însărcinat să-l aducă la îndeplinire.
— Mordaunt! murmurară cei patru prieteni, schimbînd în fugă o privire.
D'Artagnan înşfacă de pe masă banii pierduţi de el şi de Porthos şi-i vîrî la iuţeală în buzunaru-i încăpător; Athos şi Aramis trecură în spatele lui. Mordaunt, simţind mişcarea, se întoarse şi, recunoscîndu-i, scoase un strigăt de bucurie sălbatică.
— Cred că ne-au prins! şopti d'Artagnan.
— Nu încă, spuse Porthos.
— Colonele! Colonele! ţipă Mordaunt. Înconjură casa, sînteţi trădaţi! Francezii ăştia au fugit de la Newcastle şi vor să-l răpească pe rege. Arestaţi-i!
— Eh, tinere! spuse d'Artagnan, trăgîndu-şi spada. Uşor de spus, dar mai greu de făcut.
Şi, rotind spada în jur, într-o morişcă înspăimîntătoare, strigă:
— Să ne retragem, prieteni, să ne retragem...
În aceeaşi clipa sări spre uşă şi răsturnă doi dintre ostaşii de pază, mai înainte să fi avut răgazul să-şi încarce flintele. Athos şi Aramis îl urmară; Porthos le sluji drept ariergardă şi, pînă să se dezmeticească soldaţii, dimpreună cu ofiţerii şi colonelul, erau cu toţii afară în stradă.
— Foc! răcni Mordaunt. Trageţi în ei!
Două sau trei împuşcături fulgerară în noapte, dar nu tăcură decît să-i arate pe cei patru fugari cum dispar după colţul străzii, teferi şi nevătămaţi.
Caii aşteptau la locul ştiut. Valeţii numai cît aruncară frîul stăpînilor şi aceştia săriră în şa cu uşurinţa unor călăreţi încercaţi.
— Înainte! spuse d'Artagnan. Goniţi cît puteţi!
Porniră vijelios după d'Artagnan, apucînd din nou pe calea pe care o mai călcaseră o dată în ziua aceea, adică îndreptîndu-se înapoi spre Scoţia. Oraşul nu avea ziduri, nici porţi, aşa că ieşiră la drum deschis fără piedici.
La vreo cincizeci de paşi de ultima casă, d'Artagnan se opri.
— Staţi! spuse el.
— Cum asta? exclamă cu nedumerire Porthos. Poate vrei să spui mai degrabă că trebuie să fugim mîncînd pămîntul!
— Ba deloc, răspunse d'Artagnan. De astă dată au să ne urmărească. Să-i lăsăm deci să iasă din oraş şi să gonească după noi pe drumul spre Scoţia, iar după ce trec pe aici în galop, noi să ţinem calea în partea opusă.
Ceva mai încolo curgea un rîu, peste care se boltea un pod. D'Artagnan îşi opri calul sub pod şi ceilalţi făcură la fel.
Nu trecură nici zece minute şi auziră tropotind aprig un pîlc de călăreţi. Curînd, călăreţii treceau peste capul lor, fără să le dea prin minte că doar bolta podului îi despărţea de cei pe care îi căutau.
XXII
LONDRA
Cînd tropotul cailor se pierdu în depărtare, d'Artagnan ieşi pe malul rîului şi o porni peste cîmp, căutînd să se îndrepte pe cît posibil spre Londra. Cei trei prieteni îl urmau în tăcere şi, într-un tîrziu, după un larg ocol, oraşul rămase hăt în urma lor.
— De astă dată, glăsui gasconul, socotind că s-au depărtat destul ca să domolească goana calului, sînt încredinţat că totul e pierdut şi că n-avem nimic mai bun de făcut decît să ne înapoiem în Franţa. Ce zici de asta, Athos? Nu găseşti că ar fi înţelept?
— Desigur, prietene, răspunse Athos. Mai ieri însă ai spus o vorbă mai mult decît înţeleaptă, o vorbă nobilă şi generoasă. Ai spus: „Vom muri aici". Am să-ţi aduc aminte de vorba asta.
— Eh! făcu Porthos. Moartea nu înseamnă nimic, şi nu moartea trebuie să ne sperie, de vreme ce nici nu ştim ce e; pe mine, gîndul unei înfrîngeri mă chinuie. Aşa cum s-a întors roata, va trebui, pe cît văd, să ne batem la Londra, cu provinciile, cu Anglia toată şi, pînă la urmă, n-avem cum scăpa de înfrîngere.
— Va trebui să asistăm pînă la sfîrşit la această mare tragedie, spuse Athos. Orice s-ar întîmpla, să nu părăsim Anglia decît după deznodămînt. Eşti de aceeaşi părere, Aramis?
— Întru totul, iubite conte. Şi-ţi mărturisesc că nu m-ar supăra să-l revăd pe Mordaunt. Mi se pare că avem o socoteală cu el şi nu-i în obiceiul nostru să plecăm de undeva fără să ne plătim datoriile.
— Ah, asta-i altceva! i se alătură d'Artagnan. Iată un motiv temeinic. Cît despre mine, spun drept, pentru domnul despre care-i vorba, aş rămîne la Londra şi un an dacă trebuie. Numai să găsim o gazdă de încredere şi să nu trezim bănuieli, căci domnul Cromwell ne caută acum de zor şi, pe cît am văzut, domnul Cromwell nu prea glumeşte. Athos, nu ştii în oraş vreun han cu cearşafuri curate, cu o friptură pe cinste şi cu un vin care să nu fie dres nici cu hamei, nici cu ienupăr?
— Cred c-am găsit, răspunse Athos. De Winter ne-a dus odată la un hangiu, un spaniol care a dobîndit cetăţenia engleză cu sprijinul bănesc al noilor săi compatrioţi. Ce zici, Aramis?
— Socotesc foarte înţelept să tragem la señor Perez. Vom pomeni de bietul de Winter, pentru care părea să aibă o adevărată veneraţie, spunînd că am venit aici din curiozitate, să vedem ce se petrece. O guinee pe zi de cap e prea destul şi dacă sîntem prevăzători, nimic n-o să ne sîcîie.
— Uiţi ceva, Aramis, şi încă ceva foarte important.
— Ce anume?
— Uiţi că trebuie să ne schimbăm hainele.
— Eh! mormăi Porthos. La ce să ne schimbăm hainele? Doar ne simţim de minune aşa cum sîntem.
— Ca să nu fim recunoscuţi, răspunse d'Artagnan. Hainele noastre, tăiate cam la fel şi cam de aceeaşi culoare, strigă de la o poştă că sîntem Frenchman. Or, eu nu ţin atît la tăietura hainei sau la culoarea nădragilor, ca să nu risc să mă spînzure la Tyburn sau să dau o raită prin Indii de dragul lor. O sa-mi cumpăr nişte haine cafenii. Am băgat de seamă ca neghiobii ăştia de puritani se dau în vînt după cafeniu.
— Şi crezi că-l găsim pe omul nostru? întrebă Aramis.
— Nici vorbă că da: „Hanul la Bedford", pe Green-Hall. De altfel, umblu şi cu ochii închişi prin oraş.
— Tare-aş vrea să ajungem odată, oftă d'Artagnan. După mine, ar fi bine să intrăm în Londra înainte să se lumineze de ziuă, chiar dacă ne omorîm caii.
— Haidem atunci! îi îmboldi Athos. Dacă nu mă înşel, mai avem numai şapte ori opt leghe de mers.
Prietenii îşi zoriră caii şi, într-adevăr, sosiră la Londra în zorii zilei, către ceasurile cinci. La poarta prin care intrară în oraş, străjile îi opriră, dar Athos le spuse într-o englezească fără cusur că erau trimişi de către colonelul Harrison să-l prevină pe colonelul Pridge de apropiata sosire a regelui. Răspunsul lui stîrni întrebări în legătură cu prinderea regelui şi Athos dădu amănunte atît de precise, încît, dacă străjile mai aveau încă vreo bănuială, aceasta se risipi cu desăvîrşire. Drept care, cei patru prieteni intrară nestingheriţi în oraş, însoţiţi de toate bunele urări ale puritanilor.
Athos avusese dreptate: merse drept la „Hanul la Bedford" şi hangiul, recunoscîndu-l, se arătă cum nu se poate mai încîntat, mai ales că-l vedea însoţit de atîţia prieteni de seamă, aşa că le pregăti pe dată cele mai bune odăi.
Deşi nici nu se luminase de ziuă, cei patru călători găsiră Londra în fierbere. Zvonul că regele, sub paza colonelului Harrison, se află în drum spre capitală, se răspîndise încă din ajun şi mulţi nici nu se culcaseră, de teamă că Stuart, cum îi spunea lumea, o să vină peste noapte şi ei n-au să-l vadă.
Planul cu schimbarea îmbrăcămintei primise încuviinţarea tuturor, cu oarecare împotivire din partea lui Porthos, aşa cum ne amintim. Trebuiau doar să treacă la fapte. Vorbiră cu hangiul şi acesta trimise de aduse tot felul de haine, zicînd că vrea să-şi împrospăteze îmbrăcămintea. Athos luă un costum negru, în care arăta ca un burghez cumsecade; Aramis, care nu ţinea să se despartă de spadă, alese nişte veşminte de culoare închisă, de croială ostăşească; pe Porthos îl cuceriră o tunică roşie şi nişte nădragi verzi; d'Artagnan, horărît dinainte asupra culorii, mai şovăi doar asupra nuanţei, şi în surtucul cafeniu pe care şi-l dorise era leit un negustor de zahăr, retras din afaceri.
Cît despre Grimaud şi Mousqueton, care lepădaseră livreaua, amîndoi erau gata travestiţi. Grimaud era, de altfel, tipul calm, uscat şi ţeapăn al englezului bănuitor; Mousqueton părea un englez buhăit, burtos şi hoinar.
— Şi-acum, zise d'Artagnan, să trecem la ce-i mai important: trebuie să ne tăiem pletele, altfel se leagă lumea de noi. Dacă, lăsînd spadele, nu mai avem înfăţişarea unor gentilomi, tăindu-ne pletele începem să semănăm a puritani. Ştiţi şi voi că ăsta-i lucrul cel mai de seamă care deosebeşte pe un puritan de un cavaler.
Asupra acestui punct important, gasconul întîmpină o vie împotrivire din partea lui Aramis. Aramis ţinea cu orice preţ să-şi păstreze pletele, altminteri foarte frumoase şi de care avea cea mai mare grijă, şi nu abdică decît atunci cînd Athos, cu desăvîrşire nepăsător faţă de toate acestea, îi dădu pildă. Porthos îşi încredinţă fără mofturi capul lui Mousqueton, care vîrî foarfecele cu nădejde în coama lui deasă şi aspră. D'Artagnan îşi croi singur un cap fantezist, care aducea cu chipurile de pe medaliile din vremea lui Francise I sau Carol al IX-lea.
— Avem nişte mutre îngrozitoare, spuse Athos.
— Îmi pare că duhnim de la o poştă a puritani, făcu Aramis.
— Mie mi-e frig la cap, se plînse Porthos.
— Eu, unul, am poftă să ţin o predică, mărturisi d'Artagnan.
— Acum, că nici noi aproape nu ne mai recunoaştem şi deci nu ne temem să ne recunoască alţii, haidem să vedem sosirea regelui, spuse Athos. Dacă a mers toată noaptea, pesemne că nu-i departe de Londra.
Într-adevăr, nu trecură două ceasuri, că ţipetele şi neastîmpărul mulţimii, în care cei patru prieteni se amestecaseră, vestiră sosirea lui Carol I. I se trimisese o trăsură înainte, iar Porthos, cu statura-i uriaşă, care întrecea cu un cap pe toţi cei din jur, spuse că o vede venind. D'Artagnan se ridică în vîrful picioarelor, în vreme ce Athos şi Aramis ascultau ce se vorbea în jur, vrînd să-şi dea seama de opinia mulţimii. Trăsura trecu şi gasconul recunoscu pe Harrison la o uşă şi pe Mordaunt la cealaltă. Norodul, ale cărui reacţii le urmăreau Athos şi Aramis, îl huiduia pe rege.
Athos se întoarse la han, cuprins de disperare.
— Dragul meu, îi spuse d'Artagnan, te încăpăţînezi degeaba şi-ţi jur că rău faci. În ce mă priveşte, eu nu renunţ la povestea asta numai de dragul tău şi dintr-o slăbiciune pentru politică, aşa cum o înţelege un muşchetar ca mine: găsesc cît se poate de vesel să smulgem prada din mîinile acestei liote care zbiară şi apoi să-i dăm cu tifla. Chiar o să mă gîndesc la asta.
De a doua zi, stînd la fereastra odăii sale, care dădea spre cartierele cele mai populate din inima oraşului, Athos auzi despre hotărîrea Parlamentului, prin care fostul rege Carol I era trimis în faţa judecăţii, învinuit de trădare şi de abuz de putere.
D'Artagnan se afla lîngă Athos. Aramis cerceta o hartă, iar Porthos se desfăta cu ultimele îmbucături ale unei mese straşnice.
— Ascultă, rosti d'Artagnan. Eu înţeleg prea puţin englezeşte, dar cum englezeasca este o franţuzească stîlcită, uite ce aud: Parliament's bill!, adică hotărîre a Parlamentului ori cum naiba i se mai zice pe aici.
În clipa aceea hangiul intră şi Athos îl chemă mai aproape.
— Asta-i o hotărîre a Parlamentului? întrebă el în englezeşte.
— Desigur, domnule, Parlamentul pur.
— Cum adică Parlamentul pur? Există oare două parlamente?
— Prietene, interveni d'Artagnan. Eu nu prea înţeleg englezeşte, dar spaniola o ştim cu toţii, aşa că ai bunătatea şi vorbeşte în limba dumitale, ceea ce sîntem siguri că te bucură ori de cîte ori ţi se iveşte prilejul.
— Chiar aşa, i se alătură Aramis.
Porthos, după cum am spus, era absorbit cu totul să desprindă carnea de pe osul unui cotlet.
— Ce-aţi întrebat? zise hangiul în spaniolă.
— Întrebam dacă există două parlamente, reluă Athos în acelaşi grai. Unul pur şi altul impur.
— Ciudat! mormăi Porthos, ridicînd încet capul şi privindu-şi prietenii cu mirare. Oare am început să înţeleg englezeşte? pricep tot ce vorbiţi.
— Fiindcă vorbim în spaniolă, dragul meu, îl lămuri Athos cu liniştea-i obişnuită.
— Drace, îmi pare rău! suspină Porthos. N-ar fi stricat să mai ştiu încă o limbă străină.
— Cînd spun Parlamentul pur, señor, rosti hangiul, vorbesc de Parlamentul epurat de colonelul Pridge.
— Oamenii ăştia-s grozav de ingenioşi, zău! se minună d'Artagnan. Cînd ne-om întoarce în Franţa, să-i spunem lui Mazarin şi vicarului despre treaba asta. Unul o să epureze în numele curţii, altul în numele poporului, astfel încît o să ramînem fără Parlament.
— Cine-i colonelul Pridge şi cum a reuşit să epureze Parlamentul? întrebă Aramis.
— Colonelul Pridge, îi lămuri spaniolul, e un fost căruţaş, un om de duh, care, tot umblînd cu căruţa, a băgat de seamă ceva: cînd îţi stă în cale un pietroi, e mai simplu să-l dai la o parte, decît să treci cu roata peste el. Or, din cei două sute cincizeci şi unu de membri, cîţi numără Parlamentul, o sută nouăzeci şi unu îl stinghereau şi-ar fi putut să-i răstoarne căruţa politică. Şi atunci a tăcut ce făcea alta dată cu pietroaiele: i-a azvîrlit cît colo din Cameră.
— Frumos! exclamă d'Artagnan, care, ca om de spirit, ştia să preţuiască spiritul oriunde îl întîlnea.
— Şi toţi aceşti expulzaţi erau partizani de-ai lui Stuart? întrebă Athos.
— Nici vorbă că da, señor, şi pricepeţi că ei l-ar fi salvat pe rege.
— Chiar aşa, pe viul Dumnezeu! rosti solemn Porthos. Doar erau majoritatea.
— Şi credeţi că va accepta să apară în faţa unui asemenea tribunal? întrebă Aramis.
— N-are încotro, răspunse spaniolul. Dacă refuză, poporul l-ar sili să accepte.
— Îţi mulţumim, jupîne Perez, spuse Athos. Ne-am lămurit.
— În sfîrşit, Athos, pricepi acum că asta-i o cauză pierdută şi că pe alde Harrison, Joyce, Pridge şi Cromwell n-o să-i putem învinge niciodată? interveni d'Artagnan.
— Regele va fi trimis în faţa tribunalului, zise Athos, dar tăcerea partizanilor lui dovedeşte că urzesc ceva.
Gasconul dădu din umeri.
— Oricum, cugetă cu glas tare Athos, chiar dacă îndrăznesc să-l condamne pe rege, au să-l condamne fie la exil, fie la închisoare, altceva nimic.
D'Artagnan fluieră a îndoială.
— O să vedem noi, rosti Athos. Doar o să fim de faţă la judecată.
— N-aveţi prea mult de aşteptat, îi preveni hangiul. Judecata începe chiar mîine.
— Aha! exclamă Athos. Prin urmare, treaba s-a pus la cale înainte ca regele să fie prins?
— Fără îndoială, întări d'Artagnan. Totul a început din ziua cînd l-au cumpărat.
— Ştiţi, spuse Aramis, cred că amicul Mordaunt a făcut primii paşi în povestea asta, dacă nu chiar tîrgul.
— Aflaţi că eu, unul, îi fac de petrecanie lui Mordaunt ăsta oriunde pun mîna pe el! vorbi d'Artagnan.
— Haida-de! Un nemernic ca el! murmură Athos.
— Tocmai fiindcă e un nemernic îi fac şi eu de petrecanie, i-o întoarse d'Artagnan. Oh, dragul meu, destul caut să-ţi intru în voie, ca să-mi faci şi tu pe plac. De altfel, îţi place-nu-ţi place, declar solemn că Mordaunt numai de mîna mea moare.
— Şi de mîna mea! sări Porthos.
— Şi de a mea! adăugă Aramis.
— Înduioşătoare umanitate! Bine le mai şade unor burghezi cumsecade ca noi! exclamă d'Artagnan. Hai să dăm o raită prin oraş. Pe ceaţa asta, nici Mordaunt nu ne-ar recunoaşte. Nu vezi nici la patru paşi. Hai să luăm o gură de aer.
— Da, încuviinţă Porthos, aşa mai schimbăm berea.
Şi cei patru prieteni ieşiră pe străzi să ia o gură de aer, cum se spune în popor.
XXIII
PROCESUL
A doua zi, o gardă numeroasă îl ducea pe Carol I în faţa înaltei curţi care trebuia să-l judece.
Mulţimea năvăli pe străzile şi în casele din vecinătatea palatului, aşa că, de la primii paşi, cei patru prieteni fură ţinuţi în loc de opreliştea aproape de neînvins a acestui zid viu; ba vreo cîţiva oameni din popor, voinici şi puşi pe gîlceavă, îl îmbrînciră fără ruşine pe Aramis, încît Porthos ridică pumnul lui cumplit şi-l prăvăli peste mutra albă de făină a unui brutar, făcînd-o să-şi schimbe culoarea sub podidirea sîngelui, de ziceai că e un strugure copt şi terciuit. Întîmplarea stîrni multă vîlvă: trei inşi săriră asupra lui Porthos, dar Athos îl lămuri pe unul, d'Artagnan pe altul, în vreme ce Porthos îl azvîrli pe cel de al treilea pe deasupra capului. Cîţiva englezi amatori să vadă o bătaie, preţuiră repeziciunea şi uşurinţa acestei isprăvi şi începură să bată din palme. În loc să fie căsăpiţi, cum se temuseră cu puţin înainte, cît pe ce să-i poarte lumea în triumf. Numai că drumeţilor noştri nu le ardea să atragă atenţia asupra lor şi căutară să se piardă în îmbulzeală. Dar tot se aleseră cu ceva de pe urma acestei demonstraţii herculeene, fiindcă mulţimea se deschise în calea lor şi putură să ajungă lîngă palat, lucru care li se păruse cu neputinţă mai adineauri.
Toată Londra se îmbulzea în faţa porţilor şi atunci cînd cei patru prieteni reuşiră să pătrundă într-o tribună, găsiră ticsite primele trei rînduri de bănci. Pe de o parte nu era rău, căci nu ţineau să fie recunoscuţi. Se aşezară foarte mulţumiţi că s-au văzut acolo, afară doar de Porthos care, dornic să se fălească cu haina lui cea roşie şi cu nădragii verzi, regreta că nu se află în primul rînd.
Băncile erau aşezate în amfiteatru şi, de la locul lor, cei patru prieteni vedeau întreaga adunare. Întîmplarea îi purtă tocmai în tribuna din mijloc, aşa că se aflau drept în faţa jilţului pregătit pentru Carol I.
Către ceasurile unsprezece dimineaţa, regele se ivi în pragul sălii. Intră înconjurat de gărzi, dar liniştit şi cu capul acoperit, şi îşi plimbă de jur-împrejur privirea plină de siguranţă de sine, ca şi cum s-ar fi aflat acolo ca să prezideze adunarea unor supuşi vrednici şi nicidecum să răspundă la învinuirile unei curţi rebele.
Judecătorii, mîndri că au prilejul să umilească un rege, se pregăteau vizibil să se folosească de acest drept pe care şi-l luaseră singuri. Drept urmare, un aprod veni să-i spună lui Carol I că, potrivit obiceiului, trebuie să se descopere în faţa curţii.
Carol, fără o vorbă, îşi îndesă şi mai mult pălăria şi întoarse capul în altă parte, apoi, după ce aprodul se depărtă, se aşeză în jilţul pregătit pentru el chiar în faţa preşedintelui, lovindu-se peste carîmbul cizmei cu nuieluşa pe care o ţinea în mînă.
Parry, care îl însoţea, rămase în picioare în spatele jilţului.
D'Artagnan, în loc să ia aminte la acest ceremonial, se uita la Athos, pe chipul căruia se oglindeau tocmai emoţiile pe care regele ştia să şi le stăpînească atît de bine. Frămîntarea lui Athos, cel rece şi calm din fire, îl înspăimînta.
— Sper că vei urma pilda regelui şi că n-o să dai prilej să te omoare în cuşca asta, îi şopti gasconul la ureche.
— Fii liniştit! răspunse Athos.
— Ah! continuă d'Artagnan. Se pare că se tem de ceva, fiindcă întăresc paza, pe cît văd. Erau numai halebarde, dar uite că au apărut şi flinte. Acum nimeni nu mai poate să mişte: halebardele veghează la cei care ascultă la judecători, flintele – la planurile unora ca noi.
— Treizeci, patruzeci, cincizeci, şaptezeci de oameni, numără Porthos gărzile nou sosite.
— Numai că-l uiţi pe ofiţer, Porthos, adăugă Aramis. Şi mi se pare că merită să nu-l treci cu vederea.
— Mda! încuviinţă d'Artagnan.
Şi se făcu alb ca varul de mînie, căci îl recunoscu pe Mordaunt, care, cu spada în mînă, conducea ostaşii înarmaţi cu flinte în spatele regelui, adică tocmai în faţa tribunelor.
— Oare ne-o fi recunoscut? întrebă d'Artagnan. În cazul ăsta aş bate imediat în retragere. Nu-mi place să-mi poruncească alţii în ce fel să mor şi-aş dori din toata inima să hotăresc singur în privinţa asta. Or, n-am poftă să mă împuşte într-o colivie ca asta.
— N-ai grijă, că nu ne-a văzut! îl linişti Aramis. N-are ochi decît pentru rege. Doamne, şi cum îl priveşte neruşinatul! Oare l-o fi urînd la fel cum ne urăşte pe noi?
— Ba bine că nu! zise Athos. Noi i-am răpit numai mama, pe cîtă vreme regele i-a luat averea şi titlul.
— Adevărat, întări Aramis. Ia tăceţi! Uite, preşedintele se adresează regelui.
Într-adevăr, preşedintele Bradshaw îl interpela pe augustul acuzat.
— Stuart, zise el, ascultă lista judecătorilor şi adresează-te tribunalului dacă ai vreo observaţie de făcut.
Regele întoarse capul în altă parte, ca şi cum aceste cuvinte nu erau pentru el.
Preşedintele aşteptă şi, cum răspunsul nu veni, urmă un răstimp de tăcere.
Din cei o sută şaizeci şi trei de judecători aflaţi pe listă, numai şaptezeci şi trei puteau răspunde, fiindcă restul, înspăimîntaţi de a fi părtaşi la un asemene act, lipseau.
— Încep apelul, anunţă Bradshaw, cu aerul că nu remarcă absenţa a trei cincimi din numărul judecătorilor.
Şi începu să strige, pe rînd, membrii prezenţi şi absenţi ai curţii. Cei prezenţi răspundeau – unii apăsat, alţii cu jumătate de glas, după curajul fiecăruia. O scurtă tăcere se lăsă după numele celor absenţi, repetat de două ori.
Veni şi rîndul colonelului Fairfax, şi numele fu urmat de o tăcere solemnă, care sublinia absenţa celor ce ce nu voiseră să ia parte la Judecată.
— Colonelul Fairfax? repetă Bradshaw.
— Fairfax? răspunse o voce batjocoritoare de femeie. E prea deştept ca să vină aici!
Un imens hohot de rîs întîmpină aceste cuvinte rostite cu aceeaşi îndrăzneală de care numai femeile sînt în stare în slăbiciunea lor, slăbiciune care le scapă de orice răzbunare.
— O voce de femeie! exclamă Aramis. Nu, zău, tare aş vrea să fie tînără şi frumoasă.
Şi se urcă pe banca din spate, aruncîndu-şi privirile spre tribuna dincotro se auzise glasul.
— E fermecătoare, va jur! zise el. Ia te uită, d'Artagnan, toată lumea a întors ochii spre ea şi ea nici n-a pălit, în ciuda privirii aruncate de Bradshaw.
— Păi asta e lady Farfaix! exclamă d'Artagnan. Ţi-aduci aminte, Porthos? Am întîlnit-o la generalul Cromwell, alături de soţul ei.
După o clipă, tulburarea stîrnită de ciudata întîmplare se potoli şi apelul continuă.
— Cînd vor vedea că sînt prea puţini, au să amîne şedinţa, ticăloşii, zise contele de La Fère.
— Nu-i cunoşti, Athos. Bagă de seamă cum zîmbeşte Mordaunt şi cum se uită la rege. Are el aerul că se teme să nu-i scape prada? Nu, nici pomeneală, ăsta-i rînjetul urii satisfăcute, al răzbunării sigure de ce va urma. Ah, şarpe blestemat, cît de fericit am să fiu în ziua cînd am să încrucişez cu tine altceva decît privirea!
— Regele e într-adevăr frumos; zise Porthos. Şi-apoi, aşa prizonier cum se află, e tare îngrijit îmbrăcat. Pana de la pălărie preţuieşte pe puţin peste cinzeci de pistoli. Ia te uită, Aramis.
Apelul odată sfîrşit, preşedintele porunci să se dea citire actului de acuzare.
Athos păli: se înşelase încă o dată în aşteptările sale. Deşi judecătorii nu erau în număr suficient, procesul urma să se desfăşoare, deci regele era condamnat dinainte.
— Ţi-am spus, Athos, şopti d'Artagnan, ridicînd din umeri. Dar tu nu mă crezi niciodată. Acum ţine-te bine, fără să-ţi faci prea mult sînge rău, şi-ascultă toate ororile pe care domnul ăla în negru o să le-nşire cu neruşinare despre rege.
Într-adevăr, niciodată nu se făcuseră auzite învinuiri mai brutale, ocări mai josnice, niciodată un rechizitoriu mai sîngeros nu întinase astfel măreţia coroanei. Pînă atunci se mulţumiseră să asasineze regii, dar cel puţin le cruţaseră leşurile de insulte.
Carol I asculta cuvîntul acuzării cu deosebită atenţie, lăsînd să treacă injuriile, reţinînd imputările, şi cînd ura depăşea orice margini, cînd acuzatul se transforma dinainte în călău, răspundea cu un zîmbet de dispreţ. Era vorba pînă la urmă de ceva capital şi teribil, în care nefericitul rege regăsea toate imprudenţele sale preschimbate în capcane, greşelile sale preschimbate în crime.
D'Artagnan, care lăsa să se scurgă torentul injuriilor, privindu-le cu o silă pe deplin meritată, se opri totuşi cu spiritul lui judicios la cîteva din învinuirile acuzatorului.
— Adevărul e că dacă nesăbuinţa şi uşurătatea se pedepsesc, spuse el, acest biet rege merită o pedeapsă. Dar cea pe care o primeşte acum mi se pare destul de crudă.
— Oricum, vorbi Aramis, pedeapsa n-ar trebui să-l atingă pe rege, ci pe miniştri, căci prima lege a constituţiei sună astfel: Regele nu poate greşi.
„Dacă ar fi după mine, cugetă Porthos în sinea sa, cu ochii aţintiţi asupra lui Mordaunt şi fără să mai bage de seamă nimic altceva, dacă ar fi după mine şi nu m-aş teme să tulbur măreţia acestei clipe, din trei salturi m-aş repezi la domnul Mordaunt, l-aş strînge de gît, l-aş apuca de picioare şi-aş face prăpăd cu el printre căzăturile, astea de muşchetari care-i imită jalnic pe muşchetarii Franţei. În vremea asta, d'Artagnan, care are cap şi prezenţă de spirit, ar găsi un mijloc să-l salveze pe rege. Ar trebui să-i vorbesc despre asta."
Athos, cu obrajii în flăcări, cu pumnii strînşi, muşcîndu-şi buzele pînă la sînge, fierbea pe locul său, mînios de această nesfîrşită ocara a parlamentarilor şi de nemăsurata răbdare a regelui, iar braţul lui neînvins, inima lui bărbată se preschimbaseră într-un braţ tremurător şi un trup înfiorat.
Acuzatorul tocmai încheia cu aceste cuvinte:
— Prezenta învinuire e adusă de noi în numele poporului englez.
La aceste cuvinte, un murmur se stîrni în tribune şi un alt glas, dar de astă dată nu glasul unei femei, ci glasul puternic şi furios al unui bărbat se auzi ca un tunet în spatele lui d'Artagnan.
— Minţi! strigă glasul. Nouă zecimi din poporul englez se îngrozesc de ceea ce spui.
Era glasul lui Athos, care, pierzîndu-şi stăpînirea de sine, sărise în picioare şi, cu braţul întins, interpela astfel pe acuzatorul public.
La această înfruntare a curţii, regele, judecătorii, asistenţa, toată lumea întoarse privirea către tribuna unde se aflau cei patru prieteni. Mordaunt făcu la fel şi-l recunoscu pe gentilomul înconjurat de ceilalţi trei francezi, palizi şi ameninţători, care săriseră în picioare şi ei. Ochii îi scînteiară de bucurie. Regăsise pe cei cărora le jurase moartea cu preţul întregii sale vieţi. Cu un gest furios, chemă la el douăzeci de ostaşi înarmaţi cu flinte şi, arătînd cu degetul spre tribuna unde se aflau duşmanii săi, porunci:
— Foc asupra tribunei!
Dar atunci, iute ca gîndul, d'Artagnan îl înşfăcă de mijloc pe Athos, Portos îl luă pe sus pe Aramis şi, sărind în faţa primului rînd de bănci, zburară pe coridoare, coborîră scările în goană şi se pierdură în mulţime, în timp ce, în sală, flintele ţineau sub ameninţare trei mii de oameni, ale căror strigăte de groază şi spaimă stăviliră îndemnul la măcel.
Carol recunoscuse şi el pe cei patru francezi. Duse o mînă la piept, să-şi potolească bătăile inimii, şi pe cealaltă la ochi, să nu vadă cum sînt omorîţi credincioşii săi prieteni.
Mordaunt, palid şi tremurînd de turbare, dădu buzna afară cu spada în mînă şi, împreună cu zece halebardieri, căută prin mulţime, întrebînd în dreapta şi-n stînga, gîfiind, dar pînă la urmă se întoarse mofluz în sală.
Tulburarea ajunsese la culme. Se scurse mai bine de jumătate de ceas fără ca nimeni să se poate face auzit. Judecătorii credeau orice tribună gata să izbucnească. Cei din tribune vedeau flintele îndreptate asupra lor şi, pe jumătate înspăimîntaţi, pe jumătate curioşi, continuau să se agite neliniştiţi.
Într-un tîrziu, sala se potoli.
— Ce ai de spus în apărare? îl întrebă Bradshaw pe rege.
Atunci, vorbind ca un judecător şi nu ca un acuzat, regele, mereu cu pălăria pe cap, ridicindu-se de pe jilţul său cu pornirea celui ce domina şi nicidecum din umilinţă, spuse:
— Înainte să-mi puneţi întrebări, se cade să-mi răspundeţi. Eram liber în Newcastle, unde încheiasem o convenţie cu amîndouă camerele. În loc să aduceţi la îndeplinire înţelegerea pe care eu o respectam, m-aţi cumpărat de la scoţieni, nu cu un preţ mare, ştiu, şi asta face cinste spiritului de economie al guvernului vostru. Dar pentru că m-aţi plătit ca pe un sclav, credeţi că am încetat să fiu regele vostru? Nicidecum. A vă răspunde ar însemna să uit ce-aţi făcut. Nu vă voi răspunde, aşadar, decît în clipa cînd îmi veţi fi arătat că aveţi dreptul sa-mi puneţi întrebări. A vă răspunde ar însemna să vă recunosc drept judecătorii mei, şi eu nu vă recunosc, decît drept călăii mei.
În mijlocul unei tăceri de moarte, Carol, calm, măreţ şi mereu cu pălăria pe cap, se aşeză iarăşi în jilţul său.
— De ce nu sînt aici francezii mei?! murmură Carol, cu orgoliu, întorcîndu-şi ochii spre tribuna unde îi zărise pentru o clipă. Ar vedea că prietenul lor, cît se află în viaţă, e vrednic să fie apărat; mort, e vrednic să fie plîns.
Dar oricît scrută în adîncul mulţimii, cerînd lui Dumnezeu să-i dăruiască această prezenţă binefăcătoare şi plină de mîngîiere sufletească, nu văzu decît chipuri buimace şi înfricoşate. Şi simţi că are de înfruntat ura şi cruzimea.
— Atunci, spuse preşedintele, văzîndu-l pe Carol neclintit în muţenia sa, fie, te vom judeca şi aşa, în ciuda faptului că nu vrei să vorbeşti. Eşti acuzat de trădare, abuz de putere şi asasinat. Martorii vor adeveri totul. Poţi pleca. Şedinţa următoare va arăta ceea ce nu vrei să mărturiseşti astăzi.
Carol se ridică şi, întorcîndu-se spre Parry, care era palid şi cu tîmplele brobonite de sudoare, îi întrebă:
— Ce ai, dragul meu Parry, de ce te frămînţi aşa?
— Vai, sire! îngînă Parry, cu lacrimi în ochi şi cu o voce rugătoare, pe cînd se pregătea să iasă din sală. Să nu va uitaţi în stînga.
— De ce, Parry?
— Vă implor, sire, nu vă uitaţi!
— Dar ce se întîmplă? Vorbeşte! îl îndemnă Carol, căutînd să străbată cu privirea prin zidul străjilor din spatele lor.
— Ştiţi... dar maiestatea-voastră n-o să se uite, nu-i aşa? Ştiţi, au pus pe masă securea cu care se execută ucigaşii. O privelişte îngrozitoare! Să nu vă uitaţi, sire, vă implor.
— Nerozii! spuse Carol. Mă cred deci un laş, aşa cum sînt ei? E bine că m-ai prevenit, mulţumesc, Parry!
Şi cum venise clipa să iasă, regele păşi în urma străjilor.
Într-adevăr, în stînga uşii, pe un covor roşu, strălucea sinistru securea albă, cu mînerul lung, lustruit de mîna călăului.
Ajuns lîngă ea, Carol se opri şi se întoarse zîmbind:
— A, securea! rîse el. Ingenioasă sperietoare şi întru totul vrednică de acei ce nu ştiu ce însemnează un gentilom. Tu nu mă îngrozeşti, secure a călăului, adăugă el, biciuind-o cu nuieluşa subţire şi mlădioasă pe care o ţinea în mînă. Şi te lovesc, aşteptînd cu răbdare, ca un bun creştin, să mi-o plăteşti.
Şi, ridicînd din umeri, cu un august dispreţ, îşi urmă calea, lăsînd înmărmurită mulţimea îngrămădită în jurul mesei, lacomă să aibă sub ochi chipul regelui la vederea securii ce trebuia să-i despartă capul de trup.
— Zău, Parry, continuă regele, depărtîndu-se. Toţi aceşti oameni mă iau, Dumnezeu să mă ierte, drept un negustor de bumbac din Indii, şi nu un gentilom deprins cu scînteierea spadei. Cred oare că nu preţuiesc nici cît un măcelar?
Zicînd acestea, ajunse la uşă. O mare de oameni se insinuă în preajmă: dacă nu izbutiseră să apuce loc în tribune, voiau măcar să se bucure de sfîrşitul acestui spectacol, din care pierduseră partea cea mai vrednică de văzut. Priveliştea acestei mulţimi uriaşe, presărate la tot pasul de chipuri ameninţătoare, smulse regelui un suspin.
„Atîţia oameni, cugetă el, şi nici un prieten credincios"!
În clipa cînd îşi spunea aceste cuvinte de îndoială şi descurajare, o voce se auzi în apropiere, ca un răspuns:
— Salut regelui detronat!
Regele se întoarse iute, cu ochii şi cu inima în lacrimi.
Era un veteran din gărzile sale: ţinuse să aducă acest ultim omagiu regelui captiv care trecea prin faţa lui.
Cît ai clipi, nefericitul fu aproape zdrobit cu mînerele spadelor. Printre făptaşi, regele îl recunoscu pe căpitanul Groslow.
— Vai! murmură Carol. Iată o pedeapsă prea mare pentru o greşeală atît de mică!
Cu inima strînsă, îşi continuă drumul, dar nu nu făcuse nici o sută de paşi cînd, aplecîndu-se cu ură printre doi soldaţi, un furios îl scuipa în obraz, la fel cum un ticălos blestemat îl scuipase odinioară pe Iisus Nazarineanul.
Hohote răsunătoare de rîs şi murmure sumbre umplură văzduhul. Mulţimea se retrăgea înapoi, venea înainte, tălăzuia ca o mare dezlănţuită, şi în mijlocul unui val viu, regele avu impresia că zăreşte ochii scînteietori a lui Athos.
Carol se şterse pe obraz şi zise cu un zîmbet trist:
— Nenorocitul! Pentru o jumătate de coroană i-ar face rău şi lui taică-său.
Regele nu se înşelase. Îl văzuse într-adevăr pe Athos şi prietenii săi, care, amestecaţi din nou în mulţime, îl petreceau cu o ultimă privire pe regele matrir.
În clipa cînd acel veteran din gardă îl salută pe rege, inima lui Athos se umplu de bucurie; şi cînd nefericitul îşi veni în fire, găsi în buzunar zece guinee, strecurate de gentilomul francez. Dar cînd laşul cu ocara îl scuipă în faţă pe regele prizonier, Athos duse mîna îndată la pumnal. D'Artagnan îi opri mîna şi spuse cu glas aspru:
— Aşteaptă!
Niciodată nu-şi îngăduise d'Artagnan să vorbească astfel nici cu Athos, nici cu contele La Fère. Athos se supuse. D'Artagnan se sprijini de Athos, făcu semn lui Porthos şi lui Aramis să nu se depărteze şi se postă în spatele omului cu pricina. Omul cu braţele dezgolite, mai făcea haz încă de mîrşava-i ispravă, felicitat de cîte unii la fel de porniţi contra regelui ca şi el.
La puţin timp se urni din loc, îndreptîndu-se spre inima oraşului. D'Artagnan, fără să se desprindă de Athos, îl urmă îndată, făcînd semn lui Porthos şi Aramis să vină şi ei.
Omul cu braţele dezgolite, care părea ucenic de măcelar, coborî cu doi tovarăşi pe o ulicioară pustie, în pantă, ce dădea spre rîu.
D'Artagnan lăsase braţul lui Athos şi mergea în spatele celui cu ocara.
Ajunşi în apropierea rîului, cei trei îşi dădură seama că sînt urmăriţi, se opriră în loc şi, uitîndu-se obraznic la francezi, schimbară cîteva glume grosolane între ei.
— Nu ştiu englezeşte, Athos, spuse d'Artagnan. Dar tu ştii, aşa că ai să-mi slujeşti de tălmaci.
La aceste cuvinte, mărind pasul, trecură înaintea celor trei şi deodată, răsucindu-se pe călcîie, d'Artagnan se duse drept la măcelar, care se opri. Împungîndu-l cu degetul în piept, muşchetarul ceru prietenului său:
— Spune-i, Athos: „Ai fost laş, ai insultat un om lipsit de apărare, ai pîngărit obrazul regelui tău, de aceea vei muri!..."
Athos, palid ca o arătare şi ţinut de mînă de d'Artagnan, tălmăci aceste ciudate cuvinte omului, care, văzînd aceste sinistre pregătiri şi uitătura cumplită a muşchetarului, vru să se pună în apărare. Prinzînd mişcarea, Aramis duse mîna la spadă.
— Nu, lasă spada, lasă spada! spuse d'Artagnan. Spada e pentru gentilomi.
Şi punînd mîna în beregata măcelarului, adăugă:
— Porthos, isprăveşte-mi-l pe mizerabilul ăsta dintr-o singură lovitură.
Porthos ridică braţu-i năprasnic, iscînd un şuierat ca de praştie, şi pumnul lui uriaş se prăvăli asupra laşului, sfărîmîndu-i ţeasta.
Omul căzu aşa cum cade o vită sub ciocan.
Tovarăşii lui dădură să strige, să fugă, dar nu mai aveau glas şi genunchii li se muiaseră.
— Mai spune-le ceva, Athos, continuă d'Artagnan. „Aşa vor sfirşi toţi cei care uită că un om în lanţuri e o fiinţa sfîntă şi că un rege captiv e de două ori reprezentant al lui Dumnezeu."
Athos repetă cuvintele lui d'Artagnan.
Cei doi, muţi şi cu părul măciucă în cap, priviră la leşul tovarăşului lor scăldat în valuri de sînge negru. Apoi, regăsindu-şi dintr-o dată glasul şi puterile, o rupseră la fugă, ţipînd şi împre-unîndu-şi mîinile.
— S-a făcut dreptate! rosti Porthos, ştergîndu-şi fruntea.
— Şi acum, zise d'Artagnan către Athos, să nu te mai îndoieşti de mine. Fii liniştit! Iau asupra mea tot ce-l priveşte pe rege.
XXIV
WHITE-HALL
Parlamentul, cum era uşor de prevăzut, îl osîndi pe Carol la moarte. Procesele politice sînt întotdeauna simple formalităţi, fiindcă aceleaşi pasiuni care acuză rostesc şi osînda. Aceasta e logica teribilă a revoluţiilor.
Deşi prietenii noştri se aşteptau la o asemenea sentinţă, ea îi îndurera peste măsură. D'Artagnan, a cărui minte nu era nicicînd mai activă ca în clipele de răscruce, jură din nou că va face totul pentru a împiedica deznodămîntul acestei sîngeroase tragedii. Cum? Nici el singur nu ştia prea bine. Totul depindea de împrejurări. În aşteptarea unui plan de acţiune trebuia cu orice preţ să cîştige timp, să facă în aşa fel încît execuţia să nu aibă loc a doua zi, aşa cum hotărîseră judecătorii. Singurul mijloc era să facă să dispară pe călăul Londrei.
Călăul odată dispărut, sentinţa nu va avea cum să fie dusă la îndeplinire. Bineînţeles, aveau să trimită după călăul din oraşul cel mai apropiat, dar aşa cîştigau cel puţin o zi, şi o zi în asemenea împrejurări ar putea fi salvatoare. D'Artagnan luă în seama sa această treabă din cale-afară de anevoioasă.
Un lucru nu mai puţin însemnat era să-l prevină pe Carol că vor încerca să-l scape, astfel ca el să-şi ajute pe cît putea prietenii, ori cel puţin să nu-i împiedice în strădaniile lor. Aramis luă în seama sa această grijă primejdioasă. Carol Stuart ceruse ca episcopul Juxon să vină să-l vadă în închisoare la White-Hall. Mordaunt îl vizitase pe episcop chiar în aceeaşi seară, ca să-i aducă la cunoştiinţă dorinţa regelui, precum şi încuviinţarea lui Cromwell. Aramis se hotărî să-l convingă pe episcop, fie ameninţîndu-l, fie prin rugăminţi, să-i îngăduie să se ducă în locul său la White-Hall, îmbrăcat în veşmintele înaltului prelat.
În sfîrşit, Athos se însărcină să pregătească totul pentru a părăsi Anglia, oricum ar fi fost, fie că izbîndeau fie că nu.
La căderea serii, stabiliră să se întîlnească la han, la ceasurile unsprezece, şi fiecare plecă să-şi îndeplinească primejdioasa-i misiune.
Palatul White-Hall era păzit de trei regimente de cavalerie şi, mai ales, de necurmata nelinişte a lui Cromwell, care venea şi pleca, ori îşi punea pe drumuri generalii sau oamenii lui.
Singur în odaia-i obişnuită, luminată de două lumînări, regele condamnat la moarte privea trist la luxul măririi sale de odinioară, căci în ceasul de pe urmă vezi viaţa mai atrăgătoare şi mai frumoasă ca oricînd.
Parry nu-şi părăsise stăpînul nici o clipă şi de cînd se rostise osînda, plîngea fără încetare.
Carol Stuart, cu coatele sprijinite de masă, privea la un medalion înfăţişînd-o pe soţia şi pe fiica sa. Îl aştepta întîi pe episcop, iar după episcop – martinul.
Uneori gîndul i se oprea la curajoşii cavaleri francezi, care îi păreau acum la sute de leghe depărtare, fabuloşi, himerici, aidoma plăsmuirilor pe care le vezi în vis şi care pier de îndată ce deschizi ochii.
Într-adevăr, Carol ajungea în răstimpuri să se întrebe dacă ceea ce i se întîmpla nu era cumva vreun coşmar, ori cel puţin vreo aiurare pricinuită de febră.
La aceste gînduri, se ridica, făcea cîţiva paşi şi se ducea la fereastră; dar chiar sub fereastră vedea flintele străjilor. Şi era nevoit să-şi spună că-i treaz şi că visul cel sîngeros e o realitate.
Se întorcea în tăcere la jilţul lui, îşi sprijinea din nou coatele de masă şi, lăsîndu-şi capul în palme, se gîndea.
„Vai! îşi zicea el. Măcar de-aş avea ca duhovnic unul din acele suflete luminate ale bisericii, ce-a scrutat toate tainele vieţii, minciuna şi măreţia ei. Poate că glasul lui ar înăbuşi tînguirea ce mi se ridică în inimă! Dar n-am să am parte decît de un preot de rînd, căruia, spre nenorocirea mea, i-am distrus cariera şi averea. Îmi va vorbi de Dumnezeu şi de moarte cum a vorbit şi altora aflaţi în pragul morţii, fără să înţeleagă că regele care moare lasă tronul urzupatorului, cînd copii săi nu mai au pîine."
Apropiind medalionul de buze, murmură pe rînd numele copiilor.
Cum spuneam, era o noapte ceţoasă şi sumbră. Orologiul bisericii din apropiere vestea domol orele. Licărirea celor două lumînări arunca în odaia spaţioasă şi înaltă umbre luminate de ciudate reflexe. Erau strămoşii regelui care se desprindeau din cadrele de aur; erau ultimele pîlpîiri albăstrii şi sclipitoare ale jăratecului ce murea în cămin.
O copleşitoare tristeţe cuprinse sufletul regelui. Lăsîndu-şi fruntea în palme, se gîndi la lumea cea atît de frumoasă atunci cînd o părăseşti, ori mai bine zis cînd ea te părăseşte, la mîngîierile atît de gingaşe ale copiilor, mai ales cînd ştii că n-ai să-ţi mai vezi niciodată copiii, şi la soţia sa, fiinţă nobilă şi curajoasă, care-l îmbărbătase pînă în ultima clipă. Scoase din sîn crucea bătută-n diamante şi decoraţia ordinului Jartierei, pe care ea i le trimisese prin generoşii francezi, şi le sărută; apoi, la gîndul că soţia lui nu va revedea aceste lucruri decît atunci cînd el va zăcea rece şi mutilat în mormînt, simţi flori de gheaţă, ca şi cum moartea i-ar fi pus mantia pe umeri.
Şi atunci, singur în această odaie plină de atîtea amintiri din vremea cînd era rege şi care văzuse atîţia curteni şi atîta linguşire, singur cu un servitor deznădăjuit, care nu-i putea da vreun sprijin, Carol I îşi pierdu curajul şi se lăsă cuprins de slăbiciune, de întuneric, de frigul iernii; şi se cuvine să o spunem, acest rege care muri măreţ şi sublim, cu zîmbetul resemnării pe buze, şterse în umbră o lacrimă ce-i lunecase din colţul genelor şi tremura pe broderia de aur a feţei de masă.
Deodată se auziră paşi pe coridor, uşa se deschise, torţele invadară odaia cu o lumina fumegîndă şi o faţă bisericească în veşminte episcopale, trecu pragul, urmată de două străji, pe care Carol le opri să intre, cu un gest poruncitor.
Străjile se traseră înapoi şi încăperea deveni iarăşi întunecoasă.
— Juxon! exclamă Carol. Juxon! Îţi mulţumesc, ultimul meu prieten, vii tocmai la vreme.
Episcopul se uită pieziş şi cu nelinişte spre omul care plîngea lîngă cămin.
— Haide, haide Parry! vorbi regele. Nu mai plînge. Iată, Dumnezeu vine la noi.
— Dacă e Parry, zise episcopul, atunci nu mă mai tem. Aşa încît, sire, îngăduiţi-mi să salut pe maiestatea-voastră şi să vă spun cine sînt şi în ce scop vin aici.
Privindu-l pe omul acesta şi auzindu-i glasul, Carol era cît pe ce să scoată un strigăt, dar Aramis duse un deget la buze şi făcu o adîncă plecăciune în faţa regelui Angliei.
— Cavalerul! murmură el.
— Da, sire! îl întrerupse Aramis şi adăugă apăsat: Da, episcopul Juxon, credincios cavaler a lui Crist, a venit la cererea maiestăţii-voastre.
Carol îşi împreună mîinile. Îl recunoscu pe d'Herblay şi rămase înmărmurit şi fără grai în faţa acestor oameni care, străini, fără alt scop decît imboldul propriei conştiinţe, se împotriveau astfel voinţei unui popor şi destinului unui rege.
— Dumneata?! şopti el. Dumneata?! Cum ai ajuns pînă aici? Pentru Dumnezeu, dacă te recunoaşte cineva, eşti pierdut!
Parry se ridicase în picioare şi întreaga-i fiinţa mărturisea o adîncă şi copilărească admiraţie.
— Nu va gîndiţi la mine, sire, spuse Aramis, făcîndu-i din nou semn să tacă. Gîndiţi-vă numai la voi, sire. Precum vedeţi, prietenii voştri veghează. Nu ştiu încă ce vom face, dar patru bărbaţi ho-tărîţi pot săvîrşi multe. De aceea rămîneţi treaz peste noapte, să nu vă mire nimic şi să vă aşteptaţi la orice.
Carol clătină din cap.
— Prietene, spuse el, ştiţi că nu e timp de pierdut şi că, dacă vreţi să acţionaţi, trebuie să vă grăbiţi? Ştiţi că mîine la zece urmează să mor?
— Sire, pînă atunci va interveni ceva ce va face execuţia cu neputinţă.
Regele îl privi uimit.
În clipa aceea un zgomot neobişnuit se auzi sub fereastră, ca şi cum s-ar fi descărcat o căruţă cu lemne.
— Auzi? întrebă regele.
Un strigăt de durere răsună aproape numaidecît.
— Aud, răspunse Aramis. Dar nu înţeleg cine poate să fie şi mai ales cine ţipă.
— Nu ştiu nici eu cine ţipă, în schimb ştiu ce e. Ştii că voi fi executat aici, în faţa acestei ferestre? întrebă Carol, şi arătă cu mîna spre piaţa întunecată şi pustie, unde se vedeau doar ostaşi şi santinele.
— Da, sire, răspunse Aramis. Ştiu.
— Eh, s-au adus grinzi şi scînduri ca să-mi ridice eşafodul. S-a lovit cineva cînd le-au descărcat.
Aramis se înfioră.
— Vezi, dar, orice împotrivire e zadarnică, murmură Carol. Sînt osîndit, lăsaţi-mă să-mi primesc soarta.
— Sire, glăsui Aramis, venindu-şi în fire după o clipă de tulburare. N-au decît să ridice eşafodul, dar n-au să găsească un călău.
— Ce vrei să spui? întrebă regele.
— Vreau să spun că la ceasul acesta, sire, călăul e fie răpit, fie cumpărat; mîine, eşafodul va fi gata, dar n-au să aibă călău, aşa că execuţia va fi amînată pentru poimîine.
— Şi? murmură regele.
— Mîine peste noapte vă răpim, îl vesti Aramis.
— Cum aşa? izbucni regele, cu faţa fără voie luminată de bucurie.
— O, domnule, îngînă Parry cu mîinile împreunate. Fiţi binecuvîntat, dumneavoastră şi prietenii dumneavoastră!
— Cum aşa? repetă regele. Trebuie să ştiu, să vă pot ajuta la nevoie.
— Nu ştiu, sire, spuse Aramis. Dar cel mai brav, cel mai devotat dintre noi patru mi-a spus la despărţire: „Cavalere, dă regelui de ştire că mîine la ora zece seara îl răpim". Şi dacă a spus, o va face.
— Spune-mi, te rog, numele acestui minunat prieten, să-i port o veşnică recunoştinţă, fie de va reuşi, fie de nu, se însufleţi regele.
— D'Artagnan, sire. Acelaşi care era cît pe ce să vă salveze cînd colonelul Harrison a picat atît de nepotrivit peste noi.
— Într-adevăr, sînteţi nişte oameni fără de pereche! spuse regele. Să mi se fi povestit asemenea lucruri, nu le-aş fi crezut.
— Acum, sire, continuă Aramis, ascultaţi-mă. Nu uitaţi nici o clipă că noi veghem salvarea voastră. Cel mai mic gest, o frîntură de cîntec, cel mai mic semn din partea celor din jur, scrutaţi tot, ascultaţi tot, gîndiţi-vă la tot.
— Oh, cavalere! exclamă regele. Ce să-ţi spun? Nici un cuvînt fie el pornit din adîncul inimii, n-ar putea da glas recunoştinţei mele. Dacă izbutiţi, n-am să vă spun ca aţi salvat un rege, nu, căci de pe eşafod, aşa cum văd eu acum, regalitatea pare un lucru de nimic, v-o jur; dar veţi reda un soţ soţiei sale, un părinte copiilor săi. Ia-mi mîna, cavalere, e mîna unui prieten care te va iubi, pînă la ultima suflare.
Aramis vru să-i sărute mîna, dar regele luă mîna muşchetarului şi o duse la inimă.
În clipa aceea cineva dădu buzna înăuntru, fără să bată la uşă. Aramis vru să-şi retragă mîna, dar regele nu-l lăsă.
Cel care intrase era unul dintre acei puritani pe jumătate preoţi, pe jumătate soldaţi, cum roiau în preajma lui Cromwell.
— Ce doreşti, domnule? întrebă regele.
— Doresc să ştiu dacă spovedania lui Carol Stuart a luat sfîrşit, spuse noul venit.
— Ce te priveşte? i-o reteză regele. Doar nu sîntem de aceeaşi credinţă.
— Toţi oamenii sînt fraţi, răspunse puritanul. Unul dintre fraţii mei va fi dat morţii şi am venit să-l pregătesc pentru moarte.
— Destul! izbucni Parry. Regele nu are nevoie de ajutorul dumitale.
— Sire, şopti Aramis. Fiţi mai îngăduitor, e un spion, fără îndoială.
— După ce preasfinţitul episcop va pleca, te voi asculta cu plăcere, domnule, zise regele.
Omul cu privirea iscoditoare se retrase, dar nu mai înainte să-l cerceteze atent pe Juxon, ceea ce nu scăpă regelui.
— Cavalere, glăsui el după ce uşa se închise. Cred că ai dreptate şi că omul acesta n-a venit aici cu gînduri curate. Ia aminte să nu ţi se îmtîmple ceva la plecare.
— Sire, murmură Aramis, mulţumesc maiestăţii-voastre. Fiţi liniştit, sub haină am o cămaşă de zale şi un pumnal.
— Aşadar, domnule, mergeţi în pace şi Dumnezeu să vă aibă în pază, cum spuneam pe cînd eram rege.
Aramis plecă şi Carol îl petrecu pînă în prag. Episcopul făcu semnul binecuvântării, străjile se înclinară, trecu maiestuos prin anticamerele pline de ostaşi şi urcă în trăsură, urmat de doi însoţitori care îl întovărăşiră pînă la episcopie, unde îl părăsiră.
Juxon îl aştepta cu nerăbdare.
— Ei? întrebă el, văzîndu-l pe Aramis.
— Totul s-a petrecut după dorinţa mea, răspunse muşchetarul. Spioni, gărzi, oameni de încredere, toţi m-au luat drept presfinţia-voastră, şi regele vă binecuvîntează, aşteptînd clipa cînd îi veţi da binecuvîntarea.
— Dumnezeu să te aibă în pază, fiule! Pilda ta mi-a dat curaj şi nădejde.
Aramis îşi schimbă hainele, îşi luă mantia şi plecă, prevenindu-l pe Juxon că va mai avea nevoie o dată de ajutorul lui.
Abia ieşi în stradă şi băgă de seamă că-l urmăreşte cineva înfăşurat într-o mantie largă. Duse mîna la pumnal şi se opri în loc. Era Porthos.
— Dragul meu prieten! se bucură Aramis, întinzîndu-i mîna.
— După cum vezi, prietene, fiecare am avut cîte o misiune, zise Porthos. A mea era să te păzesc şi te-am păzit. L-ai văzut pe rege?
— Da, şi totul e bine. Prietenii noştri pe unde sînt?
— Ne întîlnim la unsprezeze, la han.
— Atunci nu-i timp de pierdut.
La biserica Sfintul Paul orologiul tocmai bătea de zece şi jumătate. Iuţiră amîndoi pasul şi ajunseră cei dintîi la han. Îndată după ei apăru Athos.
— Totul e bine, îi vesti el, fără să mai aştepte vreo întrebare.
— Ce-ai făcut? îi ceru amănunte Aramis.
— Am închiriat o corăbioară, strîmtă ca o pirogă şi iute ca o rîndunică. Ne aşteaptă la Greenwich, în faţa insulei Cîinilor. Căpitanul şi cei patru matrozi vor fi la dispoziţia noastră trei nopţi la rînd pentru cincizeci de lire sterline. De cum ajungem cu regele pe punte, ne folosim de flux şi coborîm pe Tamisa, şi în două ceasuri ieşim în larg. Apoi, ca nişte adevăraţi piraţi, navigam tot pe lîngă coaste, ne pitulam pe lîngă faleze, şi dacă marea e liberă, ne îndreptăm spre Boulogne. Daca pînă atunci se întîmplă să fiu ucis, să ştiţi că pe căpitan îl cheamă Roggers şi corabia se numeşte „Fulgerul". Aşa o să-i puteţi găsi. Semnul de recunoaştere e o batistă înnodată în cele patru colţuri.
O clipă mai tîrziu se ivi şi d'Artagnan.
— Goliţi-vă buzunarele să încropim o sută de lire sterline, spuse el. Fiindcă eu...
Şi gasconul îşi întoarse buzunarele pe dos ca să arate că nu are lăscaie.
Banii se adunară cît ai clipi. D'Artagnan ieşi pe uşă şi se întoarse numaidecît.
— Uf, am isprăvit! exclamă el. N-a fost uşor deloc.
— Călăul a plecat din Londra? întrebă Athos.
— Bineînţeles, dar asta n-ar fi însemnat nimic, fiindcă putea să plece pe o poartă şi să se înapoieze pe alta.
— Şi-atunci? întrebă Athos.
— E în pivniţă.
— Care pivniţă?
— În pivniţa hanului nostru! Mousqueton stă de pază în prag şi cheia-i la mine.
— Bravo! se însufleţi Aramis. Şi cum l-aţi hotărît să dispară?
— Cum se hotărăsc toate pe lume: cu bani. M-a costat scump, dar s-a învoit.
— Şi cît a costat, dacă nu e cu supărare, prietene? vorbi Athos. Înţelegi, cred, acum, cînd nu mai sîntem nişte bieţi muşchetari fără nici un căpătîi, cheltuielile trebuie să fie comune.
— Douăsprezece mii de lire în cap, răspunse d'Artagnan.
— Păi de unde ai luat banii?! se miră Athos. Doar n-o să spui că i-ai avut tu.
— Uiţi de faimosul diamant al reginei? suspină d'Artagnan.
— Adevărat, zise Aramis. Te-am văzut cu inelul în deget.
— Aşadar, l-ai răscumpărat de la domnul des Essarts? întrebă Porthos.
— Ei, Doamne, se-nţelege că da. Dar parcă e scris să nu-l păstrez! Ce vreţi! Diamantele, pe cît se spune, au şi ele simpatiile şi antipatiile lor, ca şi oamenii. Ai crede că ăsta al meu nu mă poate suferi.
— Pe scurt, cu călăul ne-am luat grija, rosti Athos. Din nefericire, orice călău are o calfă, un fel de ajutor.
— Avea şi ăsta o calfă, dar şi aici avem noroc.
— Cum adică?
— În clipa cînd socoteam că mai am un tîrg de făcut, l-au adus pe braţe cu un picior rupt. Din prea mare rîvnă s-a dus de-a însoţit căruţa cu lemnărie pînă sub ferestrele regelui. O grindă s-a prăvălit peste el şi i-a rupt piciorul.
— Aha! se dumiri Aramis. Va să zică el a ţipat pe cînd mă aflam eu la rege!
— Pesemne că da, încuviinţă d'Artagnan. Cum însă e om cu judecată, a făgăduit la plecare să trimită în loc patru muncitori pricepuţi şi îndemînatici, ca să ajute la treabă; şi, ajuns acasă la meşter, aşa beteag cum era, a scris îndată lui jupîn Tom Low, un prieten de-al lui, ucenic tîmplar, să se înfăţişeze fără întîrziere la White-Hall, ca să nu-şi calce făgăduiala. Uite scrisoarea pe care cineva trebuia s-o ducă în goana pentru zece pence şi pe care eu am cumpărat-o cu un ludovic.
— Şi ce naiba facem noi cu scrisoarea? întrebă Athos.
— Nu ghiciţi? murmură d'Artagnan, privindu-i cu ochii lui scăpărători de inteligenţă.
— Jur că nu.
— Uite ce e, dragul meu Athos. Tu care vorbeşti englezeşte ca John Bull în persoană, vei fi jupîn Tom Low, iar noi, cei trei tovarăşi ai tăi. Acuma-i limpede?
Athos scoase un strigăt de admiraţie şi bucurie şi dădu fuga într-o odăiţă, de unde se întoarse cu nişte haine de lucrător. Se îmbrăcară tuspatru şi plecară de la han. Athos ţinea în mînă un ferăstrău, Porthos un cleşte, Aramis un topor şi d'Artagnan un ciocan cu nişte cuie.
Scrisoarea calfei călăului urma să arate meşterului tîmplar că, într-adevăr, ei erau cei aşteptaţi.
XXV
LUCRĂTORII
Către miezul nopţii, Carol auzi mare tărăboi sub fereastră: lovituri de ciocan şi de topor, scrîşnete de cleşte, hîrşîituri de ferăstrău.
Se trîntise îmbrăcat pe pat şi abia aţipise, cînd zgomotul îl trezi pe neaşteptate şi, pe lîngă că-i împuia urechile, îi răsuna cumplit în suflet; gîndurile înspaimîntătoare din ajun începură să-l năpădească iarăşi. Singur, izolat în bezna din jur, nu mai avu puterea să rabde şi aceasta nouă caznă, adăugată supliciului ce-l aştepta, şi-l trimise pe Parry la santinelă ca să-i roage pe lucrători să facă mai puţin zgomot, să aibă milă de ultimul somn al celui care le fusese rege.
Santinela nu vru să-şi părăsească postul, dar lăsă valetul să treacă.
Ocolind palatul, Parry văzu în apropierea ferestrei, cam la înălţimea balconului, căruia i se scosese grilajul, un eşafod mare, încă neisprăvit, dar peste care se şi apucaseră să prindă o pînză neagră.
Eşafodul, ridicat pînă în dreptul ferestrei, avea aproape douăzeci de picioare şi era alcătuit din două caturi. Oricît de năprasnică ar fi fost această privelişte pentru el, Parry căută cu privirea printre cei opt sau zece lucrători ce roboteau la sumbra construcţie pe cei vinovaţi de vacarmul ce-l supăra pe rege; şi într-adevăr, pe platforma de jos zări doi oameni care desfăceau cu o rangă ultimele bare ale grilajului de la balcon; unul dintre ei, un uriaş în lege, înarmat cu o rangă, avea rolul berbecului spărgător de ziduri din antichitate. De fiecare dată cînd izbea cu ranga, piatra sărea bucăţi, împroşcînd scîntei. Celălalt care şedea în genunchi, aduna sfărîmăturile.
Era limpede, ei făceau zgomotul de care se plîngea regele.
Parry se urcă pe scară pînă la ei.
— Prieteni, le spuse el. Rogu-vă, n-aţi vrea să vă vedeţi de treabă mai încetişor? Regele doarme şi are nevoie de somn.
Uriaşul, care tocmai voia să repeadă ranga în zid, se opri şi se întoarse pe jumătate, dar cum sta în picioare, Parry nu putu să-l vadă la faţă din pricina întunericului, mai dens lîngă podea.
Cel care stătea în genunchi se întoarse şi el; cum se afla mai jos decît tovarăşul său şi lumina unui felinar îi cădea drept în faţă, Parry îl văzu lămurit.
Omul acesta îl privi ţintă şi duse un deget la buze.
Parry se trase înapoi buimăcit.
— Bine, bine, zise lucrătorul într-o englezească fără cusur. Du-te şi spune-i regelui că, dacă în astă-noapte doarme prost, mîine noapte va dormi mai bine.
Vorbele-i grosolane aveau un tîlc îngrozitor şi fură întîmpinate de lucrătorii din preajmă şi de la catul de jos cu o explozie de înspaimîntătoare bucurie.
Parry plecă de acolo, încredinţat că visează. Carol îl aştepta cu nerăbdare.
În clipa cînd intră în odaie, santinela vîrî capul prin crăpătura uşii, curios să vadă ce face regele. Regele stătea în pat, rezemat într-un cot.
Parry închise uşa şi se apropie de stăpînul său cu faţa strălucind de bucurie.
— Sire, şopti el. Ştiţi cine-s lucrătorii care fac atîta zgomot?
— Nu, spuse Carol, clătinînd cu mîhnire din cap. Cum vrei să ştiu? De unde să ştiu?
— Sire, urmă Parry şi mai şoptit, aplecîndu-se către pat. E contele de La Fère şi prietenul său.
— Ei îmi ridică mie eşafodul? exclamă regele, uimit.
— Da, şi ridicînd eşafodul, fac o gaură în zid.
— Taci! îngînă regele, uitîndu-se îngrozit în jur. I-ai văzut cu ochii tăi?
— Am vorbit cu ei.
Regele îşi împreună mîinile şi ridică ochii spre cer. Rosti o rugă fierbinte, apoi sări jos din pat, se duse la fereastră şi dădu perdelele la o parte. Santinelele de pe balcon se aflau la post; dincolo de balcon se întindea platforma întunecoasă de scînduri, pe care oamenii se mişcau aidoma unor umbre.
Carol nu putu să desluşească nimic, dar simţi podeaua cutremurîndu-se de loviturile prietenilor săi. Şi fiece lovitură îi răsuna acum drept în inimă.
Parry nu se înşelase cînd îl recunoscuse pe Athos. Chiar el era; împreună cu Porthos făcea o spărtură în zid, în care urma să se înţepenească, curmeziş, o grindă.
Spărtura dădea într-un fel de mică încăpere, un tambur aflat chiar sub odaia regelui. Ajungînd în tambur, care aducea cu o pivnicioară, ajutat de o rangă şi de nişte umeri zdraveni – şi asta-l privea pe Porthos – puteai desprinde o scîndură din duşumea; regele s-ar fi strecurat pe acolo, s-ar fi furişat cu salvatorii săi într-un ungher al eşafodului, acoperit în întregime cu pînză neagră, s-ar fi travestit şi el în lucrător, cu hainele pregătite anume, apoi ar fi plecat fără pic de teamă, împreună cu cei patru prieteni.
Luîndu-i drept nişte oameni care au lucrat la eşafod, santinelele i-ar fi lăsat să treacă fără să bănuiască nimic.
Aşa cum am mai spus, corabia aştepta gata de plecare.
Planul era simplu şi uşor, ca toate lucrurile pornite dintr-o hotărîre îndrăzneaţă.
Athos îşi zdrelise mîinile-i frumoase, atît de albe şi fine, adunînd pietrele desprinse din zid de Porthos. De pe acum putea vîrî capul sub ornamentele ce împodobeau o ieşitura de sub balcon; încă două ceasuri şi ar fi trecut prin ea cu tot trupul. Pînă să se crape de ziuă, spărtura avea să fie gata şi ascunsă sub o pînză aruncată peste ea de d'Artagnan. Gasconul se dăduse drept lucrător francez şi bătea cuiele cu îndemînarea celui mai încercat tapiţer. Aramis tăia prisosul de pînză care atîrna la pămînt şi îndărătul căreia se înălţa scheletul eşafodului.
Zorile se revărsară peste acoperişurile caselor. Un foc zdravăn de turbă şi cărbuni le înlesnise lucrătorilor să petreacă noaptea aceea friguroasă din 28 spre 29 februarie; pînă şi cei mai înverşunaţi erau nevoiţi să lase treaba din cînd în cînd şi să vină să se mai încălzească. Numai Athos şi Porthos nu-şi părăsiră lucrul. O dată cu venirea dimineţii, totul era gata. Athos se strecură prin spărtură, ducînd cu el hainele hărăzite regelui, înfăşurate într-o bucată de pînză neagră. Porthos îi dădu o rangă; d'Artagnan bătu în cuie – ceea ce era o risipă, dar o risipă foarte folositoare – o bucată de mătase, sub care dispărură atît spărtura din zid, cît şi cel ascuns acolo.
Athos avea de trudit doar două ceasuri ca să ajungă la rege; apoi, după prevederile celor patru prieteni, le rămînea toată ziua, deoarece călăul lipsea, astfel că trebuia să se trimită după călăul din Bristol.
D'Artagnan se duse de îmbrăcă din nou haina lui cafenie şi Porthos tunica cea roşie; cît despre Aramis, el alergă la episcopul Juxon, vrînd să pătrundă împreună pînă la rege, dacă era cu putinţă.
Tustrei îşi dădură întîlnire la prînz, în piaţa White-Hall, să vadă ce se petrece.
Înainte să coboare de pe eşafod, Aramis se apropie de ascunzătoarea lui Athos, vestindu-l că va încerca să-l vadă pe rege.
— Cu bine şi curaj! îi ură Athos. Spune regelui cum stau lucrurile; în clipa cînd rămîne singur, să bată cu piciorul în podea, ca să-mi văd nestingherit de treabă. Dacă Parry ne-ar putea ajuta şi ar desprinde placa de jos a căminului, care e cu siguranţă o lespede de marmură, ar merge mai repede. Tu, Aramis, încearcă să nu-l laşi singur pe rege. Vorbeşte tare, cît mai tare, căci sînt sigur că au pus pe careva să tragă cu urechea la uşă. Dacă e vreo santinelă înăuntru, nu şovăi şi fă-i de petrecanie; dacă sînt două, Parry să ia în seama lui una, tu pe cealaltă; dacă sînt trei, mai degrabă muriţi, dar scăpaţi-l pe rege.
— N-ai grijă! îl linişti Aramis. Voi lua două pumnale la mine, să-i dau unul şi lui Parry. Asta-i tot?
— Da, du-te, roagă-l pe rege să nu se arate prea cavaler. În timp ce voi o să vă bateţi, în cazul că va fi nevoie de asta, el să fugă. Lespedea odată pusă la loc, fie că eşti teafăr, fie că te-au răpus, duşmanului îi vor trebui cel puţin zece minute ca să dibuie locul pe unde a fugit. Şi-n vremea asta noi sîntem departe, iar regele e salvat.
— Voi face întocmai cum spui, Athos. Dă-mi mîna, poate nu ne mai vedem niciodată.
Athos îl luă de gît pe Aramis şi-l sărută.
— N-am să te uit, zise el. Dacă o fi să mor, spune-i lui d'Artagnan că-l iubesc ca pe copilul meu şi îmbrăţişează-l din partea mea. Îmbrăţişează-l şi pe bravul şi bunul nostru Porthos. Cu bine!
— Cu bine! spuse Aramis. Acum sînt tot atît de sigur că regele va fi salvat, pe cît sînt de sigur că ţin şi strîng mîna celui mai loial om din lume.
Aramis se despărţi de Athos, coborî şi el de pe eşafod şi se îndreptă spre han, fluierînd un cîntec ce-l proslăvea pe Cromwell. Îi găsi pe ceilalţi doi prieteni aşezaţi la masă, lîngă un foc zdravăn, cu o sticlă de Porto şi un pui fript dinainte. Porthos înfuleca, înjurîndu-i întruna pe mîrşavii de parlamentari; d'Artagnan mînca în tăcere, urzind în mintea lui cele mai cutezătoare planuri.
Aramis le povesti tot ce hotărîseră. D'Artagnan încuviinţă din cap. Porthos prin viu grai.
— Bravo, spuse el. De altfel, vom fi acolo în clipa cînd va fugi; poţi să te ascunzi de minune sub eşafod şi-o să stăm pitulaţi acolo. D'Artagnan, eu, Grimaud şi Mousqueton putem da gata opt inşi; nu-l pun la socoteală pe Blaisois, fiindcă el e bun doar să aibă grijă de cai. Socotind cîte două minute de om, înseamnă patru minute. Mousqueton va pierde unul în plus, deci cinci minute, şi-n aste cinci minute voi veţi face un sfert de leghe.
Aramis îmbucă şi el ceva, bău la iuţeală un pahar cu vin şi îşi schimbă hainele.
— Acum mă duc la rege, zise el. Tu, Porthos, ai grijă de pregăteşte armele. Tu, d'Artagnan, nu-l pierde din ochi pe călău.
— Fii pe pace, Grimaud îl păzeşte în locul lui Mousqueton şi lui nu-i scapă în veci.
— Oricum, fii cu ochii-n patru şi nu sta cu mîinile-n sîn.
— Cu mîinile-n sîn! Păi, dragul meu, întreabă-l pe Porthos: toată ziua mă mişc încolo şi-n-coace, ca un dansator. Pe legea mea! Cît iubesc Franţa în clipa asta! Ce bine e să ştii că ai o patrie, atunci cînd ţi-e dat să mănînci pîinea amară a străinătăţii!
Aramis se despărţi de ei, aşa cum se despărţise şi de Athos, adică îmbrăţişîndu-i; apoi se duse la episcopul Juxon, căruia îi înfăţişă dorinţa sa. Juxon se învoi să-l ia cu el, şi asta cu atît mai lesne cu cît prevenise pe toată lumea că va avea nevoie de un preot, în cazul că regele ar vrea să se spovedească, sau, lucru şi mai probabil, să asculte o slujbă.
Înveşmîntat întocmai ca Aramis în ajun, episcopul se sui în trăsură. Aramis, cu înfăţişarea schimbată mai curînd de paloare şi tristeţe decît de straiele bisericeşti, se urcă lîngă el. Trăsura se opri înaintea porţii de la White-Hall. Era cam pe la ceasurile nouă dimineaţa. Nimic nu părea schimbat; anticamerele şi coridoarele ticsite de ostaşi, ca şi în ajun. Două santinele stăteau de strajă la uşa regelui, alte două se plimbau prin faţa balconului, pe platforma eşafodului, pe care şi fusese aşezat butucul.
Regele era plin de speranţă. Revăzîndu-l pe Aramis, speranţa i se preschimbă în bucurie. Îl îmbrăţişă pe Juxon şi strînse mîna lui Aramis. Episcopul vorbi apăsat şi de faţă cu toţi despre întrevederea lor din ajun. Regele îi răspunse că vorbele pe care i le-a spus au dat roade şi că ar dori să aibă şi astăzi o convorbire asemănătoare. Juxon se întoarse către cei prezenţi şi-i rugă să-l lase singur cu regele. Toată lumea se retrase.
De îndată ce uşa se închise, Aramis îl vesti cu repeziciune:
— Sire, sînteţi salvat! Călăul din Londra a dispărut; ajutorul lui şi-a rupt piciorul ieri, sub ferestrele maiestătii-voastre. Al lui era ţipătul pe care l-am auzit. Fără îndoială că şi-au dat seama de dispariţia călăului, dar nu vor mai găsi altul decît la Bristol şi vor trebui să-l caute. Astfel încît mai avem timp pînă mîine, cel puţin.
— Şi contele de La Fère? întrebă rebele.
— È la doi paşi de aici, sire. Luaţi vătraiul, băteţi de trei ori în podea şi aşteptaţi să vi se răspundă.
Cu o mînă tremurîndă, regele apucă vătraiul şi bătu în podea de trei ori, la răstimpuri egale. Numaidecît, de sub podea răsunară nişte bătăi surde, ca răspuns la semnalul dat.
— Aşadar, glăsui regele, cel care-mi răspunde...
— E contele de La Fère, sire, spuse Aramis, el pregăteşte calea pe unde veţi putea fugi. Parry va avea grijă să ridice aceaastă lespede de marmură, sub care se deschide o trecere gata făcută.
— N-am nici un fel de unealtă, murmură Parry.
— Ia pumnalul ăsta, spuse Aramis. Dar vezi să nu-l toceşti rău, poate că-ţi va trebui şi la altceva decît la desprinsul unei lespezi de piatră.
— Oh, Juxon, suspină Carol, întorcîndu-se spre episcop şi luîndu-i amîndouă mîinile într-ale sale. Juxon, ascultă rugămintea celui care ţi-a fost rege...
— Care e şi va fi întotdeauna rege! rosti Juxon, sărutîndu-i mîna.
— Roagă-te toată viaţa pentru acest nobil pe care-l vezi, pentru cel pe care-l auzi sub noi şi pentru alţi doi, care, oriunde se află, se străduiesc, sînt sigur, să mă salveze.
— Sire, răspunse Juxon, dorinţa voastră va fi îndeplinită. Atît cît voi trăi, mă voi ruga în fiecare zi pentru aceşti credincioşi prieteni ai maiestăţii-voastre.
Cel care scormonea sub podea îşi continuă încă o bucată de vreme lucrul şi era vădit că se apropie din ce în ce mai mult. Deodată, un zgomot neaşteptat se auzi pe coridor. Aramis apucă vătraiul şi-i bătu în podea, prevestindu-l să se oprească.
Zgomotul se apropia – paşi măsuraţi, în cadenţă. Cei patru din încăpere rămaseră nemişcaţi. Privirile lor se îndreptară spre uşă, care se deschise încet, oarecum solemn.
Gărzile se rînduiseră pe două şiruri în anticamera regelui. Un comisar al Parlamentului, îmbrăcat în negru şi plin de gravitate care nu vestea nimic bun, intră, salută pe rege şi, desfăşurînd un pergament, dădu citire sentinţei, aşa cum se obişnuieşte în cazul celor osîndiţi la eşafod.
— Ce să fie asta? şopti Aramis către Juxon.
Episcopul îi făcu semn că nici el nu ştia nimic.
— Aşadar, astăzi? întrebă regele, cu o tulburare de care numai Juxon şi Aramis îşi dădură seama.
— Nu vi s-a anunţat oare, sire, că totul s-a hotărît pentru astăzi dimineaţă? rosti omul înveşmîntat în negru.
— Voi muri deci ca un ucigaş de rînd, de mîna călăului Londrei, spuse regele.
— Călăul a dispărut, sire, răspunse comisarul Parlamentului, dar s-a oferit altcineva în loc. Execuţia nu va întîrzia decît atîta cît doriţi pentru a pune rînduială în cele lumeşti şi cele sufleteşti.
Broboane de sudoare se iviră pe fruntea regelui, la rădăcina părului. Fu singurul semn de tulburare la auzul acestei veşti.
Aramis se făcuse însă alb ca varul. Inima parcă încetă să-i mai bată; închise ochii şi se sprijini cu o mînă de masă. Văzînd atîta durere, Carol păru că o uită pe a sa.
Se apropie de el, îi luă mîna şi-l îmbrăţişă.
— Haide, prietene, glăsui regele cu un zîmbet trist şi blînd. Curaj!
Şi, întorcîndu-se către comisarul Parlamentului, adăugă:
— Sînt gata, domnule. După cum vedeţi, nu doresc decît două lucruri, care cred că n-au să vă întîrzie prea mult: primul, să mă împărtăşesc; al doilea să-mi îmbrăţişez copiii şi să-mi iau rămas bun de la ei. Mi se va îngădui?
— Da, sire, răspunse comisarul Parlamentului şi ieşi din încăpere.
Aramis, venindu-şi în fire, îşi înfigea unghiile în carne. Un geamăt cumplit îi scăpă din piept.
— On, monseniore! izbucni el, strîngînd mîinile episcopului. Unde e Dumnezeu? Unde e Dumnezeu?
— Fiule, vorbi episcopul cu hotărîre în glas, nu-l vezi fiindcă patimile de pe pămînt îl ascund.
— Copilul meu, i se adresă regele lui Aramis. Nu te lăsa pradă durerii. Întrebi ce face Dumnezeu? Dumnezeu priveşte la devotamentul tău şi la martiriul meu, şi, crede-mă, şi unul, şi altul îşi vor primi răsplata. Ia aminte, dară, ce se petrece cu oamenii, nu cu Dumnezeu. Oamenii sînt cei care îmi vor da moartea, oamenii cei care te fac să plîngi.
— Da, sire, spuse Aramis. Da, aveţi dreptate. Cu toţi oamenii trebuie să am ce am şi cu ei mă voi bate.
— Şezi, Juxon, zise regele, căzînd în genunchi. Ţie ţi-a rămas să mă asculţi, mie, să mă spovedesc. Rămîi, domnule, îl opri el pe Aramis, care dădu să plece. Rămîi, Parry. Nu am nimic de spus, nici chiar în clipa de taină a spovedaniei, ca să nu pot vorbi de faţă cu voi toţi. Rămîneţi! Mă stăpîneşte o singură părere de rău, anume că lumea întreagă nu poate să mă asculte aşa ca voi, dimpreună cu voi.
Juxon se aşeză, şi regele, îngenuncheat în faţa lui, ca şi cel mai umil dintre credincioşi, îşi începu spovedania.
XXVI
REMEMBER
După ce se spovedi, Carol se împărtăşi, apoi ceru să-şi vadă copiii. Orologiul bătea de zece: aşa cum spusese, nu se întîrzia prea mult.
Poporul era gata însă; ştia că execuţia urma să aibă loc la ceasurile zece şi se îngrămădise pe străzile din jurul palatului de nu mai aveai loc să te mişti, aşa încît regele auzea vuietul depărtat al mulţimii bîntuite de patimi, aidoma mării bîntuite de furtună.
Copiii regelui sosiră: întîi intră la el prinţesa Charlotte – o fetiţă bălaie şi chipeşă, cu ochii în lacrimi, apoi ducele de Gloucester – un băieţel de opt sau nouă ani, a cărui privire tăioasă şi gură dispreţuitoare vădeau obîrşia-i mîndră. Băiatul plînsese toată noaptea, dar de faţă cu alţii nu vărsă o lacrimă.
Carol simţi cum i se frînge inima. Nu-şi mai văzuse copiii de doi ani şi-i revedea abia acum, în clipa morţii. O lacrimă i se adună în colţul pleoapelor şi el se întoarse să şi-o şteargă, impunîndu-şi tărie sufletească în faţa celor cărora le lăsa o atît de grea moştenire de suferinţă şi nefericire.
Vorbi întîi cu fetiţa: strîngînd-o la piept, o sfătui să fie credincioasă, resemnată şi să-şi iubească mama; apoi, luîndu-l pe tînărul duce de Gloucester pe genunchi, ca să-l poată strînge la piept şi totodată săruta pe obraji, îi spuse:
— Copilul meu, ai văzut pe străzi şi în anticameră o mulţime de oameni venind încoace: aceşti oameni vor tăia capul tatălui tău, să nu uiţi niciodată. Poate că într-o zi, avîndu-te lîngă ei şi în puterea lor, vor vrea să te facă rege în locul fraţilor tăi mai mari, prinţul de Galles şi ducele de York, care sînt departe, unul în Franţa, celălalt nu ştiu pe unde; dar tu nu eşti rege, fiule, şi n-ai să poţi fi decît prin moartea lor. Jură-mi că n-ai să îngădui să fii încoronat fără a avea dreptul legitim la coroană; căci într-o zi, ia aminte, copilul meu, într-o zi, dacă ai să faci asta, ei au să doboare tot; şi cap, şi coroană, iar tu n-ai să poţi muri împăcat şi fără mustrări de cuget, aşa cum mor eu. Jura-mi, copilul meu!
Băieţelul puse mînuţa în mîna tatălui său şi rosti:
— Sire, jur maiestăţii-voastre...
Carol îl întrerupse:
— Henri, murmură el, spune-mi tată.
— Tată, zise copilul, îţi jur că vor trebui să mă omoare înainte să mă încoroneze rege.
— Bine, fiule! Acum îmbrăţişează-mă, tu la fel, Charlotte, şi să nu mă uitaţi.
— O, nu, niciodată! Niciodată! izbucniră amîndoi copiii, înlănţuind cu braţele gîtul regelui.
— Adio! spuse Carol. Adio, copiii mei! Du-i de aici, Juxon! Lacrimile lor mi-ar lua curajul de a muri.
Juxon smulse pe bieţii copii din braţele tatălui lor, încredinţîndu-i celor care îi aduseseră.
După ce plecară, uşile se deschiseră şi toată lumea putu să intre.
Regele, văzîndu-se singur în mijlocul mulţimii de soldaţi şi de curioşi care năvăleau înăuntru, îşi aminti că sub duşumea, aproape, se afla contele de La Fère, care nu putea să-l vadă şi poate că nădăjduia şi acum.
Tremura la gîndul că Athos va lua vreun zgomot drept semnalul stabilit şi îşi va reîncepe lucrul, trădîndu-se. De aceea rămase nemişcat, stăpînind prin pilda sa şi pe cei ce-l priveau.
Regele nu se înşela: Athos se afla într-adevăr sub podea şi asculta, disperat că nu se mai aude semnalul. Cîteodată, în nerăbdarea lui, se apuca din nou să taie în piatră, dar se oprea numaidecît, de teamă să nu fie auzit.
Această îngrozitoare aşteptare ţinu două ceasuri. O tăcere de moarte domnea în camera regelui.
Athos se hotărî să afle pricina acestei linşti sumbre şi neclintite, pe care doar vuietul uriaş al mulţimii o tulbura. Dînd puţin în lături pînza care ascundea scobitura din zid, coborî la primul cat al eşafodului. Deasupra capului, la numai patru degete, era podina eşafodului.
Vuietul înăbuşit de pînă adineauri îl întîmpină ameninţător şi sumbru, făcîndu-l să tresară de groază. Merse pînă în marginea eşafodului şi, depărtînd un pic pînza cea neagră, putu să vadă călăreţii din apropierea îngrozitoarei construcţii. În spatele lor se înşiruiau halebardierii; în spatele halebardierilor, ostaşii cu flinte, după care se rînduia mulţimea, ca un ocean întunecat, cuprins de clocot şi muget.
„Ce s-o fi întîmplat? se întrebă Athos, tremurînd mai tare ca pînza pe care o strîngea în mînă. Soldaţii sînt înarmaţi, oamenii se îmbulzesc, privesc cu toţii spre ferestre şi printre ei îl văd pe d'Artagnan! Ce-o fi aşteptînd? La ce s-o fi uitînd? Dumnezeule mare! Le-a scăpat călăul!"
Deodată, o tobă durui surd şi funebru în piaţă, paşi în prelungă cadenţă apăsată îi răsunară deasupra capului. Ai fi zis că o uriaşă procesiune calcă podelele palatului White-Hall; curînd auzi scîrţîind şi podina eşafodului. Atunci aruncă o ultimă privire asupra pieţei şi atitudinea mulţimii îl făcu să înţeleagă ceea ce o ultimă fărîmă de speranţă din sufletul său îl împiedica să ghicească.
Piaţa amuţise cu desăvîrşire. Toţi ochii cătau ţintă spre ferestrele palatului. Oamenii, cu gurile căscate, cu răsuflarea ţinută în coşul pieptului, arătau că aşteaptă un înspăimîntător spectacol.
Zgomotul de paşi pe care îi auzise deasupra lui din ascunzătoarea de sub odaia regelui se auzi acum pe podina eşafodului, ale cărei scînduri se îndoiră sub greutate, mai-mai să atingă creştetul nefericitului gentilom. Neîndoielnic, erau cele două şiruri de soldaţi, care îşi luau locul.
În aceeaşi clipă, o voce binecunoscută gentilomului, o voce nobilă, rosti deasupra capului său aceste cuvinte.
— Domnule colonel, doresc să vorbesc poporului.
Un fior îi trecu lui Athos din tălpi şi pînă-n creştet: cel care vorbea pe eşafod era regele.
Într-adevăr, după ce băuse cîteva picături de vin şi mîncase o fărîmă de pîine, Carol, sătul să mai aştepte moartea, se hotărîse să meargă în întîmpinarea ei şi dăduse semnalul de plecare.
Fereastra dinspre piaţă fu deschisă larg şi mulţimea putu să vadă cum din fundul vastei încăperi se apropie întîi un om cu mască pe faţă – călăul, după cum îl arăta securea pe care o ţinea în mînă. Omul se apropiase şi pusese securea pe butuc.
Era zgomotul pe care îl auzise Athos la început.
În urma acestui om, palid, desigur, dar calm şi cu pasul hotărît, venea Carol Stuart, între doi preoţi, apoi cîţiva ofiţeri superiori, însărcinaţi să supravegheze execuţia, şi o escortă de halebardieri rînduiţi pe două şiruri, care se aşezară pe laturile eşafodului.
Apariţia omului cu mască stîrnise un murmur prelung. Fiecare era dornic să afle cine era călăul necunoscut, picat tocmai la vreme, astfel că spectacolul făgăduit poporului să poată avea loc, atunci cînd poporul crezuse că totul se amînă pe a doua zi. Fiecare îl scruta lacom cu privirea, dar tot ce vedea era un bărbat de statură mijlocie, îmbrăcat în negru şi destul de vîrstnic, căci masca ce-i ascundea faţa lăsa să i se vadă barba căruntă.
Dar la vederea regelui, atît de liniştit, de nobil, de demn, tăcerea se aşternu ca prin farmec şi fiecare putu să audă dorinţa lui de a vorbi poporului.
Cel căruia îi fusese adresată această cerere de bună-seamă că o încuviinţă, căci regele începu să vorbească cu o voce răsunătoare şi hotărîtă, care-l pătrunse pe Athos pînă în adîncul inimii. Regele lămurea poporului purtarea sa, dîndu-i poveţe pentru binele Angliei.
„Vai! îşi spunea Athos. Să fie oare cu putinţă să aud ce aud şi să văd ce văd?... Să fie cu putinţă ca Dumnezeu să-şi fi întors într-atît ochii de la trimisul său pe pămînt, încît să-l lase să piară într-un chip atît de jalnic?! Şi eu care nu l-am văzut! Eu care nu i-am spus un cuvînt de adio!"
Se auzi un zgomot, ca şi cum cineva ar fi mişcat securea pe butuc.
Regele tăcu o clipă.
— Lasă securea! spuse el.
Şi îşi urmă cuvîntul din locul unde se oprise.
După ce isprăvi de vorbit, o tăcere de gheaţă se aşternu deasupra lui Athos. Contele duse mîna la frunte şi, cu tot gerul de afară, broboane de sudoare i se prelingeau printre degete.
Tăcerea asta arăta că se făceau ultimele pregătiri.
Cînd sfîrşi de vorbit, regele îşi plimbă o privire iertătoare asupra mulţimii; apoi, desprinzîndu-şi de la gît ordinul pe care îl purta şi care era tocmai decoraţia bătută în diamante trimisă de către regină, o încredinţa preotului ce-l însoţea pe Juxon. După aceea făcu la fel cu crucea de diamante, trimisa, ca şi decoraţia, de doamna Henriette.
— Părinte, spuse el către preotul ce-l întovărăşea pe Juxon. Voi păstra această cruce pînă-n ultima clipă: cînd voi fi mort, să o iei dumneata.
— Da, sire! răspunse o voce după care Athos îl recunoscu pe Aramis.
Carol, care pînă atunci stătuse cu capul acoperit, îşi scoase pălăria şi o azvîrli jos, lîngă el; pe urmă desfăcu pe rînd nasturii de la haină, o dezbrăcă şi o aruncă peste pălărie. Fiind frig, ceru un halat, care i se aduse îndată.
Toate aceste pregătiri se făcuseră cu un calm înspăimîntător. Ai fi zis că regele se pregăteşte să se vîre în pat, şi nu în sicriu.
În sfîrşit, ridicîndu-şi pletele cu mîna, îl întrebă pe călău:
— N-au să te stingherească, domnule? În acest caz ar trebui să-mi leg părul cu o panglică.
Carol îşi însoţi vorba cu o privire scrutătoare, ca şi cum ar fi vrut să străbată prin masca ce acoperea chipul necunoscutului. Privirea-i nobilă, plină de linişte şi siguranţă de sine sili călăul să întoarcă degrabă capul. Dar atunci întîlni ochii arzători ai lui Aramis.
Văzînd că nu primeşte răspuns, regele repetă întrebarea.
— Va fi destul să dezgoliţi gîtul, spuse omul cu o voce surdă.
Regele îşi despărţi pletele în două cu mîinile şi, cătînd spre butuc, spuse:
— E cam scund. Altul mai înalt nu se află?
— E butucul care se foloseşte de obicei, răspunse omul mascat.
— Crezi că-mi poţi reteza capul dintr-o singură lovitură? întrebă regele.
— Sper, spuse călăul.
Rostise acest cuvînt: sper, într-un chip atît de straniu, încît toţi se înfiorară în afară de rege.
— Bine, rosti el. Şi acum, călăule, ascultă.
Omul ascuns sub mască făcu un pas către rege şi se sprijini de secure.
— N-aş vrea să fie pe neaşteptate, zise Carol. Am să îngenunchez o clipă, să mă rog, aşa ca nu lovi încă.
— Şi cînd să lovesc? întrebă omul mascat.
— Cînd voi pune gîtul pe butuc şi voi întinde braţele spunînd: Remember, atunci să loveşti năprasnic.
Omul cu mască se înclină uşor.
— Iată clipa în care părăsesc lumea, vorbi regele către cei ce-l înconjurau. Domnilor, vă las în mijlocul furtunii şi-o iau înainte pe tărîmul care nu cunoaşte furtuni. Adio!
Se uită la Aramis şi-i făcu un semn din cap.
— Şi-acum, continuă el, îndepărtaţi-vă, vă rog, şi lăsaţi-mă să mă rog o clipă în şoaptă. Îndepărtează-te şi dumneata, spuse el omului cu mască. Numai pentru o clipă, apoi îţi aparţin. Dar nu uita să loveşti numai la semnalul meu.
Regele îngenunche, îşi făcu semnul crucii, se apropie cu faţa de scînduri, ca şi cum ar fi vrut să le sărute, apoi sprijinindu-se cu o mînă de podină şi cu cealaltă de butuc, spuse în franţuzeşte:
— Conte de La Fère, eşti aici? Pot să vorbesc?
Aceste cuvinte îl loviră pe Athos drept în inimă, ca lama rece a unui pumnal.
— Da, maiestate, îngăimă el, tremurînd.
— Prietene credincios, inimă generoasă, zise regele. N-a fost cu putinţă să fiu salvat, aşa a vrut soarta. Acum, chiar dacă săvîrşesc un sacrilegiu, am să-ţi spun: „Da, am vorbit oamenilor, am vorbit lui Dumnezeu, celui din urmă ţie îţi vorbesc." Pentru a sprijini o cauză pe care am socotit-o sfîntă, am pierdut tronul părinţilor mei şi-am spulberat moştenirea copiilor mei. Mi-a rămas un milion în aur, bani pe care i-am îngropat în pivniţa castelului de la Newcastle în clipa cînd am părăsit oraşul. De banii aceştia numai tu ştii, foloseşte-i atunci cînd vei crede de cuviinţă, pentru binele fiului meu cel mare. Şi acum, conte de La Fère, ia-ţi rămas bun de la mine.
— Adio, rege sfînt şi martir! îngînă Athos îngheţat de groază.
Atunci se făcu tăcere şi lui Athos i se păru ca regele se ridică şi se aşează într-alt fel.
În clipa următoare o voce plină şi răsunătoare se auzi pe eşafod şi în tot cuprinsul pieţei.
— Remember! rosti regele.
Abia isprăvi, că o lovitură năprasnică făcu să se cutremure podina eşafodului. Colbul stîrnit din pînza cea neagră îl orbi pe bietul conte. Şi, deodată, pe cînd ridica în neştire ochii, o picătură caldă îi căzu pe frunte. Athos se trase înapoi cu un fior de spaimă şi în aceeaşi clipă picăturile se preschimbară într-un şuvoi negru, care năclăi scîndurile.
Athos căzu şi el în genunchi şi rămase aşa, o vreme, ca lovit de nebunie şi de neputinţă. Curînd murmurul din piaţă se potoli, arătînd că mulţimea se împrăştia. Athos stătu nemişcat, mut de durere; pe urmă se întoarse şi muie un colţ al batistei în sîngele regelui; şi în vreme ce mulţimea se îndepărta din ce în ce, coborî, spintecă pînza şi, furişîndu-se printre doi cai, se pierdu printre oamenii din popor, cu care era leit la port, ajungînd cel dintîi la han.
Urcă în odaie la el şi se uită în oglindă: văzu că are o pată roşie pe frunte, duse mîna să şi-o şteargă, dar şi-o trase înapoi umedă şi, înţelegînd că era sîngele regelui, îşi pierdu cunoştinţa.
XXVII
OMUL CU MASCĂ
Deşi nu era decît patru după-amiază, se întunecase de-a binelea; ningea cu fulgi deşi, zgrunţuroşi. Aramis se înapoie şi el la han şi-l găsi pe Athos, nu fără cunoştinţă, dar zdrobit.
Auzind glasul prietenului său, contele se smulse din toropeală.
— Iată-ne învinşi de fatalitate! spuse Aramis.
— Învinşi! exclamă Athos. Nobil şi nefericit rege!
— Eşti rănit? întrebă Aramis.
— Nu, e sîngele lui.
— Şi contele îşi şterse fruntea.
— Dar unde ai stat?
— Unde m-aţi lăsat, sub eşafod.
— Şi-ai văzut totul?
— N-am văzut, în schimb am auzit totul. Ferească Dumnezeu să mai trăiesc vreodată un asemenea ceas! Nu mi-a albit părul?
— Atunci ştii că nu l-am părăsit?
— Ţi-am auzit glasul pînă în ultima clipă.
— Iată decoraţia pe care mi-a dat-o, iată şi crucea pe care i-am desprins-o din mînă, spuse Aramis. Dorinţa lui a fost să fie înmînate reginei.
— Uite şi o batistă în care să le înfăşurăm! adăugă Athos.
Şi scoase din buzunar batista muiată în sîngele regelui.
— Oare ce fac cu leşul? întrebă Athos.
— Din porunca lui Cromwell, i se vor aduce onorurile cuvenite unui rege. I-am aşezat trupul într-un sicriu de plumb, doctorii îmbălsămează bietele-i rămăşiţe pămînteşti şi după aceea îl vor depune pe un catafalc, sub vegherea lumînărilor.
— Ce ironie! murmură cu tristeţe Athos. Onoruri regale celui pe care l-au ucis!
— Asta dovedeşte, zise Aramis, că regele moare, dar regalitatea nu.
— Vai! răspunse Athos, e poate ultimul rege cavaler pe care l-a avut lumea.
— Haide, nu-ţi mai face inimă rea, conte! răsună o voce groasă pe scară, şi treptele gemură sub paşii grei ai lui Porthos. Cu toţii sîntem muritori, bieţii mei prieteni!
— Vii cam tîrziu, dragul meu Porthos, observă contele de La Fère.
— Păi da, spuse Porthos. Era lume pe străzi şi m-au făcut să întîrzii. Ţopăiau, ticăloşii! I-am pus unuia mîna în beregată şi cred că l-am sugrumat niţeluş. Tocmai atunci a picat o patrula. Din fericire, omului meu i-a lipsit graiul vreo cîteva clipe. Eu n-am stat pe gînduri, am şters-o pe o ulicioară, care m-a scos într-alta şi mai strîmtă şi m-am rătăcit. Nu cunosc Londra, englezeşte nu ştiu şi am crezut că n-am să mă mai descurc în veci. Ei, dar iată-mă.
— Şi d'Artagnan? întrebă Aramis. Nu l-ai văzut? N-a păţit ceva?
— Ne-a despărţit mulţimea, zise Porthos. Oricît m-am străduit, n-am mai dat de el.
— Oh! murmură cu tristeţe Athos. Eu l-am văzut bine de tot. Era în primul rînd al mulţimii, aşezat cum nu se poate mai bine; ca să nu-i scape nimic; şi cum, orice ar fi, spectacolul era ciudat,
o fi vrut să rămînă pînă la capăt.
— Hm, conte de La Fère? se auzi o voce liniştită, în ciuda răsuflării întretăiate de graba drumului. Vorbeşti de rău pe cine nu-i de faţă?
Mustrarea îl săgetă pînă în inimă pe Athos. Totuşi, cum impresia pe care i-o făcuse d'Artagnan, stînd în primele rînduri, era încă adîncă, se mulţumi să spună:
— Nu te vorbesc de rău, prietene. Eram neliniştiţi că nu mai vii şi le-am povestit unde te aflai. Nu l-ai cunoscut pe regele Carol, era un străin pentru tine şi nimic nu te obliga să-l iubeşti.
Zicînd aceasta, îi întinse mîna. D'Artagnan se prefăcu însă că nu observă şi rămase cu mîna ascunsă sub mantie.
Athos îşi lăsă mîna să cadă încet de-a lungul corpului.
— Uf, tare-s obosit! făcu d'Artagnan, şi se aşeză pe un scaun.
— Bea un pahar de porto, îl îndemnă Aramis, luînd de pe masă o sticlă şi umplîndu-i un pahar. Bea, asta dă putere.
— Da, sa bem, încuviinţă Athos, care, simţitor la supărarea gasconului, ţinea să ciocnească un pahar cu el. Să bem şi să plecăm din ţara asta blestemată. Corabia ne aşteaptă, aşa cum ştiţi. Să plecăm chiar astă-seară, doar nu mai avem ce face aici!
— Eşti tare grăbit, domnule conte, observă d'Artagnan.
— Pamîntul asta setos de sînge parcă-mi arde sub tălpi, mărturisi Athos.
— Mie, unuia, zăpada nu-mi pare aşa, spuse liniştit gasconul.
— Ce mai vrei să Facem aici, acum cînd regele e mort? îşi arătă Athos nedumerirea.
— Aşadar, domnule conte, spuse nepăsător d'Artagnan, credeţi că nu mai aveţi nimic de făcut în Anglia?
— Nimic, nimic răspunse Athos. Decît să mă îndoiesc de bunătatea divină şi să-mi nesocotesc propriile puteri.
— Cît despre mine, făcu d'Artagnan, eu, păcătosul, eu, un gură-cască iubitor de sînge, care m-am îndesat pînă la treizeci de paşi de eşafod ca să văd mai bine cum cade capul acestui rege pe care nu-l cunoşteam şi de care, pe cît se pare, prea puţin îmi păsa, eu gîndesc altfel decît domnul conte... aşa că rămîn!
Athos păli îngrozitor. Fiecare vorbă a prietenului său îi străpungea inima.
— Ah, rămîi la Londra? întrebă Porthos.
— Da, răspunse gasconul. Dar tu?
— Ce dracu! izbucni Porthos, niţel cam încurcat faţă de Athos şi Aramis. Dacă zici că rămîi, cum am venit cu tine, nu plec fără tine, doar n-o să te las singur în ţara asta afurisită.
— Îţi mulţumesc, nepreţuitul meu prieten. Atunci îţi propun o trebuşoară pe care s-o duci la capăt după plecarea domnului conte. M-am gîndit la ea în timp ce priveam spectacolul de care pomenirăm adineauri.
— Ce anume? întrebă Porthos.
— Să aflăm cine-i omul mascat care s-a oferit într-un chip atît de îndatoritor să reteze capul regelui.
— Un om mascat?! se miră Athos. Prin urmare călăul n-a fugit?
— Călăul? făcu d'Artagnan. E tot în pivniţă, unde cred că stă la taifas cu sticlele hangiului nostru. Dar bine că mi-ai adus aminte...
Şi se îndreptă spre uşă:
— Mousqueton! strigă el.
— Da, domnule, se auzi o voce care părea că vine din fundul pămîntului.
— Totul s-a sfirşit, aşa că poţi să dai drumul prizonierului.
— Atunci, cine să fie mizerabilul care a ridicat mîna asupra regelui? izbucni Athos.
— Un călău amator, spuse Aramis. De altfel, mînuieşte bine securea, căci, aşa cum spera, a izbutit din prima lovitură.
— Nu l-ai văzut la faţă? întrebă Athos.
— Purta mască, zise d'Artagnan.
— Dar tu care erai lîngă el, Aramis?
— Am văzut numai o barbă căruntă ce ieşea de sub mască.
— Deci e un om în vîrstă, presupuse Athos.
— O, zise d'Artagnan, asta nu înseamnă nimic. Cînd îţi pui mască, poţi foarte bine să-ţi pui şi barbă.
— Îmi pare rău că nu l-am urmărit, se căina Porthos.
— Ei bine, dragul meu Porthos – vorbi d'Artagnan – tocmai asta mi-a dat mie prin cap.
Athos înţelese totul şi se ridică în picioare.
— Iartă-mă, d'Artagnan! rosti el. M-am îndoit de Dumnezeu, puteam să mă îndoiesc şi de tine. Iartă-mă, prietene!
— Vedem noi asta numaidecît, replică gasconul, schiţînd un zîmbet.
— Şi pe urmă? întrebă Aramis.
— Pe urmă, continuă d'Artagnan, în vreme ce mă uitam, dar nu la rege, cum crede domnul conte, căci ştiu ce înseamnă un om care se pregăteşte să moară şi, cu toate că-s învăţat cu acest soi de împrejurări, îmi fac rău întotdeauna, uitindu-mă la călăul cu mască, mi-a trecut prin minte, cum v-am spus, să aflu cine este. Or, cum avem obiceiul să ne completăm unii pe alţii, să ne ajutăm între noi, aşa cum o mînă ajută la nevoie pe cealaltă, m-am uitat fără să vreau în jur, să văd dacă Porthos nu-i cumva pe aproape; căci pe tine Aramis, te-am recunoscut lîngă rege, şi despre tine Athos, ştiam că te afli sub eşafod. De aceea nici nu mă supăr pe tine, adaugă el, întinzîndu-i mîna lui Athos. Ai suferit mult. Mă uitam deci în jur, cînd văd în dreapta mea o scăfirlie crăpată de curînd şi lipită la loc, de bine de rău, într-o legătură de tafta neagră. „La naiba, îmi zic, parcă ar fi mîna mea la mijloc, parcă şi de scăfîrlia ăstuia tot eu m-am îngrijit." Într-adevăr, era nefericitul de scoţian, fratele lui Parry, vă aduceţi aminte, cel cu care s-a distrat Groslow, încercîndu-şi puterile, şi care avea ţeasta despicată cînd am dat noi peste el.
— Întocmai, adeveri Porthos. Omul cu găinile negre.
— Chiar aşa. Făcea semne cuiva din stînga mea; ma întorc şi-l recunosc pe preacinstitul Grimaud, care, ca şi mine, îl mînca din ochi pe călăul mascat.
— „Oh!" fac eu spre el, şi cum ăsta-i cuvîntul de care se foloseşte domnul conte în zilele cînd îi vorbeşte, Grimaud pricepe îndată că-l chem şi se întoarce spre mine ca împins de un resort. Recunoscîndu-mă şi el, mi-arată cu degetul spre omul mascat şi mormăie: „Ei?", adică: „Aţi văzut?" ,,La naiba!" răspund eu. Ne-am înţeles de minune unul pe altul. Atunci m-am întors spre scoţianul nostru: privirile lui erau cum nu se poate mai grăitoare. Pe scurt, totul s-a sfîrşit, aşa cum ştiţi într-un mod sinistru. Mulţimea a început să se împrăştie; seara se lăsa încet; eu m-am pitulat intr-un colţ al pieţei împreună cu Grimaud şi cu scoţianul, căruia îi făcusem semn să rămîie cu noi, şi de acolo îl urmăream pe călău, care intrase din nou în odaia regelui, să-şi schimbe hainele, ale lui fiind pline de sînge, fără îndoială. După ce s-a schimbat, şi-a pus o pălărie neagră pe cap, s-a înfăşurat într-o mantie şi s-a făcut nevăzut. M-am gîndit că va pleca şi-am dat fuga la uşa de la intrare. Într-adevăr, după vreo cinci minute l-am văzut coborînd scara.
— Şi l-ai urmărit? izbucni Athos.
— Te cred! răspunse d'Artagnan. Dar n-a fost prea uşor, ehei! Mereu întorcea capul, şi asta ne silea să ne tot ascundem ori să ne prefacem că trecem pe acolo din întîmplare. Mi-ar fi fost foarte uşor să-l omor; dar, cum nu-s egoist din fire, păstram pasărea asta rară pentru tine, Aramis, şi pentru tine, Athos, ca să aveţi un pic de mingîiere. Într-un tîrziu, după vreo jumătate de ceas de alergătură pe străzile cele mai întortocheate din inima oraşului, am ajuns la o căsuţă singuratică, unde nu se auzea nici un zgomot şi nu se vedea nici o lumină ca să crezi c-ar fi cineva înăuntru. Atunci Grimaud a scos la iveală un pistol din cizmele lui largi. „Ei?" mormăi el întrebător, arătîndu-mi pistolul. „Nu, nu!" l-am oprit eu. Precum v-am spus, aveam şi eu gîndurile mele. Omul cu mască s-a oprit în faţa unei uşi scunde, a scos o cheie din buzunar, dar, înainte să o vîre în broască, s-a întors iarăşi să vadă dacă nu-i urmărit. Eu eram pitit după un pom, Grimaud după o piatră, iar scoţianul, în lipsa de altceva, se trîntise la pămînt. Fără îndoială că omul nostru s-a crezut singur, fiindcă am auzit cheia răsucindu-se în broască: uşa s-a deschis şi el a dispărut în casă.
— Mizerabilul! scrîşni Aramis. Şi-n timp ce tu ai venit încoace, el a fugit şi n-o să-l mai găsim.
— Ce Dumnezeu, Aramis, zise gasconul, drept cine mă iei?
— Totuşi, în lipsa ta... – i se alătură şi Athos.
— Ei, în lipsa mea nu puteam să-i las în loc pe Grimaud şi pe scoţian? Mai înainte ca omul nostru să facă zece paşi în casă, eu am şi înconjurat-o. La o uşă, cea pe unde a intrat, l-am lăsat pe scoţian, poruncindu-i printr-un semn să-l urmărească pe omul cu mască neagră dacă iese din casă, în vreme ce Grimaud avea să-l urmărească şi el, ca apoi să ne spună totul. Pe Grimaud l-am lăsat la cea de a doua uşă, cu aceeaşi poruncă, şi iată-mă-s. Fiara e încercuită. Acum, cine vrea să o vadă încolţită?
Athos se aruncă în braţele lui d'Artagnan, care îşi ştergea fruntea de sudoare.
— Prietene, eşti într-adevăr prea bun că nu te-ai supărat pe mine. Am greşit, am greşit de o sută de ori faţă de tine, fiindcă ar trebui să te cunosc. Numai, vezi, în inima noastră zace o fărîmă de răutate, care te face să te îndoieşti mereu.
— Hm! mormăi Porthos. Călăul n-o fi chiar domnul Cromwell? Cine ştie? Ca să aibă siguranţa că treaba e bine făcută, a ţinut să facă totul cu mîna lui!
— N-aş crede! Cromwell e gras şi scund, în vreme ce ăsta-i subţire şi mai degrabă înalt decît scund.
— O fi vreun soldat condamnat căruia i s-a oferit în schimb graţierea, spuse Athos. La fel cum s-a întîmplat cu nenorocitul de Chalais.
— Nu, nu, stărui d'Artagnan. Nu avea pasul cadenţat al unui militar şi nici nu mergea crăcănat ca un călăreţ. Avea călcătura aleasă şi un aer distins. Mare lucru să mă înşel, dar cred că e vorba de un nobil.
— Un nobil! exclamă Athos. Cu neputinţă! Ar fi o ruşine pentru întreaga nobilime.
— Straşnic vînat! hohoti Porthos de se cutremurară geamurile. Straşnic vînat, pe legea mea!
— Mai pleci, Athos? întrebă d'Artagnan.
— Nu, rămîn, răspunse gentilomul, cu un gest ameninţător, care nu făgăduia nimic bun celui căruia îi era adresat.
— Atunci, spadele! spuse Aramis. Spadele noastre! Să nu mai pierdem o clipă.
Cei patru prieteni îmbrăcară la iuţeală veşmintele de nobili, îşi încinseră spadele, chemară pe Mousqueton şi pe Blaisois, poruncindu-le să facă socoteala cu hangiul şi să pregătească totul de plecare, fiindcă era cu putinţă să părăsească Londra chiar în noaptea aceea.
Noaptea se făcuse şi mai neagră. Zăpada cădea necontenit, aşternîndu-se ca un giulgiu peste oraşul regicid. Era aproape şapte seara şi pe străzi se vedeau puţini trecători, căci lumea se închisese în casă şi vorbea în şoaptă despre cumplita întîmplare din acea zi.
Cei patru prieteni, înfăşuraţi în mantiile lor, străbătură toate pieţele şi străzile din centru, pline de atîta omenire peste zi şi atît e pustii la ceasul acela de noapte. D'Artagnan mergea în frunte, căutînd din vreme în vreme să descopere crucile pe care le scrijelise cu pumnalul pe ziduri. Era întuneric beznă şi abia putea sa desluşească semnele. Dar îşi întipărise atît de bine în minte fiecare fîntînă, fiecare firmă de prăvălie, încît, după o jumătate de ceas, izbutiră să ajungă la casa cea singuratică.
Pentru o clipă, gasconul crezu că fratele lui Parry a dispărut, dar se înşela: voinicul scoţian obişnuit cu frigul din munţii săi, se întinsese lîngă un stîlp, întocmai ca o statuie prăvălită la pămînt, fără să se sinchisească de asprimea vremii, lăsînd zăpada să-l acopere. Zărindu-i pe cei patru, se ridică îndată.
— Iată încă un slujitor credincios, rosti Athos. Dumnezeule mare! Oamenii de ispravă nu-s atît de rari pe cît se pare: asta-mi dă curaj.
— Să nu ne grăbim cu laudele, mormăi d'Artagnan. Scoţianul nostru îmi pare c-a venit încoace pentru o socoteală de-a lui. Am auzit că oamenii născuţi dincolo de Tweed sînt foarte răzbunători. Păzeşte-ţi pielea, jupîn Groslow! Dacă daţi ochii unul cu altul, te-aşteaptă clipe grele!
Gasconul păşi înainte şi se apropie de scoţian, care îl recunoscu, apoi făcu semn şi celorlalţi sa se apropie.
— Cum stăm? întrebă Athos în englezeşte.
— N-a ieşit nimeni, răspunse fratele lui Parry.
— Bine. Tu, Porthos, rămîi aici cu el, şi tu, Aramis, la fel. D'Artagnan mă va duce la Grimaud.
Grimaud, nu mai puţin şiret decît scoţianul, se vîrîse într-o scorbură de salcie şi stătea acolo ca într-o gheretă. O clipă, d'Artagnan crezu, ca şi prima dată, că omul cu mască a plecat şi că Grimaud a pornit-o după el.
Deodată ieşi la iveală o scăfirlie şi se auzi un fluierat uşor.
— Oh! exclamă Athos.
— Aici, murmură Grimaud.
Se apropiară amîndoi de salcie.
— Ei, a ieşit careva din casă? întrebă d'Artagnan.
— Nu, dar a intrat, răspunse Grimaud.
— Bărbat sau femeie?
— Bărbat.
— Aha! mormăi d'Artagnan. Prin urmare, acuma-s doi.
— Aş vrea să fie patru, spuse Athos. Măcar să fie o luptă egală.
— Poate că sînt patru, zise d'Artagnan.
— Cum adică?
— Nu se poate ca alţii să fi venit mai din vreme şi să fi aşteptat înăuntru?
— Putem să ne convingem, zise Grimaud arătînd spre o fereastră prin obloanele căreia răzbăteau cîteva raze de lumină.
— Chiar aşa, încuviinţă d'Artagnan. Să-i chemăm şi pe ceilalţi. Apucară după colţul casei, să le facă semn lui Porthos şi lui Aramis.
Aceştia veniră în grabă.
— Aţi văzut ceva? întrebară ei.
— Nu, dar o să vedem, răspunse d'Artagnan şi arătă din ochi spre Grimaud, care, agăţîndu-se de ieşiturile zidului, se căţărase la vreo cinci-şase picioare de la pămînt.
Toţi patru se dădură mai aproape. Grimaud se caţără ca o pisică şi, în cele din urmă, se apucă de un cîrlig care ţine oblonul cînd e deschis, găsi cu piciorul o ieşitură a zidului ce îi păru îndeajuns de trainică şi le făcu semn că totul e bine. După o clipă, apropie ochiul de crăpătura oblonului.
— Ce vezi? întrebă d'Artagnan.
Grimaud arătă mîna închisă, numai cu două degete desfăcute.
— Vorbeşte, spuse Athos. Nu-ţi vedem semnele. Cîţi sînt?
— Doi, şopti el. Unul cu faţa la mine, celălalt cu spatele.
— Bine. Şi cine-i în faţa ta?
— Omul pe care l-am văzut trecînd.
— Îl cunoşti?
— Mi s-a părut că-l recunosc şi nu m-am înşelat, e gras şi scund.
— Cine-i? şuşotiră într-un glas cei patru prieteni.
— Generalul Oliver Cromwell.
Tuspatru se uitară unul la altul.
— Şi celălalt cum arată? întrebă Athos.
— E unul slab şi înalt.
— Călăul! murmură în acelaşi timp d'Artagnan şi Aramis.
— Stă cu spatele la mine, zise Grimaud. Uite, se întoarce. E fără mască, acum o să-l văd... Ah!
În clipa aceea, ca şi cum cineva i-ar fi împlîntat un pumnal în inimă, dădu drumul cîrligului din mînă şi căzu pe spate, cu un geamăt surd. Porthos îl prinse în braţe.
— L-ai văzut? întrebară tuspatru dintr-o suflare.
— L-am văzut, îngăimă Grimaud, cu părul măciucă în cap şi cu fruntea scăldată de sudoare.
— Pe cel înalt şi slab? urmă d'Artagnan.
— Da.
— Adică pe călău? adăugă Aramis.
— Da.
— Şi cine e? întrebă Porthos.
— El e! El e! bîngui Grimaud, galben ca un mort, apucînd cu mîinile-i tremurînd mîna stăpînului său.
— Cine? întrebă şi Athos.
— Mordaunt!... îngăimă Grimaud.
D'Artagnan, Porthos şi Aramis scoaseră un strigăt de bucurie.
Athos făcu un pas înapoi şi-şi trecu mîna peste frunte.
— Fatalitate! murmura el.
XXVIII
CASA LUI CROMWELL
Într-adevăr, pe Mordaunt îl urmărise d'Artagnan, dar fără să-l recunoască.
Intrînd în casă, călăul îşi scoase masca şi barba căruntă ce-i schimba chipul, urcă scara, deschise o uşă şi pătrunse într-o odaie cu o zugrăveală închisă, luminată de licărirea unei lămpi, şi se găsi în faţa unui om care scria aşezat la un birou.
Omul acesta era Cromwell.
Lucru ştiut, Cromwell avea la Londra două sau trei locuinţe tainice, necunoscute nici prietenilor şi de care ştiau numai cei foarte apropiaţi. Or, ne amintim că Mordaunt se număra printre aceştia din urmă.
La intrarea lui, Cromwell ridică ochii.
— Dumneata eşti, Mordaunt? spuse el. Vii cam tîrziu.
— Am vrut şă văd ceremonia pînă la sfîrşit, generale, din pricina asta am întîrziat, răspunse Mordaunt.
— Ah! făcu Cromwell. De obicei nu eşti atît de curios.
— Sînt întotdeauna curios să văd căderea unuia dintre duşmanii înălţimii-voastre, iar cel de azi nu era printre cei mai neînsemnaţi. Dar dumneavoastră, generale, n-aţi fost la White-Hall?
— Nu, spuse Cromwell.
Urmă un răstimp de tăcere.
— Aţi aflat amănunte? întrebă Mordaunt.
— Nici unul. Sînt aici de azi-dimineaţă. Ştiu numai că se pusese la cale un complot pentru salvarea regelui.
— Ah! Ştiaţi?
— N-are importanţă. Patru oameni travestiţi în muncitori urmau să-l scoată pe rege din închisoare şi să-l ducă la Greenwich, unde-l aştepta o barcă.
— Şi ştiind toate astea, înălţimea-voastră stătea aici, departe de oraş, liniştit şi inactiv?
— Liniştit, da, spuse Cromwell. Dar de ce zici inactiv?
— Totuşi, dacă reuşea complotul?
— Aş fi dorit-o.
— Credeam că înălţimea-voastră priveşte moartea lui Carol I ca o nenorocire necesară binelui Angliei.
— Tocmai! spuse Cromwell. E părerea mea dintotdeauna. Dar nu trebuia decît să moară, şi dacă totul se petrecea într-altă parte decît pe eşafod, poate că ar fi fost mai bine.
— De ce, înălţimea-voastră?
Cromwell zîmbi.
— Iertaţi-mă, spuse Mordaunt. Dar, vedeţi, generale, sînt un ucenic într-ale politicii şi-aş vrea să trag foloase în toate împrejurările din învăţămintele pe care binevoieşte să mi le dea stăpînul meu.
— Aşa s-ar fi spus că l-am osîndit din spirit de dreptate şi că l-am lăsat să fugă din mărinimie.
— Şi dacă într-adevăr ar fi fugit?
— Asta nu se putea.
— Nu se putea?
— Da, luasem toate măsurile.
— Şi înălţimea-voastră cunoaşte pe cei patru oameni care se hotărîseră să-l salveze pe rege?
— Sînt patru francezi: doi trimişi de către doamna Henriette la soţul ei şi doi veniţi la mine din partea lui Mazarin.
— Şi credeţi, domnule, că Mazarin i-a însărcinat cu o asemenea treabă?
— Se poate, dar se va dezice de ei.
— Credeţi?
— Sînt sigur.
— De ce?
— Fiindcă n-au reuşit
— Înălţimea-voastră îmi dăduse pe doi dintre aceşti francezi, atunci cînd erau vinovaţi numai de a fi slujit cu armele pe Carol I. Acum, că sînt vinovaţi de uneltiri împotriva Angliei, vreţi să mi-i daţi pe toţi patru?
— I-ai, încuviinţă Cromwell.
Mordaunt făcu o plecăciune, cu un surîs de biruitoare cruzime.
— Să ne întoarcem, rogu-te, la nefericitul de Carol, spuse Cromwell, văzînd că Mordaunt se pregăteşte să-i mulţumească. Ce-a strigat mulţimea?
— Mai nimic, dacă n-a strigat: „Trăiască Cromwell!"
— Unde te găseai?
Mordaunt se uită o clipă la general, încercînd să-i citească în ochi dacă întrebarea avea rost şi dacă nu cumva ştia tot.
Privirea aprinsă a lui Mordaunt nu putu pătrunde însă în adîncul privirii lui Cromwell.
— Mă găseam într-un loc de unde puteam să văd şi să aud totul.
De astă dată, Cromwell îl privi ţintă, numai că şi Mordaunt fu de nepătruns. După cîteva clipe, întoarse ochii cu nepăsare.
— Se pare că acel călău improvizat şi-a făcut datoria cum nu se poate mai bine, zise Cromwell. După cîte mi s-a spus cel puţin, a fost o lovitură de maestru.
Mordaunt îşi aminti afirmaţia lui Cromwell că nu cunoaşte nici un amănunt. Din acea clipă căpătă convingerea că a asistat şi el la execuţie, ascuns pe undeva, după o perdea sau un oblon.
— Într-adevăr, vorbi el, liniştit şi cu chipul impasibil. O singură lovitură a fost de ajuns.
— Poate că totuşi era de meserie, spuse Cromwell.
— Credeţi, domnule?
— De ce nu?
— Omul nu avea aerul unui călău.
— Dar cine altul decît un călău ar fi primit să îndeplinească o asemenea treabă îngrozitoare? întrebă Cromwell.
— Ştiu eu? zise Mordaunt. Poate vreun duşman personal al regelui Carol, care să fi jurat răzbunare şi care astfel şi-a îndeplinit jurămîntul; poate vreun nobil care avea motive temeinice să-l urască şi care, aflînd că vrea să fugă şi să-i scape, i-a aţinut calea, cu faţa ascunsă de o mască şi cu mîna pe secure, nu atît ca un călău improvizat, cît ca un trimis al soartei.
— Se poate, spuse Cromwell.
— Şi dacă ar fi aşa, continuă Mordaunt, înălţimea-voastră ar condamna fapta lui?
— Nu mi-e dat mie să-l judec, răspunse Cromwell, ci lui Dumnezeu.
— Dar dacă l-aţi cunoaşte?
— Nu-l cunosc şi nici nu vreau să-l cunosc. Ce-mi pasă dacă a fost el sau altul? Carol era condamnat, aşa că nu un om i-a tăiat capul, ci o secure.
— Şi totuşi, stărui Mordaunt, fără omul acesta regele ar fi fost salvat.
Cromwell surîse.
— Desigur, ar fi fost răpit, chiar dumneavoastră aţi spus-o.
— Da, răpit pînă la Greenwich. Acolo se suia pe o corăbioară cu cei patru salvatori. Pe corăbioară s-ar fi găsit însă patru oameni ai mei şi cinci butoaie cu praf de puşcă ale naţiunii. În larg, cei patru oameni ar fi coborît într-o barcă, şi dumneata eşti prea priceput în politică, Mordaunt, ca să nu înţelegi urmarea.
— Da, ar fi sărit în aer cu toţii.
— Chiar aşa. Explozia ar fi împlinit misiunea securii. Regele Carol pierea pentru totdeauna. S-ar fi spus că, fugind din faţa justiţiei umane, l-a urmărit şi ajuns răzbunarea cerească. N-am mai fi fost decît judecătorii lui, călăul ar fi fost Dumnezeu. Iată ce m-a făcut să pierd nobilul acela mascat, Mordaunt. Aveam deci dreptate cînd nu voiam să-l cunosc, căci, cu toate bunele-i intenţii, zău, nu-i pot mulţumi pentru ceea ce a făcut.
— Domnule, spuse Mordaunt. Ca întotdeauna mă înclin şi mă simt mic în faţa dumneavoastră. Sînteţi un gînditor profund, continuă el, şi ideea cu corăbioară aruncată în aer e sublimă.
— Ba-i absurdă, de vreme ce-i inutilă, rosti Cromwell. În politică nu există idee sublimă dacă nu dă roade; orice idee care nu izbuteşte e nebunească şi stearpă. Te vei duce astă-seară la Greenwich, Mordaunt, spuse Cromwell, ridicîndu-se. Vei căuta pe stăpînul corăbioarei „Fulgerul" şi-i vei arăta o batistă albă, înnodată în cele patru colţuri, care-i semnul de recunoaştere. Vei spune oamenilor să coboare de pe corabie şi vei duce praful de puşcă înapoi la Arsenal, dacă nu cumva...
— Dacă nu cumva... îngînă Mordaunt, cu o bucurie sălbatică în ochi la auzul cuvintelor lui Cromwell.
— Dacă nu cumnva această corăbioară aşa cum e, poate sluji interesele dumitale personale.
— Ah, milord, milord! exclamă Mordaunt, Dumnezeu, făcîndu-vă alesul său, v-a dăruit o privire căreia nu-i scapă nimic.
— Mi se pare că-mi spui milord! zise Cromwell, rîzînd. E bine, fiindcă sîntem între noi, dar ia aminte să nu scapi vorba asta de faţă cu imbecilii noştri de puritani.
— Oare nu aşa i se va spune curînd înălţimii-voastre?
— Sper cel puţin, dar încă nu e timpul.
Cromwell se ridică să-şi ia haina.
— Plecaţi, domnule? întrebă Mordaunt.
— Da, spuse generalul. Am dormit aici ieri şi alaltăieri şi ştii că nu stă în obiceiul meu să mă culc de trei ori în acelaşi pat.
— Deci înălţimea-voastră îngăduie să petrec noaptea aşa cum doresc?
— Şi chiar ziua de mîine, dacă e nevoie. De ieri seară, adăugă Cromwell zîmbind, ai făcut destule pentru mine, şi dacă ai vreo chestiune personală de rezolvat, e drept să-ţi las şi timpul necesar.
— Mulţumesc, domnule. Sper să-l întrebuinţez cu folos.
Cromwell dădu din cap, apoi, întorcîndu-se, îl întrebă:
— Eşti înarmat?
— Am spada.
— Şi nu te-aşteaptă nimeni afară la uşă?
— Nimeni.
— Ar trebui atunci să mergi cu mine, Mordaunt.
— Mulţumesc, domnule, dar ocolul prin trecerea subterană mi-ar răpi din timp şi, după cele ce mi-aţi spus, orice clipă mi-e de folos. Voi ieşi pe cealaltă uşă.
— Cum vrei, spuse Cromwell.
Şi, apăsînd cu mîna pe un buton ascuns, deschise o uşă atît de bine ascunsă în tapiserie, încît pînă şi ochiul celui mai încercat anevoie ar fi descoperit-o.
Uşa, mişcată de un resort de oţel, se închise în urma lui.
Era una din ieşirile secrete, despre care istoria spune că ar fi existat în toate casele tainice ale lui Cromwell.
Ea trecea pe sub strada pustie şi dădea în fundul unei grote, în grădina unei alte case, la vreo suta de paşi de cea pe care tocmai o părăsise viitorul Lord Protector.
În timpul ultimei scene, Grimaud zărise, prin deschizătura perdelei, pe cei doi, recunoscînd întîi pe Cromwell, apoi pe Mordaunt.
Am văzut cum au primit această veste cei patru prieteni.
D'Artagnan îşi veni cel dintîi în fire.
— Mordaunt! spuse el. Oh, cerule! Dumnezeu ni-l trimite.
— Da, întări Porthos. Să spargem uşa şi să cădem peste el.
— Ba dimpotrivă, spuse d Artagnan. Nu spargem nimic şi nu facem zgomot, fiindcă zgomotul adună lume. Mai ales dacă se află înăuntru cu ilustrul lui stăpîn, aşa cum spune Grimaud, trebuie să fie pe aici, prin împrejurimi, posturi de strajă. Ei, Grimaud, vino încoace şi încearcă să te ţii pe picioare.
Grimaud se apropie. Furia îl cuprinsese din nou, dar se ţinea tare.
— Bine, urma d Artagnan. Acum caţără-te din nou sus şi spune-ne dacă Mordaunt e în tovărăşia cuiva, dacă se pregăteşte să iasă din casă ori să se culce. Dacă e însoţit, aşteptăm pînă va rămîne singur. Dacă iese din casă, îl înhăţăm la ieşire. Dacă rămîne, forţăm fereastra. Face mai puţin zgomot şi e mai uşor decît să forţezi o uşă.
Grimaud începu să se caţere încet spre fereastră.
— Athos, Aramis, voi păziţi cealaltă ieşire; eu cu Porthos rămînem aici.
Cei doi prieteni se supuseră îndată.
— Ei, Grimaud? întrebă d'Artagnan.
— E singur.
— Eşti sigur?
— Da.
— Nu l-am văzut ieşind pe tovarăşul lui.
— Poate că a ieşit pe uşa cealaltă.
— Ce face?
— Îşi pune haina şi mănuşile.
— Al nostru e! şopti d'Artagnan.
Porthos duse mîna la pumnal şi-l smuci din teacă fără să-şi dea seama.
— Lasă pumnalul, prietene Porthos, murmură d'Artagnan. Nu trebuie să începem prin a lovi. Îl avem în mînă. Să facem totul cu socoteală. Avem cîte ceva de vorbit împreună şi lucrurile trebuie să se petreacă aşa ca la Armentières; dar să sperăm că el n-are copii şi că dacă-l strivim, de astă dată se va isprăvi totul.
— Sst! spuse Grimaud. Se pregăteşte să iasă. Se apropie de lampă, o stinge. Nu mai văd nimic.
— Atunci, dă-te jos, dă-te jos.
Grimaud sări la pamînt şi căzu în picioare. Zăpada înăbuşi zgomotul. Nu se auzi nimic.
— Spune-i lui Athos şi Aramis să se aşeze de fiecare parte a uşii, ca şi noi. Dacă-l prind, să bată din palme. Dacă-l prindem noi, facem la fel.
Grimaud dispăru.
— Porthos, Porthos, îl povăţui gasconul. Ascunde şi tu umerii ăştia largi, prietene, să nu ne dam de gol.
— Numai să iasă pe aici!
— Taci!
Uriaşul se lipi de zid, de parcă ar fi vrut să se facă una cu el. D'Artagnan îi urmă pilda.
Auziră pasul lui Mordaunt răsunînd pe scară. O ferestruică ascunsă se închise şi lemnul scîrţîi. Mordaunt privi afară şi, mulţumită prevederilor celor doi prieteni, nu văzu nimic. Atunci vîrî cheia în broască, uşa se deschise şi se ivi în prag.
În aceeaşi clipă se pomeni cu d'Artagnan în faţa lui.
Vru să trîntească uşa, dar Porthos se aruncă spre clanţă şi împinse uşa de perete.
Uriaşul bătu de trei ori din palme. Athos şi Aramis se arătară numaidecît.
Mordaunt se făcu galben ca ceara, dar nu scoase un cuvînt şi nici nu strigă după ajutor.
D'Artagnan se năpusti spre el şi, împingîndu-l cu pieptul, îl sili să urce scara de-a îndăratelea. Lumina unei lămpi îngăduia gasconului să nu scape din ochi mîinile lui Mordaunt, dar el îşi dădea seama că dacă-l omoară pe d'Artagnan, trebuia să se descotorosească şi de ceilalţi trei. Nu făcu deci nici o mişcare, nici să se apere, nici să lovească. Ajuns la uşă şi simţind cum se lipeşte cu spatele de ea, crezu, fără îndoială, că acolo se va sfîrşi cu el; numai că se înşela. D'Artagnan întinse mîna şi deschise uşa. Se aflau în odaia în care, cu zece minute înainte, tînărul vorbise cu Cromwell.
Porthos intră după el. Întinzînd braţul, luase lampa atîrnată de tavan şi aprinse de la ea o altă lampă.
Athos şi Aramis intrară şi ei şi răsuciră cheia în broască.
— Ia loc, te rog! vorbi d'Artagnan, oferind tînărului un scaun. Mordaunt luă scaunul din mîinile lui d'Artagnan şi se aşeză, palid, dar liniştit. Trei paşi mai încolo, Aramis înşirui alte trei scaune, pentru el, d'Artagnan şi Porthos.
Athos se aşeză în colţul cel mai depărtat, hotătît parcă să fie un spectator neclintit la tot ce avea să se petreacă.
Porthos se aşeză în stînga şi Aramis în dreapta lui d'Artagnan.
Athos părea copleşit. Porthos îşi freca mîinile cu o înfrigurată nerăbdare.
Aramis zîmbea, muşcîndu-şi însă buzele pînă la sînge.
Singur d'Artagnan se stăpînea, ori cel puţin aşa se părea.
— Domnule Mordaunt, spuse el tînărului. Fiindcă soarta ne strînge laolaltă, în sfîrşit, după atîtea zile de cînd alergăm unii după alţii, să stăm puţin de vorbă, dacă nu ţi-e cu supărare.
XXIX
O CONVORBIRE
Mordaunt fusese luat atît de repede şi urcase scara atît de buimăcit, încît nu era în stare să-şi adune gîndurile. Într-adevăr, în prima clipă îl copleşiseră emoţia, surpriza şi o frică de neînvins, fireşti la oricine atunci cînd un duşman de moarte, mai puternic, îl înhaţă, şi asta tocmai cînd îl crede departe, prins de alte treburi.
Dar de îndată ce se aşeză pe scaun, de îndată ce-şi dădu seama că are la îndemînă un răgaz, oricare ar fi fost motivul, îşi încordă mintea şi îşi adună toate puterile.
Focul din privirile lui d'Artagnan în loc să-l tulbure îl electriza, căci, oricît ar fi fost de ameninţători, ochii gasconului erau cinstiţi, cu toată ura şi mînia din ei. Mordaunt, gata să se agaţe de orice ca să iasă din încurcătură, fie prin forţă fie prin viclenie, se strînse ghem, întocmai ca ursul încolţit în bîrlog, care urmăreşte, cu o privire în aparenţă neclintită, toate mişcările vînătorului ce-l hăituieşte.
Totuşi, privirea aceasta alunecă iute pe spada lungă şi aprigă ce-i atîrna la şold; duse firesc mîna stîngă la mînerul spadei, aduse mînerul sub mîna dreaptă şi se aşeză, aşa cum îi ceruse d'Artagnan.
Muşchetarul se vede că aştepta vreo vorbă arţăgoasă, plănuind să înceapă o convorbire batjocoritoare sau cumplită, fiindcă în asta nu-l întrecea nimeni. Aramis îşi zicea în sinea lui: „O s-auzim niscaiva fleacuri". Porthos îşi muşca mustaţa, murmurînd: „Cîte mofturi ca să striveşti puiul asta de şarpe!"; Athos, retras în colţul odăii, şedea nemişcat, palid ca un chip tăiat în piatră şi, cu toate că nici nu clintea, îşi simţea fruntea lac de sudoare.
Mordaunt nu spunea nimic, dar, încredinţat că avea încă spada la îndemînă, se aşeză picior peste picior şi aşteptă.
Tăcerea nu putea să se prelungească, ar fi fost caraghios. D'Artagnan îşi dădu seama de asta şi, cum îl poftise pe Mordaunt să ia loc ca sa stea de vorbă, se gîndi că se cuvine să înceapă el.
— Mi se pare, domnule, glăsui gasconul cu ucigătoare-i politeţe, că-ţi schimbi îmbrăcămintea aproape la fel de iute ca şi mimii italieni, aduşi de la Bergamo de către cardinalul Mazarin şi pe care pesemne că i-ai văzut în timpul călătoriei dumitale în Franţa.
Mordaunt nu răspunse.
— Adineauri, urmă d'Artagnan, erai deghizat, adică nu, îmbrăcat în straie de ucigaş, şi acum...
— Şi acum, dimpotrivă, par îmbrăcat ca un om care urmează să fie ucis, nu-i aşa? i-o întoarse Mordaunt, cu vocea lui calmă şi tăioasă.
— Oh, domnule, replică d'Artagnan. Cum poţi spune aşa ceva, cînd te afli între gentilomi şi ai spadă la îndemînă?!
— Nu există spadă atît de iscusită, domnule, ca să poată înfrunta patru spade şi patru pumnale, fără să mai pun la socoteală pe ale complicilor care vă aşteaptă la uşă.
— Să avem iertare, răspunse d'Artagnan. Te înşeli, la uşă aşteaptă valeţii, şi nu complicii noştrii. Doresc să stabilesc adevărul în toate amănuntele.
Mordaunt răspunse doar printr-un surîs, care îi schimonosi batjocoritor buzele îngheţate.
— Dar nu despre asta e vorba, aşa că mă întorc la întrebarea mea, reluă d'Artagnan. Am avut cinstea, domnule, să te întreb de ce ţi-ai schimbat înfăţişarea. Masca nu te stingherea, după cîte mi se pare; barba căruntă te prindea de minune, iar securea, cu care ai dat o lovitură atît de măiastră, socot că nici ea nu ţi-ar fi stat rău în clipa asta. De ce-ai lăsat-o din mînă?
— Pentru că, reamintindu-mi cele petrecute la Armentières, m-am gîndit că voi găsi patru securi în loc de una, de vreme ce aveam să mă aflu între patru călăi.
— Domnule, ripostă d'Artagnan, foarte liniştit, deşi o uşoară mişcare a sprîncenelor arăta că începuse să se mînie. Cu toate că eşti plin de vicii şi putred pînă-n măduva oaselor, te văd încă nespus de tînăr, aşa ca n-am să mă opresc asupra vorbelor dumitale nesăbuite. Da, nesăbuite, căci ceea ce spui despre Armentières nu are nici o legătură cu împrejurarea de faţă. Într-adevăr, nu-i puteam oferi mamei dumitale o spadă ca să lupte cu noi; dar dumneata, care mînuieşti pumnalul şi pistolul cu atîta iscusinţă şi ai o asemenea spadă, dumitale are oricine dreptul să-ţi ceara cinstea unei întîlniri.
— Ah! îngînă Mordaunt. Prin urmare, vreţi să vă bateţi în duel?
Şi se ridică în picioare, cu ochii scînteietori, gata să răspundă pe dată provocării.
Porthos se ridică şi el, aşa cum făcea întotdeauna în astfel de ocazii.
— O clipă, o clipă, spuse d'Artagnan, cu acelaşi sînge rece. Să nu ne grăbim, doar fiecare dintre noi doreşte ca totul să se petreacă aşa cum se cuvine. Şezi, deci, dragă Porthos, şi dumneata ai bunătatea să rămîi liniştit, domnule Mordaunt. Vom căuta cea mai bună dezlegare cu putinţă şi vreau să fiu sincer cu dumneata. Mărturiseşte, arzi de dorinţa să ne ucizi pe unii sau pe ceilalţi, domnule Mordaunt, nu?
— Şi pe unii, şi pe ceilalţi, răspunse Mordaunt. D'Artagnan se întoarse către Aramis:
— E o mare fericire, nu-i aşa, dragul meu Aramis, că domnul Mordaunt cunoaşte atît de bine subtilităţile limbii franceze? Barem sîntem scutiţi de încurcături şi vom rîndui totul de minune.
Apoi se întoarse iarăşi către Mordaunt.
— Scumpe domnule Mordaunt, continuă el, te înştiinţez că aceşti domni nutresc faţă de dumneata aceleaşi bune sentimente şi că ar fi încîntaţi să te ucidă. Ba aş spune mai mult, că te vor ucide, fără îndoială. Totuşi, au să facă asta ca nişte gentilomi cinstiţi şi iată cea mai bună dovadă!
Zicînd aceasta, d'Artagnan îşi aruncă pălăria pe covor, împinse scaunul la perete, făcu semn prietenilor să-i urmeze pilda, şi, salutîndu-l cu aceea amabilitate franţuzească, rosti:
— Sînt al dumitale, domnule. Căci, dacă nu ai nimic împotrivă, eu voi fi acela care va începe. Spada mea e mai scurtă, e adevărat, dar nu-i nimic! Braţul va lungi spada.
— Stai! spuse Porthos, făcînd un pas înainte. Eu încep, nici nu mai încape vorbă.
— Ba te rog, Porthos, interveni Aramis.
Athos nu făcu nici o mişcare. Ai fi spus că e o statuie şi că nici nu mai respiră.
— Liniştiţi-vă, domnilor! vorbi d'Artagnan. Fiecăruia îi va veni rîndul. Uitaţi-vă în ochii domnului Mordaunt şi citiţi în ei ura atotputernică pe care i-o stîrnim. Uitaţi-vă cu cîtă îndemînare şi-a scos spada. Admiraţi-l cu cîtă grijă priveşte în jur, ca să nu întîlnească vreo piedică în cale. Toate acestea nu vă dovedesc, că domnul Mordaunt e un neîntrecut spadasin şi că-mi veţi urma cît de curînd, numai să-l las eu? Rămîneţi deci la locul vostru, aşa ca Athos, al cărui calm nu mai ştiu cum să vi-l dau drept pildă, şi lăsaţi-mi mie iniţiativa. De altfel, adăugă el, trăgîndu-şi ameninţător spada, am eu socotelile mele cu domnul, aşa că voi începe negreşit. O doresc, o vreau.
D Artagnan rostea pentru prima oară acest cuvînt faţă de prietenii săi. Pînă acum se mulţumise doar să-l gîndească.
Porthos se dădu înapoi. Aramis îşi puse spada sub braţ. Athos rămase nemişcat, în colţul său întunecos dar cîtuşi de puţin calm, cum spunea d'Artagnan, ci cu răsuflarea sugrumată, gîrîitoare.
— Pune spada în teacă, cavalere, se adresă d'Artagnan lui Aramis. Altminteri, domnul ar putea să te bănuiască de gînduri pe care nu le ai.
Şi se întoarse îndată către Mordaunt:
— Te-aştept, domnule.
— Şi eu, domnilor, vă admir. Vă certaţi care să vă bateţi întîi cu mine şi pe mine nici nu mă întrebaţi, deşi mi se pare că treaba asta mă priveşte întrucîtva. Vă urăsc pe toţi patru; e drept, dar într-un chip diferit pe fiecare. Sper să vă ucid pe toţi patru, dar am mai multe şanse să-l ucid pe primul decît pe al doilea, pe al doilea decît pe al treilea, pe al treilea decît pe ultimul. Cer deci dreptul să-mi aleg adversarul. Dacă nu-mi daţi acest drept, n-am să mă bat, omorîţi-mă.
Cei patru prieteni se priviră între ei.
— E dreptul lui, spuseră Porthos şi Aramis, nădăjduind fiecare ca alegerea să cadă asupra lui.
Athos şi d'Artagnan tăcură, dar însăşi tăcerea lor era o încuviinţare.
— Ei bine, spuse Mordaunt în mijlocul acestei tăceri adînci şi solemne, care domnea în casa aceea misterioasă. Aleg ca prim adversar pe acela dintre dumneavoastră care, socotindu-se nedemn de numele contelui de La Fère, şi-a luat numele de Athos!
Athos se ridică de pe scaun ca împins de un resort. Dar, spre marea uimire a prietenilor săi, după ce rămase nemişcat şi mut o clipă, scutură din cap:
— Domnule Mordaunt, orice duel e cu neputinţă între noi doi, faceţi altuia această cinste.
Şi se aşeză din nou.
— Ah! exclamă Mordaunt. Iată unul pe care l-a cuprins frica.
— Mii de tunete! izbucni d'Artagnan, sărind spre Mordaunt. Cine spune că pe Athos l-a cuprins frica?
— Lasă-l în pace, d'Artagnan! rosti Athos, cu un zîmbet plin de tristeţe şi de dispreţ.
— Asta ţi-e hotănrea? întrebă gasconul.
— Da, şi e de neclintit.
— Bine, fie, să nu mai vorbim despre ea.
Apoi se întoarse către Mordaunt:
— Ai auzit, domnule, contele de La Fère nu vrea să-ţi facă cinstea să se bată cu dumneata. Alege pe unul dintre noi să-l înlocuiască.
— De vreme ce nu mă bat cu dînsul, spuse Mordaunt, nu-mi pasă cu cine mă bat. Puneţi-vă numele într-o pălărie şi voi trage un bilet la întîmplare.
— E o idee, încuviinţă d'Artagnan.
— Într-adevăr, asta ne împacă pe toţi, întări Aramis.
— Eu, unul, nu m-aş fi gîndit la aşa ceva, mărturisi Porthos. Şi totuşi era foarte simplu.
— Hai, Aramis, zise d'Artagnan. Scrie numele nostru cu slova ta frumoasă cu care ai prevenit-o pe Marie Michon într-o scrisoare că mama domnului acestuia voia să-l ucidă pe lordul Buckingham.
Mordaunt primi această nouă lovitură fără să clipească. Stătea în picioare, cu braţele încrucişate, calm pe cît se poate să fie un om într-o asemenea împrejurare. Chiar dacă n-o răcea din curaj, o făcea din orgoliu, şi unul seamănă mult cu celălalt.
Aramis se apropie de biroul lui Cromwell, rupse trei bucăţi de hîrtie de aceeaşi mărime, scrise pe primul numele său, pe celelalte două numele pretenilor săi şi le întinse lui Mordaunt, care, fără să-şi arunce ochii pe ele, dădu din cap, în semn că are deplină încredere. Atunci Aramis le făcu sul şi le puse într-o pălărie, pe care i-o întinse.
Mordaunt vîrî mîna în pălărie, trase un bileţel şi-l lăsă cu dispreţ pe masă!
— Oh, pui de şarpe! şopti d'Artagnan. Aş renunţa şi la gradul de căpitan, numai ca biletul să poarte numele meu.
Aramis desfăcu hîrtia. Dar, oricît de calm şi de nepăsător se silea să se arate, vedeai bine că-i tremură vocea de ura şi de dorinţă.
—D'Artagnan! citi el cu glas tare.
Gasconul scoase un strigăt de bucurie:
— Ah! Există deci o dreptate în ceruri!
Şi, întorcîndu-se către Mordaunt, adăugă:
— Nădăjduiesc, domnule, că nu ai nimic de spus.
— Nimic, domnule, mărturisi Mordaunt, scoţind şi el spada şi sprijinind-o de vîrful cizmei.
Din clipa în care d'Artagnan se convinse că i s-a împlinit dorinţa şi că omul nu-i va scăpa, îşi dobîndi pe deplin stăpînirea de sine şi chiar încetineala cu care se pregătea de obicei pentru acea gravă întreprindere numită duel. Îşi sumese iute manşetele, îşi frecă talpa cizmei drepte de podea, ceea ce nu-l împiedică să bage din nou de seamă ca Mordaunt căta în jur cu o privire ciudată, pe care o mai surprinsese o dată, în treacăt.
— Eşti gata, domnule? întrebă el în cele din urmă.
— Eu sînt acela care te aştept, domnule, răspunse Mordaunt, ridicînd capul şi privindu-l într-un fel cu neputinţă de zugrăvit în cuvinte.
— Atunci, ia seama, domnule, îl preveni gasconul. Mînuiesc spada cu destulă pricepere.
— Şi eu la fel, spuse Mordaunt.
— Cu atît mai bine. Voi avea sufletul împăcat. În gardă!
— O clipă, spuse tînărul. Daţi-mi cuvîntul, domnilor, că nu mă veţi ataca decît pe rînd.
— Asta ai spus-o ca să ai plăcerea să ne insulţi, pui de şarpe ce eşti! izbucni Porthos.
— Nu, ci ca să fiu cu sufletul împăcat, vorba dînsului.
— Ba alta-i cauza negreşit, murmură d'Artagnan, clătinînd din cap şi privind în jur cu oarecare îngrijorare.
— Pe cuvînt de gentilom! rostiră într-un glas Aramis şi Porthos.
— Dacă-i aşa, domnilor, atunci aşezaţi-vă într-un colţ, aşa ca domnul conte La Fère, care, dacă nu vrea să se bată, cunoaşte măcar regulile luptei. Faceţi-ne loc, avem mare nevoie de asta.
— Fie, se învoi Aramis.
— Ce de chichiţe! mormăi Porthos.
— Daţi-vă la o parte, domnilor! le ceru d'Artagnan. Să nu-i lăsăm nici cel mai mic motiv să se poarte urît, deşi, cu tot respectul pe care i-l datorez, mi se pare că tocmai asta doreşte.
Chipul lui Mordaunt rămase la fel de nepăsător la această nouă batjocură.
Porthos şi Aramis se aşezară într-un colţ al odăii, în faţa celui unde se afla Athos, aşa încît cei doi luptători se găsiră în mijlocul camerei, în plină lumină, cele două lămpi care luminau scena fiind aşezate pe masa lui Cromwell. Fireşte că lumina pălea pe măsură ce te depărtai de masă.
— Haide, glăsui d'Artagnan. În sfîrşit, eşti gata, domnule?
— Da, răspunse Mordaunt.
În aceeaşi clipă făcură amîndoi un pas înainte – o singură mişcare mulţumită căreia spadele se încrucişară.
D'Artagnan era un spadasin mult prea iscusit ca să-şi piardă vremea încercîndu-şi adversarul, cum se spune în termeni academici. Atacă cu o măiastră şi iute mlădiere a corpului, dar Mordaunt pară atacul.
— Ah! făcu el, cu un zîmbet plin de mulţumire.
Şi, fără să piardă o clipă, crezînd că a dibuit un loc descoperit, dădu o lovitură directă cu iuţeala şi scînteierea unui fulger. Mordaunt pară cu o mişcare atît de scurtă, de parcă ar fi fost tras prin inel.
— Încep să cred că o să ne distrăm, spuse d'Artagnan.
— Da, şopti Aramis, dar vezi, joacă strîns!
— Drace! Prietene, fii cu băgare de seamă! zise Porthos. Mordaunt zîmbi şi el.
— Domnule, grăi d'Artagnan, ai un surîs drăcesc. Diavolul te-a învăţat să rînjeşti aşa, nu?
Drept răspuns, Mordaunt încercă să-l împungă cu o forţă pe care gasconul n-o bănuia la prima vedere în această făptură firavă; dar o mişcare tot atît de măiastră ca şi aceea a potrivnicului său îl ajută să întîlnească la timp spada lui Mordaunt, care lunecă pe a sa, fără să-i atingă pieptul.
Mordaunt sări un pas înapoi.
— Ah, dai înapoi, te învîrţi pe loc! zise d'Artagnan. Cum pofteşti, îmi face chiar plăcere: aşa nu-ţi mai văd rînjetul. Iată-mă în umbră! Cu atît mai bine! Nici nu poţi să-ţi închipui ce privire fă-ţarnică ai, domnule, mai ales atunci cînd ţi-e frică. Uita-te puţin în ochii mei, să vezi ceva ce dumitale nu-ţi arată niciodată oglinda, anume o privire dreaptă şi cinstită.
Mordaunt nu scoase o vorbă la această tiradă, poate nu de prea bun gust, dar d'Artagnan obişnuia să turuie neobosit în timpul duelului, ca să-şi preocupe adversarul. Tot dînd înapoi şi tot învîrtindu-se aşa, acesta ajunse să schimbe locul cu gasconul.
Acum, zîmbetul lui devenea din ce în ce mai larg. D'Artagnan începu să fie neliniştit.
— Haide, haide, să isprăvim odată! bombăni el. Ticălosul ăsta are picioare de fier: să trecem la loviturile hotărîtoare.
Şi atacă la rîndul lui pe Mordaunt, care continua să dea înapoi, bineînţeles din tactică, fară să facă o singură greşeală de pe urma căreia adversarul să tragă vreun folos şi fără ca spada să-i fie abătută o clipă. Dar, cum lupta avea loc într-o odaie şi cum le lipsea spaţiul, curînd piciorul lui Mordaunt se lovi de perete şi el îşi sprijini mîna stîngă de perete.
— Aha! exclamă d'Artagnan. Acuma n-ai să mai dai înapoi, scumpule! Domnilor, continuă el, strîngîndu-şi sprîncenele. Aţi văzut vreodată un scorpion ţintuit de zid? Nu? Ei bine, o să vedeţi acum...
Şi, cît ai clipi, d'Artagnan îl împunse de trei ori la rînd. Toate trei loviturile îşi ajunseră ţinta, dar rănile nu erau adînci. Gasconul nu mai înţelegea nimic. Cei trei prieteni priveau lupta, cu sufletul la gură şi cu fruntea brobonită de sudoare.
În cele din urmă, fiind angajat prea aproape de adversar, d'Artagnan se trase înapoi pentru a pregăti, ori mai bine zis pentru a da o a patra lovitură; căci, pentru el, spada, ca şi şahul, erau o uriaşă înlănţuire de lucruri temeinic chibzuite, unde toate amănuntele se legau strîns unele de altele. Dar în clipa cînd, după o răsucire iute şi scurtă a corpului, se năpusti ca fulgerul înainte, zidul se despică în două: Mordaunt pieri prin deschizătura din spatele lui şi spada lui d'Artagnan, prinsă între cele două canaturi, se frînse ca şi cum ar fi fost de sticlă.
În timp ce se apăra, Mordaunt făcuse ce făcuse şi ajunsese cu spatele la uşa secretă prin care am văzut că a ieşit Cromwell, dibuise şi apăsase cu mîna stîngă pe buton, dispărînd ca la teatru, unde duhurile rele au darul să treacă şi prin ziduri.
Gasconul trase o înjurătură grozavă, căreia, de cealaltă parte a uşi de fier, îi răspunse un rîs sălbatic, un rîs înspăimîntător, care făcu să-i îngheţe sîngele în vine pînă şi scepticului Aramis.
— Dupa mine! strigă d'Artagnan. Să spargem uşa!
— Ăsta-i dracul gol! rosti Aramis, sărind în ajutorul prietenului său.
— Ne scapă, al naibi, ne scapă! urlă Porthos, repezindu-se cu umărul în uşa care, ţinută de vreun resort ascuns, nici gînd să se clintească.
— Cu atît mai bine, şopti Athos.
— Bănuiam eu ceva, fir-ar să fie! gîfii d'Artagnan, cheltuindu-şi puterile în zadar. Bănuiam eu ceva. Văzînd cum se tot învîrte în jurul odăii, am mirosit eu că pregăteşte o mîrşăvie. Dar puteam să-mi închipui una ca asta?
— Groaznică nenorocire, şi numai dracu, prietenul lui, ne-a copt-o! se mînie Aramis.
— Fără doar şi poate, e o fericire pe care ne-o trimite cerul! rosti Athos, cu o bucurie de netăgăduit.
— Zău! bombăni d'Artagnan, ridicînd din umeri şi depărtîndu-se de uşa care nu vroia cu nici un preţ să cedeze. Ai îmbătrînit, Athos! Cum poţi spune aşa ceva unora ca noi, fir-ar să fie! Nu-ţi dai seama în ce situaţie ne găsim?
— Cum? Ce situaţie? întrebă Porthos.
— În jocul ăsta, cine nu ucide, cade ucis! continuă d'Artagnan. Ia spune, jeluirile tale pline de pocăinţă au în vedere ca domnul Mordaunt să ne sacrifice iubirii sale filiale? Dacă-i aşa, spune-o deschis.
— Oh, d'Artagnan, prietene!
— Într-adevăr, e păcat să vezi lucrurile aşa! Ticălosul o să ne trimită o sută de soldaţi pe cap, care au să ne piseze ca pe grăunţe în piuliţa asta a domnului Cromwell. Haidem de aici, să spălăm putina! Dacă mai rămînem doar cinci minute, sîntem pierduţi.
— Da, ai dreptate, să plecăm! întăriră Athos şi Aramis.
— Şi unde mergem? întrebă Porthos.
— La han, dragul meu, să ne luăm boarfele şi caii. Iar de acolo, cu voia lui Dumnezeu, în Franţa, unde barem ştiu şi eu cum sînt făcute casele. Corabia ne aşteaptă. Încă stăm bine, zău!
Şi d'Artagnan, unind spusa cu fapta, îşi puse în teacă ciotul de spada, îşi ridică pălăria de jos, deschise uşa ce dădea spre scară şi coborî iute, urmat de tovarăşii săi.
Afară, la intrare, fugarii dădură peste valeţi şi-i întrebară de Mordaunt. Dar ei nu văzuseră pe nimeni ieşind din casă.
XXX
CORABIA „FULGERUL"
D'Artagnan nu greşise deloc: Mordaunt nu avea vreme de pierdut şi nici nu şi-o pierduse degeaba. Cunoştea repeziciunea în hotărîri şi acţiuni ale duşmanilor săi şi ţinu seama de ea. De astă dată, muşchetarii găsiseră un potrivnic vrednic de ei.
După ce închise cu grijă uşa după el, Mordaunt se strecură în hrubă, vîrî în teacă sabia de care nu mai avea nevoie, ajunse la casa vecină şi se opri în loc, să vadă dacă nu-i rănit şi să-şi tragă răsuflarea.
— Bun, spuse el. Nimic, aproape nimic: doar nişte zgîrieturi -două la braţ şi alta la piept. Rănile pe care le fac eu sînt ceva mai de soi. Să-l întreb pe călăul din Béthune, pe de Winter, unchiul meu, şi pe regele Carol! Acum n-am o clipă de pierdut, căci o singură clipă poate să însemne salvarea lor, şi ei trebuie să moară, toţi patru dintr-o dată, loviţi de trăsnetul oamenilor, dacă nu-i trăsneşte Dumnezeu. Trebuie să piară sfîşiaţi, zdrobiţi, spulberaţi. S-alerg cît mă ţin picioarele, pînă mi-o ieşi sufletul, dar s-ajung înaintea lor.
Şi Mordaunt porni cu paşi repezi, dar măsuraţi, spre prima cazarmă de cavalerie, aflată la un sfert de leghe de acolo. Făcu acest sfert de leghe în patru sau cinci minute.
Ajuns la cazarmă, spuse cine este, luă cel mai bun cal din grajd, sări în şa şi se aşternu la drum. După un sfert de ceas era la Greenwich.
— Iată portul, murmură el. Punctul ăla negru de acolo e insula Cîinilor. Bun, le-am luat-o cu jumătate de ceas înainte... poate chiar cu un ceas. Nătîng am mai fost! Era să-mi scot sufletul de-atîta grabă fără rost! Acum, adăugă el, ridicîndu-se în scări pentru a privi în larg printre catargele şi pînzele atîtor corăbii, „Fulgerul", care o fi „Fulgerul"?
În clipa în care-şi spunea aceste cuvinte, ca şi cum i-ar fi răspuns, un om tolănit pe un morman de parîme se ridică şi făcu cîţiva paşi către el.
Mordaunt scoase o batistă din buzunar şi o flutură în aer. Omul se uită cu luare-aminte, dar nu se mişcă din loc, nici înainte, nici înapoi.
Mordaunt înnodă batista în cele patru colţuri şi omul se apropie îndată. Ne amintim că acesta era semnul de recunoaştere stabilit. Marinarul purta o manta largă de lînă, cu glugă, care-i acoperea faţa şi-i ascundea înălţimea.
— Nu cumva domnul vine de la Londra să facă o plimbare pe mare? glăsui el.
— Chiar aşa, răspunse Mordaunt. Încolo, spre insula Clinilor.
— Bun. Şi domnul are vreo dorinţă anume? Vreo corabie anume? Vrea o corabie sprintenă, o corabie iute?...
— Ca fulgerul, răspunse Mordaunt.
— Bun, atunci domnul caută corabia mea. Eu sînt omul care-i trebuie.
— Încep să cred că ai dreptate, zise Mordaunt. Mai ales dacă n-ai uitat un anumit semn de recunoaştere.
— Iată-l, domnule, vorbi marinarul, scoţînd din buzunar o batistă înnodată la cele patru colţuri.
— Bine, bine! exclamă Mordaunt, sărind de pe cal. Acum nu-i timp de pierdut. Trimite pe cineva cu calul la primul han şi du-mă la corabie.
— Dar tovarăşii dumneavoastră? Credeam că sînteţi patru, afară de valeţi.
— Ascultă, rosti Mordaunt, apropiindu-se de marinar. Eu nu-s cel pe care-l aştepţi, după cum nici dumneata nu eşti cel pe care nădăjduiesc ei să-l găsească? I-ai luat locul căpitanului Roggers, nu-i aşa? Eşti aici din ordinul generalului Cromwell şi eu vin din partea lui.
— Într-adevăr, mărturisi stăpînul corabiei. Vă recunosc, sînteţi căpitanul Mordaunt.
Mordaunt tresări.
— Oh, nu vă temeţi! îl linişti marinarul, dîndu-şi gluga pe spate. Sînt un prieten.
— Căpitanul Groslow! exclamă Mordaunt.
— Chiar eu. Generalul şi-a amintit că am fost cîndva ofiţer de marină şi m-a însărcinat cu acesta expediţie. S-a schimbat ceva?
— Nu, nimic. Dimpotrivă, totul ramîne aşa cum s-a hotărît.
— Am crezut o clipă că moartea regelui...
— Moartea regelui i-a făcut să-şi grăbească fuga. Într-un sfert de ceas, poate în zece minute, sosesc.
— Atunci ce cauţi aici?
— Mă îmbarc cu dumneata.
— Se îndoieşte cumva generalul de mine?
— Nu, dar vreau să fiu martor la răzbunarea mea. N-ai pe nimeni să mă scape de calul ăsta?
Groslow fluieră şi un marinar se ivi îndată.
— Patrick, spuse el, du calul ăsta la cel mai apropiat han. Dacă te întreabă al cui e, spui că e-al unui nobil irlandez.
Marinarul se depărtă fără să întrebe nimic.
— Nu ţi-e teamă c-au să te recunoască? întrebă Mordaunt.
— Nu-i nici o primejdie în hainele astea, înfăşurat într-o asemenea manta şi pe o noapte neagră ca asta. Şi-apoi, nici dumneata nu m-ai recunoscut. Ei, nici atît!
— Ai dreptate, încuviinţă Mordaunt. De altfel, acum nu se gîndesc la dumneata. Totu-i gata pregătit?
— Da.
— Ai încărcătură pe bord?
— Am.
— Cinci butoaie pline?
— Şi cincizeci goale.
— Bun.
— Ducem vin de Porto la Anvers.
— Minunat! Acum haidem la corabie şi dumneata întoarce-te la post, fiindcă trebuie să pice şi ei.
— Gata!
— Nu trebuie să mă vadă nimeni venind.
— Pe corabie nu-i decît un singur om, de care răspund ca de mine însumi. De altfel, nici nu te cunoaşte şi mă ascultă orbeşte, ca şi tovarăşii lui, dar de ştiut nu ştie nimic.
— Bine, haidem!
Coborîră spre Tamisa. O bărcuţă aştepta la mal, legată cu un lanţ de un stîlp. Groslow trase barca spre el, ţinînd-o ca să urce Mordaunt, apoi sări în ea şi începu să vîslească, vrînd să-i dovedească lui Mordaunt că a spus adevărul şi că nu şi-a uitat meseria de marinar.
În cinci minute scăpară din îngrămădeala de vase ce se îmbulzeau încă de pe atunci în apropierea Londrei. Mordaunt zări corabia, ca un punct negru, legănîndu-se la vreo jumătate de milă de insula Cîinilor.
Cînd ajunseră aproape de „Fulgerul", Groslow fluieră într-un fel anumit şi un cap se ivi de după parapetul punţii.
— Dumneata eşti, căpitane? întreba omul.
— Da, aruncă scara.
Groslow, strecurîndu-se uşor şi iute ca o rîndunică pe sub bompres, lipi barca de corabie.
— Urcă! spuse el însoţitorului.
Mordaunt apucă frînghia fără o vorbă şi se caţără pe punte, cu o sprinteneală şi o siguranţă rară la cei care nu sînt marinari; dar setea de răzbunare ţinea locul deprinderii, făcîndu-l în stare de orice.
Aşa cum prevăzuse Groslow, marinarul aflat de gardă la bord nici nu păru să bage de seamă că stăpînul corăbiei era însoţit. Mordaunt şi Groslow se îndreptară spre cabina căpitanului – o încăpere de scînduri, ridicată pe punte.
Cea mai bună cabină fusese dată de căpitanul Roggers pasagerilor săi.
— Şi ei? întrebă Mordaunt. Unde-au să stea?
— În celălalt capăt al punţii, răspunse Groslow.
— Şi n-au de ce să vină încoace?
— Nu, nici pomeneală.
— Minunat! Mă ascund la dumneata. Întoarce-te la Greenwich şi adu-i. Ai o barcă?
— Cea cu care am venit.
— Mi s-a părut uşoară şi solidă.
— O adevărată pirogă.
— Leag-o la pupa cu o frînghie de cînepă şi pune nişte vîsle înăuntru, s-o avem după noi şi să nu ne rămînă decît de tăiat funia, îngrijeşte şi de ceva rom şi biscuiţi. Dacă întîmplător marea va fi furioasă, marinarii dumitale n-au să se supere să găsească un întăritor la îndemînă.
— Chiar aşa voi face. Vrei să cobori în cală?
— Nu, cînd vii înapoi. Ţin să pun fitilul cu mîna mea, ca să fiu sigur c-o să ia foc repede. Ia seama, ascunde-ţi bine faţa, să nu te recunoască.
— N-ai nici o teamă.
— Haida, du-te, orologiu bate zece la Greenwich.
Într-adevăr, zece bătăi de clopot răsunară trist în văzduhul năpădit de nori grei, care se învolburau ca nişte valuri mute pe bolta cerului.
Groslow împinse uşa, pe care Mordaunt o zăvorî pe dinăuntru şi, după ce porunci marinarului de pază să fie cu ochii-n patru, coborî în barcă şi se depărtă, lăsînd o dîră înspumată în urma vîslelor.
Vîntul era rece şi cheiul pustiu cînd ajunse la Greenwich. Cîteva bărci tocmai porneau la drum, odată cu mareea. În clipa cînd ajunse la mal, Groslow auzi tropotit de cai pe drumul aşternut cu pietriş.
— Oh! Avea dreptate Mordaunt să mă grăbesc. Nu era timp de pierdut. Iată-i!
Într-adevăr, erau chiar prietenii noştri sau, mai degrabă, avangarda lor, alcătuită din d'Artagnan şi Athos. Ajunşi aproape de Groslow, se opriră în loc, ca şi cum ar fi ghicit ca omul pe care îl căutau se găsea acolo. Athos descăleca, scoase liniştit din buzunar o batistă înnodată la cele patru colţuri şi o flutură în vînt, în timp ce d'Artagnan, mereu prevăzător, rămase pe cal, pe jumătate aplecat înainte, cu mîna pe pistol.
Neştiind dacă aceşti călăreţi erau cei aşteptaţi, Groslow se tupilase în spatele uneia din babalele ce slujesc la înfăşurarea parîmelor; de îndată ce recunoscu semnalul, se sculă şi păşi către cei doi gentilomi. Avea gluga trasă pe ochi, încît nu puteai să-i vezi chipul. De altfel, noaptea era atît de neagră, încît o asemenea prevedere se dovedea de prisos.
Ochiul ager al lui Athos ghici totuşi, în ciuda întunericului, că omul din faţa lui nu era Roggers.
— Ce doreşti? i se adresa el lui Groslow, trăgîndu-se un pas înapoi.
— Vreau să vă spun, milord, că degeaba îl căutaţi pe căpitanul Roggers, răspunse Groslow, străduindu-se să aibă un cît mai vădit accent irlandez.
— Cum degeaba?
— Azi-dimineaţă a căzut de pe catarg şi şi-a rupt piciorul. Sînt vărul lui. Mi-a povestit totul şi m-a însărcinat să recunosc şi să duc în locul său, oriunde ar dori, pe nobilii care-mi vor arăta o batistă înnodată în patru colţuri, ca aceea pe care o aveţi dumneavoastră în mînă şi eu în buzunar.
Şi, zicind acestea, scoase la iveală batista pe care o arătase mai înainte şi lui Mordaunt.
— Asta-i tot? întrebă Athos.
— Nu, milord, mai sînt cele şaptezeci şi cinci de lire făgăduite, dacă vă duc cu bine la Boulogne sau în orice altă parte a Franţei aţi dori.
— Ce zici de asta, d'Artagnan? întrebă Athos în franţuzeşte.
— Mai întîi, ce vrea? răspunse gasconul.
— Ah, da, făcu Athos. Am uitat că nu ştii englezeşte.
Şi-i repetă convorbirea avută cu stăpînul corabiei.
— Mi se pare vrednic de crezut, spuse d'Artagnan.
— Şi mie, întări Athos.
— În orice caz, dacă ne înşală, avem tot timpul să-i zburăm creierii.
— Cine va conduce corabia?
— Tu, Athos. Ştii atîtea lucruri, încît nu mă îndoiesc că poţi conduce şi o corabie.
— Pe legea mea! zîmbi Athos, pus pe glumă. Mai-mai că ai ghicit, prietene. Tata ţinea să mă fac marinar şi ştiu cîte ceva din ce trebuie să ştie un cîrmaci.
— Iată! se bucură d'Artagnan.
— Du-te acum şi caută-i pe prietenii noştri. Grăbiţi-vă, sînt ceasurile unsprezece şi n-avem timp de pierdut.
D'Artagnan înaintă spre doi cavaleri care aşteptau cu pistolul în mînă în dreptul primelor case ale oraşului, lîngă un fel de şopron, supraveghind drumul; lîngă şopron alţi trei cavaleri stăteau la pîndă şi ei, părînd că aşteaptă.
Cei din mijlocul drumului erau Porthos şi Aramis.
Cei de lîngă şopron erau Mousqueton, Blaisois şi Grimaud. Dacă te uitai mai bine, acesta din urmă era cu cineva – îl avea pe Parry, care trebuia să ducă înapoi la Londra caii tuturor, vînduţi hangiului ca să-şi plătească datoria pentru şederea la han. Tîrgul acesta le înlesnise celor patru prieteni să ia cu ei şi o sumă de bani, dacă nu mare, destul de rotundă, cu care să facă faţă întîrzierilor, precum şi altor împrejurări neprevăzute.
D'Artagnan îi spuse lui Porthos şi Aramis să-l urmeze, iar aceştia făcură semn valeţilor să descalece şi să dea jos bagajele.
Parry se despărţi cu inima grea de prietenii săi: i se propusese să vină în Franţa, dar el nici nu voia să audă de aşa ceva.
— E simplu, spuse Mousqueton. Are ce are cu Groslow.
Căpitanul Groslow, ne amintim, îi crăpase ţeasta.
Ajunseră cu toţii lîngă Athos. În răstimp, d'Artagnan devenise iarăşi bănuitor, ca de obicei: cheiul i se părea prea pustiu, noaptea prea neagră, stăpînul corăbiei prea sigur de sine. Împărtăşise lui Aramis întîmplarea povestită mai sus şi acesta, nu mai puţin bănuitor, îi întărise temerile.
Un plescăit uşor din limbă îl făcu pe Athos să-şi dea seama de îndoielile gasconului.
— N-avem timp de bănuieli, spuse Athos. Ne aşteaptă barca, să mergem.
— De altfel, adăugă Aramis, cine ne împiedică să ne îmbarcăm, şi totuşi să fim neîncrezători? N-o să-l scăpăm din ochi pe stăpînul corăbiei.
— Şi dacă umblă cu cioara vopsită, îl omor, şi gata!
— Bine zici, Porthos, încuviinţă d'Artagnan. Atunci, haidem! Treci înainte, Mousqueton.
D'Artagnan îşi opri prierenii pe loc, lăsînd să treacă întîi valeţii şi să încerce scîndura ce ducea de la chei la barcă. Cei trei valeţi trecură cu bine.
Athos îi urmă, apoi Porthos şi Aramis. D'Artagnan veni cel din urmă, tot clătinînd din cap.
— Ce naiba ai, prietene? mormăi Porthos. Pe cinstea mea, l-ai speria şi pe Cezar!
— Ce să am?! făcu d'Artagnan Uite că-n portul ăsta nu văd nici tu inspector, nici tu santinelă, nici tu iscoadă.
— Ei, şi, plînge-te acum că lucrurile nu merg bine!
— Merg prea bine, Porthos. În sfîrşit, cum o vrea Dumnezeu.
De îndată ce scîndura ce slujise drept punte fu trasă la mal, stăpînul corăbiei se aşeză la cîrmă şi făcu semn unuia dintre marinari. Acesta apucă o cange şi începu să împingă barca, vrînd să o scoată din grămada de vase din jur.
Celălalt marinar îşi luase locul la bord, cu vîsla în mînă.
Cînd putură să folosească vîslele, tovarăşul său veni să-l ajute şi barca îşi iuţi mersul.
— În sfîrşit, plecăm! spuse Porthos.
— Vai, dar plecăm singuri! murmură contele de La Fère.
— În schimb sîntem toţi patru fără o zgîrietură. E o mîngîiere.
— N-am ajuns încă, vorbi d'Artagnan. Băgaţi de seamă să n-avem vreo întîlnire!
— Ei, dragul meu, parcă ai fi o cucuvaie! bombăni Porthos. Tot cobeşti. Cu cine să ne întîlnim pe o noapte neagră ca asta, cînd nu vezi nici la douăzeci de paşi.
— Da, dar mîine dimineaţă? spuse d'Artagnan.
— Mîine dimineaţă o să fim la Boulogne.
— O doresc din toată inima, rosti gasconul, şi-mi recunosc slăbiciunea. Vezi, Athos, ai să rîzi, însă tot timpul cît nu ne despărţisem de chei şi de corăbiile ancorate acolo, cît ne aflam încă în bătaia puştii, m-am aşteptat mereu să ne secere pe toţi.
— Păi nu se putea, cugetă Porthos, cu bunul lui simţ dintotdeauna. Înseamnă să-l dea gata şi pe stăpînul corăbiei, şi pe marinari.
— Ce mare lucru pentru Mordaunt! Crezi că asta l-ar fi oprit?
— Oricum, eu, unul, sînt mulţumit, spuse Porthos. D'Artagnan mărturiseşte deschis că i-a fost frică.
— Nu numai că mărturisesc, dar mă şi laud cu asta. Nu-s un rinocer ca tine. Ei, ce se vede colo?
— E „Fulgerul", îi lămuri stăpînul corăbiei.
— Am ajuns? întrebă Athos în englezeşte.
— Acuşi, spuse căpitanul.
Într-adevăr, după trei lovituri de vîslă se aflară lîngă corabie. Marinarul aştepta, scara era pregătită: recunoscuse barca. Athos urcă cel dintîi pe punte, cu iscusinţa unui adevărat matelot; Aramis, cu obişnuinţa îndelungată a scărilor de frînghie şi a altor mijloace mai mult sau mai puţin dibace cu care pătrunzi în locuri neîngăduite; d'Artagnan, ca un vînător de capre sălbatice; Porthos, cu acea desfăşurare de forţe care, la el, înlocuia totul.
În ce priveşte valeţii, treaba se dovedi mai anevoioasă. Nu pentru Grimaud, un soi de mîţă slabă şi lungă, care se căţăra oriunde, ci pentru Mousqueton şi Blaisois, pe care marinarii trebuiră să-i salte de subsuori pînă la Porthos, care îi înşfăcă de guler şi-i puse în picioare, pe punte.
Căpitanul duse călătorii în cabina ce li se pregătise – o încăpere unde trebuia să stea cu toţii; apoi dădu să plece, chipurile, sa împartă unele porunci.
— O clipă, spuse d'Artagnan. Cîţi oameni sînt pe bord?
— Nu înţeleg, răspunse el în englezeşte.
— Întreabă-l pe limba lui, Athos.
Athos îi îndeplini dorinţa.
— Trei, răspunse Groslow. În afară de mine.
D'Artagnan înţelese, căpitanul ridicase trei degete.
— Trei! făcu el. Atunci încep să mă liniştesc. Totuşi, cît vă aşezaţi voi aici, eu trag o raită peste tot.
— Şi eu mă duc sa mă îngrijesc de masă, spuse Porthos.
— Ê o idee mare şi mărinimoasă. Du-te, nu mai sta pe gînduri. Athos, lasă-l pe Grimaud să meargă cu mine; în tovărăşia lui Parry a învăţat s-o rupă niţel pe englezeşte şi o să-mi servească de tălmaci
— Du-te, Grimaud, încuviinţă Athos.
Pe punte era un felinar. D'Artagnan îl ridică într-o mînă şi, cu pistolul în cealaltă, spuse patronului:
— Come.
În afară de Goddam era tot ce putuse învăţa din graiul englezilor.
Ajunse la gura tambuchiului şi coborî în cală.
Cala era despărţită în trei compartimente: cel în care cobora d'Artagnan se întindea de la al treilea catarg pînă la capătul pupei şi avea drept tavan podeaua încăperii unde Athos, Porthos şi Aramis se pregăteau să petreacă noaptea; al doilea compartiment, aflat la mijlocul vasului, slujea de adpost valeţilor. Cel de al treilea se găsea sub prova, adică sub cabina unde stătea ascuns Mordaunt.
— Oh! făcu d'Artagnan, coborînd scara călăuzit de felinarul din mîna întinsă înainte. Ce de butoaie!! Ai zice că e peştera lui Ali-Baba, nu alta.
Dostları ilə paylaş: |